"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
“Soare, cald, o zi frumoasa in cartierul Politehnica. Primavara! In parc, o mama cu hijab pe cap, care vorbeste perfect romaneste, si-a scos copii la plimbare. O fetita blonda se joaca cu prietenele ei, doua fetite la fel de frumoase si scumpe, dar de culoare. Asezati pe o banca, mama lor, romanca, si tatal lor, un negru african, le privesc multumiti. Un prieten care iese la jogging, la ore cand altii se afla la munca, spune ca in parc intalneste deseori un grup de tineri arabi care se simt bine adunati in jurul unui gratar. Alti doi arabi, vecini, vorbesc tare; fereastra e deschisa si toti, chiar si cei din blocul de peste alee, le aud conversatia.” Asta inseamna diversitatea si trebuie sa ne obisnuim cu ea pentru ca a venit si la noi – concluzioneaza cel care a povestit asta pe Facebook. Iar cineva il completeaza: “Se vor integra…
O altă rătăcire adventistă – dar, ca şi altele, nu doar a adventiştilor, ci şi a altor sectanţi contemporani – stă în duşmănia faţă de icoane.
Icoanele şi alte simboluri creştine au însoţit Biserica încă dintru începuturile ei. Chiar aici, la nord de Dunăre, au existat asemenea manifestări ale creştinismului. La Barboşi, lângă Galaţi, şi în alte puncte din sudul Moldovei s-au găsit felurite cruci şi cruciuliţe din epoca apostolică şi imediat următoare (secolele I-III). De asemenea au fost găsite asemenea cruciuliţe şi în Muntenia şi Oltenia. Mai mult, s-au găsit şi tipare pentru cruciuliţe, ceea ce arată cât de mare era cererea de asemenea obiecte sfinte. Pe lângă ele mai există şi o serie de icoane primitive, incizate în piatră, cunoscute sub numele de geme, de asemenea din primele secole creştine. Şi multe asemenea semne ale cinstirii icoanelor în primele secole creştine se găsesc în toate locurile vechilor biserici creştine.
După gândirea sectanţilor, creştinii din primele secole trebuie să ne fie pildă. Totuşi, după cum se vede, ei aveau icoane, acele obiecte de cult pe care sectanţii le consideră idoli. Oare cine are dreptate creştinii din primele secole, sau sectanţii de astăzi?
Adventiştii (şi alţi asemenea sectanţi) pun pricină, ca de obicei, un text al Scripturii scos din context şi răstălmăcit:
Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis: […] Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti… (Ieşirea 20, 1;4-5).
Iată, spun sectanţii, nici un fel de asemănare, a nici unui lucru, deci nici a lui Hristos sau a sfinţilor. Şi, pentru a înfricoşa şi mai tare pe cei pe care îi păcălesc prin acest avocăţism, dau nenumărate pilde de condamnare a idolilor şi cinstirii lor (din Vechiul Testament mai ales). Ceea ce nu bagă de seamă cei astfel înşelaţi este că în toate aceste cazuri e vorba de idoli sau chipuri de zei, adică de draci. Nu există nici un caz în Sfânta Scriptură în care să se condamne ca idolatrie cinstirea prin icoane a făpturilor cereşti. Dar apare asemenea cinstire în Sfânta Scriptură? – va întreba oricine, mai ales dacă a avut prilejul să asculte discursurile pline de mânie ţinute de sectanţi pe tema icoanelor. Ei bine, cinstirea icoanelor nu doar că apare în Biblie, dar este porunca lui Dumnezeu!
Atunci a grăit Dumnezeu cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel să-ţi aducă prinoase. […] Din acestea să-mi faci locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cortul şi toate vasele şi lucrurile lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta eu: Aşa să le faci! Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm […], să-l fereci cu aur[…]. Iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Să faci şi capac la chivot, de aur curat, lung de doi coţi şi jumătate, şi lat de un cot şi jumătate. Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului; să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. Apoi să pui acest capac deasupra chivotului, iar în chivot să pui legea pe care ţi-o voi da. Acolo între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperii ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieşirea 25, 1-22). Şi iar porunceşte Dumnezeu: Cortul însă să-l faci din zece covoare de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie; în ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieşirea 26, 1). Şi mai porunceşte Dumnezeu: Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă; şi s-o atârni cu verigi de aur pe patru stâlpi din lemn de salcâm, îmbrăcaţi cu aur şi aşezaţi pe patru postamente de argint. După ce vei prinde perdeaua în copci, să aduci acolo după perdea chivotul legii şi perdeaua va despărţi astfel sfânta de sfânta sfintelor (Ieşirea 26, 31-33).
Iată, prin urmare, că Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă icoane de îngeri, de heruvimi mai exact, deşi îi poruncise cu tărie: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în cele de sub pământ! Cum se împacă una cu alta? Cum se poate ca Dumnezeu să îi poruncească să nu facă nici un fel de asemănare a nici unui lucru care este în cer, iar pe de alta să îi poruncească să facă heruvimi, care sunt în cer? Mai multe înţelesuri ale cuvântului cer! Acesta este răspunsul! Cuvântul „cer” însemna în ebraică (la fel ca în română) şi „văzduh”, şi „Cosmos” (sau „spaţiu sideral”) dar şi „Rai”. Dumnezeu interzice cinstirea lucrurilor din văzduh (păsări, nori, lilieci, fulgere, trăsnete etc.) şi a celor din Cosmos (stele, planete, meteoriţi, comete ş.a.m.d.) dar NU şi cinstirea făpturilor din Rai. Şi, pentru a arăta această deosebire, El s-a folosit de această metodă, prin care fiecare putea să vadă cine poate avea parte de cinstire prin asemănări şi cine nu. Avem o adeverire a acestui lucru în Biblie? Desigur! Însuşi Dumnezeu spune
Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol, care să înfăţişeze bărbat sau femeie, sau închipuirea vreunui dobitoc de pe pământ, sau închipuirea vreunei păsări ce zboară sub cer, sau închipuirea vreunei jivine, ce se târăşte pe pământ, ori de sub pământ, sau închipuirea vreunui peşte din apă; sau privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer (Deuteronom 4, 16-19).
Iată limpede ce asemănări interzice Dumnezeu a se face: de oameni din lume, de animale, păsări, peşti sau alte vietăţi, de stele sau alte corpuri cereşti1. Această oprire nu este însă pentru îngeri, pentru care Însuşi Dumnezeu porunceşte a se face icoane.
De ce însă nu a poruncit Dumnezeu a se face icoane cu chipuri de sfinţi, ci doar cu chipuri de îngeri? Oare acesta este un semn că numai îngerilor le putem face icoane, dar nu şi sfinţilor?
Nici vorbă!
Trebuie întâi să ne aducem aminte că în vremea lui Moise încă nu venise Mesia. Aflaţi sub robia Satanei, de care Adam şi Eva aleseseră a asculta, toţi se duceau în Iad (Şeol), fie drepţi, fie nedrepţi. De aceea nu existau în ceruri sfinţi care să poată fi zugrăviţi în icoanele din Cortul Sfânt, pe care apăreau doar îngerii! Odată cu Jertfa lui Hristos, cu coborârea Sa la Iad şi eliberarea sufletelor care Îl aşteptau acolo, Raiul cuprinde şi pe sfinţi alături de îngeri, astfel încât, în mod firesc, şi unora şi altora le facem icoane, după porunca lui Dumnezeu.
Cum e cinstirea icoanelor? Sau, altfel spus, ce înseamnă cinstirea icoanelor?
Vedem, din locurile amintite mai sus din cartea Ieşirii, că heruvimii de pe Chivot şi Chivotul erau icoana Tronului lui Dumnezeu, Cel ce dă legile lumii (tablele Legii) şi dă viaţă şi putere (toiagul lui Aaron) şi stă pe heruvimi2. Această icoană a Tronului Ceresc era tămâiată3 de Marele Preot (Arhiereu) şi acolo Se arăta Dumnezeu vorbind cu aleşii Săi, după cum El Însuşi hotărâse (Ieşirea 25, 22). Dar această cinstire adusă icoanei Tronului Ceresc NU însemna nici idolatrie, nici confundarea icoanei cu originalul. Prin intermediul ei cinstirea era înălţată către Dumnezeu, şi El era Cel care primea de fapt şi tămâierea, şi rugăciunile.
Ca să folosim un termen modern, icoana este un fel de „telefon” controlat de Duhul Sfânt. Ne închinăm LA icoană lui Dumnezeu, NU icoanei, tot aşa cum vorbim LA telefon cu cineva şi nu vorbim… telefonului (că ar însemna că avem probleme grave, dacă am ajunge să vorbim telefonului). Din nenorocire, sectanţii care rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, sunt la fel cu un om care nu a văzut niciodată un telefon, şi îl crede nebun pe cel care „vorbeşte de unul singur” la telefon. Creştinii, repetăm, nu se închină icoanei, ci se închină lui Dumnezeu, prin intermediul sprijinului haric oferit de icoană.
Dar, va spune cineva, dacă s-a dat poruncă a se face icoane de heruvimi, de ce nu s-a dat poruncă a se face icoane şi lui Dumnezeu? Ce spune Domnul?
Ţineţi dar bine minte că în ziua aceea, când Domnul v-a grăit din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-aţi văzut nici un chip. Să nu greşiţi dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau asemănări… (Deuteronom 4, 15 vezi şi 4, 12).
E limpede? Cum s-ar putea reprezenta un chip pe care nu l-a văzut nimeni? Dar după Întrupare lucrurile se schimbă! De ce? Deoarece Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14), Cuvântul care este Dumnezeu (Ioan 1, 1). „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), El, Care este Chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6). Prin urmare, odată cu Întruparea, se deschide posibilitatea realizării icoanei Fiului lui Dumnezeu, Care Însuşi este Dumnezeu.
Totodată, Învierea Domnului Hristos aduce cu ea şi ridicarea la Rai a drepţilor Vechiului Testament, care aşteptau venirea Sa din veac (I Corinteni 15.20; Evrei 6.18-20 şcl). Ridicarea lor, început al Bisericii cereşti, împlinirea cuvântului ce zice Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1), deschide şi posibilitatea realizării de icoane ale sfinţilor, alături de vechile icoane ale îngerilor.
Am văzut mai sus temeiul biblic al existenţei şi cinstirii icoanelor. Nu am stat să dăm replica fiecărui cuvânt sectant adus împotriva sfintelor icoane, pentru un motiv foarte simplu – toate seamănă între ele şi au aceeaşi sursă: confuzia între idol şi icoană. Tot ce aduc împotriva icoanelor sectanţii sunt cuvintele spuse de Dumnezeu împotriva idolilor. Dar ei nu au nici o justificare pentru confuzia între icoanele poruncite de Dumnezeu şi idolii interzişi cu tărie de Acesta. Peste tot în Biblie unde sunt cazuri concrete de condamnare a idolilor este limpede că e vorba de cazurile menţionate la Deuteronom 4, 14-19. Fie că e vorba de viţelul de aur, de copaci, de Baal sau alte zeităţi, de fiecare dată idolii sunt asemănări sau chipuri interzise de Dumnezeu, care sunt cinstite ca şi cum ar fi dumnezei. E firesc şi de aşteptat ca aşa ceva să fie condamnat de Dumnezeu. Dar există în Biblie vreun loc în care să se condamne cinstirea icoanelor îngerilor sau sfinţilor, fie în Vechiul, fie în Noul Testament? NU! Un asemenea loc nu există. Există însă, aşa cum am arătat, porunca de a se face icoane cu îngeri. Există, de asemenea, explicaţia opreliştii de a face icoana lui Dumnezeu: n-aţi văzut Chipul Lui (Deuteronom 4, 15). De asemenea, există şi vestea cea nouă, a Întrupării lui Dumnezeu Fiul, Chip al Tatălui (Ioan 14, 9; Filipeni 2, 6 etc.), care deschide posibilitatea de a se face icoană lui Dumnezeu, după Chipul pe care El şi l-a ales. De asemenea, ştim că prin Jertfa şi Învierea lui Hristos Iisus s-au deschis cerurile, şi că sfinţii se află acum în Rai, ca prieteni ai lui Dumnezeu (Luca 16, 22; 23, 24; Filipeni 1, 23; I Petru 3, 18-20 etc.), astfel încât, asemenea îngerilor, şi ei sunt vrednici de a avea icoane.
Note
1 Am întâlnit un adventist care m-a întrebat de ce nu ar însemna „ toată oastea lor” îngeri. Răspunsul este simplu: pentru că dacă te uiţi la cer şi vezi soarele, luna şi stelele, NU vezi şi îngeri! Dar vezi, pe lângă cele deja enumerate, stele căzătoare sau meteoriţi, planete, nori de praf cosmic, comete ş.a.m.d. Pe lângă acest lucru atât de limpede, ar mai trebui să ne aducem aminte că Însuşi Dumnezeu a dat poruncă, după cum am văzut mai devreme, să se facă icoane pentru îngeri. De aceea nu ar fi avut cum să interzică în acelaşi timp ceea ce poruncise. Şi a avut grijă să arate acest lucru pe înţelesul oricui.
2 Acest simbol al Chivotului îl găsim la I Regi 4, 4.
3 Şi nu oricum, ci cu o tămâie deosebită pentru această lucrare sfântă (Ieşirea 30, 34-38).
Legenda obișnuită spune că Românii ar fi urmașii Dacilor și Romanilor. Dacă prin „daci” înțelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice și sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire și scitice. Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpați până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celții) și Scito-Sarmații au format, prin plămada Romană creștină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitați aproape cu totul, ignorați, disprețuiți. Ruptura între Românii de astăzi și înaintași este în foarte mare parte pricina scăderii și nenorocirilor care apasă acest popor. Am încercat să redăm până acum puțin din ceea ce au fost – și din ceea ce ne-au lăsat moștenire – Celţii (Galii), Romanii și Traco-Ilirii. Acum încheiem șirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitații și atât de fascinanții Scito-Sarmați.
Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici. Amintim faptul că au fost o populație indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migrație kurgan.
Întinderea Scito-Sarmaților a fost uriașă. Din mijlocul Chinei de astăzi și până în Panonia (în actuala Ungarie) și dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înființat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.
Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieții de zi cu zi. Dragostea Românului față de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moștenire scitică. Se spune că și legenda centaurilor vine tot de la Sciți, pentru că aceștia trăiau atât de mult pe cal încât unele populații sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.
Și dacă această imagine a Scitului călare este firească și bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuși, cel puțin părtinitoare.
Pe de-o parte, pășunile de deal sau munte, ca și podișurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de prețuite de Scito-Sarmați.
Pe de altă parte, din Carpați până în Altai și dincolo de aceștia, până departe în Răsărit, șiruri de păduri și codri se ramificau, împletindu-se cu bălțile și zăvoaiele de pe malurile apelor mici și mari, dar și cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciților, Sciții Pădureni, o „infanterie călare” a Antichității.
În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica și alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ținutul Berladnicilor).
Bârladul se află așezat într-un loc în care pădurile și pășunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte și Apus, celelalte către Miazăzi și Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, și a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaților Alani, din nordul Caucazului (Alania), și cu acea Alanie nouă din Carpați – ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ținutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpați după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate și faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China și Europa, Alania dinspre Carpați luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârșit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieșii, a înființat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman și parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.
Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciții – sau ai Zeului Focului – Sarmații – şi ai altor divinități (Scito-Sarmații erau politeiști), fie, mai târziu, creștini, Scito-Sarmații au fost o prezență dinamică în zona etnogenezei și istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele mențiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmații au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- și Stră- Români și de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt tratați cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezența lor în Dacia, Sciția Mică și Panonia, precum și implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!
Și totuși Scito-Sarmații au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizație de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alții. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, și două brațe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusință, este foarte greu de realizat bine chiar și în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaș direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum și varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităților de „catafracți” (la care și calul și cavalerul erau îmbrăcați în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmații au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa și Asia, o legătură foarte puțin înțeleasă și pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă și contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale și al mărilor Caspică și Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înțelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulți cei care nici măcar nu știu de existența lor…)
Tot Scito-Sarmații au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar și o metalurgie a aurului de o iscusință aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumusețe, simț artistic și rafinament ce pare pur și simplu ireal. Spadele scitice – akinakes (achinaches) – au combinat măiestria artistică și eficiența în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. și la nașterea formelor de spade și săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmații au un rol important în mișcările Tracilor înspre Sud și Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atrași de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăși către Asia, pe urmele Strămoșilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmați și Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar și în teritoriile dintre Armenia și această zonă.
În Dacia, Scito-Sarmații apar undeva în secolele XI-X î.Chr. Mulți se așează în ținuturile cu pășuni, zăvoaie, lacuri și bălți dintre Prut și Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinați către pescuit și piraterie. Unii trec Dunărea și colțul de nord-est al Moesiei în care se așează primește denumirea de Sciția Mică, spre deosebire de Sciția Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârșii trec munții și se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave și Mureș. Mai târziu alții, numiți Iașii sau Ieşii Metanaști (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, așezându-se între Carpați și Dunăre, într-o țară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii și Goții, mergând alături de ei până în Spania și Africa.
Întâlnirea dintre Romani și Scito-Sarmați are loc la început prin schimburi comerciale și zvonuri, întâi intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia și Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unități romane auxiliare sunt formate din Sciți. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc și întâlnirea dintre Sarmații Iazigi și Romani, care se încheie cu o alianță ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuși neașteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmați intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce amintește de Scito-Sarmați este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius și despre care se presupune că și-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciții – în Răsărit, în Partia (nordul Iranului de azi), dar și la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – și în primul rând de către Daci -, ci și de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unități romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciții sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu și epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită și naște multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciții din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar și de pasăre – și, bineînțeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea și, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.
Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmați, alături de multe alte arme – de la sulițe la arcul cu săgeți, de la pumnale la spade. Prezența biciului de luptă în vechile arte marțiale românești poate fi pusă în legătură cu moștenirea scitică.
În imaginile de pe armele și vasele scitice regăsim vietăți obișnuite – precum cerbul, peștii, mistrețul, corbul, bineînțeles, calul etc. – dar și fantastice. Aici intră și amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăți fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinații neașteptate.
Încălțămintea Scito-Sarmaților variază de la opincile cele mai obișnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuințele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciți și Sarmați au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipsește o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în același timp cu sulițele.
Orașele Scito-Sarmaților sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea știe – sau crede că știe – că acești oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotație – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoții (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau și observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfățișează pe aceștia ca Parți (o populație traco-scito-persană, adesea și incorect confundată cu Perșii).
Limba Scito-Sarmaților este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcți urmași ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmați, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influență din partea substratului hicsos, în vreme ce influențele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu știe dacă ceilalți Sarmați vorbeau aceeași limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciții vorbeau aceeași limbă cu Sarmații sau unele înrudite. Deci nu se știe nici măcar Scito-Sarmații vorbeau o limbă sau mai multe.
Întinderea uriașă a Scito-Sarmaților face extrem de grea cercetarea și prezentarea lor. Populația jat (se pronunță „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan și India se revendică și astăzi ca urmașă a Sciților denumiți Massageți sau Geți în Antichitate. Denumirea de „Geți” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deși poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populații erau înrudite). Mai mult, există și ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică și zona dintre Caspică și Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moștenirea Scito-Sarmaților este revendicată însă și de Tuvani, ca și de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar și de ramuri slave – de către unii Ruși, Ucraineni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare și țări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuși pretind – adesea cu mare virulență – că sunt „adevărații urmași ai Sciților (și/sau Sarmaților)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre acești urmași ai Scito-Sarmaților sunt vorbitori de limbi așa-numite iraniene, alții sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alții aparțin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînțeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciți – și Sarmați – drept „grup de populații”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existența unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci și Sciți în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciția Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat științific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.
Acest gol de informații, combinat cu nenumăratele revendicări și puncte de vedere – unele romantice, altele șovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări și viziuni asupra Scito-Sarmaților.
Bineînțeles, cel mai înțelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare și să se evite speculațiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciți și Sarmați era în centrarea religiei, la Sciți pe pământ și Zeul Pământului, la Sarmați pe foc și Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoțit invazia Vizigoților și Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici și o contaminare cu limba greacă, vorbită în localitățile comerciale din sudul Sciției Mari (de la Histria și Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciți”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinții Sciților – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcați cu zale măiestru făurite din oțel și aur, înarmați cu arme de mare frumusețe, având cunoștințe magice foarte puțin înțelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existența practicilor magice la Scito-Sarmați este extrem de bine documentată și făcea parte din viața de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculație, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaților cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciții Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciții Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice și magice superioare „oamenilor obișnuiți” (aka „vechilor Germani”). Influența binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populațiilor germanice și baltice ar îndreptăți, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciților este oglindit în imaginea germanică a Alfarilor și ar fi devenit, conform acestor speculații, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura și mitologia ce a dominat zona nord-germanică și scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaștere a tainelor lumii și a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciții. La fel prezența corbilor ca totem la mulți Sciți – alături de cerb și, bineînțeles, balaur, dar nu numai. La fel și faptul că femeile Sciților – și cu atât mai mult ale Sarmaților – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente față de grupurile de războinici sciți (de unde și legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spațiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se așezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel și faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor și unele capete de dragoni făurite de Sciți (cu multe secole înainte de apariția Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculație frumoasă, atractivă, după cum se poate ușor vedea. Și este greu de acceptat pentru un om obișnuit că este, totuși, o speculație, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înșelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculație. Influențele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidențe izvorâte din asemănările firești dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiații sau apartenențe etnice. Prin urmare, din punct de vedere științific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduși răutăcioși – inspirați din eroii și prinții (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaților? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.
Și, trebuie să recunoaștem, Scito-Sarmații sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei și scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciția Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală și India, până la uluitoarele creații ale artizanilor sciți, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginația celui care se apleacă asupra acestei populații.
Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmații, Celții și Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă și meșteșuguri, cu bune și rele. Dacă citiți materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veți putea scăpa de prejudecățile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puțin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenție de a înfățișa tot ceea ce au făcut și au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism și respect.
Păstrăm ceva din moștenirea lor, din sufletul lor. Și din cele bune, și din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Și să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun și frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.
Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17) Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei.(Ps. 15.3) Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1) Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)
11.2. Maica Domnului
Aşa cum am mai spus, nu se pot cuprinde în câteva cuvinte toate rătăcirile adventiste. Totuşi cele mai importante – deşi nici una nu este fără importanţă – trebuie lămurite, fie şi pe scurt. Printre acestea se numără şi duşmănia pe care o au adventiştii – şi mulţi alţi sectanţi – faţă de Maica Domnului.
La o primă vedere, o asemenea duşmănie pare, şi chiar şi este, o adevărată nebunie. Câtă vreme în Sfânta Scriptură stă scris că pe Maica Domnului o vor ferici toate neamurile1, cum ar putea cineva – care pretinde a se baza pe Biblie – să nu-i arate cel mai deplin respect?
Din păcate însă, această duşmănie faţă de Maica Domnului se vede la mai toate grupările neoprotestante, deşi pretind că ascultă de Cuvântul Domnului. Ceea ce ar însemna şi ascultarea faţă de proorocia amintită de Sfântul Evanghelist Luca.
Dar în ce fel o fericesc sectanţii pe Maica Domnului, când singura lor activitate faţă de ea este de a căuta să o ponegrească în fel şi chip?
Vom arăta imediat acest lucru! Dar să ne amintim întâi că nu este cu putinţă ca sectanţii – inclusiv adventiştii – să fie pe calea lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu fericesc nici un sfânt şi nici măcar pe Maica Domnului, în timp ce această lucrare creştină de cinstire sau fericire2 a sfinţilor, aşa cum am şi arătat mai sus, este poruncită de Dumnezeu.
Să vedem însă care sunt sentimentele adventiştilor faţă de ceea ce s-a învrednicit a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat.
Întâi, sunt unii blasfemiatori care, spre veşnica lor osândă, ignoră cu desăvârşire cuvintele Sfintei Scripturi şi vorbesc despre o aşa-zisă concepţie naturală3 a Fiului lui Dumnezeu. De ce este aceasta blasfemie? De ce spunem că se osândesc vorbind astfel? Pentru că cei care spun acest lucru Îl acuză de fapt pe Dumnezeu că minte! Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun: Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu (Matei 1, 23), câtă vreme se arată tulburarea lui Iosif şi liniştirea adusă de îngerul Domnului: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20), câtă vreme sunt spuse acestea toate aşa de limpede, cum ar putea cineva să mai vorbească despre „concepţie naturală”? Doar dacă este vreun duşman al lui Dumnezeu, sau un ignorant care vorbeşte fără ruşine despre cele pe care nu le ştie. Cu unii ca aceştia nici măcar nu se poate discuta, deoarece nu sunt (încă) în stare să discute. Iar dacă cineva se consideră creştin, nu poate contesta Cuvântul lui Dumnezeu4. Aceste grupări ce susţin „concepţia naturală” nu reflectă punctele de vedere oficiale ale celor mai importante curente adventiste, dar există totuşi, atât în străinătate cât şi în România.
Există însă şi o altă blasfemie, de această dată „oficială”, care pretinde că Maica Domnului ar fi avut şi alţi copii în afară de Iisus Hristos. De ce este aceasta o blasfemie? Întâi şi întâi pentru că este o acuză la adresa lui Dumnezeu, apoi o acuză la adresa Maicii Domnului şi pe deasupra şi o răstălmăcire a Scripturii.
Şi ca să răspundem în ordine inversă, să vedem întâi despre ce răstălmăcire a Scripturii este vorba. Astfel, în limba greacă veche, în care a fost scrisă Biblia, se spune că Hristos avea mai mulţi „adelfoi”. Acest cuvânt însemna în greaca veche: rude, fraţi, veri, fraţi de cruce, prieteni apropiaţi, tovarăşi.
Aşa, de pildă, după Înviere, Mântuitorul le trimite pe femeile care veniseră cu miresme la mormânt (femeile mironosiţe) să vestească a lor Săi adelfoi că se vor întâlni cu El în Galileea (Matei 28, 28). După cum se vede, nu era vorba de vreun fel de rude, ci de… apostoli! Iată deci că acest cuvânt, adelfoi, nu definea musai fraţii (fie ei vitregi sau nu) şi nici neapărat verii (mai apropiaţi sau depărtaţi) ci şi pe prietenii apropiaţi ai cuiva. De fapt aproape aceleaşi sensuri ale cuvântului frate există şi în limba română, astfel încât ar trebui să fie uşor de făcut paralela.
Şi atunci, de ce facem această explicare pe larg a termenului adelfoi?
Pentru că el este tradus de sectanţi cu o încăpăţânare de necrezut doar cu sensul de fraţi, în cel mai strict sens, pentru ca în acest fel să poată fi hulită Maica Domnului.
Dar chiar şi dacă am accepta această traducere, după cum am văzut îndoielnică, tot nu înseamnă că Maica Domnului ar mai fi avut alţi fii. Într-adevăr, nu doar că acei adelfoi pot fi foarte bine veri ai lui Iisus (cum era de exemplu Iacob) dar pot fi şi fraţivitregi, din prima căsătorie a lui Iacob. Pentru a putea afirma cu dreptate că Născătoarea de Dumnezeu Maria a mai avut alţi copii, ar trebui ca în Biblie să se spună despre ea că ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Iisus. NU EXISTĂ AŞA CEVA! Nu există nici un asemenea text în Biblie. Chiar atunci când Iisus rămâne la 12 ani la Templu, şi Fecioara Maria şi Dreptul Iosif îl caută, întâi printre rude, iar apoi în Ierusalim, NU se menţionează nici un frate (sau soră) a lui Iisus! Care, mai ales la o asemenea întâmplare, ar fi trebuit menţionat dacă ar fi existat în familie. Măcar s-ar fi spus ce se întâmpla cu ei în timp ce Dreptul Iosif şi Fecioara Maria căutau pe Iisus (au fost lăsaţi de izbelişte, au fost daţi în seama rudelor ş.a.m.d.). Însă nici vorbă de aşa ceva! Cei doi l-au căutat pe Hristos fără a fi împiedicaţi în vreun fel de existenţa altor copii. Iar dacă „fraţii”, în sens propriu, ar fi apărut după aceea, ei ar fi fost prea mici când şi-a început Hristos propovăduirea, pentru a putea ridica glas împotriva Lui (aşa cum s-a întâmplat la un moment dat). Se vede prin urmare că acei fraţi ai lui Hristos, adelfoi după originalul biblic, NU erau în nici un caz din Sfânta Familie, ci fie erau din prima căsătorie a lui Iosif şi destul de mari pentru a-şi purta singuri de grijă, fie – mai curând – veri. Oricum, e limpede că NU erau fraţi de sânge cu Iisus, nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Din ura lor nemăsurată şi iraţională faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de Măicuţa Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, sectanţii nu ţin cont de aceste lucruri, şi nici de faptul că scrie limpede în Scripturi că Iisus este unicul născut din Maria (Matei 1, 25)! Iată răstălmăcirea Scripturii, răstălmăcire ce aduce cu ea pedepsele scrise în Apocalipsă 22, 18-19!5
Desigur, ei vor încerca a aduce – ca totdeauna – o umflare bolnavă a unui cuvânt mărunt răstălmăcit de ei. Şi vor zice „nu scrie oare că Iosif „nu a cunoscut-o până ce a născut” (Matei 1.25)? Deci după aceea au fost ei „soţ şi soţie”. Unde scrie? Unde scrie în Biblie că a fost aşa? Niciunde! Această exprimare, „până ce”, nu arată nicidecum că după aceea a fost ce nu fusese înainte. Biblia dovedeşte asta! De pildă, atunci când stă scris despre vremea Potopului: „corbul nu s-a mai întors până ce s-a zbicit pământul” (Facerea 8.7). Dar nici după aceea nu s-a mai întors! Iar stă scris „din veac şi până-n veac eşti Tu” (Psalm 89.2). Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu este şi dinainte de veac, ori după veac? Ba este, bineînţeles! Iată deci că şi aici sensul este diferit de cel dat de sectanţi. Şi iar stă scris „şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăşmaşi Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109.1). Oare după aceea nu va mai sta Fiul de-a dreapta Tatălui? Ba va sta, desigur! Iată trei pilde – dar câte se mai pot încă da! – care arată limpede că altul este înţelesul cuvântului de la Matei 1.25. Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun clar că s-a întâmplat ceva – respectiv Maria a născut pe Fiul cel Unul-născut (Matei 1.25, Ioan 1.18), cât de înverşunat în contrazicere trebuie să fi, pentru a încerca să dovedeşti că de fapt lucrurile stau altfel?!
Într-un cuvânt, fie într-un fel, fie în altul, spusele sectanţilor sunt doar o foarte urâtă şi necinstită răstălmăcire a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar această răstălmăcire nu este doar o greşeală oarecare. Dacă ar fi aşa, nu am fi folosit cuvintele de mai sus, atât de triste prin asprimea lor. Dar dacă vrem să spunem adevărul cinstit, fără ocolişuri, sunt cele mai blânde cuvinte. Căci prin această răstălmăcire se aduce o foarte gravă acuză, de fapt o injurie de cea mai joasă speţă – nevrednică de orice om şi cu atât mai puţin de cineva care se pretinde creştin – Mariei, Născătoarea de Dumnezeu. Îmi e şi groază a vorbi despre această bârfă oribilă, mizerabilă chiar şi în lumea aceasta, şi cu atât mai cumplită pentru cele de sus. Căci insistând în minciuna lor şi luptând a amăgi pe oameni că „Maria” a mai avut şi alţi copii decât Iisus ei se unesc desăvârşit cu iudeii care L-au răstignit pe Hristos. Căci şi aceia au spus mai târziu, la fel ca şi aceşti sectanţi, că Fecioara Maria era… adulteră. „Dar noi nu spunem aşa ceva!” mi-a zis odată, îngrozit, un sectant. Ba, spuneţi! Căci dacă Fecioara Maria a născut un Fiu cu Dumnezeu, nu mai avea cum să cunoască vreun bărbat. Căci unirea cu Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt, e sfântă, şi nu se poate dezlega şi asta mult mai mult decât o căsătorie pământească. Într-adevăr, o căsătorie pământească se poate dezlega prin moartea unuia dintre soţi. Dar o alegere a lui Dumnezeu, o unire cu Dumnezeu, nu se poate dezlega, deoarece Dumnezeu este veşnic. Ori ştiind câte fecioare şi-au petrecut viaţa în curăţie, din primii ani ai Bisericii şi până astăzi, a crede că Dumnezeu n-a putut alege o fecioară statornică pentru Întruparea Fiului Său este o nebunie ce aduce hulă şi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Ca să nu mai spunem ce jignire sau hulă este aceasta şi pentru dreptul Iosif, acuzat că s-ar fi putut apropia cu gânduri şi fapte de poftă murdară cea despre care Arhanghelul Gavriil îi vestise „că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1.20), care născuse pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi despre care Elisabeta spune cu cel mai adânc respect „binecuvântată eşti tu între femei” şi „de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1.42-43)6. Ca să nu mai spunem şi ce hulă se aduce astfel lui Hristos, Care este considerat de către adventişti a fi fiul unei femei care nu a putut păstra credincioşia unirii sale cu Dumnezeu, unire pecetluită de minunata Sa Naştere7.
Vedem astfel cu groază şi tristeţe în ce răutate cad aceşti sectanţi. Ei, care se pretind iubitori ai Bibliei, o încalcă în permanenţă. Şi se dovedesc astfel duşmani ai lui Dumnezeu şi ai prietenilor lui. Ei, care ar trebui să îşi aducă mereu aminte de cuvintele dumnezeieşti spuse de Maica Domnului – iată, de acum mă vor ferici toate neamurile – nu doar că nu o fericesc, nu o laudă, nu o cinstesc, (ceea ce ar fi deja destulă vină pentru ei) ci, mult mai rău, o hulesc îngrozitor, aşa cum am văzut. Şi prin aceasta se despart de Poporul lui Dumnezeu şi de Mântuitorul Iisus Hristos, de vreme ce sunt duşmani maicii Sale şi ai Cuvântului Său şi ai Adevărului.
Nu am făcut referire aici la nenumăratele minuni care s-au făcut şi se fac de către Maica Domnului, nu am vorbit despre cuvintele spuse pe Cruce de Răscumpărătorul lumii şi nici despre alte lucruri legate de Născătoarea de Dumnezeu. Nu este o lucrare pe acest subiect, de aceea ne-am mărginit – cu destulă luptă sufletească, întrucât multe ar mai fi putut fi spuse – la combaterea directă, şi strict biblică, a hulelor adventiste (şi nu numai).
2 „A ferici pe cineva” este sinonim cu a lăuda sau a cinsti pe cineva. (A se vedea de exemplu cazul Liei care, voind să arate că va fi lăudată şi cinstită de celelalte femei, foloseşte această expresie – mă vor ferici Facerea 30, 13).
4 Cei care pretind a fi creştini dar „nu după Biblie” sunt ca cineva că ar pretinde că este matematician, doar că nu ştie să numere şi nici să facă socoteli şi în general nu cunoaşte şi nu respectă nici un fel de reguli matematice.
5 Pentru a nu lungi cuvântul, ne-am oprit aici, deşi ar mai fi multe de spus. Ca singur exemplu, dăm acel moment cutremurător al Răstignirii, când Hristos, purtând de grijă Maicii Sale îi spune: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Dacă Iacob sau alţii dintre apropiaţii Lui ar fi fost copii ai Mariei, desigur că ar fi lăsat-o în grija lor; sau mai bine zis nici nu ar fi avut de ce să îşi facă griji, căci aceştia şi-ar fi luat mama la ei chiar şi după Legea Veche, şi cu atât mai mult după cea Nouă. Nici nu se poate spune că ar fi fost prea ocupaţi cu „misiunea”, căci nu era mai liber Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan decât ceilalţi. Este limpede prin urmare pentru orice sincer cititor al Bibliei că NU exista nici un fiu al Mariei care să aibă grijă de ea după plecarea la Tatăl a lui Iisus.
6 Nu am amintit aici proorociile vechi-testamentare despre Maica Domnului şi pururea-fecioria sa. Asemenea texte sunt la Psalmul 44, 11-21 sau Iezechiel 44, 2. Pururea-fecioria Maicii Domnului este simplu de înţeles dacă ne amintim de intrarea lui Hristos la Apostoli prin uşile încuiate (Ioan 20, 19), de umblarea Sa pe apă (Matei 14, 25-33) şi de celelalte minuni ale Sale, ca şi de rugul aprins din Sinai, care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2). Nu este al lui Dumnezeu a strica cele curate, ci doar al Satanei; de aceea şi negarea pururea-fecioriei Maicii Domnului este satanism.
De asemenea nu am mai discutat aici bâlbâielile acelor rătăciţi care încearcă să combată cinstirea Maicii Domnului prin comparaţii sataniste cu închinarea la zeiţe a vechilor evrei care se lepădau de Dumnezeu. O asemenea prostie nici nu merită discutată, căci nu se poate face comparaţie între zei, care sunt draci, şi oamenii care I-au slujit lui Dumnezeu cu toată smerenia în Întruparea şi viaţa sa pământească; prima fiind, desigur, Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
7 Nu mai vorbim de învinuirea pe care adventiştii – în orbirea lor – o aduc Sfintei Familii prin ideea că, odată primind în grijă Pruncul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, ar fi putut să-l necinstească şi neglijeze prin preocuparea pentru plăceri şi dorinţa căpătării, creşterii şi îngrijirii altor copii decât Acela. Este evident că nu putea să fie aceasta, decât dacă ar fi fost necredincioşi. Şi nu erau necredincioşi, ci credincioşi, de aceea şi fuseseră aleşi.
România Străveche - Ancient Romania 