Despre Căluş(ari), după „Descrierea Moldovei”, de Dimitrie Cantemir şi alte surse

1, aprilie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Jocurile sunt la Moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la francezi şi polonezi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri, ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. […]

În afară de aceste jocuri, ce se joacă pe la sărbători, mai sunt și alte jocuri aproape de eres, alcătuite cu număr fără soţ ca 7, 9, 11. Jucători se numesc „Căluşari” și se adună o dată pe an, se îmbracă în haine femeiești și pun pe cap cunună de pelin împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc și ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă. Toţi au poartă în mâini spadă goală, cu care ar tăia pe oricine ar cuteza să le descopere fața. Puterea aceasta le-au dat-o lor o datină veche, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere în acest fel.

Căpetenia cetei se cheamă Stareț, iar cel de al doilea Primicer. Acesta are datoria să întrebe ce fel de joc doreşte Stareţul, iar apoi să îl spună celorlalți în taină, ca să nu auză poporul numele jocului înainte de a-l vedea cu ochii. Pentru că ei au mai mult de o sută de jocuri felurite și unele așa de meşteşugite, încât acei care joacă se pare că nu se ating de pământ ci că zboară prin văzduh. În acest fel, cu jocuri și cu săltări (sărituri), străbat toate târgurile şi satele în cele zece zile dintre Înălţarea la cer a lui Cristos şi Pogorârea Sfântului Duh. În toată această vreme ei nu se culcă nicăieri în afară de sub strașinile bisericilor și spun că de s-ar culca la alt loc, ar fi căzniți de strigoaice.

Când se întâlnesc pe drum două cete de călușări, bat război una cu alta și ceata cea biruită face loc celeilalte; și după ce fac învoiala de pace, ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani. Iar întâmplându-se să moară vreunul la acest fel de bătălie, nu este îngăduită judecată și nici judecătorul nu întreabă cine a făcut uciderea.

Cel care intră într-o asemenea ceată, trebuie să vină în aceasta an de an, vreme de nouă ani; iar dacă ar lipsi vreodată, atunci ar fi căznit de duhuri rele şi strigoaice, zic ceilalți.

Norodul superstiţios crede că ei au putere să gonească tot felul de boli. Vindecarea se face în acest chip: aștern la pământ pe cel bolnav și încep a sări și, la un anume loc al cântării îl calcă fiecare, de la cap până la călcâie; iar la sfârşit îi zic la urechi niște cuvinte alcătuite de dânșii într-un anume fel și poruncesc beteșugului să se depărteze. După ce fac aceasta de trei ori în trei zile, dobândesc lucrul nădăjduit [vindecarea]. Astfel, cu puțină osteneală, se pot vindeca bolile cele mai grele, care s-au împotrivit multă vreme meșteșugului doftoricesc. Asemenea lucrare are credinţa și în farmece.„

(Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei [în Despre moravurile Moldovenilor]).

Pe scurt, observăm în mărturia dată de Dimitrie Cantemir, dincolo de interpretările personale ale acestuia („eres”, „popor superstiţios” etc.), o serie de fapte esenţiale:

Căluşarii reprezentau o tradiţie militară străveche, cu un sistem juridic propriu, deosebit de cel obişnuit.
Întâlnirile şi luptele dintre cetele de Căluşari sunt similare celor dintre cetele de practicanţi de arte marţiale din India, China, Indochina şi alte părţi ale lumii. Lupta între şcolile de arte marţiale, urmată de supunerea şcolii învinsă faţă de cea biruitoare, este o practică generală până în vremea celui de-al doilea război mondial.
Căluşarii se află în duşmănie cu demonii şi celelalte forţe ale răului, fiind ostaşi ai lui Hristos ce îşi găsesc adăpostul sub acoperirea Bisericii.
Vremea minimă într-o ceată de Căluşari era de nouă ani; se pot face comparaţii cu şcolile vechi de arte marţiale şi mai ales cu mânăstirile şi şcolile mistice de arte marţiale ce reglementau riguros apartenenţa (odată trecut examenul/examenele prin care candidatul era primit).
Căluşarii foloseau haine largi; Dimitrie Cantemir le denumeşte „femeieşti” – sau „ca de femei”- prin confuzia pe care i-o produce pânza de pe faţă (văzută de el doar la femeile Islamicilor). Alte mărturii arată, dimpotrivă, că erau sarici sau glugi – azi numite pelerine. Este vorba despre o haină tipică luptătorilor Români, Daci, Romani, Sciţi etc. din vechime; de obicei sarica sau gluga luptătorilor şi vânătorilor nu era miţoasă, pentru a fi mai uşoară. Există mărturii care arată şi folosirea unor valuri de pânză prin care Căluşarii îşi ascundeau o parte dintre arme şi mişcările.
Folosirea măştii este tipică pentru luptele rituale, pentru războinicii mistici. Ea s-a păstrat la războinicii berberi până în vremurile noastre. Totuşi alte mărturii arată că practica aceasta nu era unanimă.
Folosirea unor plante, haine, măşti etc. diferă de la o zonă la alta; în ce măsură sunt mărci ale unei cete sau regiuni, parte a unor tradiţii mistice sau marţiale locale etc. este imposibil de spus în lipsa unor surse suplimentare (speculaţiile sunt dăunătoare într-o asemenea împrejurare).
Căluşarii adulţi nu foloseau „băţul”; acesta – folosit de copiii care îi imitau pe Căluşari – va înlocui spada în timpul regimului fanariot (secolul al XVIII-lea). Este aceeaşi epocă în care băţul înlocuieşte sabia în cele mai multe forme europene ale Căluşului. Vor rămâne câteva forme de „joc cu spada” în Britania şi Caucaz, la cele două capete ale continentului. Unele mărturii atestă jocul cu spada la Căluşarii Români din Munţii Pindului şi împrejurimi până la începutul secolului XX.
Spada (sau sabia) este arma fundamentală a Căluşarilor, folosită atât în luptele cu oamenii cât şi ca parte a luptelor cu Răul (demoni, boli etc.).
Înălţarea către Cer, simbolizată prin săriturile şi jocurile ce simulează zborul este o parte esenţială a misticii căluşăreşti.
În acelaşi timp cu dimensiunea marţială (războinică) a Căluşului, exista şi o complexă dimensiune mistică, fundamental creştină (legătura cu Biserica şi opoziţia faţă de demoni şi alte forme ale Răului sunt dovezi cateogrice în această privinţă). Dimitrie Cantemir, tributar educaţiei islamic-occidentale, ignoră total existenţa în Ortodoxie a jocurilor sau dansurilor taumaturgice; existenţa acestora în Constantinopole va înceta după cucerirea otomană din 1453, limitându-se la moştenirea păstrată încă patru secole de Români. Ele au constituit însă o parte importantă a vieţii creştine vechi (şi au fost imitate de unele ordine religioase islamice).
Deşi Dimitrie Cantemir numeşte credinţa în puterea vindecătoare a Căluşarilor „eres”, „superstiţie”, „credinţă în farmece”, în realitate mărturiile atestă faptul că lucrarea se făcea (a) cu binecuvântarea preotului, (b) sub semnul Credinţei Ortodoxe (de la Înălţare la Cincizecime, sărbători ce se ţineau strict după calendarul ortodox), (c) de oameni care luptau împotriva Răului (demoni, strigoaice, boli etc.) sub ocrotirea Bisericii. În acelaşi timp, existenţa cazurilor de vindecare, categoric recunoscută de Dimitrie Cantemir, arată că era vorba de mult mai mult decât de „superstiţii”.

Am avut, deci, în Căluş, o tradiţie străveche, în care s-au unit practici marţiale şi mistice ale Traco-Ilirilor, Romanilor, Scito-Sarmaţilor etc. în focul Duhului Sfânt. Sub Baba Novac sau Mihai Viteazul, în vremea lui Dimitrie Cantemir şi în toate mărturiile existente Căluşarii (Români) sunt strâns legaţi de Biserică şi apărarea Neamului. Ei luptă sistematic împotriva Turcilor şi Tătarilor, împotriva Austriecilor (în Moravia, în primul rând, dar nu numai) şi altor invadatori ce încercau să-i treacă pe Români la altă religie. Chiar dacă elemente din Căluş pot fi găsite în jocurile militare ale unor popoare şi populaţii conlocuitoare – de la Cazaci la Moravi sau Iliri -, Căluşul propriu-zis dispare oriunde Românii îşi pierd Credinţa Ortodoxă ori se deznaţionalizează.

În secolul al XIX-lea Căluşul nord-dunărean mai subzista prin câteva cete din Argeş şi Oltenia, aflate mai mult la nivelul copiilor din trecut, ce uitaseră să folosească spada, în locul căreia ţineau în mâini un băţ. Acesta era – şi este – mai mult o amintire a spadei de altădată; o comparaţie cu formele gruzine ale Căluşului – în care se foloseşte încă spada scurtă şi scutul mic, rotund – arată şi asemănarea paşilor din unele jocuri, dar şi deosebirea radicală la nivelul implicării braţelor (şi armelor) în joc.

După 1848 şi Căluşul, ca tot folclorul românesc, este supus unui dublu proces de culegere şi influenţă. Pe de-o parte, culegătorii încearcă să consemneze existenţa tradiţiilor populare, dar în acelaşi timp încearcă să le schimbe după propriile lor păreri. Fenomenul este consemnat şi de Ovidiu Bârlea în Istoria folcloristicii româneşti, iar la nivel european şi mondial este înfăţişat şi explicat de Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene. Propagarea ideologiilor şi religiilor străine prin pastişările apusene şi orientale din presă, şcoală, societate şi chiar Biserică întăreşte acest fenomen de transformare a folclorului românesc. Vasile Alecsandri aminteşte repetat şi cu amarăciune acest fenomen, la care însă, paradoxal, îşi aduce şi el contribuţia; şi el, ca şi alţii, era sigur că ştie mai bine decât poporul ce este mai bine pentru popor…
În secolul XX Căluşul devine deja spectacol folcloric, practicat nu ca stil de viaţă – condiţie obligatorie pentru autenticitatea folclorică a unui obicei – ci ca parte a spectacolelor date pentru „oaspeţi” (mărimi din felurite centre, străini, turişti etc.).

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

1, aprilie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

2.3. Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică

Trebuie să ştim că sectele şi-au dezvoltat, desigur, propriile idei în ceea ce priveşte Biserica. Deoarece folosesc Sfânta Scriptură, aceste idei sunt îmbrăcate într-un veşmânt biblic, ce poate înşela, deoarece dă o formă aparent corectă anumitor principii false. Cercetate însă la nivelul conţinutului, şi nu al formei, principiile sau ideile sectante despre Biserică dovedesc o serie de lipsuri fundamentale, menite să justifice existenţa şi activitatea sectei. La un asemenea nivel de analiză apare clară lipsa de coerenţă a gândirii sectante, acceptarea unor afirmaţii contradictorii şi ignorarea unor părţi fundamentale din învăţătura biblică asupra Bisericii lui Dumnezeu. Mai clar, orice studiu serios arată că la baza „eclesiologiei” neoprotestante stă neadevărul.

Înainte de orice altceva, trebuie să subliniem faptul că teologia adventistă (principala care ne interesează aici) include atât o latură ce este dezvăluită uşor chiar şi începătorilor în ale adventismului, dar şi alta – dureroasă pentru cei care cunosc Sfânta Scriptură – ce nu este dezvăluită decât foarte târziu, atunci când se consideră că implicarea este atât de totală încât nu mai poate exista retragere.

Aici intră şi una din ideile false folosite pentru a justifica o evident ruşinoasă pagină din istoria adventismului. Pentru că adventismul nu a apărut din senin, ci din negura ereziilor neoprotestante. Şi ar fi de ajuns să se ştie limpede cum a apărut adventismul, pentru ca nici un om cu bun simţ să nu mai accepte a fi părtaş lui. Ne referim aici la perioada anilor 1843-1844 când milleriştii (despre care vom vorbi şi în alt capitol) propovăduiau „imediata venire a lui Hristos”. Desigur, Hristos nu a venit când proorociseră ei, şi dezamăgirea a fost imensă. Mulţi s-au mai trezit atunci din iluziile lor mesianice, dar nu şi cei ce aveau să formeze secta adventistă. Hellen (sau Ellen) White a fost principala propagandistă a înşelărilor menite să continue amăgirea oamenilor. Astfel, ea şi adepţii ei au început să spună că… venirea lui Hristos s-a produs… „în spirit”, ca să curăţească „locaşul sfânt” de cei „şovăielnici” adică de cei ce nu acceptă orbeşte adventismul!¹ Iar adventiştii pretind că Hristos a venit atunci în spirit, deşi este scris în Sfânta Scriptură: Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Fapte 1, 11). Şi iarăşi este scris în Sfânta Scriptură: Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul (II Ioan 1, 7). Iată: acesta este amăgitorul şi antihristul! Înfricoşătoare sentinţă! Şi totuşi, ignorând adevărul, ei continuă să vorbească de această aşa-zisă venire spirituală, curăţire a templului ş.a.m.d., deoarece este unica scuză pe care o pot găsi pentru participarea lor la rătăcirea milleristă.

Dar, din păcate, această înşelăciune adventistă nu este singura. În teologia adventistă referitoare la Biserica lui Hristos, pe care ei se străduiesc să o confunde cu propria lor sectă, se află multe altele. Înainte însă de a trece mai departe, trebuie să vorbim despre ceva uimitor pentru cei care cercetează de aproape adventismul.

Este vorba de faptul că deşi „teologia” lor este bazată în mod fundamental pe Vechiul Testament, ei se pretind – şi sunt consideraţi de unii – a fi totuşi creştini². Ei pornesc de fapt, în toate discuţiile despre Biserică – dar şi despre celelalte subiecte – de la Vechiul Testament (în care îşi şi termină discursul, de cele mai multe ori). De ce este greşit acest lucru? Pentru că Hristos este sfârşitul Legii, spre dreptate tot celui ce crede (Romani 10, 4), căci Hristos este sfârşitul Legii, ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24). Atunci când Hristos a spus nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc (Matei 5, 17), exact la aceasta se referea: la faptul că Legea Veche a avut scopul de a pregăti venirea Lui şi Legea cea Nouă. Pentru că cele ce le porunceşte mai apoi Hristos arată înălţarea omului de la inutila tentativă de dreptate terestră asistată divin, din Vechiul Testament, la o viaţă nouă, la trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe pământ, în Noul Testament.

Să repetăm. Care a fost scopul Legii Vechi?
Pregătirea oamenilor pentru venirea lui Hristos.

O dată venit Hristos, pregătirea pentru venirea Sa s-a încheiat. Aceasta înseamnă sfârşitul Legii Vechi, pentru totdeauna. După venirea şi Jertfa lui Hristos mai aşteptăm un singur lucru: clipa când ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui, când, pentru cei ce au trăit întru Hristos, Dumnezeu va face ceruri noi şi pământ nou, întru care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 10-13).

Acest lucru nu a fost înţeles nici de adventişti, nici de iehovişti sau milenarişti şi alţi neoprotestanţi cu idei înrudite. Ei nu aşteaptă şi nu vor o înnoire totală a lumii. Ei visează doar la o întoarcere la starea edenică dinaintea căderii în păcat sau la instaurarea unui fel de regat în care ei – secta X sau Y – să deţină puterea. În cazul adventiştilor, aşa cum vom vedea mai jos, apare în plus şi o păstrare a numeroase rânduieli necreştine dinainte de venirea lui Hristos. De aceea pentru adventişti Vechiul Testament – mai juridic şi păstrând o anumită distanţă între om şi Dumnezeu – are o (aparentă) autoritare deosebită; iar interpretările lor „teologice” sunt pe o fidelă linie necreştină, singura apropiere de creştinism fiind o foarte parţială – deci neadevărată – acceptare a lui Hristos³.

De exemplu, în ceea ce priveşte Biserica, ei amintesc foarte rar, scurt şi fără a reveni, de faptul că Biserica este trupul lui Hristos. Atunci când vorbesc despre ceea ce este Biserica ei subliniază în primul rând ideea de „comunitate”, de „adunare” a celor ce au aceeaşi credinţă. Chiar şi atunci când amintesc de faptul că Biserica este Trupul lui Hristos, ei „înţeleg” acest lucru doar prin prisma… organizării ierarhice! (Care de fapt nu reprezintă decât un aspect al existenţei Trupului lui Hristos, dar nu factorul de unitate)⁴. Această idee era adevărată în Vechiul Testament – la care şi ei apelează în primul rând – dar în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos constituie doar o mică parte din adevăr. (Şi dacă din adevăr înlături – mai ales intenţionat – o parte, ceea ce rămâne este de fapt înşelăciune). Dar de ce era înainte limitat totul la comunitatea de credinţă şi nu era vorba de o adevărată unire întru Dumnezeu? Aceasta pentru că în Vechiul Testament, înainte de venirea Mântuitorului, omul fiind sub păcat, nu se putea cu adevărat uni cu Dumnezeu. Mereu rămânea o distanţă, o separare⁵. Noul Testament ridică pe om la adevăratele înălţimi spirituale, la unirea tot mai adâncă între om şi Dumnezeu.

Viaţa lui Iisus Hristos aduce pe om nu doar la cunoaşterea Adevărului, ci şi la trăirea întru Adevăr, adică întru Hristos Însuşi.
Dar cum ar putea omul trăi întru Adevăr, câtă vreme nu Îl poate cunoaşte niciodată integral – Adevărul fiind infinit – şi, mai mult, nu are nici obişnuinţa, nici puterea de a trăi în Adevăr? Este aici o dilemă cumplită, este lupta dintre intenţiile bune şi slăbiciunile care îl fac pe om să săvârşească răul. Ea este redată fidel de cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Romani 7, 21-24):

Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine ne va izbăvi de trupul morţii acesteia?

Şi iată răspunsul:

Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 53-56).

Prin Sfânta Împărtăşanie!!!
Căci dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat (Romani 8.10).
Iată răspunsul la acea cumplită dilemă, iată leacul pentru surparea interioară a omului!

Şi cât de importantă este Sfânta Împărtăşanie se vede limpede din cuvintele Mântuitorului redate mai sus (şi se poate vedea şi restul capitolului 6 din Evanghelia după Ioan). Dar se cuvine a înţelege că restaurarea omului întru Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie nu este doar o problemă personală (individuală), ci şi sobornicească (adică universală; sau comună tuturor creştinilor – acelaşi lucru). Pentru că mâncând toţi creştinii dintr-o Pâine, devin un trup, adică una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, după cum ne arată Sfânta Scriptură: O pâine, un trup suntem cei mulţi; căci ne împărtăşim dintr-o Pâine (I Corinteni 10, 17)⁶.

În acest fel se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Nu ca o „asociere de oameni cu aceleaşi opinii religioase”, cum se defineşte adventismul, ci ca Trup al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Diferenţa între această realitate şi imaginea înşelătoare a adunării tipic sectante este imensă. (Şi să nu uităm că fără adevăr nu există creştinism).

Dar, în definitiv, de ce promovează adventismul această imagine falsă despre Biserică? Pentru că adventismul nu are Sfânta Împărtăşanie. Fiind urmaşi ai ereziilor lui Luther, Calvin şi Zwingli, adventiştii nu ştiu – şi nu pot înţelege – că Hristos ne-a dat spre hrană adevărată Pâinea Vieţii, Trupul şi Sângele Său. Nu ştiu şi nu înţeleg acest lucru, deşi este afirmat în Biblie nu o dată, şi este prezent în gândirea şi scrierile creştine de la începuturi şi până în prezent. Lipsiţi fiind – chiar şi la nivel de idee – de Sfânta Împărtăşanie, nu au posibilitatea de a prezenta o învăţătură prin care să explice cum poate fi Biserica – la nivel concret, real – Trup al lui Dumnezeu. Ca urmare, sunt nevoiţi să ascundă pur şi simplu această problemă atât de importantă, prin referiri neîncetate la celelalte aspecte ale Bisericii.

Tot la devierile adventiste privind concepţia de Biserică intră şi mutilarea săvârşită – nu doar de ei, ci şi de alte grupări protestante şi neoprotestante – prin înlăturarea adevărului referitor la Biserica din ceruri (numită şi Biserica triumfătoare⁷). Într-adevăr, ştim – cei care cunoaştem Adevărul – că pe lângă partea luptătoare a Bisericii există şi partea cerească, alcătuită din cei care au primit cununa vieţii. Adventiştii însă, din pricina învăţăturii înşelătoare care pretinde că moartea înseamnă distrugerea totală a omului (ca la animale), nu acceptă acest lucru. Pentru aceasta, ei fac eforturi demne de o cauză bună, pentru a putea răstălmăci cuvintele, altfel foarte limpezi, ale Dumnezeieştilor Scripturi. Deoarece vom trata mai jos acest subiect – iar cine doreşte să-l aprofundeze poate sări direct la acea parte, înainte de a trece mai departe – vom vorbi aici doar de îngrozitoarele consecinţe ale acestei nefericite concepţii. Prin rătăcirea lor în privinţa aceasta, aşa cum am spus, ajung să mutileze Biserica de partea ei cerească, ce se compune din nenumăraţii sfinţi ai lui Hristos care de veacuri trăiesc în lumina cea neapropiată a lui Dumnezeu. Acest lucru reduce Biserica – pentru ei, desigur, nu şi în realitate – la o instituţie terestră, cu scopuri pământeşti. Adventiştii se aşează astfel exact pe rătăcita linie a celor care l-au respins pe Mesia, deoarece doreau un domnitor pământesc şi un imperiu lumesc, nu Împărăţia cerurilor. De altfel acest lucru se vede şi din concepţia lor despre sfârşitul lumii – concepţie rătăcită amintită şi mai sus – şi care se află pe aceeaşi traiectorie păgânească a unei împărăţii pământeşti „edenice”. Prin această concepţie ei aduc blasfemie şi asupra lui Dumnezeu. Căci dacă plata păcatului este moartea iar pentru cei ce sunt ai lui Hristos nu mai există păcat căci a fost spălat prin sângele Lui, atunci de ce ar mai prăbuşi Dumnezeu pe creştinul binecredincios în nefiinţă, călcându-şi cuvântul? Pentru că adventişii şi cei cu aceleaşi concepţii pretind că moartea este absolută, este totală nimicire a omului, trecere în nefiinţă! Ce rămâne atunci din dumnezeiescul cuvânt care zice Adevărat, adevărat spun vouă, Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan 5, 24)? Oare adevărată e făgăduinţa lui Hristos sau învăţătura protestantă? Căci amândouă nu pot fi!

Iată deci, pe scurt, câteva (doar câteva) din roadele aceste înşelări adventiste – şi nu doar adventiste: în „teologia” lor Biserica este mutilată de partea ei cea mai curată şi mai înaltă; Biserica este limitată la cele lumeşti, în loc de ţelul ei ceresc⁸; se creează prăpastie între Ceruri şi lume; iar Dumnezeu apare – în întunericul acestei idei mincinoase – ca fiind nedrept. Îngrozitoare înşelare, îngrozitoare propovăduire, îngrozitoare credinţă! Amar va fi de cei ce cred în asemenea înşelăciuni.

Desigur, nu dorim a face aici o analiză completă a învăţăturilor adventiste referitoare la Biserică. Am prezentat doar unele dintre ele, în completarea paginilor de început, ce conţin liniile esenţiale ale teologiei ortodoxe referitoare la Biserica lui Dumnezeu, pentru a înţelege mai bine cât de mare este separarea dintre Adevăr şi adventism. Subliniem, de asemenea, că în afară de înclinaţia spre Vechiul Testament – pe care o mai au şi alte secte, dar nu toate şi nici majoritatea – greşelile adventiste în ceea ce priveşte Biserica sunt răspândite şi la protestanţi şi neoprotestanţi.

Note

1 Aşa vor face după o jumătate de secol şi iehoviştii, în lipsă de altă soluţie pentru exact aceeaşi problemă a proorociilor apocaliptice mincinoase.

2 Printre sectele protestante şi neoprotestante din SUA acest lucru a devenit subiectul a numeroase dispute. „Sunt sau nu creştini adventiştii?” se întreabă nenumăraţi sectanţi care nu sunt de altfel nici ei prea aproape de creştinism.

3 Spunem parţială, deoarece ei resping o mare parte din învăţăturile lui Hristos – aşa cum veţi vedea mai jos – ceea ce este tot una cu a-l respinge pe Hristos Însuşi.

4 Cităm dintr-o listă adventistă intitulată „Ce credem noi [adventiştii] despre…” mărturisirea lor în această privinţă: „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat, nu indivizi împrăştiaţi. Biserica deleagă o parte din autoritatea ei slujbaşilor aleşi, nu ca să stăpânească peste biserică, ci să slujească bisericii şi să întărească trupul lui Hristos. Biserica are autoritatea să accepte membrii prin botez şi mărturisire de credinţă şi să excludă membrii pentru motive întemeiate”. După cum se vede, nici o explicaţie pentru afirmaţia că „Biserica lui Hristos este un trup vizibil şi organizat”, doar ameţirea cititorilor cu un discurs paralel cu subiectul, despre „slujbaşii aleşi” şi menţinerea lor ca slujitori, nu stăpânitori. Culmea este că aceşti „slujitori” „aleşi” trebuie… „să întărească trupul lui Hristos”. Adică nu trupul lui Hristos Omul-Dumnezeu întăreşte pe oameni, ci oamenii întăresc trupul lui Hristos! Un asemenea discurs sucit şi contradictoriu ar fi ridicol, dacă nu ar fi îngrozitor, întrucât este vorba de amăgirea atâtor suflete pe calea morţii. Iar pentru cei care vor să vadă cât de străin faţă de Biblie este acest discurs, stă mai sus sub-capitolul 2.1. Biserica în epistolele pauline…

5 Simbolizată în Vechiul Testament prin catapeteasma ce despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor şi care s-a rupt la Jertfirea Fiului lui Dumnezeu. Ca pildă a acestei despărţiri avem chipul în care chiar şi Proorocii şi Patriarhii, o dată trecuţi la cele veşnice, nu au putut să se bucure de dulceaţa Raiului, ci au mers în şeol, aşteptând acolo venirea Mântuitorului. Este greu de înţeles astăzi, după venirea Fiului lui Dumnezeu, cât de adânc este blestemul care a apăsat asupra omenirii până la Jertfa de pe Cruce – şi care încă apasă asupra celor ce nu L-au primit (deocamdată) pe Hristos. Dar putem înţelege destul din aceste exemple pentru a ne da seama de separarea categorică dintre om şi Dumnezeu ce exista înainte de Împăcare.

6 Învăţătura celor 12 Apostoli – care este chiar a Sfinţilor Apostoli – cuprinde şi prima prezentare din afara Bibliei a Sfintei Liturghii. Aici se poate constata importanţa Sfintei Împărtăşanii pentru zidirea şi unitatea Bisericii, în rugăciunea care cere lui Dumnezeu: „După cum această Pâine frântă era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns Una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta” (IX, 4). Şi mai spun Sfinţii Apostoli: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea, din Euharistia voastră, afară de cei care au fost botezaţi în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce e sfânt câinilor»” (IX, 5).

7 Biserica triumfătoare este formată din sfinţi, din creştinii care şi-au apărat până la sfârşit credinţa şi harul Botezului, ca şi din drepţii Vechiului Testament eliberaţi de Hristos din adâncurile Şeolului. Ea este partea cea mai luminată a Bisericii, cea mai apropiată de Tronul ceresc, de Dumnezeire. Prin ea se revarsă haruri mari către creştinii care luptă pe pământ pentru câştigarea mântuirii, prin ea se împlineşte ţelul vieţii creştine: unirea cu Dumnezeu.

8 Celor ce cred că „Biserica”, aşa cum o concep (neo) protestanţii, îşi păstrează şi un scop ceresc: mântuirea păcătoşilor, le atragem atenţia că greşesc. Din punctul lor de vedere – sau cel puţin după învăţătura lor oficială – mântuirea se realizează doar prin credinţa declarată. După aceea, nu mai au nici o nevoie reală, absolută, de „Biserică”. Se „mântuiesc” – vorba vine! – „în particular”. Ferească Dumnezeu!

<(IV) Biserică şi sectă

(VI) Secte şi erezii. Ce sunt sectele? Când au apărut sectele?>

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ardealul, de Mircea Rădulescu

31, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ardealul

de Mircea Rădulescu (1889-1946)

Al nostru e: pământ din vechi pământ
Și sânge din latinul nostru sânge,
E trup și os din osul nostru frânt,
Un dor avem în el și cel mai sfânt;
Nici iadul astăzi nu ni-l poate-nfrânge!

I-am moștenit tot dreptul din părinți;
La șoapta lui ni se-nfioară buza;
În lutu-i plămădit din suferinți,
Stramoșii frământatei noastre ginți,
Dorm îngropați la Sarmizegetusa.

Al nostru e; iar nu al vostru, Huni,
Ce-ați năvălit de dincolo de Nistru,
Călcând în goana cailor nebuni
Peste mormântul marilor străbuni,
și i-ați trezit cu-al vostru râs sinistru.

Voi, colb și pleavă sunteți, venetici,
Din hoardele barbarului Atila!
Noi scutul Romei am înfipt aici,
O! Pentru marii noștri mucenici
Voi niciodată n-ați știut ce-i mila.

Dar astăzi sună ceasul de apoi.
Să vă chemăm la dreapta judecată.
Ca uraganul năvăli-vom noi,
Cântați semnalul goarne de razboi!
Năprasnică va fi a noastră plată.

Se va-ngrozi poporul de mișei.
Vor tremura ca-n temniti vinovații,
Ne vom lupta cu-nverșunări de lei
Și-om dărama Carpații peste ei,
Dacă zăgaz ne-or sta in drum,
Carpații.

Vom năvăli ca un dezastru mare, îi vom călca-n copitele de cai,
Sub roatele de tunuri si de care,
Să stie ungurii ca-n fiecare
Din noi, răsare aprigul Mihai.

O! noi cunoaștem bine vechiul drum
Tăiat de legiuni și țara toată
Se scoală azi ducând potop și scrum;
Iar din mormânt cer răzbunare-acum
Martirii noștri ce-au murit pe roată.

Al nostru e; îl vrem si pentru el
Porni-vor și moșnegii de la vetre, îl vrem, îl cerem, e supremul țel
Și vai de trădator și de mișel,
Că-l vom scuipa și-l vom goni cu pietre!

Romania-Mare-Harta-Administrativa-Basarabia-Bucovina.Info_

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IV) Biserică şi sectă

31, martie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

2.2. Biserică şi sectă

Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scriptură despre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare şi pentru dezbinare, şi purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfinţenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleştilor predanii şi ale cuvintelor Dumezeieştilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiului duhovnicesc¹, distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumeşte vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie şi înapoi).

Înşelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte uşor de înţeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învăţătură personală, pretins inspirată, înţeleaptă sau reformatoare, dar care nu ţine seama de nimic din ceea ce a fost înainte. Dar dacă Luther, Calvin şi ceilalţi care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel:

„De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greşită, este firesc să ne despărţim de el, căutând adevărul. Şi tot atât de firesc este să înţelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greşit, înseamnă că s-a despărţit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărţit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr.”

Iar cine caută, găseşte! (Matei 7, 8)
Şi tot aşa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, şi cei care, mai târziu, s-au despărţit de ereziile lui Luther, Calvin şi ale celorlalţi asemenea lor.
Ei n-au putut însă face aceasta, deoarece, în despărţirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânaţi de dragostea de adevăr, ci de lăcomie şi mândrie, după cum este scris:

Vor fi între voi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3)

Fiind astfel născute, din mândrie şi pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Aşa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ce este Biserica. Biserica este una, şi ca fiinţă, şi ca învăţătură. Sectele sunt nenumărate şi lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât şi ca mărturie de credinţă. Sectele nu sunt de origine apostolică şi nici nu respectă învăţătura Sfinţilor Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfinţenie, mai ales că şi învăţătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu şi diavol – tată minciunii – nu există nici o împărtăşire. Deci, fiind lipsite de har şi de sfinţenie, fiind lipsite de putere sfinţitoare, cei ce le aparţin sau li se alătură se găsesc într-o stare într-un fel mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepţii lui Hristos, sectanţii pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr şi în acelaşi timp, prin învăţături greşite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creştinarea acestora. Spunem acestea cu durere, ştiind că mulţi vor fi răniţi de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Şi, trebuie spus, am fost cât de delicaţi în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg!
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe care romano-catolicii şi apoi şi protestanţii şi neoprotestanţii au folosit-o în America drept „mijloc misionar” sau pur şi simplu „economic” şi „demografic”². Aceasta a făcut ca păgânii amerindieni şi africani (aduşi ca sclavi în America) să îi privească pe pretinşii adepţi ai lui Hristos care îi terorizau ca pe nişte fiinţe ale întunericului, slujitori ai diavolilor şi fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supravieţuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepţii lor aduc jertfe diavoleşti, tăind cocoşi pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau „sfinţilor” romano-catolici. Şi aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfăşoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte aşa-zis creştine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creştin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reţinut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor.
De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitoare rămâne. Mulţi îşi fac iluzii, crezând că aşa cum pe un vârf poţi ajunge pe mai multe căi, la fel şi la Dumnezeu poţi ajunge prin diferite religii. Comparaţia însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane şi multe alte primejdii, aşa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă şi o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învăţătura falsă este distrugere, aşa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire³.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei şi Istoriei, şi promovând valori false, sectele determină o evoluţie sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, şi ca urmare au loc noi şi noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credinţă sinceră sunt până la urmă dezamăgiţi de ceea ce le oferă secta, dar fie renunţă să caute adevărul – epuizaţi de greutăţile şi ispitele vieţii -, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduinţe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promiţătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire şi moarte. Culorile puternice cu care sectele îşi colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă, efectul – ca şi în cazul medicamentelor şi drogurilor chimice – variază în funcţie de fiecare individ şi caracteristicile şi alegerile lui. Iar una din cele mai mari nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniţi de minciunile ereziilor este aceea că, amăgiţi ori obosiţi de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere şi discernământ nici pentru a crede în făgăduinţele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-şi aminti fiecare acel cuvânt din vechime care spune „extra ecclesiam nulla salus”, adică „în afara Bisericii nu este mântuire”. Şi cu totul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de Biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos şi ar fi întemeiat Biserica?

Şi iarăşi se cuvine a-şi aminti fiecare de cuvântul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului şi aşa şi este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Note

1 Deşi nu l-am înfăţişat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam şi Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existenţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu… ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numeşte şi război duhovnicesc.

2 Justificări folosite de protestanţii şi neoprotestanţii americani pentru justificarea masacrelor asupra amerindienilor.

3 Să încerce careva a se sui pe K2 sau alt munte primejdios fără „gps”-uri şi alte asemenea mijloace, pe baza unei hărţi false, mergând pe ideea că „toate drumurile duc în vârf”. Se va convinge iute cât de greşită este o asemenea idee.

<(III) Biserica în epistolele pauline

(V) Câteva din greşitele idei sectante (şi mai ales adventiste) despre Biserică >

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă