Cum nu se scrie istoria. Falsurile „patriotice”

Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Adevărul este ceea ce este. Minciuna este ceea ce nu este. Altfel spus, minciuna este o înlocuire a realității prin ceva care nu există. Prin urmare, a „înflori” istoria prin închipuiri personale înseamnă a acoperi adevărul cu minciuni.

Iar unele dintre cele mai primejdioase minciuni sunt așa-zisele falsuri patriotice.
La prima vedere, în spatele lor stau intenții bune („patriotice”). Dar căutând mai bine, ele fac foarte mult rău.

Pe de-o parte, pentru că odată descoperită minciuna sunt negate sau puse la îndoială și adevărurile patriotice.
Sunt negate sau puse la îndoială și de străini (ceea ce face mult rău), dar și de cei din lăuntru – în cazul nostru, de Români înșiși. Iar acest ultim fapt face și mai mult rău, căci este o rănire interioară, o hemoragie internă, o deschidere spre prăbușire.

Pe de altă parte, pentru viața este un război început de la căderea lui Adam și Eva și încheiat cu A doua venire.
Aflați între aceste puncte, pentru noi viața este război cel puțin de la concepere până la moarte (zic cel puțin, pentru că nu toți avem fericirea de a câștiga Raiul).
Iar un război, orice război, se poate duce bine doar dacă ai informații corecte; mai pe românește, dacă știi adevărul (și despre tine, și despre aliați, și despre dușmani).

Ca urmare, falsurile „patriotice” sunt, de fapt, anti-patriotice.
Doar adevărul este o temelie pe care se poate construi. Minciuna, niciodată.

Da, falsurile „patriotice” pot fi gâdilitoare de orgolii, pot mângâia durerile complexelor de inferioritate etc. Dar aceste stimulări sau anestezii sunt la fel de binefăcătoare precum otrăvurile cu gust dulce sau alte asemenea substanțe: dincolo de senzația de bine sau plăcere adusă pândește un rău uriaș.

Ca urmare, să ne repetăm, interior, cuvântul sfânt
Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Teologia Istoriei. Bârfa

Bârfa este un bici al Satanei care aduce blestem peste cel care bârfește (Iov 5.21; Sirah 5.16-17; 28.14).
Dar, ca în orice patimă, cei stăpâniți de ea nu se învață, oricât de mult ar suferi de pe urma ei. Dimpotrivă, îndreptățindu-se pe sine, se dau prigoniți pentru dreptate și mari mărturisitori.

Însă deosebirea între mărturisirea adevărată și bârfă este dată de câteva legi ale cuvântului drept:
1) Ceea ce spui trebuie să fie bine cercetat și cernut, să fie întărit prin mai multe mărturii deosebite. Niciodată să nu iei de adevărată o mărturie dintr-o singură sursă, ci să o iei doar ca ceva ce trebuie cântărit, cernut, cercetat. Iar în lipsa celei mai bune cântăriri, cerneri, cercetări, nu spui nimic, și mai ales nu osândești. Căci încă din Antichitate s-a știut că nu este voie să osândești pe nimeni după un singur martor, ci după mai mulți (a) care nu au interes împotriva celui învinuit și (b) ale căror mărturii nu se contrazic (Deuteronom 17.6; 19.15; Psalmi 26.18; 34.10; Matei 18.16; 26.60; Fapte 6.13; Susana 1.33-63 etc.)
2) Ceea ce spui trebuie să fie de folos, să zidească, să înalțe, să ridice.
Niciodată să nu te apuci să spui lucruri care, deși adevărate, aduc răul. De pildă, nu ai voie să spui prigonitorilor adevărul despre unde se ascund cei prigoniți. Asemenea, nu ai voie să răspândești vestea că cineva face o lucrare bună ce este interzisă de tiranii urâtori de Dumnezeu. Etc.
3) Ceea ce spui trebuie să fie spus cu dragoste.
Niciodată nu trebuie să te gândești că Dumnezeu are nevoie de ajutorul Tău, că spunând sau făcând ceva Îl sprijini, Îl ajuți. Ci să te gândești să câștigi Duhul Domnului, ca acesta să îți dea dragostea dumnezeiască și înțelepciunea ziditoare ce sunt mărturia omului lui Dumnezeu.

Aceste trei legi sunt limpezi și de înțeles.
Chiar și păgânii le-au găsit, din contemplarea firii, și le-au mărturisit (pe unele dintre ele, pe una, sau chiar pe toate trei).
Dar cel care bârfește se ridică împotriva lor, chiar și atunci când pretinde că le ține.

O pildă am avut chiar în viața mea, în una din multele dăți când s-au ridicat asupra mea martori mincinoși și nedreptatea a mințit sieși.
Iar întrebând pe un bârfitor, care se dădea drept și creștin, de ce minte împreună cu aceștia, a pretins că „din mai multe surse am aflat asta”. Iar acele surse erau de fapt mai multe tabloide ce preluaseră aceeași minciună fără nicio cercetare. Și i-am arătat că acele „mai multe surse” se reduc la una; iar aceasta se contrazice în cele spuse fără nicio rușine, dând o mărturie ce nu ar fi primită decât în instanțele politice bolșevice sau naziste. Acela nu a avut niciun argument în favoarea primei surse, dar a găsit drept scuză vechea prostie „nu iese fum fără foc”. I-am adus aminte că tocmai fusese la un spectacol cu mult fum produs de aparate de profil, fără pic de foc. Și că expresia nu este românească, ci importată de scriitori cu prea puțin discernământ. Căci încă din vechime se știa că poate să fie fum fără foc, de către cei care voiau să vadă adevărul. Rămas fără argumente, a renunțat la discuție. Dar, jalnic, a rămas la ideile sale. Căci pătimașii găsesc mereu pricini ca să rămână în patima lor și să nu se îndrepte. Sau, cum se spune de către Români,

Pentru cine vrea să creadă am o mie de dovezi,
însă n-am nicio dovadă dacă tu vrei să nu crezi.

Din acest punct de vedere bârfa este o boală ce nu poate fi combătută din afară. Dacă cel care bârfește nu își trezește dorința de îndreptare, va muri ca bârfitor și îl va înghite Iadul pentru vecie, oricât ai încerca să îl ajuți.

Nenorocirea este că bârfa nu este altceva decât o exprimare a invidiei, adică a mândriei și trufiei ce sunt rănite de binele altora. Căci răul este rănit de bine, fiindcă nu poate să fie bine.
Bârfitorii sunt cei care suferă chinuri lăuntrice foarte mari pentru că nu sunt așa cum și-ar dori: „atât” de bogați, „atât” de frumoși, „atât” de celebri, „atât” de puternici etc. Și în loc să își înțeleagă prăbușirea adusă de mândrie și trufie, în loc să se trezească și să alerge la medic (= duhovnic), ei aleg să învinuiască pe ceilalți pentru suferința lor. De aici iese invidia, cu toate manifestările ei, printre care una dintre cele mai rele, urâte și ucigătoare este bârfa.

La nivel istoric, se poate constata că bârfa însoțește totdeauna decăderea, fie ea personală sau de obște. Altfel spus, bârfa este la nivel personal simptomul clar al unei adânci prăbușiri morale și spirituale. Iar la nivelul societății, răspândirea bârfei este simptomul clar al îmbolnăvirii grave a societății, a apariției unei comunități de puțin-putincioși frustrați, manifestându-se pasiv-agresiv și, în fața celor mai slabi, categoric agresiv, chiar până la jaf, viol, tortură, crimă.
Căci bârfa, izvorâtă fiind din mândrie și trufie, este însoțită de schizofrenia complexului de inferioritate și a pretenției de superioritate absolută.

Creștinul adevărat se măsoară prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare, este infinit de mic, atât față de măreția Celui Desăvârșit, dar și față de măreția la care este chemat (asemănarea cu Dumnezeu); și, în același timp, este infinit de mare, cu și prin Dumnezeu, căci fiind slujitorul (și, urcând treptele, prietenul) lui Iisus Christos, Împăratul Absolut, se împărtășește de măreția Acestuia. Prin urmare, Creștinul nu este nici trufaș, nici complexat; în fața ispitelor trufiei sau complexării (= deznădejdii produse prin comparații cu alți oameni) el se apără și se vindecă prin contemplarea, recunoașterea și înnoirea conștientizării măreției și bunătății dumnezeiești.

Dar cel rătăcit se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, iar apoi este dezamăgit că nu se găsește la înălțimile pe care și le-a atribuit nebunește.
Ca urmare, este complexat de fiecare greșeală pe care o face, de fiecare scădere pe care și-o găsește, de fiecare nereușită, ba chiar și de fiecare încercare.
În loc să se întoarcă spre Dumnezeu și să se vindece, pune peste rănile lui plasturele otrăvit al trufiei. Ca mințindu-se că este mai presus de ceilalți, să nu mai fie atât de rănit de mare depărtare între prea înalta părere de sine și realitate. Devine astfel arogant, disprețuitor, îngâmfat etc.
Iar dacă aceasta nu merge, sau când aceasta nu merge, durerile complexelor îl chinuie. Și îl fac să fie plin de invidie și ură față de ceilalți, pentru orice lucru bun găsit la ei.

În amândouă manifestările, bârfa este, prin urmare, simptomul clar al unei adânci prăbușiri sufletești. Dar, totodată, este și o scară ce accelerează căderea către Iad: a celui care bârfește, a societății care acceptă, sau și promovează bârfa.

Ieșirea din această vrie sau prăbușire necontrolată este una: întoarcerea la Christos.
În lipsa ei, auto-distrugerea este sigură.

Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași și desfrânați și fermecători și închinători de idoli și a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21.8)

Cine are urechi de auzit, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre libertate. Un cântec

Cine își vinde libertatea pentru siguranță
le pierde pe amândouă.

În Plandemie, unii nemernici și mulți lași au lansat/preluat/promovat lozinca:

Sănătatea este adevărata libertate.

Nemernicii sunt cei care au lansat-o, știind 1000000000000% că este o minciună totală: nenumărați oameni sănătoși au făcut pușcărie, au fost închiși în lagăre de concentrare, au fost puși în lanțuri sau în butuci etc. Faptul că erau sănătoși nu i-a făcut liberi!

Lașii sunt cei care au preluat și promovat lozinca pentru că erau (sunt) stăpâniți de groaza în fața bolii sau a morții. În Decembrie 1989 strigam

Vom muri și vom fi liberi!

În Plandemia 2020 se striga

Primim orice sclavie în numele feririi de boală și/sau moarte!

Această gândire și purtare de sclavi activiști ai sclaviei este, din păcate, des întâlnită.
În clipa de față WEF, UE, Rusia, SUA, China, OMS etc. acționează clar ca instituții dictatoriale, virulent și/sau violent anti-creștine, lucrând clar împotriva demnității și libertății umane în general și a Creștinilor în special.
În fața acestui val de persecuții, care în lumea islamică (și, pe alocuri, chiar și în cea hindusă) îmbracă forme de o violență extremă, cei mai mulți tac, pretind că nu văd; tac, pretind că nu văd și nu fac nimic, sperând că astfel vor amâna clipa în care vor alege între Credință și regim, între conștiință și supunerea în fața unui regim demonic. Ceea ce, de fapt, deschide larg porțile apostaziei în sufletele lor.

Pentru toți aceștia, ca și pentru cei care încă vor libertate, încă o iubesc, încă lucrează și luptă să fie liberi, amintim un cântec. Întâi, prin versuri, apoi printr-un link înspre acel cântec.

Textul în limba italianăTraducerea în limba română
 Libertà

Scende la sera sulle spalle di un uomo che se ne va.
Oltre la notte nel suo cuore un segreto si porterà.
Tra case e chiese una donna sta cercando
Chi non c’è più.
E nel tuo nome quanta gente non tornerà.
 
Libertà, quanti hai fatto piangere.
Senza te, quanta solitudine!
Fino a che avrà un senso vivere
Io vivrò per avere te.
Libertà, quando un coro s’alzerà
Canterà per avere te.
(coro)
 
C’è „carta bianca” sul dolore, sulla pelle degli uomini.
Cresce ogni giorno il cinismo nei confronti degli umili.
Ma nasce un sole nella notte, nel cuore dei deboli.
E dal silenzio un’amore rinascerà.
Cercando te!
 
Libertà, quanti hai fatto piangere.
Senza te, quanta solitudine!
Fino a che avrà un senso vivere
Io vivrò per avere te.
Avere te!
Libertà, senza mai più piangere.
Senza te, quanta solitudine!
Fino a che avrà un senso vivere
Io vivrò per avere te.

Avere te…
Libertate

Coboară seara pe umerii unui om ce piere
Dincolo de noapte în inimă poartă un secret
Între case și biserici do doamnă stă căutând
Pe cel ce nu mai e.
Și în numele tău câți oameni nu se întorc!

Libertate, pe câți îi faci să plângă!
Fără tine, atâta singurătate!
Până când are un sens viețuirea?
Viețuiesc pentru a te avea!
Libertate, când un cor se înalță
Câtă pentru a te avea!
(refren)

Pe pielea oamenilor este o „carte albă” a durerii.
Crește în fiecare zi cinismul înfruntării celor umili.
Dar răsare un soare în noapte, îi inima celor slabi.
Și în tăcere o dragoste renaște.
Căutându-te!

Libertate, pe câți îi faci să plângă!
Fără tine, atâta singurătate!
Până când are un sens viețuirea?
Viețuiesc pentru a te avea!

A te avea!
Libertate, când un cor se înalță
Câtă pentru a te avea!

Fără tine, atâta singurătate!
Până când are un sens viețuirea?


A te avea…

Poate că versurile nu sunt perfecte, poate că videoclipul nu vă place, poate melodia nu e stilul preferat… dar ideile fundamentale sunt veșnice!
Fără libertate există doar o aparență a vieții, dincolo de care sufletele sunt moarte.
Viața este libertate.
Libertatea este viață.
Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi.
Și veți trăi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Cum să manipulezi cu statistici. ”Povestea porcului”

Pentru a face față minciunii – vrută sau nu – trebuie să cântărești, să cerni, tot ceea ce auzi, citești, vezi. Este, această cernere, o poruncă dumnezeiască (1 Tes. 5.21); dar o poruncă pe care puțini o ascultă mereu.
Dăm aici o pildă, plecând de la un articol intitulat „Povestea porcului. Știm ce este de făcut, cum trebuie făcut, dar nimeni nu are curajul să facă”, apărut aici în 2020. Autorul, C.R., ne este cu totul necunoscut. Și nu despre el este vorba, ci despre ceea ce spune articolul.
Îndemnul meu este să vă faceți timp: citiți aceste rânduri până la capăt, cel mai bine de mai multe ori. Sunt încredințat că vă vor ajuta mult!

Articolul la care ne-am oprit este, pe scurt,
o pledoarie pentru întărirea controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
El pleacă de la o realitate de actualitate atunci (și care, cu schimbările aduse de trecerea anilor, își păstrează în multe privințe actualitatea):
Una din temele cu impact în rândul publicului din România, apărută zilele trecute, este cea privind creșterea porcilor în gospodăriile populației. Apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al Agenției Naționale Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).

În foarte mare parte articolul folosește manipularea emoțională, prin texte fără substrat factual, dar cu impact emoțional unidirecțional. Direcția fiind aceea a întăririi controlului statului asupra creșterii porcilor în gospodării.
Iată câteva exemple:

– „apele au fost agitate de dezbaterea publică a unui ordin al ANSVSA”; frază manipulativă ce induce ideea că dezbaterile publice sunt vinovate de ceva, nu că ordinul ANSVSA a fost dat fără consultarea, adevărată și democratică, a părților ce ar fi fost afectate în vreun fel de ordin.
– „Pentru toată lumea tema porcilor crescuți în gospodăriile populației este dificilă.”; nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– însăși expresia „gospodăriile populației” este una pentru manipulare emoțională, căci prezintă gospodarii, oamenii, la singular, impersonal, construind astfel imaginea unui grup unitar însă lipsit de „suflet” (de personalitate, inteligență, sentiment), adică de rang inferior.
– „Politicienii se feresc de ea” (adică de „tema porcilor crescuți în gospodăriile populației”); nu există nicio susținere a acestei afirmații.
– „Politicienii… o abordează cu mănuși pentru că gospodarii care cresc porci sunt un bazin electoral mare”; am îngroșat literele pentru această frază, deoarece este esențială pentru textul în cauză; ea reflectă convingerea dictatorială, rasistă, după care politicienii sunt o clasă/rasă superioară, ce ar trebui să ia hotărâri ignorând voința electoratului, „populației”, „gospodarilor care cresc porci”, văzuți implicit ca o clasă/rasă inferioară, a cărei voință TREBUIE IGNORATĂ de politicieni atunci când aceștia au alte păreri decât electoratul; vă rog să recitiți aceste rânduri, pentru că ideile frazei citate sunt baza „logică” a întregului articol pe care îl cântărim (cernem) aici!

Și ca să vedem și al cărui interes îl susține articolul, dar și consistența gândirii dictatoriale, rasiste, iată următoarea frază a articolului (împărțită în două pentru a ușura citirea și înțelegerea):

– „Reprezentanții industriei cărnii de porc nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor,”
– „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri.”

Prima parte a frazei este cel puțin ciudată, dacă nu suspectă: ce treabă au „reprezentanții industriei cărnii de porc” cu bieții oameni care își cresc porcii în curte?
Logic, nu există nicio legătură. Decât, cel mult, dacă acești „reprezentanți ai industriei cărnii de porc” nu sunt chitiți să înrobească toți Românii consumatori de carne de porc, desființând creșterea porcului în gospodării (cu excepția creșterii ca anexă a „industriei cărnii de porc”).

Altfel spus, orice implicare a „reprezentanților industriei cărnii de porc” în creșterea porcului în gospodării se poate face drept, liber, cinstit DOAR prin relațiile bilaterale, directe, între ei și crescătorii particulari. Ceva de felul: „asta vreau de la voi ca să vă cumpăr porcii” spun „reprezentanții” și „vrem” sau „nu vrem” răspund gospodarii.
Ideea că „industria cărnii de porc” ar trebui cumva să hotărască ceva privind felul în care particularii își cresc porcii este o idee mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală. Este o idee ce pretinde transformarea gospodarilor în sclavii „industriei cărnii de porc”.

Dar articolul o prezintă, printr-o formulare manipulativă, ca pe un fel de „datorie sacră” pe care „reprezentanții” se feresc să și-o îndeplinească!
Căci, vezi Doamne, acești „reprezentanți” „nu vor să scoată castanele fierbinți din foc cu mâinile lor”.
Doar că acele „castane” nu există, iar dacă ar exista nu sunt ale lor și nu au niciun drept să le atingă!

La același nivel de mizerie morală se află și a doua parte a frazei. Respectiv textul „iar autoritățile propun o serie de măsuri, după care, văzând reacția publicului, se retrag în birouri”.
Acest text reprezintă o sinteză a răului din România!
Pentru că avem descrisă, în câteva cuvinte, jegoasa practică dictatorială birocratică de a da măsuri fără consultarea (reală a) cetățenilor („populației”).
Aceasta este o practică mafiotă, dictatorială, tâlhărească și criminală.
Dar în articol ea nu este combătută! Dimpotrivă, este înfățișată, manipulativ, drept „pozitivă”. Iar „negativă” este, în concepția articolului, „retragerea” autorităților în fața reacției publicului!
Deși într-o democrație reacția publicului TREBUIE să dicteze politicile și politica la TOATE nivelurile!
Doar într-o dictatură, într-un sistem fundamentalist rasist, există o clasă/rasă superioară, ce hotărăște fără să țină seama de părerile și reacțiile vulgului. Și un asemenea sistem dictatorial și rasist este susținut de articolul în cauză.

Ceea ce am analizat până acum este doar primul paragraf!
Articolul continuă pe aceeași linie, de total dispreț față de omul „obișnuit” și de adorație oarbă față de „autorități”, „specialiști” și „reprezentanți”.

De pildă, următorul paragraf „oftează” că ordinul ANSVSA nu interzice creșterea porcilor în „gospodăriile țărănești”. Și „se bucură” pentru că „susține interzicerea reproducției și a vânzării porcului”. Ambele măsuri un abuz inuman, dictatorial și tâlhăresc, atât din punctul de vedere al drepturilor constituționale cât și al protecției diversității speciilor.
De-a lungul vremii „industria cărnii de porc”, precum și alte industrii similare, au distrus diversitatea raselor – câștigată prin munca a sute și mii de popoare de-a lungul a peste opt mii de ani. Diversitate care, cât s-a păstrat, s-a păstrat exact prin „gospodăriile țărănești”, mai precis exact prin reproducerea animalelor în gospodăriile țărănești. Fapt care este la fel de adevărat și pentru nenumărate specii de plante. Care, dispărute din „marea agricultură” prin interesele și dezinteresul „industriei agricole”, au fost salvate de micile gospodării.
Iată, noi prezentăm fapte clare pentru punctele de vedere pe care le susținem.
Articolul analizat nu prezintă nici măcar un singur fapt în favoarea măsurilor tiranice, mafiote, tâlhărești pe care le promovează!
Nici măcar atunci când invocă „specialiștii” sau un „studiu” (la care vom ajunge îndată).

Căci, pe post de „argument” după gargara emoțională, articolul invocă, ce să vezi!, „specialiștii”. Cităm frazele integral:

„De fapt, specialiștii susțin măsurile propuse în ordinul ANSVSA. Unii dintre ei cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure. Dar aproape nimeni nu își asumă tranșant și public susținerea unor măsuri în domeniul creșterii porcinelor.”

După cum toți cititorii care au înțeles stilul articolului se așteaptă, nu, nu se dă niciun exemplu de specialist. Nici pentru „specialiștii” care „susțin”, nici pentru „unii” care „cred că este nevoie de măsuri chiar mai dure”. Cititorul este nevoit să creadă orbește în spusele articolului… sau să vadă că este o manipulare josnică. Mai ales că, hai să ne întrebăm,
Dacă ordinul ANSVSA interzice reproducerea porcilor în gospodării și vânzarea lor, ce alte măsuri „mai dure” sunt posibile?
Evident, aceea a cărei lipsă e deplânsă de articol și invocată textual:
interzicerea creșterii porcilor în gospodăriile țărănești”!
O măsură pe care Turcii Musulmani nu au luat-o niciodată nici în raialele lor!
O măsură pe care Bolșevicii, Naziștii sau Fasciștii nu au luat-o!
Dar care este dorită de articolul pe care îl cercetăm!!!

Iar ultima frază din citat este un oftat pentru lipsa asumării „tranșante și publice” a unor asemenea mizerabile măsuri!
Altfel spus, este o incitare la o dictatură anti-țărănească și anti-democratică ce egalează doar Revoluția Culturală din China și politica Khmerilor Roșii sau alte asemenea halucinante manifestări ale totalitarismului sub-animalic.

Și care ar fi argumentele pentru susținerea unei asemenea dictaturi totale?
Articolul „oferă” două pretexte:
– pesta porcină
– un studiu al „reprezentanților industriei cărnii de porc”
O să le luăm pe rând.

„Pesta porcină africană a avansat în multe zone ale țării, iar companiile de creștere a porcilor stau cu „satârul deaupra gâtului” [ortografia originală n.n.], riscând ca în orice moment boala să intre pe porțile combinatului.” Aici merită observate câteva fapte:

a) pesta porcină nu afectează calitatea cărnii de porc; altfel spus, dacă se constată că un porc are această boală și este sacrificat, carnea poate fi consumată de om în cea mai deplină siguranță; din acest punct de vedere pesta porcină este doar un pretext pentru politici dictatoriale, nedrepte și tâlhărești.
b) trecerea porcilor prin pestă porcină duce la apariția unui fond de animale cu imunitate naturală față de această boală; ca urmare, ar fi de căutat asemenea nuclee și de realizat înmulțirea lor; politică elementară ce lipsește total din măsurile autorităților și „reprezentanților”, ceea ce spune totul despre corectitudinea lor.
c) pesta porcină nu poate intra pe porțile „combinatului” decât dacă acesta nu ia măsuri elementare de protecție. Nimeni nu trimite porcii particulari la păscut pe ogoarele „combinatului”, ca să „contamineze” furajele. Cu atât mai puțin nu se plimbă porcii din gospodării prin „combinat” ca să îmbolnăvească porcii crescuți industrial. Altfel spus, afirmația „riscului” amintit este o absurditate; cel puțin atâta vreme cât „combinatul” își respectă real propriile reguli privind creșterea porcinelor.

Pe scurt, invocarea „pestei porcine” este doar un mijloc de manipulare emoțională.
Dacă fermele industriale, combinatele de creșterea porcinelor în speță, respectă normele proprii în domeniu, riscul este zero.
Voi aminti aici, în treacăt, zvonurile despre crescători de păsări sau porci care au pretins infestarea cu gripă aviară sau pestă porcină spre a obține incorecte despăgubiri de la stat. Dacă asemenea zvonuri stau la baza invocării infestărilor combinatelor de la gospodăriile particulare este mai mult decât trist.

Al doilea pretext,
studiul invocat este unul realizat pentru Asociația Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR) de o firmă din Olanda.
Articolul manipulează iar, spunând, cităm, „pentru ca studiul să fie perfect credibil el a fost realizat de un institut de cercetare specializat din Olanda”.
Desigur, faptul că Olanda concurează România la producția de carne de porc de foarte multă vreme face un institut de cercetare din Olanda „perfect credibil”!
La fel de „perfect credibil” face studiul și faptul că APCPR este, de fapt, „fostul Patronat Român al Cărnii de Porc”, respectiv „organizația profesională [s.n.] a crescătorilor de porcine din România”. Adică un concurent de piață al micilor producători!

Preluăm cu copy-paste de pe același site:
„Organizația a fost înființată în anul 1991, la inițiativa unui grup de 37 de societăți de creșterea porcinelor, având ca scop susținerea producției și eficienței economice a activității membrilor. În cei 30 de ani de activitate, organizația a reprezentat și apărat interesele membrilor asociați, devenind principalul purtător de cuvânt al filierei cărnii de porc din Romînia în relația cu autoritățile statului, dar și cu cele europene și extra – UE.”
Da, așa scrie pe site-ul „perfect credibilei” APCPR: „Oragnizația” și „Romînia”.
Trecând peste problemele ortografice ale textului, să observăm că APCPR și „institutul din Olanda” sunt la concurență directă cu micii producători locali.
Altfel spus, pretenția credibilității este fie o formă de prostie abisală, fie o înșelăciune voluntară.

Că APCPR este o structură bună sau rea, benignă sau malignă, cum vreți să spuneți, nu ne interesează aici. Mai precis, nu este subiectul cercetării de față. Ceea ce ne interesează pe noi este faptul evident că între APCPR și micii producători locali există o concurență naturală.
Fapt ce face studiul prezentat de articolul cercetat un studiu suspect de subiectivism. Deci în niciun fel un „studiu perfect credibil”, cum se pretinde fără nicio logică.
Și tot pentru credibilitate, lipsește orice sursă. Altfel spus, nu există nicio dovadă a existenței studiului citat. Dar lipsa nu este doar în articol, ci și pe site-ul APCPR!
Dar, până la urmă, ce susține studiul, de este invocat de articol?

Și în prezentarea conținutului studiului articolul începe tot cu manipulare emoțională:

„Studiul arată cu adevărat situația industriei și unele concluzii sunt de-a dreptul șocante pentru publicul larg, dar tolerate de autorități.”

Cutremurător, nu?
Doar că, dintr-o dată, „publicul larg” este invocat de articol drept pozitiv, iar autoritățile ar trebui, dintr-o dată, să îl asculte. Deși, până acum, articolul a pretins exact pe dos: publicul nu trebuie ascultat, autoritățile trebuie să hotărască ignorând publicul.
Dar cine are nevoie de logică dacă are emoție?
Adevărul este că toți avem nevoie de logică, sau vom fi sclavii emoțiilor – și, implicit, ai celor care manipulează emoțional.
Acum să vedem care sunt „adevărata situație a industriei” (doar că era vorba despre porcii din gospodării, nu din industrie!) și care sunt acele „unele concluzii… de-a dreptul șocante”:

„Mai mult de jumătate din carnea consumată de români, 53%, este de porc. În mediul rural, 30% din carnea de porc consumată provine din gospodăriile populației. Producția de carne este de 450.000 de tone, iar în perioada 2017-2019, producția autohtonă s-a redus cu 20%. Drept urmare, importurile au crescut semnificativ ajungând până la 65% din carnea de porc consumată în România.”

Privind liniștit, obiectiv, aceste cifre, ceea ce rezultă este:

– carnea de porc este foarte importantă pentru hrana Românilor;
– consumul rural de carne de porc din producție proprie este foarte mic (30%), fiind masiv înlocuit cu cel de producție industrială românească sau străină (70%);
– lipsește informația esențială a procentului de carne de porc de import consumată rural și urban;
– producția autohtonă a scăzut în trei ani cu 20%, o contracție foarte gravă;
– consumul național de carne de porc importată a ajuns la cifra uriașă de 65%.

Da, aceste date pot să fie șocante pentru cei care știu cât de vitală este independența alimentară a unei țări, a unei națiuni.
Când un produs este esențial pentru hrana populației (precum carnea de porc), dar este asigurat la 65% din import, există o situație de criză națională!
Și statul trebuie să ia cele mai puternice măsuri PENTRU CREȘTEREA PRODUCȚIEI.
Adică,
datele prezentate dovedesc necesitatea susținerii creșterii și înmulțirii porcilor în gospodăriile particulare precum și necesitatea susținerii în paralel a creșterii industriale a porcinelor.
Altfel spus,
datele prezentate contrazic 100% ceea ce susține articolul.

Cu toate acestea, articolul prezintă datele ca și cum i-ar sprijini tezele dictatoriale, mafiote, tâlhărești și absurde prezentate!
Iar cititorul care s-a lăsat manipulat emoțional de primele fraze chiar va crede asta, împotriva evidenței!

Dar „datele studiului” nu se limitează la atât!
Articolul pretinde că „majoritatea focarelor de pestă porcină au provenit din gospodării care au unul sau doi porci”.
Pretenția nu este susținută de nicio cifră ori sursă relevantă.
Mai mult, articolul nu explică ce înseamnă „focar de pestă porcină”.
În realitate, așa zisele „focare” sunt de fapt cazuri de îmbolnăvire. Care au dus, conform anti-științificei politici a autorităților, la sacrificarea obligatorie a porcinelor din gospodărie, chiar dacă erau sănătoase!
Altfel spus, în loc să sprijine înmulțirea porcinelor imune la pestă, autoritățile extermină porcinele imune la pestă, favorizând răspândirea bolii.

„Studiul” cel mult prea „obiectiv” (a se citi, subiectiv), se mai plânge de haos „în gospodăriile populației”, adică de ceva de genul că nu este câte un securist în fiecare curte. Asta pentru că exemplele date pentru haosul „din gospodării” țin… de autorități: „baza de date națională nu a fost actualizată”, „abatorizarea unor animale nu a fost înregistrată”, „nu s-au respectat cerințele de identificare și înregistrare a porcilor” etc. Lucruri care țin de activitatea birocratică deficitară a autorităților acolo unde nu e vorba de smuls bani de la cetățeni, de refuzul autorităților de a angaja medici veterinari (și cadre medicale în general) etc.
Deci „studiul” pretins a demonstra cât de răi sunt gospodarii ce cresc porci dovedește că vina pentru toate problemele semnalate se află la marii producători și la STAT.

Desigur, „studiul” propune și niște „soluții”, pe care articolul le prezintă încântat și entuziast:

– „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul fermelor (fapt cerut și de ordinul ANSVSA)” și
– „eliminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale”

Deci nu „îmbunătățirea condițiilor de biosecuritate la nivelul combinatelor”! Nu!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere omului de rând să răspundă pentru bolile existente sau pretinse din combinatele de creșterea porcilor!
În cel mai inuman, rasist, dictatorial, mafiot și tâlhăresc stil, se cere exterminarea porcilor din gospodăriile populației aflate în apropierea fermelor comerciale, în loc să se ceară desființarea fermelor comerciale aflate în apropierea gospodăriilor particulare; sau, cel puțin, să se ceară ca fermele comerciale să asigure măsuri corecte pentru lipsa contactului cu porcinele particulare.

Încheiere.
Am prezentat cât s-a putut de clar și scurt un articol de manipulare ce susține creșterea controlului mafiot împotriva cetățenilor prin armele statului. Nu m-a preocupat autorul: este o cercetare la subiect, la tipul de manipulare și consecințele ei, nu la persoană.
Asemenea materiale, care incită la dictatură, care împart oamenii în rasa superioară, politică, și rasa inferioară, alegătorii/cetățenii, au fost și sunt nenumărate.
În Plandemie au dus la moartea a mii și mii de oameni, la terorizarea și traumatizarea a milioane de oameni, au acoperit jafuri, corupție și incompetență criminală. Iar responsabilii, de la Raed Arafat la Andrei Caramitru, nu sunt trași la răspundere și își văd mai departe de manipulări, de jafuri sau de ce se ocupă.
Analiza ori cernerea de față are un rost: să ajute la cernerea altor asemenea materiale.
Căci scris este: cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi!
Contrariul este: lăsați-vă mințiți și veți fi sclavii răului.
Alegerea este a fiecăruia.

Cine are urechi de auzit să audă!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. După roadele lor îi veți cunoaște! (Matei 7.20)
Măsurile luate de ANSVSA și „reprezentanți” în particular, sau de autorități în general, în privința creșterii porcinelor sunt atât de bune, încât producția de carne de porc românească s-a prăbușit la cel mult 23% din consumul național. Cel puțin 77% din carnea de porc consumată de Români este de origine străină, conform datelor Institutului Național de Statistică preluate de Mediafax. Q.E.D.
Să mai ascultați de cei care îndeamnă la dictatură, și să îi votați pe cei susținuți de ei, apoi să vă minunați că vă merge tot mai prost!

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice
sau la afirmația (făcută de această dată)
Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiascădacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.