Străbunii uitaţi. Cei dinainte de noi (IV)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restulRomaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.

Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
Am încercat să redăm până acum puţin din ceea ce au fost – şi din ceea ce ne-au lăsat moştenire – Celţii (Galii), Romanii şi Traco-Ilirii. Acum încheiem şirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitaţii şi atât de fascinanţii Scito-Sarmaţi.

Costantin_nord-limes_png - c

Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici.
Amintitm faptul că au fost o populaţie indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migraţie kurgan.

scythians

Întinderea Scito-Sarmaţilor a fost uriaşă. Din mijlocul Chinei de astăzi şi până în Panonia (în actuala Ungarie) şi dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înfiinţat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.

Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieţii de zi cu zi. Dragostea Românului faţă de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moştenire scitică. Se spune că şi legenda centaurilor vine tot de la Sciţi, pentru că aceştia trăiau atât de mult pe cal încât unele populaţii sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.

Şi dacă această imagine a Scitului călare este firească şi bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuşi, cel puţin părtinitoare.
Pe de-o parte, păşunile de deal sau munte, ca şi podişurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de preţuite de Scito-Sarmaţi.
Pe de altă parte, din Carpaţi până în Altai şi dincolo de aceştia, până departe în Răsărit, şiruri de păduri şi codri se ramificau, împletindu-se cu bălţile şi zăvoaiele de pe malurile apelor mici şi mari, dar şi cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciţilor, Sciţii Pădureni, o „infanterie călare” a Antichităţii.

În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica şi alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ţinutul Berladnicilor).
Bârladul se află aşezat într-un loc în care pădurile şi păşunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte şi Apus, celelalte către Miazăzi şi Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, şi a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaţilor Alani, din nordul Caucazului (Alania), şi cu acea Alanie nouă din Carpaţi ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ţinutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpaţi după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate şi faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China şi Europa, Alania dinspre Carpaţi luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârşit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieşii, a înfiinţat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman şi parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.

Alania Caucaz & Alania Carpati 01.png

Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciţii – sau ai Zeului Focului – Sarmaţii – şi ai altor divinităţi (Scito-Sarmaţii erau politeişti), fie, mai târziu, creştini, Scito-Sarmaţii au fost o prezenţă dinamică în zona etnogenezei şi istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele menţiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmaţii au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- şi Stră- Români şi de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt trataţi cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezenţa lor în Dacia, Sciţia Mică şi Panonia, precum şi implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!

Şi totuşi Scito-Sarmaţii au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizaţie de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alţii. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, şi două braţe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusinţă, este foarte greu de realizat bine chiar şi în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaş direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum şi varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităţilor de „catafracţi” (la care şi calul şi cavalerul erau îmbrăcaţi în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmaţii au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa şi Asia, o legătură foarte puţin înţeleasă şi pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă şi contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale şi al mărilor Caspică şi Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înţelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulţi cei care nici măcar nu ştiu de existenţa lor…)
Tot Scito-Sarmaţii au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar şi o metalurgie a aurului de o iscusinţă aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumuseţe, simţ artistic şi rafinament ce pare pur şi simplu ireal. Spadele scitice – akinakes – au combinat măiestria artistică şi eficienţa în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. şi la naşterea formelor de spade şi săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmaţii au un rol important în mişcările Tracilor înspre Sud şi Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atraşi de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăşi către Asia, pe urmele Strămoşilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmaţi şi Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar şi în teritoriile dintre Armenia şi această zonă.

În Dacia, Scito-Sarmaţii apar undeva în secolele VII-VI î.Chr. Mulţi se aşează în ţinuturile cu păşuni, zăvoaie, lacuri şi bălţi dintre Prut şi Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinaţi către pescuit şi piraterie. Unii trec Dunărea şi colţul de nord-est al Moesiei în care se aşează primeşte denumirea de Sciţia Mică, spre deosebire de Sciţia Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârşii trec munţii şi se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave şi Mureş. Mai târziu alţii, numiţi Iaşii sau Ieşii Metanaşti (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, aşezându-se între Carpaţi şi Dunăre, într-o ţară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii şi Goţii, mergând alături de ei până în Spania şi Africa.

Întâlnirea dintre Romani şi Scito-Sarmaţi are loc la început prin schimburi comerciale şi zvonuri, la început intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia şi Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unităţi romane auxiliare sunt formate din Sciţi. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc şi întâlnirea dintre Sarmaţii Iazigi şi Romani, care se încheie cu o alianţă ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuşi neaşteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmaţi intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce aminteşte de Scito-Sarmaţi este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius şi despre care se presupune că şi-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciţii – în Răsărit, în Partia, dar şi la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – şi în primul rând de către Daci -, ci şi de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unităţi romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciţii sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu şi epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită şi naşte multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciţii din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar şi de pasăre – şi, bineînţeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea şi, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.

Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmaţi, alături de multe alte arme – de la suliţi la arcul cu săgeţi, de la pumnale la spade. Prezenţa biciului de luptă în vechile arte marţiale româneşti poate fi pusă în legătură cu moştenirea scitică.
În imaginile de pe armele şi vasele scitice regăsim vietăţi obişnuite – precum cerbul, peştii, mistreţul, corbul, bineînţeles, calul etc. – dar şi fantastice. Aici intră şi amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăţi fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinaţii neaşteptate.
Încălţămintea Scito-Sarmaţilor variază de la opincile cele mai obişnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuinţele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciţi şi Sarmaţi au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipseşte o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în acelaşi timp cu suliţele.
Oraşele Scito-Sarmaţilor sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea ştie – sau crede că ştie – că aceşti oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotaţie – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoţii (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau şi observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfăţişează pe aceştia ca Parţi (o populaţie traco-scitico-persană, adesea şi incorect confundată cu Perşii).

Limba Scito-Sarmaţilor este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcţi urmaşi ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmaţi, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influenţă din partea substratului hicsos, în vreme ce influenţele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu ştie dacă ceilalţi Sarmaţi vorbeau aceeaşi limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciţii vorbeau aceeaşi limbă cu Sarmaţii sau unele înrudite. Deci nu se ştie nici măcar Scito-Sarmaţii vorbeau o limbă sau mai multe.

Întinderea uriaşă a Scito-Sarmaţilor face extrem de grea cercetarea şi prezentarea lor. Populaţia jat (se pronunţă „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan şi India se revendică şi astăzi ca urmaşă a Sciţilor denumiţi Massageţi sau Geţi în Antichitate. Denumirea de „Geţi” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deşi poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populaţii erau înrudite). Mai mult, există şi ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică şi zona dintre Caspică şi Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moştenirea Scito-Sarmaţilor este revendicată însă şi de Tuvani, ca şi de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar şi de ramuri slave – de către unii Ruşi, Ucraineeni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare şi ţări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuşi pretind – adesea cu mare virulenţă – că sunt „adevăraţii urmaşi ai Sciţilor (şi/sau Sarmaţilor)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre aceşti urmaşi ai Scito-Sarmaţilor sunt vorbitori de limbi aşa-numite iraniene, alţii sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alţii aparţin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînţeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciţi – şi Sarmaţi – drept „grup de populaţii”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existenţa unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci şi Sciţi în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciţia Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat ştiinţific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.

Acest gol de informaţii, combinat cu nenumăratele revendicări şi puncte de vedere – unele romantice, altele şovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări şi viziuni asupra Scito-Sarmaţilor.
Bineînţeles, cel mai înţelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare şi să se evite speculaţiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciţi şi Sarmaţi era în centrarea religiei, la Sciţi pe pământ şi Zeul Pământului, la Sarmaţi pe foc şi Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoţit invazia Vizigoţilor şi Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici şi o contaminare cu limba greacă, vorbită în localităţile comerciale din sudul Sciţiei Mari (de la Histria şi Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciţi”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinţii Sciţilor – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcaţi cu zale măiestru făurite din oţel şi aur, înarmaţi cu arme de mare frumuseţe, având cunoştinţe magice foarte puţin înţelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existenţa practicilor magice la Scito-Sarmaţi este extrem de bine documentată şi făcea parte din viaţa de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculaţie, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaţilor cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciţii Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciţii Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice şi magice superioare „oamenilor obişnuiţi” (aka „vechilor Germani”). Influenţa binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populaţiilor germanice şi baltice ar îndreptăţi, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciţilor este oglindit în imaginea germaică a Alfarilor şi ar fi devenit, conform acestor speculaţii, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura şi mitologia ce a dominat zona nord-germanică şi scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaştere a tainelor lumii şi a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciţii. La fel prezenţa corbilor ca totem la mulţi Sciţi – alături de cerb şi, bineînţele, balaur, dar nu numai. La fel şi faptul că femeile Sciţilor – şi cu atât mai mult ale Sarmaţilor – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente faţă de grupurile de războinici sciţi (de unde şi legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spaţiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se aşezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel şi faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor şi unele capete de dragoni făurite de Sciţi (cu multe secole înainte de apariţia Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculaţie frumoasă, atractivă, după cum se poate uşor vedea. Şi este greu de acceptat pentru un om obişnuit că este, totuşi, o speculaţie, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înşelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculaţie. Influenţele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidenţe izvorâte din asemănările fireşti dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiaţii sau apartenenţe etnice. Iarăşi etc., etc. Prin urmare, din punct de vedere ştiinţific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduşi răutăcioşi – inspiraţi din eroii şi prinţii (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaţilor? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc. 

Şi, trebuie să recunoaştem, Scito-Sarmaţii sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei şi scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciţia Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală şi India, până la uluitoarele creaţii ale artizanilor sciţi, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginaţia celui care se apleacă asupra acestei populaţii. 

Cultura scitică 001.png

Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, Celţii şi Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă şi meşteşuguri, cu bune şi rele. Dacă citiţi materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veţi putea scăpa de prejudecăţile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puţin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenţie de a înfăţişa tot ceea ce au făcut şi au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism şi respect.
Păstrăm ceva din moştenirea lor, din sufletul lor. Şi din cele bune, şi din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Şi să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun şi frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Către partea a III-a (Traco-Ilirii)

Către partea a II-a (Romanii) 

Către partea I (Celţii) 

Magazin DSV

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVII) Sfinţii. Maica Domnului

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.2. Maica Domnului

Aşa cum am mai spus, nu se pot cuprinde în câteva cuvinte toate rătăcirile adventiste. Totuşi cele mai importante – deşi nici una nu este fără importanţă – trebuie lămurite, fie şi pe scurt. Printre acestea se numără şi duşmănia pe care o au adventiştii – şi mulţi alţi sectanţi – faţă de Maica Domnului.

La o primă vedere, o asemenea duşmănie pare, şi chiar şi este, o adevărată nebunie. Câtă vreme în Sfânta Scriptură stă scris că pe Maica Domnului o vor ferici toate neamurile1, cum ar putea cineva – care pretinde a se baza pe Biblie – să nu-i arate cel mai deplin respect?
Din păcate însă, această duşmănie faţă de Maica Domnului se vede la mai toate grupările neoprotestante, deşi pretind că ascultă de Cuvântul Domnului. Ceea ce ar însemna şi ascultarea faţă de proorocia amintită de Sfântul Evanghelist Luca.
Dar în ce fel o fericesc sectanţii pe Maica Domnului, când singura lor activitate faţă de ea este de a căuta să o ponegrească în fel şi chip?
Vom arăta imediat acest lucru! Dar să ne amintim întâi că nu este cu putinţă ca sectanţii – inclusiv adventiştii – să fie pe calea lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu fericesc nici un sfânt şi nici măcar pe Maica Domnului, în timp ce această lucrare creştină de cinstire sau fericire2 a sfinţilor, aşa cum am şi arătat mai sus, este poruncită de Dumnezeu.

Să vedem însă care sunt sentimentele adventiştilor faţă de ceea ce s-a învrednicit a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat.

Întâi, sunt unii blasfemiatori care, spre veşnica lor osândă, ignoră cu desăvârşire cuvintele Sfintei Scripturi şi vorbesc despre o aşa-zisă concepţie naturală3 a Fiului lui Dumnezeu. De ce este aceasta blasfemie? De ce spunem că se osândesc vorbind astfel? Pentru că cei care spun acest lucru Îl acuză de fapt pe Dumnezeu că minte! Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun: Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu (Matei 1, 23), câtă vreme se arată tulburarea lui Iosif şi liniştirea adusă de îngerul Domnului: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 20), câtă vreme sunt spuse acestea toate aşa de limpede, cum ar putea cineva să mai vorbească despre „concepţie naturală”? Doar dacă este vreun duşman al lui Dumnezeu, sau un ignorant care vorbeşte fără ruşine despre cele pe care nu le ştie. Cu unii ca aceştia nici măcar nu se poate discuta, deoarece nu sunt (încă) în stare să discute. Iar dacă cineva se consideră creştin, nu poate contesta Cuvântul lui Dumnezeu4. Aceste grupări ce susţin „concepţia naturală” nu reflectă punctele de vedere oficiale ale celor mai importante curente adventiste, dar există totuşi, atât în străinătate cât şi în România.

Există însă şi o altă blasfemie, de această dată „oficială”, care pretinde că Maica Domnului ar fi avut şi alţi copii în afară de Iisus Hristos. De ce este aceasta o blasfemie? Întâi şi întâi pentru că este o acuză la adresa lui Dumnezeu, apoi o acuză la adresa Maicii Domnului şi pe deasupra şi o răstălmăcire a Scripturii.

Şi ca să răspundem în ordine inversă, să vedem întâi despre ce răstălmăcire a Scripturii este vorba. Astfel, în limba greacă veche, în care a fost scrisă Biblia, se spune că Hristos avea mai mulţi „adelfoi”. Acest cuvânt însemna în greaca veche: rude, fraţi, veri, fraţi de cruce, prieteni apropiaţi, tovarăşi.
Aşa, de pildă, după Înviere, Mântuitorul le trimite pe femeile care veniseră cu miresme la mormânt (femeile mironosiţe) să vestească a lor Săi adelfoi că se vor întâlni cu El în Galileea (Matei 28, 28). După cum se vede, nu era vorba de vreun fel de rude, ci de… apostoli! Iată deci că acest cuvânt, adelfoi, nu definea musai fraţii (fie ei vitregi sau nu) şi nici neapărat verii (mai apropiaţi sau depărtaţi) ci şi pe prietenii apropiaţi ai cuiva. De fapt aproape aceleaşi sensuri ale cuvântului frate există şi în limba română, astfel încât ar trebui să fie uşor de făcut paralela.
Şi atunci, de ce facem această explicare pe larg a termenului adelfoi?
Pentru că el este tradus de sectanţi cu o încăpăţânare de necrezut doar cu sensul de fraţi,  în cel mai strict sens, pentru ca în acest fel să poată fi hulită Maica Domnului.
Dar chiar şi dacă am accepta această traducere, după cum am văzut îndoielnică, tot nu înseamnă că Maica Domnului ar mai fi avut alţi fii. Într-adevăr, nu doar că acei adelfoi pot fi foarte bine veri ai lui Iisus (cum era de exemplu Iacob) dar pot fi şi fraţi vitregi, din prima căsătorie a lui Iacob. Pentru a putea afirma cu dreptate că Născătoarea de Dumnezeu Maria a mai avut alţi copii, ar trebui ca în Biblie să se spună despre ea că ar mai fi avut şi alţi copii în afară de Iisus. NU EXISTĂ AŞA CEVA! Nu există nici un asemenea text în Biblie. Chiar atunci când Iisus rămâne la 12 ani la Templu, şi Fecioara Maria şi Dreptul Iosif îl caută, întâi printre rude, iar apoi în Ierusalim, NU se menţionează nici un frate (sau soră) a lui Iisus! Care, mai ales la o asemenea întâmplare, ar fi trebuit menţionat dacă ar fi existat în familie. Măcar s-ar fi spus ce se întâmpla cu ei în timp ce Dreptul Iosif şi Fecioara Maria căutau pe Iisus (au fost lăsaţi de izbelişte, au fost daţi în seama rudelor ş.a.m.d.). Însă nici vorbă de aşa ceva! Cei doi l-au căutat pe Hristos fără a fi împiedicaţi în vreun fel de existenţa altor copii. Iar dacă „fraţii”, în sens propriu, ar fi apărut după aceea, ei ar fi fost prea mici când şi-a început Hristos propovăduirea, pentru a putea ridica glas împotriva Lui (aşa cum s-a întâmplat la un moment dat). Se vede prin urmare că acei fraţi ai lui Hristos, adelfoi după originalul biblic, NU erau în nici un caz din Sfânta Familie, ci fie erau din prima căsătorie a lui Iosif şi destul de mari pentru a-şi purta singuri de grijă, fie – mai curând – veri. Oricum, e limpede că NU erau fraţi de sânge cu Iisus, nu aveau nici aceeaşi mamă, nici acelaşi tată. Din ura lor nemăsurată şi iraţională faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de Măicuţa Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, sectanţii nu ţin cont de aceste lucruri, şi nici de faptul că scrie limpede în Scripturi că Iisus este unicul născut din Maria (Matei 1, 25)! Iată răstălmăcirea Scripturii, răstălmăcire ce aduce cu ea pedepsele scrise în Apocalipsă 22, 18-19!5

Desigur, ei vor încerca a aduce – ca totdeauna – o umflare bolnavă a unui cuvânt mărunt răstălmăcit de ei. Şi vor zice „nu scrie oare că Iosif „nu a cunoscut-o până ce a născut” (Matei 1.25)? Deci după aceea au fost ei „soţ şi soţie”. Unde scrie? Unde scrie în Biblie că a fost aşa? Niciunde! Această exprimare, „până ce”, nu arată nicidecum că după aceea a fost ce nu fusese înainte. Biblia dovedeşte asta! De pildă, atunci când stă scris despre vremea Potopului: „corbul nu s-a mai întors până ce s-a zbicit pământul” (Facerea 8.7). Dar nici după aceea nu s-a mai întors! Iar stă scris „din veac şi până-n veac eşti Tu” (Psalm 89.2). Oare asta înseamnă că Dumnezeu nu este şi dinainte de veac, ori după veac? Ba este, bineînţeles! Iată deci că şi aici sensul este diferit de cel dat de sectanţi. Şi iar stă scris „şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăşmaşi Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109.1). Oare după aceea nu va mai sta Fiul de-a dreapta Tatălui? Ba va sta, desigur! Iată trei pilde – dar câte se mai pot încă da! – care arată limpede că altul este înţelesul cuvântului de la Matei 1.25. Câtă vreme Dumnezeieştile Scripturi spun clar că s-a întâmplat ceva – respectiv Maria a născut pe Fiul cel Unul-născut (Matei 1.25, Ioan 1.18), cât de înverşunat în contrazicere trebuie să fi, pentru a încerca să dovedeşti că de fapt lucrurile stau altfel?!

Într-un cuvânt, fie într-un fel, fie în altul, spusele sectanţilor sunt doar o foarte urâtă şi necinstită răstălmăcire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar această răstălmăcire nu este doar o greşeală oarecare. Dacă ar fi aşa, nu am fi folosit cuvintele de mai sus, atât de triste prin asprimea lor. Dar dacă vrem să spunem adevărul cinstit, fără ocolişuri, sunt cele mai blânde cuvinte. Căci prin această răstălmăcire se aduce o foarte gravă acuză, de fapt o injurie de cea mai joasă speţă – nevrednică de orice om şi cu atât mai puţin de cineva care se pretinde creştin – Mariei, Născătoarea de Dumnezeu. Îmi e şi groază a vorbi despre această bârfă oribilă, mizerabilă chiar şi în lumea aceasta, şi cu atât mai cumplită pentru cele de sus. Căci insistând în minciuna lor şi luptând a amăgi pe oameni că „Maria” a mai avut şi alţi copii decât Iisus ei se unesc desăvârşit cu iudeii care L-au răstignit pe Hristos. Căci şi aceia au spus mai târziu, la fel ca şi aceşti sectanţi, că Fecioara Maria era… adulteră. „Dar noi nu spunem aşa ceva!” mi-a zis odată, îngrozit, un sectant. Ba, spuneţi! Căci dacă Fecioara Maria a născut un Fiu cu Dumnezeu, nu mai avea cum să cunoască vreun bărbat. Căci unirea cu Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt, e sfântă, şi nu se poate dezlega şi asta mult mai mult decât o căsătorie pământească. Într-adevăr, o căsătorie pământească se poate dezlega prin moartea unuia dintre soţi. Dar o alegere a lui Dumnezeu, o unire cu Dumnezeu, nu se poate dezlega, deoarece Dumnezeu este veşnic. Ori ştiind câte fecioare şi-au petrecut viaţa în curăţie, din primii ani ai Bisericii şi până astăzi, a crede că Dumnezeu n-a putut alege o fecioară statornică pentru Întruparea Fiului Său este o nebunie ce aduce hulă şi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Ca să nu mai spunem ce jignire sau hulă este aceasta şi pentru dreptul Iosif, acuzat că s-ar fi putut apropia cu gânduri şi fapte de poftă murdară cea despre care Arhanghelul Gavriil îi vestise „că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1.20), care născuse pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi despre care Elisabeta spune cu cel mai adânc respect „binecuvântată eşti tu între femei” şi „de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1.42-43) 6. Ca să nu mai spunem şi ce hulă se aduce astfel lui Hristos, Care este considerat de către adventişti a fi fiul unei femei care nu a putut păstra credincioşia unirii sale cu Dumnezeu, unire pecetluită de minunata Sa Naştere7.

Vedem astfel cu groază şi tristeţe în ce răutate cad aceşti sectanţi. Ei, care se pretind iubitori ai Bibliei, o încalcă în permanenţă. Şi se dovedesc astfel duşmani ai lui Dumnezeu şi ai prietenilor lui. Ei, care ar trebui să îşi aducă mereu aminte de cuvintele dumnezeieşti spuse de Maica Domnului – iată, de acum mă vor ferici toate neamurile – nu doar că nu o fericesc, nu o laudă, nu o cinstesc, (ceea ce ar fi deja destulă vină pentru ei) ci, mult mai rău, o hulesc îngrozitor, aşa cum am văzut. Şi prin aceasta se despart de Poporul lui Dumnezeu şi de Mântuitorul Iisus Hristos, de vreme ce sunt duşmani maicii Sale şi ai Cuvântului Său şi ai Adevărului.

Nu am făcut referire aici la nenumăratele minuni care s-au făcut şi se fac de către Maica Domnului, nu am vorbit despre cuvintele spuse pe Cruce de Răscumpărătorul lumii şi nici despre alte lucruri legate de Născătoarea de Dumnezeu. Nu este o lucrare pe acest subiect, de aceea ne-am mărginit – cu destulă luptă sufletească, întrucât multe ar mai fi putut fi spuse – la combaterea directă, şi strict biblică, a hulelor adventiste (şi nu numai).

Note

1 Luca 1, 48.

2 „A ferici pe cineva” este sinonim cu a lăuda sau a cinsti pe cineva. (A se vedea de exemplu cazul Liei care, voind să arate că va fi lăudată şi cinstită de celelalte femei, foloseşte această expresie – mă vor ferici Facerea 30, 13).

3 „Din Iosif şi Maria” spun aceşti întunecaţi.

4 Cei care pretind a fi creştini dar „nu după Biblie” sunt ca cineva că ar pretinde că este matematician, doar că nu ştie să numere şi nici să facă socoteli şi în general nu cunoaşte şi nu respectă nici un fel de reguli matematice.

5 Pentru a nu lungi cuvântul, ne-am oprit aici, deşi ar mai fi multe de spus. Ca singur exemplu, dăm acel moment cutremurător al Răstignirii, când Hristos, purtând de grijă Maicii Sale îi spune: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Dacă Iacob sau alţii dintre apropiaţii Lui ar fi fost copii ai Mariei, desigur că ar fi lăsat-o în grija lor; sau mai bine zis nici nu ar fi avut de ce să îşi facă griji, căci aceştia şi-ar fi luat mama la ei chiar şi după Legea Veche, şi cu atât mai mult după cea Nouă. Nici nu se poate spune că ar fi fost prea ocupaţi cu „misiunea”, căci nu era mai liber Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan decât ceilalţi. Este limpede prin urmare pentru orice sincer cititor al Bibliei că NU exista nici un fiu al Mariei care să aibă grijă de ea după plecarea la Tatăl a lui Iisus.

6 Nu am amintit aici proorociile vechi-testamentare despre Maica Domnului şi pururea-fecioria sa. Asemenea texte sunt la Psalmul 44, 11-21 sau Iezechiel 44, 2. Pururea-fecioria Maicii Domnului este simplu de înţeles dacă ne amintim de intrarea lui Hristos la Apostoli prin uşile încuiate (Ioan 20, 19), de umblarea Sa pe apă (Matei 14, 25-33) şi de celelalte minuni ale Sale, ca şi de rugul aprins din Sinai, care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2). Nu este al lui Dumnezeu a strica cele curate, ci doar al Satanei; de aceea şi negarea pururea-fecioriei Maicii Domnului este satanism.

De asemenea nu am mai discutat aici bâlbâielile acelor rătăciţi care încearcă să combată cinstirea Maicii Domnului prin comparaţii sataniste cu închinarea la zeiţe a vechilor evrei care se lepădau de Dumnezeu. O asemenea prostie nici nu merită discutată, căci nu se poate face comparaţie între zei, care sunt draci, şi oamenii care I-au slujit lui Dumnezeu cu toată smerenia în Întruparea şi viaţa sa pământească; prima fiind, desigur, Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

7 Nu mai vorbim de învinuirea pe care adventiştii – în orbirea lor – o aduc Sfintei Familii prin ideea că, odată primind în grijă Pruncul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, ar fi putut să-l necinstească şi neglijeze prin preocuparea pentru plăceri şi dorinţa căpătării, creşterii şi îngrijirii altor copii decât Acela. Este evident că nu putea să fie aceasta, decât dacă ar fi fost necredincioşi. Şi nu erau necredincioşi, ci credincioşi, de aceea şi fuseseră aleşi.

< (XVI) Sfinţii

(XVIII) Icoanele şi chipurile cioplite >

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Tabără de haiducie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

http://tomisnews.ro/cum-sa-supravietuiesti-in-conditii-extreme-tabara-de-haiducie-organizata-de-asociatia-gogu-puiu-si-haiducii-dobrogei/

 

Lumina lumii (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Lumina lumii (I)

Pentru români LUMEA este LUMINĂ.
De aceea cuvântul „lume” vine în română din latinescul „lumen” („lumină„).
Pentru că lumea a fost creată de Lumina Lumii, Cuvântul lui Dumnezeu, prin lumină (har) şi spre lumină (sfinţire, îndumnezeire). De aici, din lumină, izvorăşte toată frumuseţea.
Dar de ce este întuneric în Iad?
Pentru că acolo sunt cei care au ales să nu vadă frumuseţea lumii.
Şi, cum frumuseţile lumii sunt infinit mai multe decât lucrurile urâte, nu mai rămâne aproape nimic de văzut. Nici măcar lumina, care este, ea însăşi, frumuseţe.
Iadul este locul celor care ALEG să fie orbi, să nu vadă lumina şi frumuseţea lumii.
Dacă vrem Raiul, să exersăm vederea a ceea ce este frumos, a ceea ce este lumină, în tot ceea ce ne înconjoară!

 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (XVI) Sfinţii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

11. SFINŢII

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru Ei. (Ps. 15.3)
Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. (Ps. 90.1)
Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Corinteni 6.2)

11.1. Sfinţii

Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. (Ps. 138.17)
De acum nu vă mai numesc pe voi argaţi (slugi), căci argatul (sluga) nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (Ioan 15, 15).

Ce lucru mare şi minunat să fie cineva prieten al Stăpânului Veşnic!
Ce lucru mare şi minunat, uimitor şi vrednic de admiraţie este ca cineva să fie numit prieten de către Dumnezeu Însuşi. Vă daţi seama ce înseamnă aceasta?
Poate că nu.
Dar dacă ar veni cel mai puternic şef de stat din lume pe strada voastră, şi ar declara public, serios şi cu toată tăria că un om de aici este prietenul lui, cum s-ar minuna lumea! Câţi l-ar invidia pe acela pentru cinstea ce i se face! Şi văzând că acel şef de stat îl tratează cu adevărat ca pe un prieten al său şi ţine cont de cuvântul său, îi ascultă cererile şi de multe ori i le împlineşte, cum l-ar mai cinsti oamenii! Câţi s-ar învârti în jurul lui, căutând să îi câştige atenţia! Câţi i-ar admira cuvintele şi înţelepciunea (chiar de n-ar crede de fapt în ea)! Câţi ar încerca să îl imite! Câţi s-ar ruga de el pentru un ajutor, pentru o mijlocire către prietenul cel atât de mare şi puternic!
Dar cu cât mai mult e adevărat acest lucru pentru Sfinţii lui Dumnezeu, pe care El îi numeşte prietenii Săi!
Cu cât mai mult trebuie să respectăm pe cei pe care nu un om – cât de puternic ar fi – ci Însuşi Hristos îi tratează ca prieteni ai Săi, le făgăduieşte că şi El, şi Tatăl şi Duhul Sfânt Îşi vor face lăcaş în ei şi le vor asculta rugăciunile când vor judeca lumea!

Desigur, sectanţii se ridică împotriva sfinţilor ascunzându-şi mândria sub masca interesului pentru ceilalţi creştini. Şi se străduiesc a-i amăgi pe neştiutori, pretinzând că toţi creştinii sunt sfinţi şi că nici un om nu îi poate ajuta pe ceilalţi oameni înaintea lui Dumnezeu. Dar aceste vorbe sunt înşelăciuni ale diavolului, răspândite la cei nepricepuţi prin răutatea unor slugi ale Satanei care invidiază şi urăsc pe prietenii lui Dumnezeu. Trufia multor oameni îi face să nu suporte ideea că un alt om ar fi mai mare decât ei. Şi de aceea se ridică ei împotriva Sfinţilor, căutând a le găsi pată sau a-i despărţi pe oameni de ei.
Dar în Sfânta Scriptură Dumnezeu a arătat pe larg ce înseamnă ca cineva să fie prietenul Stăpânului! Şi privind în Sfânta Scriptură ne putem da seama că aceia ce se ridică împotriva Sfinţilor sunt urâţi de Dumnezeu ca nişte duşmani ai Săi.

Iată, Sfântul Apostol Iuda (nu Iscarioteanul, ci celălalt), vorbind despre eretici, spune că aceştia, visând [astăzi am zice „având halucinaţii”], pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle. Dar [spre deosebire de aceşti hulitori] Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „să te certe pe tine Domnul”. Aceştia însă defaimă ce nu cunosc, iar cele ce, – ca dobitoacele cele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain [ucigaşul de frate] şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam [care a vrut să blesteme pe cei binecuvântaţi de Dumnezeu] şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core [cel ce s-a ridicat împotriva preoţilor şi a lui Aaron, zicând, precum sectanţii de astăzi, că toţi din popor sunt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt preoţii mai presus de ei, pentru care cuvinte Dumnezeu a deschis pământul şi adâncurile iadului ca să fie înghiţiţi Core şi cei împreună cu el, cu femeile şi copii lor cu tot, după cum se vede în cartea Numeri, capitolul 16] (Iuda 1, 8-11).

Iată deci că şi atunci, în vremea Sfinţilor Apostoli, au existat eretici care, ridicându-se împotriva mărimilor pe care Dumnezeu le rânduise în Biserică prin Sfinţii Apostoli, s-au făcut ucigaşi de frate precum Cain, duşmani ai celor binecuvântaţi de Dumnezeu ca şi Balaam, primind asupra lor osânda iadului veşnic ca şi Core.
Şi că într-adevăr aceste hule sunt minciuni izvorâte din invidie se vede limpede dacă ne uităm puţin la lucrurile împotriva cărora se ridică cei ce le susţin.
Ei, de exemplu, nu acceptă să-i numească pe Sfinţii Apostoli „sfinţi apostoli”, preferând să le spună pe numele mic1.

Dar oare Apostolii nu sunt sfinţi? Ba sunt. Şi atunci, dacă îi numim Sfinţi Apostoli, oare nu spunem adevărul? Ba da. Mai ales că în afară de Sfinţii Apostoli a existat şi un apostol vânzător, ce nu se numără printre sfinţi, iar mai apoi au apărut şi alţi înşelători care şi-au zis apostoli şi pe care Biserica i-a cunoscut ca fiind prooroci mincinoşi. Deci cu atât mai mult e nevoie să îi numim pe ei Sfinţi Apostoli, pentru a fi în adevăr. Şi oare sfinţenia lor era ca a oricărui alt creştin? În nici un caz! Trebuie să nu cunoşti Biblia ca să crezi aşa ceva! Să ne uităm la cunoştinţele şi harul lor, care minunau şi Sinedriul iudeilor cel plin de meşteri în cuvinte (Fapte 4, 13)! Să ne uităm la minunile care se lucrau prin Sfinţii Apostoli ca prin nimeni altcineva: au vindecat bolnavi prin punerea mâinilor şi prin cuvânt (Fapte 3, 1-10; 5, 12; 9, 32-35) ba şi prin obiecte atinse de ei (Fapte 19, 12) şi chiar prin umbra lor (Fapte 5, 15-16)! Cine a mai auzit sau a mai văzut aşa ceva, chiar la sfinţii cei mai mari, ca doar prin umbra lor să vindece pe bolnavi şi să alunge duhurile cele necurate! Au înviat morţi, fie că aceştia muriseră de boală sau în accidente (Fapte 9, 42; 20, 9-12), au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi. Erau ei ca ceilalţi? Ei care doar cu cuvântul îi puteau ucide pe duşmanii lui Dumnezeu (Fapte 5, 1-11)? Ei, pe care Dumnezeu îi numeşte dumnezei zicând: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (Psalm 81, 1; vezi şi Ioan 10, 35)? Ei, despre care Mântuitorul lumii spune: cel ce vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine (Luca 10, 16)?
Cu cât de mult sunt mai presus aceştia de oamenii obişnuiţi!

Şi atunci, de vreme ce pe oamenii obişnuiţi din jurul lor sectanţii acceptă a-i numi politicos „domnule” sau „doamnă” şi a le numi şi titlurile care li se cuvin, de profesor, sau doctor, sau ministru, sau primar, de ce nu şi Sfinţilor Apostoli? Dacă poţi spune – fără de păcat – „domnule profesor” sau „doamnă directoare”, ori altele asemenea, de ce n-ai putea spune, după titluri date de Dumnezeu, nu de oameni, Sfinţii Apostoli, sau sfânt, sau sfinţi martiri sau altele cuvenite?
Iată limpede dovedit fariseismul celor ce nu acceptă ca un sfânt mucenic să fie numit Sfântul Mucenic şi fiecare sfânt de asemenea să fie cinstit ca atare. Iată prefăcătoria dată pe faţă!

Desigur, se vor găsi farisei care să spună „dar e primejdie de mândrie şi idolatrie” (am avut parte de asemenea „replici”…).
Primejdie de mândrie? Pentru cine? Pentru sfinţii lui Dumnezeu? În nici un caz. Ei lupta şi-au dat, cununa şi-au câştigat şi acum luminează în ceruri. Mai mult, ei sunt înaintea lui Dumnezeu, văzându-I slava cea de nespus (Apocalipsa 6, 9-11). Cum ar putea să se mândrească ei acum? De ce, şi în faţa cui să se mândrească? Şi atunci e limpede că primejdie de mândrie nu există în cinstirea sfinţilor. Primejdie de idolatrie? Da, există primejdie de idolatrie. Există primejdia ca unii rătăciţi să ajungă a cinsti mai mult pe un sfânt oarecare decât pe Dumnezeu. Tot aşa există şi primejdia ca unii rătăciţi, schimbând adevărul despre Dumnezeu în minciună, să cadă în idolatrie, pretinzând că cinstesc pe Dumnezeu. (Ca samarinenii care încercau să ţină Legea aşa cum o interpretau ei şi de fapt, în loc să se închine Domnului, se închinau „cui nu ştiau”, adică celui rău.) Dar primejdia ca unii să cadă într-o asemenea idolatrie opreşte adorarea lui Dumnezeu de către drept-credincioşi? Nicidecum! Dimpotrivă, mai mult o sporeşte. La fel este şi cu cinstirea sfinţilor – care nu este adorare, ci doar cinstire sau venerare. Faptul că unii ajung, împotriva învăţăturii sfinţilor – mărturisită prin viaţa şi scrierile lor – să îi idolatrizeze pe sfinţi, este de fapt „închinare la ce nu ştiu”. Căci nu poţi „cinsti” un sfânt călcându-i învăţătura, cum nu Îl poţi slăvi pe Dumnezeu călcându-I învăţătura.

Vedem prin urmare că cinstirea sfinţilor este plăcută lui Dumnezeu şi că lupta sectanţilor împotriva sfinţilor este urâciune înaintea lui Dumnezeu. Această luptă porneşte din amestecul de neştiinţă, pripeală şi mai ales trufie de care suferă cei rătăciţi.

Repetăm, simplu:

• numele de „sfinţi” a fost binecuvântat de Dumnezeu; a-i numi sfinţi pe cei pe care Însuşi Judecătorul i-a numit aşa este cel puţin la fel de firesc cu a numi pe un profesor profesor ori pe un inginer inginer.

• cinstirea sfinţilor este cinstirea ce se cuvine prietenilor Împăratului, asemenea cu cinstirea ce se cuvine îngerilor, fiind foarte departe de adoraţia cuvenită lui Dumnezeu; sfinţii sunt cinstiţi tocmai pentru că se află la mare cinste înaintea Împăratului ceresc.

• Sfânta Scriptură arată limpede că în Biserică fiecare îşi are locul său, iar unii au fost aleşi de Dumnezeu pentru locuri mai de cinste decât alţii2; şi cum trebuie să-i dăm fiecăruia ce îi datorăm (I Corinteni) este obligaţia noastră ca pe cei aleşi să-i cinstim în chip deosebit.

Pentru o ultimă limpezire a celor arătate, să înfăţişăm aici alte câteva mărturii ale Dumnezeieştilor Scripturi3:

1. Legătura specială dintre Dumnezeu şi aleşii Săi se poate observa în viaţa lui Avraam (Facerea 11.27-32 şi capitolele de la 12 până la 25.8); simbolică pentru această legătură (ca şi pentru puterea deosebită pe care o au sfinţii) este cuvântul Domnului către Avraam

„Te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema.” (Facerea 12.2-3).

Mai e nevoie să atragem atenţia că Avraam, deşi sfânt al Vechiului Testament, devine izvor de binecuvântare pentru cei ce îl cinstesc? Oare poate cineva să fie atât de rătăcit cu mintea şi sufletul încât să se creadă izvor de binecuvântare asemenea lui Avraam? Dacă da, cu atât mai trist pentru acela, căci rătăcirea lui e arătată de Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Atunci când a hotărât Dumnezeu să piardă Sodoma şi Gomora cu toate cetăţile din jur, cruţând doar pe Dreptul Lot4, acesta a putut schimba o parte din hotărârea Celui Preaînalt, scăpând mica cetate Ţoar de la pieire (Facerea 19.18-22) şi auzind de la înger: „iată, îţi cinstesc faţa, şi îţi împlinesc acest cuvânt”. Iată mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu, mijlocire ce salvează cetăţi, dar pe care adventiştii (şi alţii asemenea lor) o resping… deşi pretind că ar respecta Biblia!!

3. Atunci când a început calea cea grea a Dreptului Iosif, a avut cele două vise în care fraţii, şi chiar tatăl şi mama sa i se închinau (Facerea 37.5-11). Şi s-a împlinit aceasta5, arătându-se iar cinstirea ce se cuvine a se da sfinţilor6.

4. Cei care nu înţeleg diferenţa dintre puterea lui Dumnezeu ce lucrează prin sfinţi şi respectiv ocrotirea pentru credincioşii de rând7, să citească măcar Ieşirea capitolele 3-4 şi 7-12, pentru a vedea aceasta. Chiar dacă tot poporul lui Israel era al lui Dumnezeu, doar Moise a fost ales pentru ca Cel Ce Este să lucreze prin el minunile Sale.

5. Iar pentru a vedea dacă pot sfinţii mijlocii pentru alţi oameni – căci adventiştii nu vor să creadă că se poate aceasta – este de ajuns a vedea mărturia adusă chiar de Moise înaintea poporului lui Israel:

„atunci mi-a mai zis Domnul:
“De mai multe ori ţi-am grăit şi ţi-am zis: Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare la cerbice. Lasă-Mă dar acum să-l pierd şi să şterg numele lui de sub cer şi voi ridica din tine popor mai mare, mai puternic şi mai mult la număr decât ei”.
Atunci eu m-am întors şi m-am pogorât din munte, iar muntele ardea în foc. Cele două table ale legământului erau în amândouă mâinile mele. Am văzut însă că voi păcătuiserăţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru, vă făcuserăţi un viţel turnat şi vă abătuserăţi curând de la calea pe care vă poruncise Domnul să o urmaţi. Am luat atunci cele două table şi, aruncându-le cu amândouă mâinile mele, le-am sfărâmat înaintea ochilor voştri. Apoi am îngenuncheat a doua oară înaintea Domnului, ca şi întâia oară, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, fără să mănânc pâine şi fără să beau apă; m-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi, făcând rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului vostru şi mâniindu-L. Că eu am fost îngrozit de mânia şi de iuţimea cu care Se mâniase Domnul pe voi, voind să vă piardă. Şi m-a auzit Domnul şi de data aceasta. Atunci Se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el; dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru Aaron […] La Tabeerah, la Masa şi la Chibrot-Hataava voi iarăşi aţi mâniat pe Domnul Dumnezeul vostru. Când v-a trimis Domnul din Cadeş-Barnea, zicând:
„Mergeţi de luaţi pământul pe care vi-l dau Eu”,
v-aţi împotrivit poruncii Domnului Dumnezeului vostru şi nu l-aţi crezut, nici n-aţi ascultat glasul Lui. Nesupuşi aţi fost Domnului chiar din ziua când am început a vă cunoaşte. . Îngenunchind, aşadar, înaintea Domnului, m-am rugat eu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, căci Domnul zisese să vă piardă. Eu însă m-am rugat Domnului şi am zis:
„Stăpâne Doamne, Împărate, Dumnezeule, nu pierde pe poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai izbăvit cu mărirea puterii Tale şi pe care l-ai scos din Egipt cu mână tare şi cu braţul Tău cel înalt. Adu-Ţi aminte de robii Tăi: Avraam, Isaac şi Iacov, cărora Te-ai jurat pe Tine Însuţi; nu Te uita la cerbicia poporului acestuia, nici la necredinţa lui, nici la păcatele lui, Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu. Ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, pe care l-ai scos din pământul Egiptului cu puterea Ta cea mare şi cu braţul Tău cel înalt””

(Deuteronom 9.13-29).

Şi a ascultat Bunul Dumnezeu rugăciunile lui Moise, şi nu odată, ci de multe ori, şi pentru popor, şi pentru anumite persoane. Iată puterea rugăciunii şi posturilor sfinţilor, care salvează şi popoare întregi de la pieire! Iar noi să nu-i cinstim pe aceştia? Când lauzi pe un binefăcător care aici pe pământ ţi-a făcut un bine trecător, cu cât mai mult pe sfinţii care te ajută să câştigi Cerurile?

6. Şi dacă tot am vorbit de puterea rugăciunii sfinţilor, să mai vedem o pildă.

A strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai soare, deasupra Ghibeonului, şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăşmaşilor lor (Iosua 10.12-13).

Pentru cel care citeşte aceasta sunt doar două căi deschise: sau crede Cuvântului lui Dumnezeu şi înţelege puterea dată sfinţilor, sau este necredincios.

7. Şi ca să vedem dacă Dumnezeu voieşte cinstirea sfinţilor, iar ei de asemenea (căci au voinţa lor unită cu cea a lui Dumnezeu), să mai privim la pilda Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul. Atunci când a proorocit lui Ohozia, regele lui Israel, că va muri de boala sa din pricina păcatului său, acesta a trimis oameni să-l aducă (IV Regi 1.2-9).

„Atunci regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui; şi acesta a venit la el, când Ilie sta pe vârful muntelui şi i-a zis: <<Omul lui Dumnezeu, regele îţi zice : <<Coboară-te!>>. Iar Ilie a răspuns: <<De sunt omul lui Dumnezeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi!>>” (IV Regi 1.9-10).

Şi aşa a fost! Şi cu prima căpetenie care a venit, şi cu a doua (IV Regi 1.10-12). Dar atunci când a treia căpetenie şi-a plecat genunchii înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui cu smerenie Dumnezeu a primit prin Ilie rugăciunea acestuia şi a fost cruţat el şi cei care erau cu el (IV Regi 1.13-15).

8. Tot cinstirea sfinţilor s-a arătat din plecarea la pământ a proorocilor din Ierihon înaintea lui Elisei (IV Regi 2.15). Această închinare a fost primită de Elisei, arătându-se astfel că se cuvine a cinsti pe sfinţii lui Dumnezeu.

9. Şi, ca să nu stăruim mai mult, ci în numele Sfintei Treimi să încheiem această mică mărturie, să arătăm acestea şi în Noul Testament. Nu vom insista asupra multelor minuni pe care sfinţii lui Dumnezeu le-au făcut pentru alţii, de la vindecări la învieri, mijlocind astfel primirea harului Duhului Sfânt pentru cei mai mici ori mai slabi în credinţă. Să vedem doar aceasta, că atunci când Corneliu s-a închinat Sfântului Apostol Petru, deşi acesta l-a ridicat spunând „şi eu sunt om”, pentru a nu trage închinarea lui Corneliu la idolatrie pe cei dintre cei de faţă încă neîntăriţi8, totuşi nu l-a mustrat pentru aceasta (Faptele Apostolilor 10.24-26). Şi, mai mult, atunci când s-a închinat Sfântului Apostol Pavel şi însoţitorilor acestuia temnicerul din Filipi, de asemenea nu a primit mustrare pentru aceasta, ci Botez, adică har dumnezeiesc (Faptele Apostolilor 16.29-34). Şi vedem iată, împlinindu-se şi aici cuvântul biblic: Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Romani 13.7). Şi cum să nu datorăm sfinţilor cinstire? Căci şi Dumnezeiasca Scriptură mărturiseşte despre aceasta spunând: Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor (Ps. 138.17). Credem că e îndeajuns de limpede.

Note

1 Ca şi când ar fi mai mici chiar decât alţi oameni, din viaţa obişnuită, cărora le vorbesc cu „domnule” sau „doamnă” precum şi cu alte titluri, dacă le au. De multe ori poţi vedea feluriţi rătăciţi care, după ce se adresează cu maximă politeţe, cu titluri pompoase (Alteţe, Excelenţă, Sanctitate şamd) oamenilor din jur (de multe ori cu totul înstrăinaţi de Dumnezeu), vorbesc liniştiţi de „Iisus”, „Ioan”, „Pavel”, „Petru” etc, ca şi când ar fi fost colegi de grădiniţă cu Dumnezeu şi Sfinţii Săi Apostoli. Este, e bătător la ochi, o rătăcire izvorâtă din trufie şi inconştienţă.

2 Ca, de exemplu, cei 12 Apostoli, cărora Însuşi Hristos le-a spus că la venirea Sa vor şedea pe 12 scaune pentru a judeca lumea! (Matei 19, 27-29)

3 Repetăm iar şi iar că dăm doar câteva pilde, nu pe toate care există, după cum ne-au dat învăţătură şi Sfinţii Apostoli (Ioan 20.30-31). Credem însă că dacă se adaugă acestea la cele prezentate în restul capitolului, va fi limpede că cinstirea sfinţilor este bineplăcută lui Dumnezeu şi că sfinţii pot mijloci multe pentru oameni.

4 Facerea 19.29, şi în general capitolul 19.

5 Facerea 42.6 ş.u., 43.26, 44.14 şi celelalte.

6 Iar dacă unii, stăruind în rătăcire, vor spune că cinstea i s-a dat Dreptului Iosif pentru poziţia lui în Egipt, mai mult îi vom ruşina. Căci dacă un rang lumesc merită cinstire, rangurile duhovniceşti, date de Însuşi Dumnezeu, cu cât mai mult!

7 Desigur, pentru mândria omului modern expresii ca „om obişnuit” sau „credincios de rând” sunt greu de suportat! Şi totuşi mult mai bine este a fi om obişnuit sau de rând în Casa lui Dumnezeu, ba şi ultimul din ea, decât să fi în afara ei.

8 Cum s-a întâmplat în Listra, când o minune i-a făcut pe cei neştiutori (păgâni, adică) să îi creadă pe Apostoli… zeităţi (Faptele Apostolilor 14.8-18).

 

< (XV) Despre viaţă, moarte, Rai şi Iad

(XVII) Sfinţii. Maica Domnului >

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă