partea dinainte aici

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. VII. Să judecăm drept!

Canoanele Bisericii lui Dumnezeu poruncesc să nu se primească și să se osândească în veci orice schimbare făcută asupra episcopiilor și mitropoliilor prin putere lumească, adică prin forță, presiune politică sau simonie.

Faptele sunt atât de limpezi – după cum am mai arătat, repetat – încât pare cu neputință ca un om rațional să nu le vadă. Și totuși propaganda rusofonă le ignoră. Ceea ce este de înțeles, dat fiind că că Biserica Rusă este în culpă și respinge pocăința și îndreptarea.

Uimitor și dureros este atunci când Moldovenii din dreapta Prutului, sau oricare alți Români din România, cad pradă acestei propagande. În teritoriile ocupate a avut loc impunerea prin forță a propagandei rusofone, cu înlăturarea oricărei opoziții. Doar din 1944 până astăzi avem 80 (optzeci) de ani de impunere. Ca urmare, deși dureros, nu este uimitor când Românii din Ucraina sau Republica Moldova sunt îndoctrinați rusofon. Dar propaganda rusă în privința Basarabiei a fost puternică doar opt ani de zile, din 1948 în 1956. Eu însumi am putut ridica problema Basarabiei în public în anii ’80: nu mi s-a răspuns la întrebări, mi s-a cerut să tac „pentru că încă nu este vremea potrivită”, și atât. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde ridicare problemei refacerii României Mari te supunea la pedepse puternice și dureroase. Ca urmare, ar fi de așteptat ca orice Român să fie prudent în preluarea unei ideologii străine, mai ales a ideologiilor vechilor dușmani ai Românilor, precum Germania, Austria, Turcia, Rusia, Ungaria etc.

Există un principiul fundamental pentru orice judecată care se vrea dreaptă: audiatur et altera pars. Adică ascultă și partea cealaltă. Adică nu judeci niciodată doar după ce spune una dintre părți, pentru că altfel te faci judecător nedrept. Cădere aspru pedepsită de Dumnezeu, totdeauna.

Însă propagandiștii rusofoni de origine română nu ascultă de acest principiu fundamental. Și pentru că cel mai activ activist rusofon este Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat mai ales M.S.C.), îl vom folosi ca exemplu.

Prevenim de la început că nu există vreun exponent al propagandei rusești care să fie mai logic sau să aibă o argumentație mai coerentă. Am tratat deja așa-zisele argumente canonice ale Bisericii Ruse, care de fapt contrazic poziția Bisericii Ruse și mărturisesc deplina ortodoxie a Bisericii Române. La acest nivel este cea mai bună (dacă poate fi numită bună) argumentație rusofonă. Însă, după cum vom vedea, de cele mai multe ori este la un nivel și mai scăzut.

Ca să fie limpede de la început, Mihai-Silviu Chirilă (M.S.C.) a vorbit mult despre problema bisericească din Republica Moldova, însă tot ce grăiește este fie propaganda rusă, fie închipuiri străine de adevăr. Și vom arăta aici câteva pilde paradigmatice.

1. M.S.C. pune semnul egal între apartenența Bisericilor locale române de Patriarhia de Constantinopol și dependența structurilor rusofone de Patriarhia Moscovei. În fapt, deosebirile fundamentale sunt următoarele:

a.1. Patriarhia de Constantinopol a fost primită de Românii de la Dunăre din voia lor. De ea au ținut, de voia lor, din Antichitatea târzie până în epoca modernă. Iar câștigarea autocefaliei și înființarea Patriarhiei Române s-au făcut canonic, fără nicio schismă, folosire a forței sau alt mijloc neortodox.
a.2. Patriarhia Rusă nu a avut niciodată autoritate asupra Românilor și nu a căpătat niciodată autoritate asupra lor decât prin mijloace neortodoxe, niciodată canonice. Ea a venit peste Români în Epoca Modernă, fiind lipsită de orice continuitate canonică pe pământurile românești. Românii nu au primit niciodată din voia lor autoritatea Patriarhiei Ruse, iar aceasta nu a ținut niciodată seama de rânduielile canonice când și-a impus autoritatea asupra Românilor din Sciția Europeană, Cimeria sau Moldova: aceștia țineau canonic fie de Mitropolia Moldovei, fie de Mitropolia de Mangop, respectiv de Patriarhia de Constantinopol, imixtiunea Bisericii Ruse încălcând numeroase canoane absolute ale Bisericii Universale.

b.1. Patriarhia de Constantinopol a fost romană sau română la început. Sfântul Constantin cel Mare era un (Stră)Român din Prefectura Dacia, născut în Provincia Dacia Aureliană și întăritor al Românității nord și sud dunărene. Limba latină locală a fost folosită în Patriarhia de Constantinopol alături de greacă și, local, armeană. După invazia slavă, când Heraclius face din limba greacă limba oficială a Romaniei (numită Romania sau Împărăția Romanilor și în limba greacă!), episcopiile și mitropoliile nordice rămân de limbă română. Mai mult, prin secolul al XV-lea sau al XIV-lea Mitropoliile nord-dunărene aleg slavona ca limbă de cult și cancelarie: pentru a se despărți de propaganda catolică făcută prin latină. Iar Patriarhia de Constantinopol nu s-a împotrivit în niciun fel acestei schimbări.
b.2. Patriarhia Rusă a fost slavă de la început. Înființarea ei nu are legătură cu Românii sau spațiul românesc, nici măcar cu Moldovenii (Românii Răsăriteni). Mai rău, a aplicat asupra populațiilor nerusești o politică de asimilare etnică, încălcând poruncile lui Dumnezeu și Canoanele Sinoadelor Ecumenice.

c. 1. Patriarhia de Constantinopol nu a impus ierarhi pe scaunele românești. Un anume patriarh entofiletist a încercat acest lucru în Moldova, prin secolul al XIV-lea. Dar Moldova s-a împotrivit și din 1401 s-a recunoscut oficial și pentru totdeauna autonomia Mitropoliei Moldovei.¹ Chiar și când Mitropoliile nord-dunărene ale Românilor primesc, în Muntenia și Moldova, ierarhi de alt neam, aceștia învață și folosesc limba română.
c. 2. Patriarhia Moscovei a impus și impune ierarhi în spațiul românesc, inclusiv în Mitropolia Chișinăului „și a întregii Moldove”. Aceasta a fost o regulă, o practică neîncetată a Moscovei, nu o excepție. Și s-a folosit și se folosește de forță armată (ex.: trupele rusești din Transnistria) pentru a-și impune voința. Amândouă practicile fiind 100% neortodoxe. De asemenea, constant a numit în teritoriile românești episcopi ruși sau ucraineni, în uriașă majoritate șovini, practicanți ai rusificării (sau urcainizării), necunoscători ai limbii române etc.

Aceste trei deosebiri arată minciuna totală a egalității dintre apartenențele românești la Patriarhia de Constantinopol și, respectiv, Patriarhia Rusă. Egalitatea respectivă este o închipuire a d-lui Mihai-Silviu Chirilă, fără legătură cu adevărul.

2. M.S.C. pretinde că „Biserica celor din Republica Moldova are ascultare canonică față de patriarhia care a înființat-o”. Această afirmație a propagandei ruse este dovedită ca total mincinoasă printr-o precizare esențială: dacă a înființat-o canonic. Aici ne izbim de o înșelătorie rusească esențială:
în toate discursurile pentru popor despre apartenența religioasă a teritoriilor ocupate de Rusia se ignoră istoria dinaintea ocupației.
De pildă, în cazul Moldovei, argumentația rusească pleacă adeseori din 1812, ca și cum Basarabenii ar fi fost păgâni până atunci. Astfel propaganda rusească ascunde (ocultează) toată realitatea din care au ieșit faptele petrecute de atunci încolo. Aceeași practică se folosește și mai departe, pentru 1918 sau 1940, 1944, 1992 etc.: se ignoră cu fanatism precedentul istoric. Pe scurt, Biserica Rusă vorbește despre Moldova și alte ținuturi românești de la nordul Mării Negre ca și cum erau cu totul păgâne și nu exista niciun fel de Biserică până la venirea armatelor ruse. Ceea ce este o minciună totală: în Moldova, Cimeria și Sciția Europeană Credința Creștină a fost adusă de Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi și Bisericile înființate au trăit, peste toat migrațiile străine, până la invaziile și imixtiunile necanonice ruse.
Ca urmare, Creștinii din Republica Moldova nu țin canonic de Patriarhia Rusă, care este un invadator anti-ortodox pe aceste meleaguri.

3. M.S.C. pretinde pe larg și repetat, că Patriarhia Română și Biserica Ortodoxă Română ar lăsa lupta cu Patriarhia Rusă în seama Mitropoliei Basarabiei. Pentru ca, pretinde M.S.C., „în cazul ridicării problemei în fața celorlalte Biserici să poată spune că nu ea [Patriarhia Română, Sfântul Sinod] a făcut asta, ci Mitropolia Basarabiei”. În realitate, această pretenție este deplin străină adevărului. Stă ca pildă a luptei Patriarhiei Române refuzul sistematic al BOR, aflată sub ocupație sovietică, de a recunoaște ruperea teritoriilor sale canonice. Asta cu toate presiunile uriașe exercitate de Moscova prin trupele sale, prin agenții săi, prin oamenii săi politici!
Dar, ca să venim la vremurile noastre, Patriarhia Română și-a asumat deplin susținerea reactivării Mitropoliei Basarabiei (poruncită de Canoanele 30, 33 și 35 Apostolice, 37 Trulan ș.a.m.d.). Aici se face de către propaganda rusofonă o confuzie intenționată între bunătatea respectuoasă și neimplicare sau ascundere.

Da, Biserica Română nu a sărit după 1989 să bată cu pumnul în masă pentru a-și recupera teritoriile canonice smulse de Sovietici cu complicitatea Bisericii Ruse. Asta pentru că se știa foarte bine cât de puternică a fost îndoctrinarea anti-românească asupra Românilor Basarabeni sau Bucovineni. Faptul că rusofoni ca episcopul Marchel și alții asemenea spun, vorbind românește, că ei „vorbesc limba moldovenească”, la peste trei decenii de la căderea URSS dovedește puterea îndoctrinării. Dar și că Rusia continuă politica URSS în Republica Moldova (și nu numai). Ținând seama de această realitate, Biserica Ortodoxă Română a așteptat ceea ce a și venit: cererea localnicilor pentru revenirea la canonicitate, adică la apartenența de Patriarhia Română.
Prima cerere oficială s-a făcut pe 3 Aprilie 1992. Atunci câțiva deputați basarabeni au făcut și au trimis memorii către Patriarhul Teoctist de la București și Patriarhul Alexei al II-lea de la Moscova. În aceste memorii au cerut reactivarea Mitropoliei Basarabiei (ca parte a Bisericii Române).

Ei bine, Patriarhia Română și-a asumat munca și lupta pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

Patriarhul Teoctist a trimis Patriarhului Alexei al II-lea o scrisoare plină de demnitate și conștiință creștină. În aceasta a amintit ceea ce Alexei știa foarte bine: că Mitropolia Basarabiei a fost smulsă anti-canonic din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe linia reparării răului făcut de Sovietici, a cerut Patriarhiei de la Moscova să nu se împotrivească (act necanonic) reactivării canonice a Mitropoliei Basarabiei.
De asemenea, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, sub președinția Patriarhului Teoctist, a luat act de cererile mirenilor și clericilor basarabeni. Și a reactivat, tot în 1992, Mitropolia Basarabiei. Pe care a sprijinit-o fățiș, constant, inclusiv teologic, inclusiv în fața celorlalte Biserici locale. Pentru că, împotriva altei minciuni propagată de M.S.C., de atunci a avut loc aducerea la cunoștință a problemei din Republica Moldova către Bisericile surori! Și argumentația canonică a Patriarhiei Române a lăsat Patriarhia Rusă fără sprijinul pe care și l-ar fi dorit pentru a-și continua imixtiunea în Republica Moldova.
Același sprijin public s-a manifestat continuu. Patriarhul Daniel a cuvântat public și repetat în sprijinul Mitropoliei Basarabiei, în interviuri, predici, scrisori patriarhale etc. A purtat repetate negocieri cu Biserica Rusă pentru a o convinge să își înceteze imixtiunea în teritoriile canonice românești.

Ca urmare, discursurile d-lui Mihai Silviu Chirilă pe temă sunt extrem de grave pentru sufletul său. Sunt osânditoare și tind spre patologic și convingerea cu care debitează fantasmagorice teorii despre duplicitate, și ușurătate cu care închipuie dialoguri ce nu există, și născocirea unor intenții pentru care nu are nicio dovadă.

Da, este adevărat că, în bunătatea și înțelepciunea sa, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul Sinod, a inclus termenul „autonomă” în titulatura Mitropoliei Basarabiei. Și a făcut aceasta ca să înlăture temerile unor Basarabeni asupra unei imixtiuni bucureștene după chipul imixtiunilor moscovite. Aici trebuie amintit un fapt pe care orice absolvent de facultate de teologie trebuie să îl știe: orice mitropolie este, canonic, autonomă. De aceea nu s-a găsit niciodată vreun mitropolit român care să spună „vrem și noi autonomie ca a Mitropoliei Basarabiei”. Asta pentru că autonomia există canonic pentru orice mitropolie. Însă în situația din Republica Moldova este nevoie de exprimarea și chiar repetarea la nesfârșit a unor adevăruri evidente: propaganda rusofonă a împământenit, din păcate, multe minciuni.

Iarăși este adevărat că Mitropolia Basarabiei a desfășurat o bogată și frumoasă lucrare de afirmare a canonicității sale, de osândire a imixtiunilor ruse etc. Și a făcut acest lucru pentru că este datoria sa canonică. Aici M.S.C. și toți propagandiștii rusofoni umblă cu aceeași dublă măsură: ei văd acțiunile anti-românești ale Mitropoliei rusofone a Chișinăului drept normale, dar fac spume la gură și bălăcăresc în fel și chip acțiunle de revenire la canonicitate ale Mitropoliei Basarabiei. Este „logica” tipică a schismaticilor și ereticilor, în niciun fel o logică adevărată, ortodoxă. Și, revenind la lucrarea Mitropoliei Basarabiei, ea a fost însoțită de lucrarea și sprijinul Bisericii Române. Mereu și asumat.

Ca urmare, afirmația lui MS.C. discutată aici este o minciună totală. Este o însăilare de născociri personale, străine realității, cu bucăți preluate ad-litteram din propaganda rusească. De ce face așa ceva acest om este dincolo de înțelegerea mea. Pot doar să mă rog să se trezească și pocăiască înainte de a fi prea târziu.

4. M.S.C. pretinde că schimbările religioase aduse de Sovietici au fost pașnice, limitându-se la „schimbarea numelui și a stăpânilor politici”. Am arătat în altă parte că această pretenție este o minciună absolută: schimbările s-au făcut cu forță criminală și prin genocid, că au fost înlăturați toți episcopii canonici și s-a desființat Mitropolia Basarabiei oficial, fiind înlocuită cu ”Episcopia Chișinăului”. D
ar subliniez aici că această pretenție este trădarea lui Dumnezeu, a Neamului și a Țării.
D-l Mihai Silviu Chirilă se crede și se pretinde creștin și patriot, dar Dumnezeu este al Adevărului, nu al minciunii. Și minciună și lepădare de Dumnezeu și de Neamul Românesc este susținerea geoncidarilor sovietici, acoperirea crimelor monstruoase și acțiunilor păgâne făcute de ei, precum și acoperirea sprijinului etnofiletist al Patriarhiei Ruse pentru politica sovietică. Strigă durerea oasele celor uciși de Sovietici pentru desființarea Mitropoliei Basarabiei; strigă din morminte și din câmpuri și păduri și mine, din adâncurile apelor și de pretutindeni. Se întristează și se mânie sufletele Martirilor Basarabeni înaintea Împăratului Cerurilor pentru asemenea minciuni ridicate asupra lor. Cu voie sau fără de voie – el știe –, M.S.C. săvârșește prin preluarea propagandei rusofone extremiste și prin propagarea ei drept adevăr nenumărate acte de trădare.

5. M.S.C. vine alături de organizațiile rusofone din Republica Moldova, declarându-le canonice. Deși în același timp osândește Sinaxa din Creta (2016), la organizarea căreia Patriarhia Rusă a avut o uriașă contribuție! Mai mult, până în Martie 2016 Patriarhia Rusă pedepsea aspru orice glas care se ridica împotriva ”Sfântului și Marelui Sinod”. Purtarea s-a schimbat doar după ce, prin mila lui Dumnezeu, s-a înțeles la Moscova că participarea universală la Sinaxa din Creta ar fi însemnat recunoașterea papalității Patriarhului de Fanar. Și s-a schimbat nu pentru că Patriarhia Rusă ar fi împotriva unei papalități în Biserică (deși aceasta este erezie!), ci pentru că își dorește această papalitate pentru sine.

Pe aceeași linie, M.S.C. îl ridică în slăvi pe episcopul rusofon Marchel, care a ținut nenumărate discursuri etnofiletiste – unele dintre acestea de un șovinism agresiv similar comisarilor sovietici. Asta deși tot M.S.C. face demonstrații despre cât de gravă este erezia etnofiletistă.

De altfel însuși M.S.C. mărturisește etnofiletismul, de pildă atunci când îi minte pe unii că „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva”. Deși este scris că „al Domnului este pământul” (Ieșirea 9.29; Deuteronom 10.14) sau „al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23.1). Și dacă l-a dat fiilor oamenilor (Psalm113.24), l-a dat în grijă, nu în stăpânire, după cum se vede foarte bine în Psalmul 36. Și, iarăși, în schimbările de la Dumnezeu a stăpânirii asupra pământurilor, arătate în Vechiul Testament. Sau, cum scrie la Pildele lui Solomon, capitolul 3, versetul 35, „Cei înțelepți vor moșteni mărirea, iar cei nebuni vor avea parte de ocară”. Și, iarăși, la Isaia 57.13 și în multe alte locuri.
Iar afirmația sa făcută către Rusofoni „această bucată de pământ este a dumneavoastră și a nimănui altcuiva” este o osândire a Basarabenilor care nu sunt rusofoni. Și este un îndemn la genocid, căci dacă „acea bucată de pământ” este doar a lor, cei care nu sunt dintre ei trebuie înlăturați!
Adică M.S.C., prin asemenea vorbe, sprijină clar etnofiletismul rus și acțiunile de genocid ale Rusiei și Uniunii Sovietice.

Purtarea lui M.S.C. din această perspectivă ține cel puțin de un ridicol perfect (dacă nu de fariseism).

6. M.S.C. pretinde că respectarea voinței clericilor și mirenilor din Republica Moldova de a fi pe stil vechi ar fi „o metodă comercială”. Această insultă aruncată de d-sa întregii Biserici Române este, însă, total gratuită: Biserica Ortodoxă Română este în comuniune cu Bisericile locale pe stil vechi. Care stil vechi este altceva decât stilismul, o schismă sau erezie ce idolatrizează Calendarul lui Sosigene și Iulius Cezar. Comuniunea amintită, pe de-o parte, și dorința Basarabenilor, pe de altă parte, au luminat Sfântul Sinod să primească rămânerea Mitropoliei Basarabiei pe stil vechi. Actul este firesc pentru orice Biserică sănătoasă. Dar, desigur, pare uimitor și se caută motivații meschine în Biserica Rusă, pentru că aceasta cel puțin de la Petru I este etatizată și are sistematic motivații neortodoxe în acțiunile sale. Ca urmare, este greu sau imposibil de conceput pentru rusofoni ca un act să se facă pur și simplu canonic. În mintea lor, toate actele trebuie să urmărească interese de stat sau alte motivații meschine: așa au văzut în Biserica Rusă, așa își închipuie că este peste tot.

7. M.S.C. începe adesea criticarea unor păreri prin atacuri la persoană, ironii, mișto-uri, insulte. O atitudine tipic rusofonă. O găsim și la episcopul Marchel², și la preotul Iulian Rață și la mulți alți activiști rusofoni. Și este 100% neortodoxă, necanonică, osândită de Biserică. Și când este vorba despre asemenea atacuri la adresa unor mireni, dar cu atât mai mult cu cât sunt la adresa unor clerici. Este absolut limpede că asemenea atacuri nu sunt argumente într-o dispută creștină. Obișnuința recurgerii la atacuri la persoană, insulte și ironii este mărturia unei adânci subiectivități. Și, de multe ori, a invidiei sau urii ori altor sentimente negative.

8. Ca o tristă și osânditoare ironie, M.S.C. vorbește despre păcatul dezbinării (dezbinului). Pe care, întărește el, nu îl spală nici sângele muceniciei (dezbinătorului). Pentru că, mai spune el, „duhul dezbinării este foarte greu de vindecat”. Asta în condiția în care el a făcut și face dezbinare,

ba chiar sprijină activ dezbinarea teritoriilor canonice ale Bisericii Române de către Rusia și Biserica Rusă!

9. M.S.C. citează sistematic texte ale propagandei ruse, dar nu citează niciodată răspunsul Bisericii Române la acele texte! Dar, și mai trist, chiar din ceea ce citează se oprește, ca un judecător nedrept, doar la ceea ce i se pare că susține propaganda rusă, nu și la ceea ce o contrazice.

Din cartea propagandistă Restabilirea unității. Poziția Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la Mitropolia Basarabiei. Documente și materiale, din care M.S.C. citează ce îi place, redăm dintr-un text al Patriarhului Alexei al II-lea:

„Din timpuri străvechi, Biserica Ortodoxă din teritoriul, devenit ulterior Principatul Moldovei, s-a aflat în sfera de influență și jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Războiul ruso-turc, care s-a început în anul 1768, a dus la eliberarea de sub stăpânirea otomană a unei părți a Moldovei și Valahiei. Pe teritoriile ocupate de oștirile rusești se stabilea cârmuirea Sfântului Sinod Guvernamental al Bisericii Ruse, care numea în aceste regiuni exarhii săi. Aceasta era o rezolvare firească a problemei [care problemă??? n.n.]…
În anul 1918 Basarabia a fost ocupată de trupele române [nu eliberată de trupele ocupante bolșevice? n.n.]… În aprilie 1918, Mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei, printr-o telegramă, l-a înștiințat pe Preafericitul Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, Tihon, despre faptul „că, în urma efectuării unirii politice a Basarabiei cu România, biserica locală a fost trecută în subordinea Bisericii Ortodoxe Române”. Preafericitul Patriarh Tihon îndată a expediat Mitropolitului Pimen un mesaj în care a comunicat că problema jurisdicției asupra Eparhiei de Chișinău trebuie examinată prin intermediul relațiilor canonice dintre Biserica Ortodoxă Rusă și Română, cu participarea clerului și a poporului bisericesc al Eparhiei de Chișinău… în octombrie 1918 a expediat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un mesaj în care a fundamentat din punct de vedere canonic ilegalitatea faptei acestuia referitor la Eparhia de Chișinău…” (op.cit., p.91-92)

Față de aceste vorbe, să vedem în primul rând fățărnicia și necinstea rusească: dacă ei cuceresc un teritoriu li se pare „firesc” să îl includă în Biserica Rusă, dacă acel teritoriu se întoarce la Patrie sau devine independent, pretind că este „ilegal” să se reorganizeze bisericesc fie și prin revenirea la starea dinainte de ocupația rusă! Nerușinarea aceste atitudini este nemărginită! Iar M.S.C. și alții care se pretind Români o susțin! Cum nu au văzut propagandiștii rusofoni care se pretind Români, ba chiar patrioți, această contradicție fundamentală?

Tot ca vorbire înșelătoare, necinstită și vinovată, este și expresia „rezolvare firească a problemei”. Căci nu exista nicio problemă canonică a Bisericii din Moldova pentru care să fi fost nevoie de intervenția necanonică a Bisericii Ruse. Am mai arătat în acest șirag de răspunsuri câte canoane a încălcat Rusia prin aceste intervenții. Și, de asemenea, am arătat că existența mai multor patriarhii într-un stat este firească. Au fost mai multe patriarhii și în Romania (Imperiul Roman), au fost mai multe patriarhii și în Imperiul Otoman, ba chiar și în Imperiul Britanic (ce a avut sub autoritate ținuturi al Patriarhiilor Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei). Niciodată nu a existat vreo problemă din această pricină.

O a treia înșelăciune din acest text este altă dublă măsură a Bisericii Ruse. Sub ocupațiile rusești sau sovietice Biserica Rusă a năvălit peste teritoriul canonic românesc și a schimbat ierarhi cu forța. Ierarhii canonici fiind înlăturați prin felurite metode. Iar poporul și clerul nu a fost întrebat niciodată dacă vrea sau nu. Însă atunci când Basarabia revine la România, dintr-o dată Biserica Rusă vine cu pretenția unei proceduri pe care ea în veci nu a respectat-o. Lipsa de cinste a aceste atitudini este izbitoare.

A patra înșelăciune din acest text este pretenția că Basarabia ar fi fost „ocupată”. În timp ce Rușii invadatori ar fi eliberatorii. Din nou o dublă măsură, cu atât mai mizerabilă cu cât Basarabia este teritoriu românesc, iar la teritoriile românești Rusia nu are niciun drept.

Față de această propagandă evident mincinoasă, ba chiar absurdă, M.S.C. și alții ar fi trebuit să citească Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea sa Alexei II³, precum și Istoria Bisericii și Canoanele Bisericii Ortodoxe. Ar fi înțeles îndată cât de străină de adevăr este „argumentația” rusă în această privință. Și ar fi avut cu totul altă poziție. Desigur, dacă sunt cinstiți și au curajul asumării adevărului.

–––

M.S.C. are multe alte asemenea preluări din propaganda rusă, născociri proprii, contradicții și auto-osândiri. Dar misiunea noastră fundamentală este mărturisirea adevărului. Combaterea minciunilor trebuie făcută cu măsură, pentru a nu cădea în patima gâlcevii și învrăjbirii. Iar M.S.C. este doar o paradigmă a propagandei rusofone.

Cine citește cele deja șapte părți ale acestor lămuriri, va înțelege: Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Mitropolia rusofonă din republică este un instrument de dezbinare și rusificare, de deznaționalizare și de pierdere a independenței și statalității Republicii Moldova. Biserica Rusă este adâncită în etnofiletism și etatism de foarte multă vreme. Din timpul lui Petru I conducătorii Bisericii Ruse au uitat să dea lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu; și dau Statului Rus ceea ce este al lui Dumnezeu, fără să își dea seama câtă osândă își adună. Pe aceeași linie se află și căpeteniile rusofone din Republica Moldova. Dar există pocăință!

Îi așteptăm în Biserica Mamă cu dor și drag pe toți Moldovenii de pretutindeni. În munca și lupta Patriarhiei Române pentru refacerea și creșterea Mitropoliei Basarabiei se împlinește, ca și în luptele pentru eliberarea teritoriilor ocupate, o datorie sfântă. Pe care uneori nu am putut-o mărturisi public, dar pe care mereu am păstrat-o în suflet.

Oameni buni, Moldova nu începe de la 1812! Istoria ei este străveche, dinainte de Cultura Cucuteni, când nici umbră de Rusia nu exista!
Oameni buni, Biserica din Moldova, deci și din Basarabia, nu începe de la 1812! Ea începe cu Sfântul Apostol Andrei și ucenicii săi! Când nici umbră de Biserica Rusă ori de Rusia nu exista!
Canoanele sunt absolut clare și poruncesc veșnica osândă pentru cele făcute de Rusia și Uniunea Sovietică în teritoriile ocupate. Iar cei care se fac următori și colaboratori ai acelor fapte, cu făptuitorii se osândesc!

Fără pocăință nu există iertare, iar pocăința cere ieșirea din rău. Adică, aici, ieșirea din Biserica Rusă, care nu are absolut niciun drept canonic în Basarabia. Sinoadele Ecumenice osândesc pe vecie pe cei care fac imixtiuni, mai ales prin forță, în teritoriul altor episcopii. Mai ales când sunt unele vechi. Episcopii noștri au luat parte la Sinoadele Ecumenice, atunci când nu exista niciun Rus – și cu atât mai puțin vreun Rus creștin. Aceasta este de ajuns pentru orice om sănătos la cap și la inimă ca să știe ce are de făcut: să vină în Biserica Mamă și să lucreze aici mântuirea lui și a celor dragi.

Am suferit întotdeauna pentru căderea fraților, ca și pentru îndârjirea în rătăcire a celor aflați în afara Biserici. Pentru că cei care se duc după învățături străine, cei care aleg alt drum decât al Bisericii, pe ei înșiși de osândesc. Așa că am scris aceste rânduri cu durere și dor. Cu durere pentru căderi și propovăduirea rătăcirii. Cu dor pentru întoarcerea celor rătăciți. Și cu dragoste. Și pentru aceia, și mai ales pentru cei care au avut tăria să iasă de sub mafia rusofonă, să iasă din Mitropolia rusofonă a Chișinăului și să revină acasă.

Căci Bine este să fie frații împreună!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

---

1 Aici se anulează altă minciună răspândită de M.S.C., aceea că niciodată nu a existat problema opoziției față de grecism în Țările Române. Despre această opoziție am amintit în Cum luptau Românii? și doritorii pot să vadă acolo cât de mare a fost aceasta.

2 Am amintit unele din insultele aruncate de episcopul Marchel în predicile sale într-un articol anterior.

3 Oferim aici acest document mult prea necunoscut și foarte prețios:

Scrisoarea Prea Fericitului Patriarh Teoctist către Sanctitatea Sa Alexei II

SANCTITATEA VOASTRA,
PREA IUBITE FRATE
ÎN DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

Cu dragoste frățească, Vă aducem la cunoștință că am primit scrisoarea Sanctității Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire și durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră considerați Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca «ingerință anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Sanctitatea Voastră! În conștiința umanității, în general și mai ales la creștini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul și silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptății și restabilirea adevărului precum și a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocși din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept și abuziv din punct de vedere al realității istorice și al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creștine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăși formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creștin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creștine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creștinarea slavilor.

Viața creștină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocși afirmându-și neîntrerupt apartenența la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condițiile istorice au permis, românii ortodocși au obținut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiția canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistență Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creștinii ortodocși români din teritoriile din stânga și din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Țara Moldovei.

In anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericești din această țară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic și istoric. Drept consecință, potrivit legislației bisericești canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni și niciodată nu avea dreptul să desființeze, să modifice sau să înjumătățească jurisdicția ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere și cu recunoaștere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele rusești a pământului românesc al Țârii Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanți a fost și amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iași, în 1789, a unui locțiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele rusești.

După o scurtă perioadă de normalizare și când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul țarist înființează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei și Țării Românești, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu Mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. In plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de intreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnicâ îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înființat, în teritoriul ocupat de armatele țariste, Eparhia Chișinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul și credincioșii, a fost sfâșiat teritoriul jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei, înființată cu peste patru veacuri înainte, și a Episcopiei Hușilor. În scrisoarea Sanctității Voastre din 6 octombrie 1992 justificați această acțiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înființarea Eparhiei de Chișinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare : în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicție asupra creștinilor ortodocși români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul țarist și înființarea Eparhiei de Chișinău a dus nu «la eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei», cum afirmați Sanctitatea Voastră în aceeași scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră și mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradițiile, limba și specificul național. Au acceptat voievozi și ierarhi de același neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhii ruși înscăunați în Basarabia fără a se cere acordul clerului și credincioșilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruțător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toți chiriarhii așezați de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chișinău numai unul a fost de același neam și de aceeași limbă cu clerul și credincioșii păstoriți. Aceștia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. In 1813 a fost înființat un seminar teologic, dar și acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaționalizare a românilor și de îndepărtare a lor de frații din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadei a funcționării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chișinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de țarul NICOLAE I.

În același timp, mănăstirile moldovene au fost supuse și ele rusificării prin încercarea le a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericești. Cărțile românești de slujbă au fost de asemenea distruse, așa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL EBEDEV (1871-1881).

În această situație tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul țarist au putut să-și recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmația Sanctității Voastre că în «anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române» (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1917 se primise la Chișinău telegramă oficială de la Petrograd in care se spunea că «Basarabia nu mai este în imperiu și că de acum înainte toți se pot bucura de libertate». In duhul acestei libertăți și fără prezența armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană și independentă și s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci și nedreptatea săvârșită în 1808 pe plan bisericesc, clerul și credincioșii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situației bisericești n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 și apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă și-a impus din nou, abuziv și necanonic, jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecințele acestui act sunt bine cunoscute : distrugerea sau închiderea majorității bisericilor și mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului credincioșilor români moldoveni, desființarea Mitropoliei Basarabiei, înființată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinței de libertate și demnitate națională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-și dobândească suveranitatea și independența în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc și sfânt, reluarea legăturilor cu frații de același neam și limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristețe, este atitudinea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop VLADIMIR, acum Mitropolit de Chișinău, față de clerul și credincioșii ce-și manifestă dorința legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoți și credincioși și-au manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuși unei prigoane barbare, Prea Sfinția Sa fiind chiar depărtat violent și samavolnic din reședința din orașul Bălți. Și din acest motiv, Prea Sfințitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctității Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR a manifest, de asemenea, atitudine de nerespect față de obligația canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, a invitat, ca oaspeți de onoare, în luna noiembrie 1992, doi «arhierei» schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declarația de la Constantinopol a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 1992, care prevede că «este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice și să se abțină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea».

Situația bisericească din Republica Moldova a devenit și mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea «independenței Bisericii Ortodoxe din Moldova». Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol și a intervenției adresată de Noi Sanctității Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam «că nu este momentul potrivit a se lua în discuție problema Bisericii din Moldova», «afirmație justă», recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-ați adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum și a atitudinii antiromânești a Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR și persecuțiilor de tot felul la care au fost supuși cei care întrețineau legături cu frații și neamurile lor din România, Prea Sfințitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălți, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul și credincioșii, supuși acelorași persecuții din partea Înalt Prea Sfințitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locțiitor de mitropolit pe Prea Sfințitul PETRU și au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastă a luat act cu binecuvântare de dorința și hotărârea lor recunoscând autonomia cerută, precum și păstrarea calendarului vechi și a tradițiilor bisericești locale.

In scrisoarea Sanctității Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susținerea opiniei cu privire la așa-zisa «ingerință anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova».

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicțională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii românești din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaște tocmai îndatorirea Bisericii unei națiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic și de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligația ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult și dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină și în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinților, și nici sub cuvânt de lucrare sfințită, să se furișeze trufia stăpânirii lumești».

In spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşiiul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicției bisericești a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicțional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 și 22 ale Sinodului de Cartagina, precum și canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmați și Sanctitatea Voastră, «episcopului unei anumite eparhii să-și întindă puterea asupra altei eparhii». Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric și dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicției Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părți a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, «nulă» de drept, iar repararea unei nedreptăți se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol, prevede nu numai interdicția ca un episcop «să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh», ci și posibilitatea ca episcopul respectiv «să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său», dacă acesta propovăduiește un lucru nedrept și necanonic. Nedreptatea și lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde și menține jurisdicția sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speță asupra românilor ortodocși din Basarabia.

Prevederile canonului 16 al aceluiași Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoașterea Prea Sfințitului Episcop PETRU, ca Locțiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfințitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinția Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicție numai asupra credincioșilor ortodocși ruși din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicției Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiași canon 16 de Constantinopol și ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristețe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menționat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iași în 1808, și cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 și 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinția Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop – Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frățește pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic și 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiției canonice, să-și întindă jurisdicția asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinții Părinți ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală și necanonică această tendință și au impus respectarea principiul etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menținut în istorie și mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe și apoi otomane, teritoriile jurisdicționale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În același sens, se pot înțelege și prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabilește modalitatea de conlucrare între «episcopii fiecărui neam» și se statornicește principiul sinodalității în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendințelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, și el este valabil și azi în toate bisericile autocefale, care nu fac abstracție de realitatea istorică a unui popor sau neam. Așa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor însăși titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conține numele etniei sau neamului pe care îl slujește Biserica respectivă. De aceea, pretențiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicție peste ortodocși de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice și nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât și Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit, vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumești, fără credință în Dumnezeu, care au prigonit pe toți cei credincioși și au impus ura și dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulțumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub aceasta robie potrivnică credinței, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârșite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord de frații lor de același neam și limbă.

De aceea, ne exprimăm încredințarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră și la Biserica Ortodoxă Rusă înțelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înțelege în mod just, dar și cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului și credincioșilor din Republica Moldova de a avea legături duhovnicești cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorința și speranța că relațiile frățești dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

In spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuțiile pentru a lămuri problemele și neînțelegerile și a dovedi astfel că, în relațiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frățească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredințându-Ne rugăciunilor Sanctității Voastre, Vă îmbrățișăm frățește în Hristos Domnul nostru,

TEOCTIST
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

19 mai 1993