Rugăciuni la ispita deznădejdii

Cel între sfinți părintele nostru Ioan Casian Romanul ne-a lăsat un cuvânt Despre întristare. Aici arată pe scurt unul dintre cele opt gânduri ale răutății, care este întristarea cea rea sau, cum i se mai spune la Români, deznădejdea1.
Ne arată pe scurt, adică, lucrarea demonilor deznădejdii, a felului în care otrăvește omul întristarea cea rea – nu spre îndreptare prin pocăință, ci spre încremenire prin pierderea nădejdii.
Și, la sfârșit, ne spune Sfântul Ioan Casian – de fel din Dicia (Dobrogea) noastră – și un cuvânt pentru îndreptare:

această întristarese vindecă prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiești și prin petrecerea cu oamenii cuvioși. (Ioan Casian Romanul, Despre cele opt gânduri ale răutății, V)

Dar această scurtă dezlegare este departe de a ajuta pe cei care, de pildă, o citesc aflați deja în adâncă întristare.
Ea este de folos înainte de a fi lovit de aceasta, căci ajută la prevenirea ei.
Iarăși, este de folos pentru duhovnic, spre a vedea boala deznădejdii de la primele semne și a-l îndruma pe copilul duhovnicesc – de orice vârstă – către ridicare.
Dar ce să facă cel prins de deznădejde?
Sau ce facem față de cel prins de deznădejde care nu ne este copil duhovnicesc?
Ori ce face un duhovnic prins de această deznădejde, căci mai ales păstorii sunt loviți de cei răi? (Și mai greu este de vindecat un medic decât un om obișnuit!)

Pentru toți pun înainte câteva rugăciuni care pe mine m-au apărat de demonii întristării. Și pe mine, dar și pe mulți care au dorit să le primească și să le rostească.
Și, înainte de a le înfățișa, voi spune că trebuie să le spunem mai ales atunci când par că nu au rost, nu au înțeles. Și ne vor scoate din cădere.

1. Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale, și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!

2. Domnul este ajutorul meu, și nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Și, iarăși, nu-mi va fi frică de rele, pentru că Tu, Doamne, cu mine ești. Căci Tu ești Domnul puterii mele, Cel tare și stăpânitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vie. Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea, și scăparea mea, și izbăvitorul meu! Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt! Treime Sfântă, slavă Ție!

Amin!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. La cele două eu adaug adesea, și cu mult folos, și rugăciunea Împărate ceresc. Dar pentru cei pentru care mai multă rugăciune este încă prea mult, acestea două sunt scara de ieșire din hăul deznădejdii. Mai ales, după cum am zis, rostite atunci când par că nu au niciun rost.


Note

  1. Astăzi numită foarte des și depresie ori chiar depresie cronică. ↩︎

Despre post și mântuire

Tocmai trecurăm de Postul Sfinților Apostoli, un post destul de puțin justificat teologic și mult mai mult prin obișnuințe tainice.
Așa că m-am trezit astăzi (30 Iunie) cu o mustrare părintească de la o tânără doamnă:

Să știți că noi ar trebui să postim trei zile pe săptămână, că două posteau și Fariseii.

Deși am mai auzit această legătură supraliminală (sic!), am întrebat:

Care este legătura?

Cum care?! – se miră dânsa de neștiința mea (vinovată?). Păi Domnul Iisus a spus că dacă nu va prisosi dreptatea noastră mai mult decât a Fariseilor nu vom intra în Împărăția Cerurilor.

Adevărat că a zis asta Domnul, recunosc eu. Dar ce legătură are cu postul?

Tot mirată, doamna are bunăvoința să mă lămurească

Păi și Fariseii posteau două zile. Deci noi trebuie să postim mai mult.

Las aici schimbul de idei, și mă opresc la faptul că sunt lucruri pe care le-am mai auzit. Și nu doar eu!
Afirmația cu trebuie să postim trei zile pe săptămână și cu apelul la Matei 5:20 drept justificare apare și în cărțile unor părinți pe care îi iubesc și îi respect.
Dar, cum amico Plato, sed magis amico veritas1, trebuie să spunem că amândouă sunt greșite: atât afirmația, cât și justificarea ei.

Și pentru că din Sfintele Scripturi trebuie să avem mărturie pentru toate, încep cu acel cuvânt al Mântuitorului de la Matei 5:20.

Da, a spus Domnul nostru Iisus Christos

Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor (Matei 5:20).

Doar că acest cuvânt, parte din Predica de pe Munte, nu are nicio legătură cu numărul zilelor de post!
Nicăieri în Predica de pe Munte nu spune Mântuitorul că dreptatea ar sta în numărul zilelor săptămânale de post. Mai mult, nicăieri în Predica de pe Munte nu zice Mântuitorul despre numărul zilelor de post.
Ne poruncește acolo să fim lumină a lumii, să ne iubim vrăjmașii, să ne iubim și răbdăm frații, să fim milostivi și darnici. Ne poruncește în aceeași predică să ne rugăm folosind (și) Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), să fim smeriți în faptele bune pe care le facem, inclusiv în post. Ne mai poruncește să ne ferim de proorocii mincinoși, să cunoaștem oamenii după faptele lor, să nu ne grăbim a osândi – mai ales când încă nu ne-am îndreptat pe noi –, să înțelegem că fără fapte drepte nu este mântuire. Dar mai ales ne arată că în tot ce facem trebuie să fim în ascultare de Dumnezeu. Sau risipim și ne risipim.

După cum se vede, nu se dau repere cantitative: atâtea ore de rugăciune pe zi, atâtea zile de post pe săptămână sau an, atâția bani dați milostenie.

Iar această lipsă a standardului cantitativ este esențială pentru Învățătura Mântuitorului. Și este unul dintre principiile fundamentale ale Ortodoxiei: banul văduvei este ceea ce poate dărui fiecare dintre noi.
Iar cine crede că se poate bizui pe bogăția lui – fie că este în bani, în zile de post sau în ore de rugăciune ș.a.a. – este deja înstrăinat de Domnul.

Da, dreptatea noastră trebuie să prisosească mai mult decât a cărturarilor și Fariseilor criticați de Iisus Christos: pentru că aceștia făceau faptele credinței pentru oameni, iar nu pentru Dumnezeu. Astfel încât nu puteau face bine binele și se întorceau ușor către rău.

Dreptatea nu stă în numărul zilelor de post, ci în felul în care trăim acele zile și pe toate celelalte.
Dreptatea este a încerca cinstit, cu toată puterea, să Îl asculți pe Dumnezeu.
Cu numărul zilelor de post se lăudau și cărturarii și Fariseii.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Bun și folositor este postul, dacă este ținut pentru Domnul și întru Domnul; dacă este ținut pentru fală este otravă, ca tot ceea ce este făcut pentru patimi. Și pentru o bună înțelegere a postului adevărat, vă rog, pentru Dumnezeu, citiți capitolul 58 de la Isaia.
Să ne fie spre mântuire!


Note

  1. Amicus Plato, sed magis amico veritas = Prieten (mi-e) Platon, dar mai prieten adevărul; expresie prin care se arată că adevărul trebuie spus chiar dacă nu convine unor oameni dragi sau/și respectați. ↩︎

Neonaziștii care controlează Justiția. Sau condamnarea unui nevinovat.

Judecătoria Oltenița a dat astăzi un verdict demn de Hitler, Stalin și marea epurare din China comunistă: a condamnat un om nevinovat „cu renunțare la pedeapsă”.
Voci din judecătorie șoptesc pe holuri că sentința ar fi fost impusă politic, de servicii, cu amenințări la carieră și familie.
Poate că este așa, dar într-un asemenea caz un judecător demn cel puțin s-ar fi recuzat.
Poate că nu este așa, iar șoaptele sunt doar încercări de a disculpa cât de cât o judecătoare ce a batjocorit total actul de justiție.
Și, pentru cei care nu cunosc subiectul, îl reiau în patru fraze:

Un sculptor, Eugen Sechila, a fost târât în instanță de Parchetul Oltenița sub pretextul că troița sculptată de acesta ar fi inclus o ”cruce legionară”.
Deși nu există nicio ”cruce legionară”, pentru că legionarii, indiferent de grupare, nu au inventat nicio cruce. Ei au preluat și folosit modele străvechi ale crucii.
Am arătat acest lucru în instanță, atât în mărturia verbală, cât și în mărturia scrisă de 212 (două sute douăsprezece) pagini!
În care am dovedit, inclusiv cu imagini preluate din lucrări de specialitate și prezentări publice, că modelele de cruce întreită, inclusiv cele preluate de unele grupări legionare, sunt modele creștine și populare străvechi, ele existând în România de cel puțin opt mii de ani și, totodată, în multe alte țări.

Față de această realitate procuroarea a refuzat să pună cea mai mică întrebare.
Pentru că știa că nu are dreptate.
Și poate pentru că știa că sentința nu va ține cont de realitate.
Iar instanța, iată, a procedat la ignorarea realității.

Ca să facem o demonstrație prin reducere la absurd, merită precizat că troița sculptată de Eugen Sechila are trei stâlpi și patru brațe; astfel că, factual, NU poate fi asimilată crucii întreite incriminată ilegal de Parchet. Pentru că nu există identitate materială între cele două.

Iarăși, instanța s-a făcut că nu știe să numere, așa cum a făcut-o și Parchetul.

Singurele sisteme care prigonesc în acest fel simboluri religioase și culturale, singurii care permit partidelor politice să impună religiilor cum își desfășoară cultul și reprezintă credința sunt sistemele totalitare de tip fascist, nazist, bolșevic etc.

Există, desigur, speranța reparării acestei nedreptăți la nivel superior.
Dar gestul extremist rămâne.
Și rămâne blestemul lui Dumnezeu peste toți vinovații:

Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din Cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr. (Romani 1:18)

Sau, ca să cităm din Vechiul Testament:

Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său. (Psalmi 10:5)

și

Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocirea, iar toiagul mâniei Lui îl va bate pe el. (Pilde 22:17),

căci Dumnezeu

Se ridică împotriva casei celor fără de lege și împotriva ajutorului celor care săvârșesc nedreptatea! (Isaia 31:2)

Se pare că unii nu au înțeles nimic din istoria ultimilor o sută de ani, nu au văzut cum prigoana se întoarce asupra celor care o săvârșesc.
Se pare că nu au văzut, orbiți de lăcomie, mândrie și alte patimi, cum blestemul îi apasă pe cei care săvârșesc nedreptatea.

Căci dacă știm că bunătatea lui Dumnezeu este față de cei care Îl caută sincer, ar trebui să știm și că Iadul îi așteaptă pe cei care lucrează nelegiuirea.

Cât pentru cei prigoniți pentru Credința lui Christos voi spune doar atât:

Răbdăm prin credință, cu dragoste de Dumnezeu și, dacă ne întărim, cu bucurie, știind că Acesta a pregătit pentru cel ce seamănă dreptatea o răsplată adevărată (Pilde 11:18).
De aceea și Moise a ales mai bine să pătimească împreună cu Poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a păcatului; înțelegând că batjocorirea pentru Christos este mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că se uita la răsplătire (Evrei 11:25-26).

Maran atha!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Troiță de lângă București („după Grant”) din secolul al XIX-lea

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Am amintit acum câteva zile despre abuzurile neonaziste efectuate de statul neonazist sub care ne aflăm; despre răspunderea penală a abuzatorilor, dar mai ales despre blestemul lui Dumnezeu care stă peste abuzatori și familiile lor, peste colaboratorii cu abuzatorii și familiile acestor abuzatori. (click aici pentru accesare)

Astăzi vă prezint un cuvânt (cuvânt, nu vorbă) al Purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Adrian Agachi. Citiți-l, salvați captura de ecran și păstrați-o. Este o pildă a verticalității ortodoxe!

preluare prin captură de ecran de pe facebook (click pentru accesare)

Rasism versus rasisme

Rasismul, începuturi

Colocvial rasismul este văzut drept dispreț sau ură pentru o altă rasă, dispreț sau ură pentru un om doar pentru că aparține unei alte rase.
Desigur, aceste înțelesuri fac parte din rasism, dar sunt departe de a fi singurele.
De exemplu, rasist este și acela care disprețuiește sau urăște rasa din care face parte.
Dar să vedem întâi puțin istoric al noțiunii de rasism.

După cum am mai spus1, ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică, mai ales atunci când este legată de culoarea pielii.
De ce este neștiințifică?
Pentru că, evident, între pielea cu albul cel mai alb și pielea cu negrul cel mai negru sau cu galbenul cel mai galben ori cu roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații.
În această privință merită subliniat că termenul rasă apare în primul rând în legătură cu animalele. Și, atenție, nu ține de culoare decât secundar.
De exemplu, sunt rase de câini ce au culori diferite.
Standardul de rasă pentru ciobănescul carpatin permite diferite nuanțe, plus eventuale pete albe2.
Există rase de câini ce au și culori, dar și mărimi diferite.
Standardul de rasă pentru caniș (pudel) include caniș pitic (zis și caniș de jucărie), caniș mijlociu și caniș mare sau obișnuit (standard)3. De asemenea include felurite culori, precum negru, maro, gri, roșu, caisă ori alb4.
Toate aceste realități ne arată că încercarea de a împărți oamenii în rase după culoarea pielii este deosebit de superficială, evident subiectivă și categoric neștiințifică.
Confruntată cu practica ridică probleme insurmontabile, asupra cărora vom reveni.

Cum s-a ajuns însă aici?

Prin împlinirea unei triste preveniri a Mântuitorului:

Vă rătăciți, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? (Matei 22:29)

Căci neștiind sau ignorând Scripturile (Biblia), Catolicismul a născut o idee, devenită mai târziu doctrină, numită a copiilor lui Noe.
Această idee este atestată în Catolicism prin hărți aprobate de Curia Papală, așa cum este Harta de la Herford, datată cca. 1300. Și aceasta, ca multe similare, împarte lumea în trei continente și trei rase (încă nenumite așa): Europa a Iafetiților, Asia a Semiților și Africa a Hamiților.

Pe măsură ce Curia Papală se obișnuiește cu ideea în cauză, ea devine tot mai larg acceptată în Catolicism.
Și apoi, prin numele odios pentru Ortodocși Eugen al IV-lea, devine doctrină oficială a Catolicismului.
Papa Eugen al IV-lea a lansat pe 4 Februarie 1442 bula Cantate Domino, în care, alături de afirmarea că nimeni nu se mântuiește în afara Catolicismului, a inclus și împărțirea omenirii în Semiți, Iafetiți și Hamiți – după cei trei fii ai lui Noe, Sem, Iafet și Ham.
Trebuie subliniat că declararea s-a făcut ex cathedra, deci cu toată autoritatea papală. Ceea ce, după doctrinele catolice actuale, înseamnă că proclamarea s-a făcut infailibil – adică doctrina în cauză este musai adevărată și obligatorie pentru toți Catolicii. A o respinge înseamnă a respinge Papalitatea.

Un urmaș al lui Eugen al IV-lea în aceste concepții – a căror calitate teologică și științifică o vom vedea îndată – este Papa Nicolae al V-lea. Acesta a emis alte două bule:

  • În 18 Iunie 1452 Dum diversitas, prin care definește Africanii drept „urmașii lui Ham” și, prin aceasta, condamnați la sclavie pentru eternitate; dând totodată regelui Portugaliei, în baza doctrinei catolice a copiilor lui Noe, dreptul de a ataca, ucide, cuceri și supune păgânii (definiți catolic drept Hamiți și Iafetiți), spre ai converti prin forță la Catolicism (stare în care căpătau unele drepturi, dar fără a fi egali vreodată cu așa-zișii Iafetiți)
  • În 8 Ianuarie 1455 Romanus pontifex, prin care Indiile Răsăritene (adică Americile) și Africa sunt declarate parte a autorității papale asupra întregii lumi și împărțite între coroanele catolice, respectiv între Spania și Portugalia

Am spus mai sus că o confruntare cu practica duce la dificultăți insurmontabile pentru teoria raselor umane.

Nulitatea biblică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

În primul rând, merită subliniat faptul că

urmașii lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei repetat.

Ca simplu exemplu biblic, îi avem pe Iosif și Asineta, cu pruncii lor. Iosif având origine teoretic semită, iar Asineta hamită5. Copiii lor micști sunt Efraim și Manase, părinții a două din cele douăsprezece triburi iudaice.

Dar ca să nu se creadă că este o excepție, să ne amintim în primul rând de următoarele cazuri:

  • Esau, fratele lui Iosif, se căsătorește cu două femei Hamite (Facerea 26:34-35)6
  • Iuda și Șua (Facerea 38:2-5); deși nu rezultă urmași direcți decât pe o generație, se poate vedea din context (lipsa oricărei condamnări a gestului) că asemenea căsătorii erau obișnuite
  • Iuda și Tamara Canaaneanca (Facerea 38:6-30); copiii lor sunt Fares și Zara, primul fiind unul dintre strămoșii trupești ai Mântuitorului7
  • tot Canaaneancă este și soția lui Simeon, din care se nasc Iemuel, Iamin, Ohad, Iachin, Țohar și Saul

Și nu mai stăruim asupra căsătoriilor mixte din timpul Judecătorilor!

Apoi avem descrieri generale ale unor asemenea amestecuri între Israeliți și Hamiți:

  • La ieșirea lui Israel din Egipt au plecat alături de el „mulțime mare de felurite neamuri” (Ieșirea 12:38); aceștia nu se mai despart de Israel, amestecându-se deplin cu acesta
  • În epoca de după Exil, vedem (la Ezra 9:1-2 și în capitolul 10) amestecul puternic între Israelieni și Hamiți; separarea cerută și executată de Ezra nu anulează existența mixării

De asemenea putem aminti de multele femei (soții și concubine) ale lui David și mai ales Solomon, ale lui Abia sau Roboam.
Aceasta fiind o practică străveche, pe care o găsim la Lameh, Abraham, Iacob, Ghedeon etc.

Fără a mai stărui, amintim că amestecul cu alte neamuri se accentuează mai târziu. În timpul Macabeilor sau al Mântuitorului și Apostolilor acesta este atât de obișnuit încât nu mai reprezintă o problemă – așa cum nu mai este nici astăzi o problemă pentru Evrei.

Se poate vedea astfel că Biblia prezintă un foarte clar amestec între Semiți și Hamiți, mai târziu între Semiți și Iafetiți. Ceea ce anulează premisa doctrinei catolice a separării eterne între copiii lui Noe.

Nulitatea istorică a doctrinei catolice Copiii lui Noe

Dar, va sări cineva, acestea sunt exemple reduse exclusiv la Evrei! Asta nu înseamnă că și ceilalți urmași ai lui Sem, Iafet și Ham s-au amestecat între ei!

O asemenea părere, însă, poate exista doar la cine nu cunoaște nici Biblia, nici istoria popoarelor vremii.
Pentru că, în primul rând, Evreii erau pe atunci cel mai restrictiv popor în privința căsătoriilor mixte!
Pentru că, în al doilea rând, exemplele de amestecuri etnice în vremea respectivă sunt nenumărate.

Simplul și tragicul fapt că oamenii erau luați în robie dintr-un loc și colonizați acolo unde era nevoie de mână de lucru, fiind treptat asimilați, e de ajuns.

De exemplu, Egiptul este denumit de Evrei Mizraim (מִצְרַיִם), denumire ce vine de la unul dintre cei patru fii ai lui Ham. Totuși trebuie subliniat că Egiptenii s-au amestecat masiv atât cu felurite ramuri semitice – fără a mai aminti, firește, despre cele hamite! –, dar mai târziu și cu ramuri iafetite – precum Grecii și Romanii.

Asemenea amestecuri le găsim la Asirieni, Hitiții din amândouă tipurile, Babilonieni, Persani, Parți, Romani etc.

Și dacă am amintit de Romani, trebuie amintit că mai ales în timpul Principatului și Dominatului, dar și al Împărăției ce le urmează, statul roman nu a practicat distincții etnice și cu atât mai puțin rasiale drept reper social.
De aceea există încă în primul secol creștin conducători de origine etruscă (Otto, 69 d.Chr.), sabină (Vespasian, Titus și Domițian) sau poate chiar celtică (Nerva 96-98 d.Chr.).
Urmează Nerva Traian, de origine umbriană și celtiberică, Adrian, cu o origine asemănătoare, Antoninus Pius, dintr-o familie galică latinizată și așezată în Latium, Marcus Aurelius, cu o origine celtiberică și galică, fiul acestuia Comodus, Septimius Sever, dintr-o familie africano-italiană, fiind născut în Leptis Magna (astăzi în Libia), Caracalla, fiul lui Severus și al Iuliei Doamna, care era dintr-o familie latino-siriană, Elagabalus, din Siria etc., etc.

Cititorul va înțelege că dacă și conducătorii statului puteau avea asemenea origini, cu atât mai mult exista un puternic amestec etnic la nivel popular.

Faptul că, spre deosebire de alte state, Romania avea un sistem juridic ce permitea destul de ușor transformarea sclavilor în liberți – fenomen accentuat odată cu răspândirea Creștinătății – a fost un factor important în amestecul amintit.
Și mai important pentru acest proces a fost sistemul de împământenire a Barbarilor prin serviciu militar: intrați în auxilii, străinii (Libieni, Etiopieni, Sirieni, Arabi, Evrei, Armeni, Traci, Sciți, Sarmați, Germani etc.) puteau deveni Romani, cetățeni cu drepturi depline. Unii trecând în legiuni, alții în viața civilă. Primii ajungând și ei, dacă trăiau, să aibă familii și urmași, Romani din naștere (Fapte 22:28).

Am putea aminti de asemenea amestecuri produse în tot nordul Africii, în toată Asia și Europa.

Cred însă că ceea ce era de demonstrat a fost demonstrat:

doctrina catolică a Copiilor lui Noe este o absurditate biblică și istorică.

Totuși, ea a modelat și continuă să modeleze mentalul colectiv, fiind începutul rasismului etnic și rasial.8

Aici, desigur, se vor ivi proteste, nu numai din partea susținătorilor doctrinei:

Cum nu există rasism înainte de doctrina Copiilor lui Noe? Grecii nu erau rasiști față de Traci și alte popoare denumite Barbare? Separarea Evreilor de Neamuri nu era o formă de rasism?

Asemenea nedumeriri vom încerca să le lămurim (sic!) în următoarele părți ale micului studiu, cu ajutorul lui Dumnezeu!

(dacă e voia Domnului, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea


Note

  1. Paragraful acestea include preluări parțiale din Cultura violenței. Un nou rasism (I), de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, disponibil online la adresa https://mihaiandreialdea.org/2019/02/09/cultura-violentei-un-nou-rasism-i/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  2. Conform Carpatin Club România, Ciobanesc Romanesc Carpatin, 18.08.2015, online la adresa https://carpatinclub.ro/standard-de-rasa/, ultima accesare 27.06.2026 ↩︎
  3. Denumirile principale sunt cele tradiționale în limba română. Trebuie menționat pentru punctul de vedere lingvistic: deși rasa a intrat în Românime și în limba română din zona franceză, numele caniș făcându-și loc în dicționare și în mentalul colectiv, influențele germane sau engleze tind să înlocuiască termenul prin pudel. Prefer denumirea caniș, mai ales că este oficială (cf. https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-en.pdf). ↩︎
  4. Conform descrierii Federației Chinologice Internaționale (în limba franceză disponibilă online la adresa https://www.fci.be/Nomenclature/Standards/172g09-fr.pdf). ↩︎
  5. Cf. Facerea 46:20 ↩︎
  6. Hitiții biblici sunt alții decât Hitiții care întemeiază Imperiul Hitit. Aceștia din urmă sunt Iafetito-semiți, pe când primii erau Hamiți (cf. Facerea 10:6 și 15). ↩︎
  7. Faptul că Tamara este Canaaneancă, deci Hamită, este larg recunoscut în teologia creștină și iudaică. Indicăm în această privință lucrările (a) Omilii la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur; (b) Întrebări la Octateuh sau Întrebări la Facere (Întrebări la Geneză) de Fericitul Teodoret al Cirului; (c) Tamar: Midrash and Aggadah, de Tamar Kadari, Shalvi/Hyman Encyclopedia of Jewish Women. 20 March 2009. Jewish Women’s Archive, https://jwa.org/encyclopedia/article/tamar-midrash-and-aggadah; (d) Tamar | Women in Jesus’ Genealogy, de John Ankerberg Staff, 31 August 2021, online la https://blog.atriresearch.org/articles/tamar; (e) The Story of Tamar in Bible, de Shadia Hrichi, 2024 (?), online la https://www.shadiahrichi.com/story-of-tamar-in-the-bible/; (f) Tamar, our Mother, de Yael Landman, lector universitar la Jewish Theological Seminary, JTS, New York, publicată pe 8 Decembrie 2023 pe site-ul instituției, secțiunea Torah, online la https://www.jtsa.edu/torah/tamar-our-mother/; (g) Pericopa Vayeșev – Povestea lui Tamar [anul 5780], de Prof. Asher Sharfrir, 20 Decembrie 2019, secțiunea Studii Ebraice, online la https://www.evrei.ro/pericopa-vayesev-povestea-lui-tamar-5780/. Ultima accesare pentru aceste site-uri este 28 Iunie 2026. ↩︎
  8. Da, știu că exprimarea pare atât contradictorie cât și pleonastică; voi arăta însă mai jos că rasismul etnic și rasismul rasial sunt părți ale aceluiași sistem, denumirea de rasism fiind deosebit de potrivită. ↩︎