Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Despre bârfitori și pace

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

partea… tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde,
cu foc și cu pucioasă, care este moartea a doua (Apocalipsa 21:8)

Mă întreba cineva de ce nu răspund și nici nu mă tulbur de feluritele învinuiri murdare ce mi s-au adus.
Pentru neștiutori, sunt foarte multe aceste învinuiri: s-a declarat că aș fi omul sau agentul Americii, ba al Rusiei, ba al Israelului, ba al Vaticanului sau chiar al unor puteri străine necunoscute; s-a bârfit ba că aș fi extremist antiecumenist, ba, dimpotrivă, ecumenist, ba că aș fi stilist, ba prigonitor al stiliștilor, ba că aș dori exterminarea masonilor, ba că aș fi mason etc., etc.
Asta cu toate că toată viața mea am slujit, după puteri, România și Națiunea Română, iar după 20 de ani și pe Dumnezeu, pe care pe atunci L-am primit în sufletul meu și în viața mea și care a devenit centru vieții mele.
Deci, mă întreba omul respectiv,

– Cum nu vă supărați, părinte? Eu i-aș da în judecată și le-aș lua toți banii. Mai ales că nu aveți!
I-am zâmbit:
– Mă întristez când văd bârfe, oricui îi sunt adresate. Mă întristez de două ori. În primul rând, pentru răul pe care și-l fac bârfitorii. Mulți oameni altfel buni se duc în Iad pentru bârfă; care este privită de Dumnezeu drept canibalism. În al doilea rând, pentru cei bârfiți, care de multe ori sunt răniți și chiar distruși de bârfe. De aceea și Dumnezeu privind cu atâta mânie bârfa. Pentru că de o învinuire adusă cinstit poți să te aperi, însă bârfa este necinstită și totdeauna ocolește adevărul. Însă în cazul meu mă întristez doar o dată, adică pentru bârfitori, că se osândesc singuri prin ceea ce fac.
– Păi și nu vă tulburați de bârfele sau calomniile care vi se aduc?
Am dat din umeri:
– Eu am o anume indignare față de orice nedreptate sau neadevăr, însă nu este personală, ci ține de setea de adevăr, de dreptate, pe care am avut-o din pruncie. Mă supără absurditățile puse drept adevăr, dar mă supără în aceeași măsură pretenția că ar trebui să ținem sâmbăta drept zi de odihnă, ideea că pentru sfârșitul lumii trebuie să ne facem provizii, ori feluritele mizerii ce mi se aruncă în spate – și care sunt în evidentă contradicție cu toată viața mea, cu toate faptele mele, deși Dumnezeu spune după faptele lor îi veți cunoaște (Matei 7:20). Mă supără intelectual, pentru că nu sunt adevărate. Dacă ar fi adevărate, m-aș bucura de ele, căci mi-ar fi de mare ajutor. Însă nu mă supără pentru mine, ba chiar, cu toată mila pentru bârfitori, îmi aduc o anumită mulțumire.
– Mulțumire? Că sunteți bârfit?
– Da, pentru că eu cred în înțelepciunea populară a Românilor Vechi.
– Adică?
– Adică s-a spus: Vai de omul căruia îi este numele mai mare decât îi este viața! Reversul este că fiind bârfit și ducând nedreptatea cu răbdare vei fi fericit de Dumnezeu.
– Chiar credeți asta?
– Scris este: Fericiți veți fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră (Matei 5:11; Luca 6:22). Și ne arată Sfântul Duh, prin Apostolul Petru, că având cuget curat întru Christos vor fi rușinați cei ce ne clevetesc (I Petru 3:16). Și cum ar putea să se rușineze, dacă nu au rușine să bârfească, altfel decât la Judecata lui Dumnezeu? Și iarăși, scris este: Știu faptele tale, că ai nume că trăiești, dar ești mort! (Apocalipsa 3:1). Vedem aici exact ce spun și Românii Vechi: în zadar ai nume bun și/sau mare, dacă prin faptele tale te osândești.
– Nu știu ce să spun, părinte, mi se pare o durere mare și greu de dus!
– Din pricina mândriei noastre ni se pare așa! Căci dacă am face binele, sufletul ne-ar fi împăcat și fața senină, orice ni s-ar întâmpla (Facerea 4:7). Dacă ne uităm la Sfântul Haralambie, și la atâta potop de mucenici, care au îndurat cele mai dureroase chinuri cu pace, înțelegem cât de mică este suferința noastră față de a lor, cât de puțin ni se cere față de cât li s-a cerut lor. Și ne liniștim!

Apoi i-am adus aminte și de cuvintele dumnezeiești ale Sfântului Apostol Petru, prin care ne spune:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi spre ispitire, ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin!
Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare!
De sunteți ocărâți pentru numele lui Christos, fericiți sunteți, căci Duhul Slavei și al lui Dumnezeu se odihnește peste voi. De către unii El se hulește, iar de voi se preaslăvește.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaș, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de lucruri străine. [adică pentru că a devenit așa ceva n.n.]
Iar de suferă pentru că e Creștin, să nu se rușineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru numele acesta [al lui Christos, pentru care sunt ocărâți credincioșii n.n.] (I Petru 4:12-16)

Deci, ce pierzi tu prin faptul că ești bârfit, clevetit, hulit?
Pierzi din renumele tău printre oameni?
Dar oare nu renumele tău la Dumnezeu este cel prin care câștigi fericirea eternă?
Și dacă suferind aici din pricina oamenilor câștigi Raiul, ce ai pierdut?
Nimic, pentru că Raiul este de neprețuit.

Se împlinește, adică, acel cuvânt al Sfântului Nicolae de la Rohia, care zice:

Dumnezeu dă ieftin Împărăția Cerurilor; o dă pe o cană de apă rece. (Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt)

Căci pentru câțiva ani de încercări aici – să zicem o sută – se câștigă atâția ani de fericire încât un miliard la puterea un miliard de ani factorial este doar începutul Veșniciei.

Pe de altă parte, ce câștigă bârfitorii, clevetitorii, hulitorii?
Își mulțumesc pentru o clipă inimile otrăvite de răutate? Da.
Bucuria de a vedea lovit pe nedrept omul împotriva cărora instigă? Poate.
Dar mai ales câștigă osândă peste osândă și Dumnezeu îi va judeca.

Poate bârfitorul să meargă și zilnic la biserică sau templu sau casă de rugăciune ori unde se duce ca să pretindă că este cu Dumnezeu: Dumnezeu Însuși va fi împotriva lui, va pierde pe toți cei ce grăiesc minciuna, căci pe ucigaș și pe viclean îl urăște Domnul (Psalm 5:6).
Aici este un cuvânt dumnezeiesc prea puțin înțeles: vicleanul, adică cel ce grăiește minciuna împotriva altuia, este asimilat aici cu ucigașul, iar Dumnezeu îl urăște.

Și atunci, cum să nu îți fie milă cu scârbă de bârfitor, clevetitor, hulitor, urând și cămașa spurcată de pe trupul lui – adică urând toată aparența publică/socială a acestora – (Iuda 1:23) ?
Căci aceștia se fac prin minciună următorii Satanei, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44), și partea lor este partea aceluia (Apocalipsa 14:10, 19:20, 20:10 și 21:8).

Așa că fiecare doarme cum își așterne, căci Dumnezeu nu bate cu parul, ci îndelung așteaptă îndreptarea.
Iar cele îngrozitoare pe care le-am amintit îi așteaptă mai cu seamă pe cei cu carte multă și mai ales pe cei care își spun Creștini:

Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoștință despre adevăr,
nu ne mai rămâne, pentru păcate, nicio jertfă, ci o înfricoșată așteptare a Judecății
și a iuțimii focului ce va mistui pe cei potrivnici. (Evrei 10:26-27)

Și am scris aceasta și pentru trezirea și mântuirea bârfitorilor mei.
Dar și pentru întărirea și bucurarea celor care sunt bârfiți.

Să citim și recitim Fericirile, să citim și să recitim Evangheliile și Faptele Apostolilor, să citim și recitim Viețile Sfinților, ca să vedem cum oamenii lui Dumnezeu au trăit Scripturile.
Ca să le trăim și noi.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Am lăsat la urmă, pentru pace, dar consemnez, pentru pază, câteva din canoanele Sinoadelor Ecumenice privind clevetirea sau bârfa – aduc aminte cititorului că acele canoane ale unor sinoade locale pe care le consemnăm au devenit ale Sinoadelor Ecumenice atunci când acestea le-au recunoscut drept insuflate de Dumnezeu.

Cine învinuiește clericul nevinovat se dă anatemei (19 Cartagina; 131 Cartagina; 6 II Ecumenic). Ultimul canon și pedepsește episcopul care ar bârfi oricare alt cleric.
Cel care fabrică bârfe (clevetiri) spre a păta clericii și tulbura credincioșii se dă anatemei (6 VIII Ecumenic).
Clericii care aduc bârfe sau clevetiri împotriva altor clerici se caterisesc (18 IV Ecumenic; 34 Trulan).

Voi aminti aici că asemenea canoane nu sunt doar niște vorbe, nu sunt rânduieli lumești de care să se folosească după lumești pofte unii sau alții.
Chiar dacă ele sunt aplicate nedrept aici, Dumnezeu cu atât mai mult după ele va osândi pe nelegiuiți.
Adică ele sunt în primul rând prevenire împotriva păcatului, arătând răutățile de care trebuie să ne păzim.
Și fie că oamenii le respectă sau nu, Dumnezeu Însuși după ele va judeca pe oameni.
Deci acela care aici scapă cu bârfa/clevetirea sau cu hula, doar mai rău se osândește dincolo – căci Dumnezeu îi dă aici bunătăți pentru ca la Dreapta Judecată să nu mai poată cere nimic.
Iar cel care folosește rânduielile dumnezeiești drept acoperământ pentru nedreptate, de mii de mii mai rău se pedepsește.

Dumnezeu să ne ajute să ne păzim de rătăcirea bârfei și clevetirii!

P.P.S. Pentru cei curioși de ce am pus alături de bârfă sau clevetire și hulirea: cine bârfește sau clevetește pe nevinovat pe Dumnezeu Îl hulește.
Și tot aici lămuresc deosebirea dintre bârfă și clevetire în Româna Veche: a bârfi înseamnă a repeta lucruri despre cineva fără să știi dacă sunt adevărate sau nu, dacă răspândirea lor îi face bine sau rău; a cleveti înseamnă a spune și răspândi lucruri rele despre cineva deșii cunoști sau ar fi de așteptat să cunoști că sunt mincinoase.
Iar a avea pace înseamnă a fi în ascultare de Dumnezeu – cu El, toate sunt bune.

Sfinții Flori(ni)lor și Românii. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Pagini de cultură și civilizație românească. Neștiutor, nepriceput, prost. IV. Nătărău

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)

În scurta noastră privire asupra unei pagini din Cultura Veche Românească am ajuns la a trei noțiune, aceea de prost.

În fapt, prost însemna în Cultura Română Veche (foarte) simplu, din puține părți ori la primul nivel utilitar sau de cea mai elementară calitate, respectiv sărac1.
Mai târziu – secolele XVII-XVIII – începe să însemne și de puțină calitate, fără calitate, sub ceea ce ar trebui să fie. De unde se trece și la înțelesul de

prost = om fără minte, fără judecată.

Aici reamintim cititorului faptul că în prima parte a acestei mici prezentări, în nota 3, am subliniat faptul că folosim o formă de astăzi – forma fonetică prost – pentru a defini o noțiune străveche: nătărău sau netot, cu nuanțele neghiob și nătăfleț.
În înfățișarea prostului și prostiei prin aceste cuvinte străbune cititorul va putea să vadă și cât de mult a pierdut prin îngustarea gândirii și graiului, prin pierderea viziunii profunde și largi a Culturii Române Vechi.

Dar, să plecăm de la cuvintele nătărău și netot, așa cum erau folosite în România Străveche!

Nătărău este un cuvânt greu de tradus în româna de astăzi. El denumea un om care nu avea tăria de a recunoaște sau primi un adevăr. Însă nu oricum!
Lipsa de tărie în recunoașterea sau primirea adevărului este la nătărău o stare lăuntrică – interioară.
Sau, cum se spune în creolo-română, este o stare subconștientă și inconștientă.

Nătărăul se purta firesc – normal – oriunde și oricând lucrurile erau proaste, adică simple, fără complicații, fără ceva ”prea greu”.
Dar atunci când ”instinctul” sau obișnuințele lăuntrice îl preveneau pe nătărău că este ceva (mai) greu, ceva cu (puțin mai multă) răspundere, nătărăul își închidea gândirea, învățarea, voia de a lucra, a înțelege, a învăța.
”Se bloca”, s-ar zice astăzi, într-o exprimare impersonală și, implicit, iresponsabilă.

La Românii Vechi, însă, nătărăul era cel care se afla măcar sub bănuiala unei răspunderi (= vinovății) pentru starea lui.
Pentru că nătărăul este cel ne+tare,
nătărăul cel care nu are tăria lăuntrică de a primi sau înțelege lucrurile (care i se par) grele,
dar pe care s-ar cuveni să le primească, să le înțeleagă.

Am împărțit înțelesul noțiunii astfel încât să fie cât mai ușor de asimilat, pentru că este un sens greu de primit și de înțeles pentru omul de astăzi:
îndoctrinat prin școală, mass-media și toată societatea să fugă de răspundere, omul actual vorbește limbi în care aceasta (răspunderea) este impusă de sus și se cere de sus, dar foarte puțin – și numai pe ceea ce convine celor de sus – din lăuntru.

Dar dacă cititorul va putea asimila definiția nătărăului, sau a stării de nătărie, va putea găsi în noțiunile acestea – nătărău, nătărie –, poate nu fără mirare și spaimă, cauzele multor purtări păguboase, autodistructive, ale oamenilor de azi.

Voi aminti întâi, tot pe scurt, eliberarea de răspundere pe care o impune școala de stat – spre deosebire de vechile școli populare române sau de unele școli particulare.
Impune – școala de stat – eliberarea de răspundere trecând răspunderea pe seama autorităților ce hotărăsc ce și cât are de învățat copilul, pe seama școlii – ca instituție adesea mult mai impersonală în ceea ce face esențial decât pare emoțional –, pe seama cadrelor didactice – silite în școala de stat să împlinească ordinele clasei politice – și pe seama părinților2.
Avem aici un exemplu al felului în care sistemul produce disiparea răspunderii în general. Și la nivelul elevului sau studentului, sau la nivel personal, produce obișnuirea cu nevoia fugii de răspundere.

Fără să exagerăm, considerăm că statul își propune răspândirea stării de nătărie cât mai mult printre cetățeni – și printre membri propriilor structuri.
Pentru stat nătărăul este cetățeanul ideal.

Trecem însă peste această paranteză.
Și ne întoarcem la starea lipsei de tărie pe care omul ar trebui – s-ar cuveni – să o aibă.
O stare ce este, ca orice lipsă ori gol spiritual, dureroasă, ducând la neîmplinire.

Desigur, această stare de neîntregire poate să fie înnăscută – așa i-a fost dat! – sau căpătată – mergând între l-a prostit viața și nu vrea să gândească.
Doar că nătărău este doar cel care a căpătat această stare. Cel care se naște cu ea se numește netot.

(cu mila lui Dumnezeu, poate va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Ca sărac, prostul era la nivelul minim social la care omul se putea întreține și singur (relativ). Era aici o mare deosebire între prost și rob, ultimul fiind omul atât de sărac încât depindea de alții – și de averea acestora – spre a pune o pâine pe masă. De aici și expresia robul/roaba lui Dumnezeu, prin care se definea dependența ființială a omului de Dumnezeu – fără de care omul nu există – dar și recunoașterea, primirea sau asumarea acestei relații. ↩︎
  2. În trecut trași la răspundere pentru nemulțumirile – întemeiate sau neîntemeiate – ale cadrelor didactice sau, impersonal, ale școlii, față de purtarea ori rezultatele copiilor. Astăzi manipulați de clasa politică – inclusiv prin intelectualii de curte și alte hahalere – împotriva cadrelor didactice. Această ultimă strategie educațională, deși poate părea că pune pe umerii cadrelor didactice toată răspunderea, în fapt produce disiparea răspunderii până la dispariție: singura soluție reală a cadrelor didactice – față de presiunea adusă de această practică – este ascunderea în fața politicilor educaționale și didactice oficiale. Adică ascunderea în spatele conformității și conformismului cu clasa politică, ce devine răspunzătoare teoretic, deși nu și practic. ↩︎

Sânta Maria și alți sfinți. Reblog

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Sânta Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Mucenic Radu Brâncoveanu, Sfântul Mucenic Flor… şi alţii

Proorocul Miheia în Împărăția Cerurilor

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Miheia și Mihai sunt nume similare, de origine ebraică, având același înțeles: Cine este ca Dumnezeu?
Deosebirea dintre ele poate fi asemănată cu deosebirea dintre Mihai și Mihail sau, pentru alt nume, dintre Cristian și Creștin.
În esență este același nume, cu unele deosebiri fonetice minore.

Expresia ebraică Cine este ca Dumnezeu? înseamnă, în fapt, Dumnezeu este unic sau Nimeni nu este ca Dumnezeu.

Proorocul Miheia a trăit după numele său: l-a adorat pe Dumnezeu, așa cum fiecare dintre noi ar trebui să Îl adore.

Paradoxal, la prima vedere, din această adorare a lui Dumnezeu vine și puțina cunoaștere a lui Miheia ca persoană de către credincioși:

din toată cartea lui Miheia doar primul rând, impersonal, amintește de Miheia, și doar de faptul că este originar din Moroșet; este o mențiune de-a dreptul tehnică ”prin acesta a grăit Domnul”, fără a exista cel mai mic element personal, cea mai mică urmă de prezentare reală;
pe scurt, toată cartea este dedicată adorării lui Dumnezeu, respectiv lepădării de Dumnezeu a lui Israel (și pedepselor ce o însoțesc), chemării neamurilor la adorarea lui Dumnezeu, venirii lui Mesia și întoarcerii Evreilor la Domnul.

Sunt încredințat că Sfântul Prooroc Miheia este foarte fericit să fie ignorat de oameni: pe Dumnezeu a vrut să Îl slăvească, pe Dumnezeu L-a iubit și respectat, pe Dumnezeu Îl adoră.

Și este un cuvânt pe care îl spun neamurile întoarse la Dumnezeu, arată Miheia, cuvânt care este esențial pentru fiecare dintre noi, pentru îndreptarea, curățirea, mântuirea și sfințirea noastră:

Veniți să ne suim în Muntele Domnului, în Templul Dumnezeului lui Iacob, și El ne va învăța căile Sale, și să mergem pe cărările Sale, căci din Sion va ieși Legea și Cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim! (Miheia 4:2)

Cu adevărat, măreția și slava lui Dumnezeu sunt munte, dar mai mult decât orice munte1.
Oricât de înalt ar vedea cineva un munte, chiar de l-ar face mai înalt decât o galaxie ori un roi galactic, tot prea mic ar fi acesta față de măreția și slava lui Dumnezeu.
Urcând sufletul, mintea și inima noastre către măreția lui Dumnezeu în ele se va naște evlavia. Și prin evlavie sufletul, mintea și inima noastră vor deveni Templul sau Biserica Dumnezeului lui Iacob.

Sunt multe de amintit aici, căci Vechiul Testament neîncetat arată nevoia de a zidi credința cea adevărată în sufletele oamenilor, nevoie împlinită prin Iisus Christos în Noul Testament.
Putem aminti de câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu privitoare la inima omului și felul în care aceasta poate să fie Templul lui Dumnezeu ori sălaș al dracilor. Pe scurt voi înșirui o parte dintre ele, după notația adăugată Bibliei spre ușurarea căutării; am îngroșat (bolduit) unele corespondențe biblice care au părut sufletului meu de mare folos în lămurirea adevărului (în această privință):

Deuteronom 4:9; 20:8; I Regi 6:6; 7:3; 10:9 și 26; IV Regi 20:3; I Cronici 28:9 și 29:17-18; II Cronici 19:9; Ps. 7:9; 10:2; 11:2; 21:30; 27:3-5 ș.cl.; 31:12; 47:12; 57:2; 61:8; 63:11; 72:13-15; 77:21; 89:14; 94:8 ș.cl.; 139:2; Pilde 7:10; 14:30; 15:11; 17:3; 21:2; 24:12; Isaia 38:3; 51:7; Ieremia 9:8; 11:20; 17:5; 20:12; 31:33; 32:39; Iezechia 11:19-21; 14:3; 44:7-9 ș.cl.; Osea 7:2; Ioil 2:13; Iudit 13:18; Baruh 3:7; III Ezdra 3:20-21; Sirah 2:18; 8:2; 17:7; 21:19; 31:30; II Macabei 1:3; 11:9; 15:17 și 27; Matei 9:4;18:35; Marcu 2:6-8 ș.cl.; 4:15 ș.cl.; Luca 1:17; 5:22; 16:15; 21:34; Faptele Apostolilor 1:24; 7: 39, 51 și 54 ș.cl.; 11:23; 14:17; 15:8-9; Romani 2:15; 5:5; 8:27; 12:8; 16:18; II Corinteni 1:22; 3:2; 4:6; 6:12-13; 7:2-3; Galateni 4:6; Efeseni 3:17; 5:19; 6:22; Filipeni 4:7; Coloseni 2:2; 3:15-16; 4:8; I Tesaloniceni 2:4 și 17; 3:5; I Timotei 6:18; Filimon 1:7; Evrei 3:8 și 15; 4:7; 6:12; 10:16 și 22; Iacob 3:14; 4:8; 5:5, 8 și 13; I Petru 3:15; II Petru 1:19; Apocalipsa 2:23; 17:17.

Din toate acestea, și altele asemenea, putem vedea câtă înțelepciune a avut Proorocul Miheia atunci când, parcă ignorându-se pe sine, s-a dăruit cu totul lui Dumnezeu.

În această lume Sfântul Miheia este puțin cunoscut și prețuit.
”Unul dintre proorocii mici”, îl califică mulți. Și, după titlurile capitolelor cărții sale, pretind să o descrie – și să îi descrie activitatea și viața.

Dar câți îi citesc într-adevăr cartea? Câți sunt răniți la inimă de durerea și durerile ce o străbat?
Câți înțeleg raportul dintre neamuri și Casa lui Israel, care este raportul dintre mireni și clerici?

Câți înțeleg, citind Cartea lui Miheia, blestemul care este asupra Bisericii pentru nelegiuirile clericilor?
Câți înțeleg, din vedenia lui Miheia, vina ce apasă și peste cler, și peste poporul lui Dumnezeu, atunci când clericii nu învață poporul Învățătura Domnului?

Câți înțeleg că idolatria osândită de Dumnezeu prin Miheia este orice ”adorare” a celor care nu sunt Dumnezeu?

Câți înțeleg osândirea neîncetată a vicleniei în împlinirea poftelor pe care o arată, repetat, Miheia?
Câți pot să înțeleagă, de vreme ce nenumărate reclame glorifică urmarea poftelor, idolatrizarea lor, adorarea oricărui lucru ce poate fi vândut și cumpărat?

Dar cât de mult înseamnă ce și cât înțelegem noi pentru Miheia?

El și-a împlinit alergarea.
Disprețuit și prigonit, L-a adorat și mărturisit pe Dumnezeu până dincolo de capăt – căci și dincolo de moarte, iată, Îl mărturisește.
L-a mărturisit pe Dumnezeu – puțini înțeleg asta! – pentru că L-a adorat!
Ca să Îl mărturisești pe Dumnezeu cu adevărat – nu spre propria osândire – trebuie să Îl adori.

Este o lecție esențială pe care Miheia o mărturisește, așa cum a mărturisit totul: ca urmare a trăirii sale întru Dumnezeu.

Acum, și de o veșnicie, Miheia este în Împărăția Cerurilor.
Pentru că, iarăși esențial, timpul care este măsura schimbării trece altfel în lumea (lumile) de dincolo față de cea de aici: noi suntem nestatornici și pripiți, cei de dincolo sunt așezați în bine (dacă sunt în Rai) sau în rău (dacă sunt în Iad); iar timpul conștiinței se accelerează exponențial în raport cu încetinirea timpului fizic.
Altfel spus, de la Venirea Domnului până acum noi numărăm aproape două milenii (două mii de ani); pentru cei din Iad au trecut cel puțin două sute de miliarde de ani, iar pentru cei din Rai, după înălțimea la care se află, de mii sau milioane sau miliarde de ori mai mult decât pentru cei din Iad.
O clipă de agitație pe pământ devine peste trei ani de chinuri în Iad și zeci de ani de fericire în Rai.

Prin adorarea lui Dumnezeu Miheia a câștigat Împărăția Cerurilor, de care se bucură de o eternitate și pentru eternitate.

Cine are inimă să înțeleagă?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Una din rătăcirile des întâlnite este aceea de a crede că „muntele lui Dumnezeu” ori „munții lui Dumnezeu” înseamnă un anume loc de pe Pământ (și doar acela). Este adevărat că orice loc poate fi sfințit, astfel încât să fie mai mult al lui Dumnezeu decât era înainte. Dar în sensul propriu „Muntele lui Dumnezeu” ori „Munții lui Dumnezeu” reprezintă denumiri lumești pentru realități duhovnicești. ↩︎