Categorie: Cultură

Din ispitirea Bisericii. Călugării împotriva unirii soților. Două cazuri

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ispitirea Bisericii

Încă de la începuturi diavolul a lucrat împotriva Bisericii, începând cu lupta împotriva Capului Bisericii, Iisus Christos.
Iar după Pogorârea Duhului Sfânt (la Cincizecime) lucrarea dracilor împotriva Bisericii, lupta lor împotriva Creștinilor, a devenit tot mai îndârjită.
Istoria primelor veacuri creștine, ca și a următoarelor – până astăzi –, ne arată un fenomen pe care l-am putea numi curios: ispitirea Bisericii din afară i-a făcut totdeauna mult mai puțin rău decât ispitirea din lăuntru.

De pildă, pe măsură ce se întăreau persecuțiile împotriva Creștinilor, numărul acestora creștea. De unde și expresia o sămânță este sângele Creștinilor (semen este sanguis Christianorum).

Dar pierderi mari ale Bisericii, foarte greu de reparat, au fost prin rătăciri precum Montanismul, Arianismul, Macedonianismul, Iconoclasmul și altele asemenea.

Ca urmare ispitirea Bisericii din lăuntru, oricare i-ar fi chipul, este prima asupra căreia trebuie să veghem. Nu pentru că ar păți ceva Dumnezeu prin aceste ispitiri, ci pentru că noi înșine putem oricând să cădem din pricina lor1.

De aceea am scris rândurile de față: pentru așezarea întru adevăr a noastră, a tuturor.
Voi sublinia aici faptul că și eu am preluat și am crezut ca adevărate multe dintre ”micile rătăciri” care circulă în Biserică.
Și nu au cum să nu circule, nu doar pentru că este rânduit să fie, ci și pentru că prea mulți dintre clerici suntem prea mult administratori și prea puțin duhovnici, prea mult birocrați și prea puțini trăitori și mărturisitori ai Credinței.

Și această atmosferă îi atinge chiar pe cei mai buni dintre noi, chiar și pe sfinți.
Căci, până la urmă, și prietenii lui Dumnezeu greșesc și chiar păcătuiesc, după cum s-a văzut de nenumărate ori – și în Vechiul Testament, și la noi, în Noul Testament.

Trufia călugărească

Am auzit această sintagmă (trufia călugărească), de la mari preoți-călugări, precum Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgețeanu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu etc. – o parte dintre ei deja canonizați.
Este o ispită a înălțării datorită apartenenței la cinul monahal (din pricina hainei, se zicea cândva); care, dacă prinde, îl face pe cel ispitit să se vadă mult peste ceilalți. Viziune care duce la lansarea de rătăciri sub acoperirea poziției, nu a izvoarelor canonice.
Desigur, asemenea ispitiri ale trufiei există pentru toate stările omenești.
Însă rar au atâta înrâurire asupra Bisericii ca trufia călugărească.
Și vom vedea îndată două exemple tragice.

Două cazuri de intrare a călugărilor unde nu au voie

Titlul acesta este susceptibil multor interpretări – slavă lui Dumnezeu pentru limba română! – și aceasta este și dorința mea.
Dar din toate interpretările cu putință, mă opresc astăzi la două intrări aflate în unele Îndreptare de spovedanie sau lucrări despre spovedanie (de obicei ale unor călugări, sau preluate de la aceștia):

  • Este (mare) păcat să se unească soții mai mult de o singură dată în 24 de ore.

  • Este (mare) păcat să se unească soții ”în alte poziții”, precum animalele.

A doua ”acuzație” am auzit-o de la începuturile venirii mele la Biserică. Și m-a făcut să râd în hohote, pentru că eram foarte pasionat de biologie: practic nu există poziție în care să se unească soții și care să nu fie folosită de vreo specie de animale. Urșii, de pildă, practică frecvent ”poziția misionarului”, astfel că – după rătăcirea citată – cei care se unesc astfel o fac ”precum animalele”.
Dincolo de iraționalul frazei, mai mulți duhovnici mari erau supărați de nerușinarea acelor călugări care intră acolo unde nu se cuvine.
Într-adevăr, unul dintre lucrurile care m-a făcut să râd în hohote a fost imaginea unui călugăr ce pândește soții ca să le verifice pozițiile.
Dar este de râs? Ori este de plâns?
Vom vedea puțin mai departe.

Primul exemplu dat este al unui păcat absolut aparținând creatorului (creatorilor) și răspânditorilor textului.

NU există în Învățătura Bisericii nicio limitare a numărului de uniri dintre soți într-un timp anume.

Ceea ce, evident, face din fraza respectivă o rătăcire, pentru că NU este după Învățătura Bisericii.

Dimpotrivă, Dumnezeu poruncește:

Se va uni bărbatul cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup. Și ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să NU despartă! [subl.n.] (Matei 19:5-6; Marcu 10:6-9)

Ca și cum nu ar fi de ajuns aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt mărturisește prin Sfântul Apostol Pavel, despre unirea trupească a soților:

Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (I Corinteni 7:4)

Astfel încât în tot Noul Testament se găsește obligația soților de a se uni între ei după nevoia și dorința lor, dar NU se găsește nicio limitare cantitativă standard2.

Altfel spus, și aici a intrat cineva acolo unde nu avea voie să intre. Și iar putem avea imaginea călugărului care se uită pe gaura cheii să vadă de câte ori se unesc cei doi soți.

Este de râs?

E bine dacă putem râde și îndrepta lucrurile – ridendo castigat mores. Dar adevărul e că avem de-a face cu două rătăciri de origine catolică, unde au fost preluate din erezia catară.

Există această rătăcire fundamentală, după care unirea trupească este, chiar și între soți, ceva rușinos, ceva care ține de păcat și de cădere.

Însă unirea soților este ceva intim, nu rușinos în sensul de indecent. Este ceva între cei doi, rușinoasă fiind încălcarea hotarelor puse de Dumnezeu3.

Căci, da, duhovnicul trebuie să vegheze, mai ales în zilele noastre, ca între soți să nu apară unirea peste fire (perversiunile). Și nu pentru că vrea el, ci pentru că așa a rânduit Dumnezeu – fiind rânduite de Duhul Sfânt severe canoane pentru acelea. Și întrebarea se pune cu măsură, fără iscodiri ce echivalează cu uitatul pe gaura cheii.
Dar cât de des ori în ce poziții se unesc soții este ceva care ține de ei. Dumnezeu le-a lăsat aici libertate. Primejdia exagerărilor – mai ales în veacul nostru sexualizat – există. Dar la fel există și ispita despărțirii soților, ascezei trufașe sau altora asemenea.
Ca urmare, duhovnicul adevărat nu se poate amesteca în asemenea aspecte decât dacă i se cere ajutorul de către cei doi sau de către unul dintre ei. Dacă se întâmpla asta, însă, e un caz particular și fără legătură cu încadrarea la păcate a unor lucruri firești.

Pentru că este firesc, dacă soții vor, să fie împreună de mai multe ori într-o zi. Mai ales când, mulți dintre ei, au destule zile în care nu pot, așa că le face bine să dea și primească mai mult tandrețe atunci când e vreme și loc. Iar cum sunt ei împreună, Dumnezeu a rânduit așa: în orice fel le place câtă vreme respectă rostul organelor, adică atâta timp cât nu cad în nefiresc.

Și va fi cel puțin un cititor care va zice:

Părinte, nu este rușine să scrieți despre asta, mai ales pe un site public?

Într-adevăr, mulți dintre cei care nu se pot opri de la ocheade către femeile mai mult dezbrăcate de pe stradă ori din mass-media devin ”profesori de pudoare” în fața Bisericii și a preoților.
Mulți dintre ei, între prieteni sau și în public, nu se rușinează să folosească cel mai spurcat limbaj. Dar sunt atinși la sensibilitate și devin teribil de pudici dacă un preot spune adevărul despre asemenea lucruri.

Totuși, voi recunoaște că nu îmi place să scriu despre asemenea lucruri. Așa cum nu îmi place să scriu despre niciuna dintre ispitele care ne încearcă, despre niciuna dintre răutățile noastre. Dar este nevoie să scriu despre ele, căci sunt medic de suflete, iar asemenea boli se vindecă doar prin tratarea cu adevărul.

Ca să concluzionăm, vedem că cele două așa-zise păcate sunt păcate doar pentru promotorii lor.
Ele sunt străine Învățăturii lui Dumnezeu și fac parte dintr-o rătăcire de tip catar ce disprețuiește căsătoria și unirea dintre soți.
Aici intră și indicații foarte străine adevărului, precum „oprirea de la împreunare” în zilele de Luni, Miercuri, Vineri, Sâmbătă și Duminică, proclamată ca obligație pentru Creștini (și chiar pentru cei care nici măcar nu se pot împărtăși!)4.

Roadele otrăvite ale opririi unirii soților

Încălcarea poruncilor dumnezeiești în privința unirii soților, practicată de unii preoți-călugări – și chiar de admiratorii lor mireni – duce la multe distrugeri ale armoniei în familie, și chiar la divorțuri. Căci după ce că sunt atâtea greutăți și ispitiri din afară ale familiei, este greu să mai reziste după ce este otrăvită cu ispite din lăuntru – venite chiar de unde ar trebui să vină întărirea și luminarea.

Pentru că nu există canoane care să le sprijine ideile catare (montaniste), pentru că nu există texte biblice care să le susțină pozițiile amintiții practicanți de despărțire a soților de la fireasca unire au trei mijloace de convingere:

  • ascunderea născocirilor catare (montaniste) în mijlocul unor texte sau liste ortodoxe, astfel încât să treacă cu turma;

  • apelul la autoritate (trufie călugărească) prin care oamenii sunt forțați să accepte ideile în cauză fără să raționeze – încălcându-se total porunca lui Dumnezeu de la I Tesaloniceni 5:21

  • însăilarea unor false argumentații, în care cazuri excepționale – mai ales din Vechiul Testament – sunt prefăcute irațional și imoral în ”regulă”, ignorându-se poruncile lui Dumnezeu privind unirea soților și interdicția despărțirii lor.

După cum se poate vedea cu ușurință, toate roadele unor asemenea învățături rătăcite sunt otrăvite.
De aceea și marii duhovnici ai României au luptat împotriva acestor înclinații catare sau montaniste – oricum eretice.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Pentru cei care nu cunosc acest fapt, menționăm pe scurt câteva exemple: (a) ridicarea mai marilor lui Israel împotriva lui Mesia, astfel încât să Îl trădeze lui Irod, renumit criminal față de oricine ar fi putut să pară că i-ar amenința tronul (Marcu 1:4-5); (b) instigarea lui Irod în uciderea tuturor pruncilor din stăpânirea sa „de doi ani și mai în jos” (Marcu 1:16-18); ispitirea Fiului lui Dumnezeu de către Satana (Marcu 2:1-11); instigarea fariseilor, cărturarilor, fariseilor, irodianilor etc. împotriva Sa – de pildă la Ioan 8:2-7ș.cl. Vedem în aceste exemple faptul că diavolii au atacat pe cei care ar fi trebuit să fie ai Bisericii (precum arhiereii, preoții și cărturarii lui Israel), încercând distrugerea din lăuntru a Poporului lui Dumnezeu. Iarăși, că au întărit mândria și răutatea celor care ar fi trebuit să fie mirenii aleși, adică cei mai buni din popor în afara clerului. Și, la fel, că au încercat ispitirea personală a Celui care stătea bine – în loc să se ia după rătăcirile răspândite în Israel.

2 După cum bine a predicat Sfântul Ilie Cleopa, ispitele – deci și ispitirile – se pot împărți în șase chipuri: de dreapta, de stânga, de sus, de jos, din față și din spate. Ispitele de dreapta sunt cu facerea necugetată (nepricepută) a binelui (a se întinde mai mult decât îi este pătura; au râvnă dar le lipsește priceperea; binele nu este bine dacă nu este bine făcut). Ispitele de stânga sunt cu răutatea, cu facerea voită a răului. Ispitele de sus sunt cu înălțarea de sine (adică toate formele de trufie, inclusiv cele pseudo-duhovnicești) și cu transformarea bunătății lui Dumnezeu în pretext pentru păcate (eu știu mai bine – decât oricine – ce este rău și ce este bine; Dumnezeu trebuie să mă ierte). Ispitele de jos sunt cu nerecunoștința față de darurile primite, complexele (care sunt o formă foarte rea de trufie, inversată, în care omul face rău celorlalți pentru că îi invidiază), deznădejdea. Ispitele din față sunt cu închipuirea dulceții păcatului (ce bine va fi când voi face acest lucru – chiar dacă este rău). Ispitele din spate sunt cu uitarea răului adus de păcat și aducerea aminte doar a plăcerii aduse de el.

  1. Să ne amintim că erezia Filioque, care anulează realitatea unimii treimice a lui Dumnezeu a apărut ca reacție la altă erezie, Arianismul. Deci rătăcirile ne pot otrăvi și prin ele însele, dar și prin reacții exagerate la ele – adesea plecate din bune intenții. ↩︎
  2. Limitarea este dată de alte rânduieli ale lui Dumnezeu, de asemenea firești, precum a nu face rău celuilalt și a nu transforma unirea trupească într-o patimă – problemă delicată, de obicei rezolvată de la sine atunci când cei doi muncesc, dar foarte greu de vindecat dacă unul dintre ei nu muncește. ↩︎
  3. Pentru cine nu înțelege acest fapt, putem da exemplul spălării intime. Este un act firesc și sănătos, o necesitate. Dar este un act intim, nu unul public. ↩︎
  4. Am spus „chiar și pentru cei care nu se pot împărtăși” pentru că se dă explicația ”genială” a ”nevoii” de ”a sta curat” înainte și după Împărtășire. Ceea ce înseamnă că se crede că unirea dintre soți, poruncită de Dumnezeu, este necurată. Adică se pretinde că Dumnezeu este izvor de necurăție – evident, în numele evlaviei! Față de această blasfemie, pare și neînsemnat să mai subliniem că oprirea în cauză pentru cei care nu se Împărtășesc este absurdă. Totuși, o facem, mai ales că unii autori de îndrumare de spovedanie au găsit și o motivație și mai ”genială” pentru despărțirea soților în zilele de Sâmbătă, Duminică și Luni: pentru ”a sta curați” înainte și după Sfânta Liturghie, altfel fiind nevrednici de a participa la aceasta. Adică în mintea acestora unirea soților poruncită de Dumnezeu ar fi atât de spurcată încât depășește toate celelalte păcate în afară de erezie și altele similare. Căci pentru niciun păcat nu există oprire de la Sfânta Liturghie decât pentru erezie și altele de același calibru. Și ne întoarcem iarăși la faptul elementar că Dumnezeu a poruncit unirea soților și la consecințele gândirii catare. ↩︎

Neghiob. O ipoteză

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În limba română cuvântul neghiob este considerat de origine necunoscută (sau, după unii, ”obscură”).
Din punctul meu de vedere, originea poate fi determinată prin observarea nuanțelor semantice la nivel popular și o incursiune istorică.
Aici neghiob este cineva care este limitat în gândire (prost), dar nu conștientizează acest lucru; dimpotrivă, se poartă ca și când ar fi la același nivel cu ceilalți – pentru că nici măcar nu poate concepe că multe sau unele din cele pe care le spune sunt complet prostești.
Altfel spus, neghiobul este un prost care se crede, chiar prin limitarea sa de gândire, la fel de deștept cu toți ceilalți – sau, mai bine zis, cu cei pe lângă care se află, pe lângă care stă.

Mă voi referi acum, pentru un reper semantic, la etimologia populară – dar pe care nu o pot vedea, științific, drept incorectă – după care ticălos vine de la grecescul ti kalos!, adică ce frumos!.

Popular se crede că expresia ar fi intrat în limba română din contrastul între starea de exaltare a Grecilor și boierilor grecomani (la ospețe, vânători, plimbări etc.) și starea de sărăcie foarte mare a slujitorilor acestora – inclusiv de foame, căci nu aveau voie să mănânce înainte să se sature stăpânii. Ceea ce a dus la apariția formei ironice ticalos pentru săraci.
Se mai crede că înțelesul s-ar fi schimbat în timpul Fanarioților, când expresia greceastă Ti kalos! a invadatorilor era urmată de rapturi, jafuri, violuri și crime. Astfel încât ticălos capătă înțelesul de astăzi, de om rău, nemilos, care face lucruri inumane.

În această perspectivă populară, ticală (1. sărăcie, mizerie (financiară). 2. om aflată în sărăcie cruntă) ar proveni din ticălos, iar nu invers. Ceea ce ar explica și pierderea cuvântului (ticală) după schimbarea sensului.

Adevărată sau nu, această etimologie arată existența hazului (de necaz ori ba) și în preluarea sau interpretarea cuvintelor străine. Precum și o anume ironizare a mai-marilor. Ea presupune o inversiune semantică, în care ce frumos devine de fapt foarte urât (moral).
Ceea ce înseamnă că popular, etimologia amintită atestă existența în conștiința populară a unei asemenea inversiuni.

Din acest punct de vedere, alături de cel istoric și, desigur, etimologic, putem admite pentru neghiob o origine persană, venită pe o filieră turcică1.
Fie aceasta pecenegă sau cumană, dar, după cum vom vedea, nu turcească.

Cuvântul persan Najib înseamnă nobil, cinstit (onorat), de neam bun.
În dialectul dari, ca și în preluările (populare) din arabă și turcă, j este un g dur; ceea ce face din najib ca scriere un naghīb ca pronunțare (cu un i lung și accentuat, la marginea diftongării).

Preluarea cuvântului respectiv de către Pecenegi sau Cumani, care nu au fost lipsiți de influențe persane, este o posibilitate ce trebuie luată în considerare.

Aceste ramuri turcice au stat în Asia Centrală, în bazinul hidrografic al Lacului Aral și în jurul acestora, formându-se etnic aici. Zona fiind, din vechime, aflată la intersecția influențelor scitice, persane, indiene și chineze.
Pecenegii s-au aflat aici cel puțin patru sute de ani, Cumanii între două secole jumate și trei sute de ani.
Apoi au conviețuit cu Alanii, scito-sarmați, care foloseau o limbă indo-iraniană – cu influențe persane semnificative. Și această zonă folosea persana ca lingua franca alături de latină.

Manualul destinat propagandei catolice printre Cumani, supranumit Codex Cumanicus, a vizat Cumanii aflați în România de astăzi și mai departe către Răsărit. Este scris în secolele XIII-XIV, adică foarte târziu față de perioada apariției în istorie a Cumanilor (sau Pecenegilor). Și, esențial pentru influențele persane asupra limbii cumane, este scris în trei limbi, aranjate în trei coloane: latină, persană și cumană. Fapt care arată cât de mult se folosea limba persană între Cumanii din Carpați și de la nordul Mării Negre.

Și, ca punct pe i în discuția de față, există în Codex Cumanicus următorul rând:

Nobilis        Nagib        Beg

Adică Nobil în latină, Nobil în persană, Nobil (șef, lider) în Cumană: Nobilis, Nagib, Beg.

Merită observat faptul că ortografierea ca Nagib sau Nachib de către Italieni – realizatorii lui Codex Cumanicus – este de obicei considerată o greșeală, și mai rar văzută așa cum credem că este corect, drept corespunzătoare pronunției locale.
Pronunție care, foarte rezonabil, era ceva de felul naghíb (cu accentul pe i-ul final).

Reflexul populației, mai ales exploatată, de a-și batjocori sau ironiza ori măcar familiariza stăpânii este foarte răspândit.
Amintim aici și de etimologia populară pentru ticălos, care și doar ca fenomen folcloric – dar cu atât mai mult ca fenomen lingvistic real – surprinde această realitate.

Prin urmare, este perfect naturală folosirea lui neghíb → neghiob drept denumire ironică pentru șefi, respectiv pentru cei care se dau șefi, iar de aici pentru cei care nu își dau seama că sunt limitați.

Voi sintetiza aici pe scurt:

– avem atestați purtători ai limbii persane în Carpații secolelor IX-XIV (și mai târziu)2;
– avem atestat cuvântul persan Nagib (= naghíb) în aceeași zonă, la amintiții purtători, în secolele XII-XIV;
– legăturile puternice dintre acești purtători ai limbii persane și Români sunt clar atestate;
– evoluția fonetică a termenului este consistentă cu regulile limbii române;
– evoluția semantică este consistentă cu regulile evoluțiilor semantice populare.

Puncte slabe:

– lipsa atestărilor intermediare ale cuvântului neghiob cu sensurile desuete (așa cum avem pentru prost ori ticălos)
– accentul final pe i nu duce totdeauna la un diftong; în cazul de față trecerea lui ghiib în ghiob este o posibilitate ce ar avea nevoie de atestare.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1 Deoarece Uzii au stat foarte puțin la noi și sunt deosebit de slab atestați este nejustificat să îi considerăm mediul de transfer pentru termenul persan propus de noi ca origine pentru neghiob. O situație ambiguă există și cu Pecenegii, izvoarele cele mai clare fiind, vom vedea, privitoare la Cumani.

2 Pentru a înlătura speculațiile, vom sublinia că este obiectiv să considerăm că puțini dintre purtători erau vorbitori nativi de persană. Însă folosirea ei ca lingua franca este foarte clar atestată, ceea ce crește foarte mult numărul purtătorilor – așa cum în România de astăzi sunt puțini oameni de origine britanică sau americană în comparație cu numărul cunoscătorilor de engleză.

Bibliografie selectivă

  1. *** Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, coordonator științific Eugenia Dima, Ed. Arc & Gunivas, Chișinău, 2007
  2. *** Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, cu Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, de I.-Aurel Candrea și Dicționarul istoric și geografic universal, de Gh. Adamescu, Editura „Cartea Românească”, București, 1931
  3. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul I A-B, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2011
  4. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul II Litera C Partea 1 CA-CIZMĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2015
  5. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul III Litera C CLAC-CYBORG, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2018
  6. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996 
  7. *** ”Harta sonoră” a graiurilor și dialectelor limbii române, edit. Maria Marin și Marilena Tiugan, Editura Academiei Române, București, 2014
  8. *** Micul Dicționar Academic : Volumul I Literele A-C, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
  9. *** Micul Dicționar Academic : Volumul II Literele D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002
  10. *** Micul Dicționar Academic : Volumul III Literele I-Pr, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  11. *** Micul Dicționar Academic : Volumul Iv Literele Pr-z, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  12. *** Micul Dicționar Academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 2010
  13. Alemany, Augusti (2000) Sources on the Alans. A Critical Compilation, Brill, Leiden, Boston, Köln
  14. Armbruster, Adolf (1993) Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, București 
  15. Bachrach, Bernard S. (1973) A History of the Alans in the West, University of Minnesota Press, Minneapolis 
  16. Borooah, Anundoram (1971) English-Sanskrit Dictionary, Publication Board, Assam 
  17. Brătianu, Gheorghe I. (1988) Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I-II, Editura Meridiane, București 
  18. Brătianu, Gheorghe I. (1999 a) Les Génois et les Vénitiens dans la mer Noire aux XIIIe et XIVe siècles, Ed. Istros, Brăila
  19. Brătianu, Gheorghe I. (1999 b) Marea Neagră. Origini și realizări până la cucerirea otomană, Ed. Polirom, Iași (mai ales cap. IV)
  20. Brâncuș, Grigore (1983) Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București
  21. Breban, Vasile (1987) Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București
  22. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (1909) Dicționar general al limbii române din trecut și de astăzi, Socec & Co, București
  23. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (1907-1914) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Librăria Socec & Comp., București
  24. Candrea, Ion-Aurel și Densușianu, Ovid (2003) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Paralela 45, București 
  25. Constantin Porfirogenetul (1971) Carte de învățătură pentru fiul său Romanos (De Administrando Imperio), traducere și note de Vasile Grecu, Editura Academiei R.S.R., București
  26. Coteanu, Ion (2007) Formarea cuvintelor în limba română : Derivarea. Compunerea. Conversiunea, editat de Narcisa Forăscu și Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universității din București, București 
  27. Curta, Florin (2006) Southeastern Europe in the Middle Ages, 500-1250, Cambridge University Press, Cambridge 
  28. Dalametra, I. (1906) Dicționar Macedo-Român, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București 
  29. Diaconu, Petre (1970) Les Petchénègues au Bas-Danube, Editura Academiei R.S.R., București
  30. Ferenț, Ioan (1998) Cumanii și episcopia lor, prefață de Ionel Cândea, Ed. Anastasia, București 
  31. Hrach, Martirosayan (2021) Iranian personal names in Armenian collateral tradition, în Iranische Onomastik Nr. 17, Band 5, Faszikel 3, Österreicheichische Akademie der Wissenschaften, Vienna 
  32. Iordan, Iorgu (1963) Toponimia românească, Editura Academiei R.S.R., București
  33. Iorga, Nicolae (1927) Chestiunea cumană, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, Seria a III-a, Tomul VII, Mem. 11, Ed. Cultura Națională, București 
  34. Iorga, Nicolae (1928) Popoare turanice parazitare: Pecenegi, Uzi, Cumani, Ed. Cultura Națională, București
  35. Justi, Ferdinand (1895) Iranisches Namenbuch, N. G. Elwertsche Verlagsbuchhandlung, Marburg 
  36. Loșonți, Dumitru (2021) Convingeri și propuneri etimologice, Editura Academiei Române, București 
  37. Madgearu, Alexandru (2001) Românii în secolele IX-XIV. De la ducate la principate, Ed. Enciclopedică, București 
  38. Mărculeț, Vasile (2007) Relațiile Bizanțului cu pecenegii, uzii și cumanii la Dunărea de Jos în secolele X-XII, în Revista de Istorie Militară, nr. 5-6 (103-104), București, p. 42-49
  39. Mărculeț, Vasile (2011) Pecenegii în spațiul bizantino-românesc (secolele X-XII). Aspecte politice, militare și ecleziastice, Ed. Samuel, Mediaș 
  40. Moldovanu, Dragoș (2016) Completări la Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR), în ALIL (Anuar de lingvistică și istorie literară), t. LV, 2016, București, p. 133-135 
  41. Nagy, Balázs; Vadas, András; Klaniczay, Gábor (2019) The Medieval Networks in East Central Europe: Commerce, Contacts, Communication, Routledge, London–New York 
  42. Papacostea, Șerban (1993) Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul mongol, Ed. Enciclopedică, București
  43. Papahagi, Tache (2013) Dicționarul Dialectului Aromân, general și etimologic, editori Nicolae Saramandu și Manuela Nevaci, ediție anastatică, Editura Academiei Române, București
  44. Pistarino, Geo (1986) I Genovesi nel Mar Nero, Instituto di Civilita Bizantina e Neoellenica, Universita di Genova, Genova 
  45. Pop, Ioan-Aurel (2017) Din mâinile valahilor schismatici. Românii din Transilvania în secolele XIII-XIV în lumina unor documente papale, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca 
  46. Puri, B. N. (1994) The Sakas and Indo-Parthians, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 184-201 
  47. Rădvan, Laurențiu (2011) Orașele din Țările Române în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași
  48. Spinei, Victor (1982) Moldova în secolele XI-XIV, EȘE, București 
  49. Spinei, Victor (2007) Marile migrații din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Editura Institutului European, Iași 
  50. Spinei, Victor (2009) The Romanians and the Turkic Nomads of the Danube Delta from Tenth to the Mid-Thirteenth Century, Brill Academic Publ., Leiden-Boston 
  51. Spinei, Victor (2014) Românii și bazinele dunărene în secolele IX-XIV, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași 
  52. Vlaicu, Monica și Constantinescu, Radu (1985) Comerț și meșteșuguri în Sibiu și în cele șapte scaune (1224-1579). Documente, Direcția Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., București

Semn

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Semn

 

Un brâu

pe cer

îl prinse Dumnezeu

să fie semn

că încă ne așteaptă

că încă duce răutatea noastră

pentru aceia ce,

puțini,

se-ndreaptă.

Mihai-Andrei Aldea

Viața în Christos și mediul academic (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(prima parte)

punctul de plecare

Întreabă un abonat (Mihai):  

În condițiile în care instituțiile al căror rol era să păstreze moștenirea istorică a neamului sunt astăzi compromise ideologic, credeți că, în general, efortul Creștinesc ar fi mai roditor îndreptat pe alte căi decât cele convenționale, sau încă mai are rost intrarea în mediul academic – la Facultatea de Teologie, Facultatea de Istorie și așa mai departe?

Este o întrebare adâncă, de la un om de cultură și cu gândire adâncă, deci răspunsul trebuie să fie pe măsură.
Poate că e prea mult pentru mine, însă încerc.
Și s-ar putea să fie dureros pentru cititor.

În prima parte am arătat faptul că prima instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este familia.

A doua instituție care are datoria sfântă de a păstra moștenirea istorică, teologică și culturală a națiunii este obștea sau comunitatea locală.

obștea sau comunitatea locală (la Români)

Atunci când un om actual aude termeni precum obște ori comunitate locală i se activează clișeele mentalului colectiv (actual). Și, după caz, ori ”vede” în închipuirea sa un grup de țărani medievali sau antici, ori feluritele texte ale limbajului de lemn al sociologiei și birocrației contemporane.

Față de avalanșele de informații false și manipulatoare pe subiect ar putea fi scrise în replică tratate întregi. Pe care, evident, nu le-ar citi aproape nimeni – și le-ar înțelege și mai puțini.
Ca urmare, în loc de replică, voi arăta cititorului în câteva rânduri obștea sau comunitatea locală după Legea Românească.

După Legea Românească,

obștea este o familie spirituală.

După caz, obștenii pot să fie rude sau nu.
Însă indiferent dacă sunt ori nu înrudiți după trup ori prin încuscrire, obștenii se privesc, TREBUIE să se privească, totdeauna, ca o familie spirituală: își țin spatele unii altora.

Obștenii au proprietăți personale și proprietăți1 comune (în devălmășie).
De pildă, apartamentele sunt personale, dar scările și palierele sunt comune; sau casele cu curțile lor sunt personale, însă căile și islazurile, plus unele păduri, sunt comune. Etc.

Totuși, aceleași tipuri de proprietate există și în cazul unor ”comunități” care nu există ca atare decât dintr-o perspectivă cel mult exterioară – sociologică, birocratică, politică.
Sunt, adică, multe scări de bloc unde oamenii abia dacă se cunosc, ori se cunosc dar sunt puternic dezbinați.
Sunt, la fel, ulițe și străzi, ori sate și cartiere întregi, unde au loc aceleași fenomene – dacă nu unele mai rele.
În toate aceste cazuri nu există obștea sau comunitatea locală amintite mai sus, nu există obștenii.
Ce deosebește, prin urmare, asemenea ”comunități” geografic-administrative de obște (de comunitatea locală reală și vie)?

La Români, în primul rând, biserica și preoții ei. Respectiv, statutul asumat de mireni a celorlalți din comunitate. Și, mai departe, rostul fiecărei stări.

Căci fiecare stare înființată de Dumnezeu ori de oamenii Săi are, desigur, rostul ori rosturile sale.

Astfel, pe de-o parte, mirenii fiecărei obști se împart în stările vârstei: prunci, copii, feciori (flăcăi) și fecioare, tineri, maturi, bătrâni, moși (babe).
Pruncii sunt cei până în doi ani, copiii între doi ani și doisprezece (sau chiar paisprezece), feciorii și fecioarele între treisprezece (cincisprezece) și nouăsprezece, tinerii între douăzeci de ani și treizeci și doi, maturii de la treizeci și trei de ani până la patruzeci și nouă de ani, bătrânii de la cincizeci de ani până la șaizeci și nouă, moșii (babele) de la șaptezeci de ani în sus.

Pe de altă parte, mirenii fiecărei obști se împart în bărbați2 și femei/muieri3 (la prunci sau copii băieței și fetițe, la feciori și fecioare băieți/bărbați și fete, apoi bărbați și femei/muieri).

În sfârșit, mirenii se mai împărțeau după priceperi și îndemânări. Sau, cum am spune astăzi, după expertiză și abilități.

Erau, prin urmare, ierarhii de vârstă pe fiecare gen (sex), însoțite de ierarhii mai complexe, date de domeniul de activitate.

Spre deosebire de oamenii de astăzi, Românii Vechi înțelegeau că în bună parte bărbații și femeile, ca și vârstele sau îndeletnicirile, au multe preocupări, deci interese, diferite.
Ca urmare, rânduielile obștii, sau structurile comunitare, urmărea atât interesele particulare cât și pe cele comune.

Astfel, feluriți istorici, etnologi, folcloriști etc., ca și feluriți scriitori, au menționat ca structuri ale vechilor obști românești Sfatul Bărbaților, Sfatul Muierilor/Femeilor, Sfatul Bătrânilor, Sfatul Vitejilor/Luptătorilor, Sfatul Moașelor și altele asemenea.
Mai rar s-a dat atenție frățiilor și surățiilor, cu toate că acestea erau o permanență a vieții românești.
Și mai puțin s-a dat atenție filiației duhovnicești, sau legăturilor creștine intracomunitare. Altfel spus, vieții de parohie.

Căci, lucru sistematic ocultat, aproape fiecare obște bine rânduită era în primul rând o familie întru Christos, era o parohie adevărată – spre deosebire de multe dintre cele de astăzi, care sunt jalnice simulacre administrative ale unor realități (cândva) duhovnicești4.

O obște românească va lupta totdeauna pentru a avea un păstor sau niște păstori care (a) să Îl iubească sincer pe Dumnezeu, deci (b) să caute sincer să Îi cunoască și trăiască învățăturile, și (c) care să înțeleagă specificul obștii, astfel încât să o ajute să ducă mai departe și să înmulțească moștenirea sfântă a Înaintașilor.

Este aici un cerc virtuos: alegând un păstor bun (sau niște păstori buni) obștea își garantează păstrarea și chiar creșterea virtuții.
Care, la rândul său, duce la urmași cel puțin la fel de buni, dacă nu mai buni.
Care, la rândul lor, vor dori să înlocuiască păstorii îmbătrâniți ori trecuți la Domnul prin alții cel puțin la fel de buni.

părțile obștilor române

O lozincă modernă care era împlinită de obștile române este unitate în diversitate.

Românii Vechi se vedeau cu o sinceritate care astăzi poate să pară de multe ori crudă sau nepoliticoasă, dar care era în fapt condiția fundamentală a iubirii creștine.
Căci nu te iubește adevărat acela care te vede mai bun decât ești, ci acela care te iubește văzându-te cu lipsurile, păcatele și patimile tale.
Românii Vechi știau că lingușeala aduce moarte: să pretinzi că un nepriceput la vânătoare este un vânător iscusit înseamnă să îl osândești la moarte sau schilodire – pe el, și pe cei care se bizuie pe el. La fel, să pretinzi că un nepriceput în răsucirea spatei este priceput, să pretinzi că un împiedicat aleargă iute, să pretinzi că unul care nu se pricepe la ciuperci este potrivit să le culeagă și gătească etc., etc.
Ancorarea în practică a Străbunilor era și este esențială pentru a scăpa de fățărnicia pe care unii o denumesc, înșelător, politețe.
Politețea este bună dacă nu devine fățărnicie cu obștenii – poate să fie fățărnicie cu străinii, atunci mai numindu-se și diplomație.
În fapt, această ”politețe” cu obștenii se numea bună cuviință, fiind cu totul altceva decât acoperirea sentimentelor și gândurilor rele într-un ambalaj lucitor (cum este pentru mulți politețea de astăzi).

Revenind, să înțelegem că Românii Vechi înțelegeau că morărița ori morarul puteau să fie cu toane, ori puteau să fie lacomi, ori să aibă alte lipsuri.
Și țineau seama de ele, astfel încât să poată lucra cu aceștia dacă nu săreau calul, dacă nu făceau lucruri peste măsură, adică necuviincioase – căci păcate și patimi avem toți, totul este să nu le idolatrizăm, să nu ajungem să le impunem celorlalți, și mai ales drept ”normalitate”.

Aceeași gândire exista față de vecini, față de fierar, față de rotar, sau față de orice alt om din obște. Chiar și față de preot, care tot om fiind, avea și el slăbiciunile sau patimile lui.

Asemenea înțelegere era șlefuită în familie, în obște (cătun, sat, uliță, stradă etc.), dar mai ales în frăție/surăție.
Pentru că de când era mic omul trebuia să se înțeleagă într-un fel sau altul cu părinții, cu frați și surorile, cu copiii din jur și părinții acestora, cu verii, verișoarele, unchii și mătușile sau alte cumetrii. Trebuia să scoată păsările la păscut cu nuiaua, cât era copil mai mic, apoi să meargă la păscut cu vitele sau/și caii. Trebuia să muncească la grădină, să își ajute mama sau tatăl la treburi. Trebuia să dea o mână de ajutor prietenelor/prietenilor care aveau nevoie. Trebuia să ceară ajutor prietenilor atunci când el/ea avea nevoie.

Astfel încât, pe scurt spus, obștea este un sistem de sisteme, în care fiecare își are sau își găsește un loc, atâta vreme cât aduce valoare5.
Între aceste sisteme fundamentală erau: familia sau casa (casa lui Ion Almariei, casa lui Aldea, casa lui Basarab etc.), urmată de rudenie (sau trib); îndeletnicirea cutare (oier, văcar, stăvar6, grădinar, vânător, pomar, vindecător, vier – cu i lung –, lemnar, țapinar, fierar, argintar, aurar, făurar, olar etc., sau, cea mai tristă, plugar7); rostul în obște (preot, maică, moș, duce sau voievod, comite sau conte (cneaz, jupân), învățătoare – de obicei preoteasa –, moașă, ajutoare de moașă, căpitan de oaste, căpitan de frăție, nene, nană etc.).

Poate merită subliniat – ceea ce pentru Românii Vechi era evident – că ierarhiile se schimbau după treabă, timp și loc.
De pildă, voievodul sau căpitanul de oaste porunceau în pregătirea de luptă, în fața unei năvăliri sau a unei lovituri a tâlharilor. Dar o moașă ori un vindecător îi porunceau voievodului sau căpitanului de oaste în cele privind sarcina, nașterea ori sănătatea.
Nu se gândea un bărbat să poruncească în legăturile femeii, nici o femeie în sculele bărbatului.
Un preot era părintele obștii, dar nu putea deschide gura în cele în care nu se pricepea – oricare ar fi fost acestea.
Etc.
Altfel spus, fiecare conducea în dreptul lui și era condus în celelalte.

Atunci când nu se înțelegea bine – ori nu se primea de către unii – ce ierarhie se aplică într-o anume împrejurare, se folosea sfatul. Întâi al mirenilor – fie că era de obște sau mic –, iar dacă acesta nu limpezea lucrurile, sfatul părintelui.

Și dacă am amintit de părțile obștii care țineau de specificul uman, e bine să amintim și de părțile comune ale obștii, precum biserica, moșitul, sfatul, claca, șezătoarea, hora etc.
Fiecare dintre acestea implica într-un fel sau altul toți oamenii obștii (comunității) care nu erau la altă datorie.

o complexitate bogată

Poate cititorul este deja copleșit ori amețit de atâtea structuri și rânduieli ale obștii tradiționale române.
Obștea este, e drept, o realitate foarte complexă.
Dar, merită reținut, este o complexitate firească, vie, organică: cei din fiecare obște se știau o familie mai mare, legată prin multe fire veșnice – Credința, Biserica, Națiunea, Străbunii etc.
Astfel încât este o complexitate bogată, în care fiecare parte aducea și producea, nu doar consuma – așa cum, de pildă, face clasa politică, care doar consumă, niciodată nu produce8.

Între obște și parohie în acea vreme exista o singură deosebire, în afară de cea lingvistică: preotul nu era musai implicat în viața de luptă armată – fie aceasta pregătire sau mai mult.
Am spus musai, pentru că de foarte multe ori ajungea preot un bătrân, adică un veteran, care devenea și conducătorul pregătirii de luptă. Și nu de puține ori au fost preoții ortodocși aceia care au condus luptele de apărare ale poporului împotriva năvălitorilor.

Dezrădăcinarea sătenilor9, pentru întărirea – nu sănătoasă a – orașelor, a adus pentru prima sau primele generații nevoia obștii, nevoia aducerii de valoare.
Am arătat un asemenea exemplu în micul șir de eseuri De la Grivița în toată țara…, dar fenomenul este comun pentru toate străzile, cartierele sau mahalalele în care au fost adunați sătenii dezrădăcinați.
Din păcate, și prin străduința plină de succes a clasei politice, legăturile dintre oameni sau obștile urbane au fost sistematic distruse. În paralel, și cele rurale.
Astfel încât, de cele mai multe ori, satul este astăzi doar o mahala rurală.

Ceea ce a dus la pierderea următoarelor structuri esențiale pentru viața în Christos.

(va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

1Voi trece repede peste faptul că în societățile de Extremă-Stânga, precum statul zis român în care trăim, termenul proprietate este golit de sensul său real. Prin nenumărate legi și reglementări ”proprietarul” este în fapt, în societățile de Extremă-Stânga, un chiriaș ori arendaș cu o denumire pompoasă, dar golită de atribuțiile reale de proprietar. Fără să ajungă la statutul de nud proprietar, el nu este, totuși, departe de acesta. Impozitul pe proprietate sau taxa pe proprietate este un exemplu clar al anulării dreptului de proprietate: dacă plătești impozit sau taxă pe ceva, nu mai ești proprietar, ci chiriaș sau arendaș, proprietarul real fiind cel căruia îi plătești – și care îți va lua ”proprietatea” dacă nu poți plăti sau nu vrei să plătești, ca în cazul oricărei închirieri sau arendări. După cum am spus, trecem peste această realitate – de care oamenii refuză să fie conștienți – și vom folosi termenul proprietate ca și cum ar mai avea sensul său real.

2Cuvântul bărbat vine din străvechime, în latină având forma barbatus, care la rândul său vine din barba = barbă. Altfel spus, bărbatul este cel care are (sau poartă) barbă. Este foarte interesantă această definire descriptivă și foarte biologică a persoanei umane de gen masculin pentru Româna Veche. Cuvântul constituie o pereche foarte interesantă cu muiere și semantica acesteia (a se vedea în nota următoare).

3Muiere înseamnă femeie (persoana umană de gen feminin) încă din latina cea mai veche (latinul mulier). Cuvintele muian sau muie înseamnă față, chip; sensul indecent răspândit astăzi în creolo-română este rezultate preluării inculturii crase a celor mai mizerabile zone argotice de către populația deznaționalizată (creolizată) de Comunism. Altfel spus, pentru Româna Veche muiere însemna fățăoasă, adică frumoasă. În folclorul vechi românesc existau unele principii mult folosite de Românce, care ziceau „muierea este frumoasă, bărbatului îi ajunge să fie puțin mai puțin urât decât dracul”. Logica ideii este mai greu de înțeles astăzi, dar era izbitoare atunci: bărbatul harnic și viteaz avea multe urme de răni (cicatrici), inclusiv pe față; a căuta un bărbat ”frumos”, adică fără cicatrici, însemna a căuta o putoare fricoasă. Astăzi, când rănile sunt tot mai rare pentru majoritatea bărbaților, din nefericire, astăzi când luxul domină viețile, frumusețea fizică a devenit un criteriu mult mai important decât frumusețea sufletească. Ceea ce duce la nenumărate suferințe, despărțiri, depresii, răutăți, sinucideri etc. Lucruri ce fie nu existau, fie erau trecute cu demnitate în vremea în care doar muierea trebuia să fie frumoasă, pentru că bărbatul trebuia să fie harnic și curajos.
Femeie vine din cuvântul latinesc familia, care înseamnă… familie. Limba română manifestă aici un fenomen excepțional, extrăgând din același cuvânt strămoșesc două care, deși înrudite, sunt totuși semnificativ diferite. Este, vom repeta cuvântul, excepțional, frumos și înălțător, faptul că Româna Veche a echivalat muierea, adică femeia, cu familia. Desigur, se poate explica acest lucru prin faptul că mulți bărbați mureau în accidente de muncă (de la scos lemn din codru sau piatră din munte până la căderi de pe acoperișul pe care îl reparau), mureau în lupta cu fiarele (bouri, zimbri, urși, mistreți, lupi etc.), mureau în luptele cu tâlharii sau năvălitorii etc. Astfel încât nu de puține ori familia era dusă mai departe de vădană, adică de femeie. Doar că această explicație ar fi dat aceleași sensuri și în limbile germanice, însă nu s-a întâmplat acest lucru. Așa cum nu s-a întâmplat nici în alte limbi latine. Francezul femme nu este legat de latinul familia, ci de latinul femina (femeie). În Portugheză este mulher, din același cuvânt latinesc mulier ce a dat muiere în română. La fel stau lucrurile cu spaniolul mujer. În italiană găsim donna, însă, care se apropie foarte mult de românescul femeie din punctul de vedere al înțelesului: donna este domina, adică stăpâna casei (= familiei). Totuși în italiană donna este o funcție în cadrul familiei (ca origine semantică), pe când în română femeia este însăși familia, sau esența acesteia.

4În trecut alegerea preoților obștii era văzută ca de mai mare greutate (importanță) decât alegerea oricăror alți conducători: preotul este părintele obștii.
Astăzi preoții sunt adesea numiți după interese cu totul străine obștii pe care ar trebui să o păstorească. Și, dacă nu corespund corupției locale, sunt primiți cu multă dușmănie, făcându-se eforturi pentru îndepărtarea lor spre a fi aduși în loc exponenții clericali ai corupției.
O pildă tragică și paradigmatică a acestui proces este Părintele Dumitru Stăniloae, astăzi recunoscut oficial ca sfânt și mucenic al Bisericii lui Dumnezeu. Dar care, în toată viața sa petrecută în București, nu a fost socotit niciodată vrednic să fie paroh, să conducă o obște creștină, de către Administrația Bisericească. Ceea ce ar trebui să spună totul, zic eu, despre fenomenul tragic amintit.

5Acest aduce valoare ține totdeauna de sistemul de valori al obștii. Pentru o obște creștină oaspetele aducea valoare prin faptul că dădea prilejul la binefacere, la ospitalitate și ospeție. Dar netrebnicul, care încerca să stea sau să ”trăiască” pe spinarea altora, nu aducea valoare. Pentru că există o măsură în toate. Bolnavul aducea valoare – ajungându-se până la bolnițe, spitalele obștilor creștine – prin prilejul de înmulțire a binelui prin slujirea aproapelui aflat în neputință. Dar și prin priceperea câștigată în această lucrare, prin pregătirea construită, astfel încât altul care cădea bolnav să fie tot mai bine îngrijit.
Am dat aceste două exemple pentru a se înțelege că valoarea pe care o aducea un om într-o obște română era sau putea să fie foarte deosebită de valorile la care se gândesc oamenii de astăzi.
Și, de asemenea, că exista o măsură în toate.
De pildă, la un bolnav sau câțiva, mai ales care nu boleau îndelung, un cătun ori un sat făceau față singuri. Dar atunci când erau prea mulți – de exemplu în urma războaielor – se împărțea lucrarea cu mai multe sate, ori cu mânăstirile – care, nu de puține ori, aveau bolnițe ca parte a muncii cuvenite călugărilor/călugărițelor.

6Stăvarul este ceea ce în creolo-română se numește, turcește, herghelegiu (sau, românește dar nu chiar propriu, crescător de cai). Stăvarul este însă mai mult decât un simplu crescător, așa cum este și păstorul.

7Cuvântul rob desemna în Româna Veche pe cineva atât de sărac încât nu poate trăi prin propriile resurse, ci viața lui și mai ales a familiei lui ține de altul – care are pământ și i-l arendează, care are han sau atelier și îl plătește să lucreze aici etc.Sluga era plătită, dar avea și proprietatea sa (v. nota 1).Interesant este că după această definiție cam 90% dintre cetățenii Republicii România sunt robi. În trecut, însă, robi sau aproape robierau socotiți și toți plugarii – chiar dacă aveau ceva pământ (adică atât de puțin încât nu puteau trăi de pe el). Fiind o radicală deosebire între cel care ară câteva brazde (pentru nevoile casei sale) și acela care își câștigă existența din plugărit. Ultimii erau socotiți de plâns și robi sau aproape robi pentru că aveau de arat foarte mult ca să se poată întreține, și mai totdeauna lucrau (și) pe pământul altora – altfel nu se ajungeau. Căci niciun Român care avea pământ nu s-ar fi gândit atunci să își rupă șalele la plugărit: cu vitele scoate omul sărăcia din casă, zice Cultura Română Veche. Sau cu via, ar fi sărit vierii (crescătorii de vii și făcători de vinuri), sau cu pomii, ar fi sărit pomarii, sau cu meșteșugul, ar fi sărit meșteșugarii. Dar niciodată cu plugăria. Mai târziu sătenii au fost păcăliți, mai ales la câmpie și în dealurile scunde, să lase pomăritul, vieritul și păstoritul, ori alte lucrări bune, și să se țină doar din plugărit – ceea ce i-a sărăcit tot mai mult. Astăzi sunt și siliți la aceasta.

8Deși, evident, își asumă meritele pentru ceea ce produc oamenii și își atribuie cele produse – făcând din oamenii obișnuiți sclavii lor.

9Pentru deosebirea dintre sătean și țăran în Cultura Română Veche (= adevărată), a se vedea Țăranul, sufletul Țării…

Sfârșitul lumii. Între groază și bucurie

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. (Ioan 14:27)

Mult s-au obișnuit cei care sunt – ori ar trebui să fie – ai Bisericii lui Dumnezeu cu ideile apocaliptice străine.
Prin felurite scrieri, de la cele literare la (pseudo) teologice, prin filme de toate genurile, prin propaganda mai mult sau mai puțin conștientă a mass-mediei.

Ca și în privința Răstignirii Domnului Iisus Christos, și în privința Sfârșitului Lumii (”Apocalipsa”) găsim în gândirea și trăirea veșnică o morbidă fascinație pentru rău: suferințe, chinuri, necazuri, zbateri, țipete, strigăte, urlete, foc, potop, arderi, ucideri, înlănțuiri etc., etc.
Această centrare pe rău a Vestului are explicația sa – căci din prisosul inimii grăiește gura (Matei 12:34; Luca 6:45). Dar nu este ceea ce ne preocupă acum.
Pentru că mult mai arzător este – dacă tot am amintit de arderi – să vedem cât rău face la noi, în Ortodoxie, preluarea acestei gândiri și trăiri.

Cu durere și dragoste vedem pe copiii de toate vârstele ai Bisericii îngroziți, adică speriați, teorizați chiar, de chinurile care vor veni (expresie tipică Catolicismului și Protestantismului).
După model apusean, o mulțime de ortodocși ajung să fie preocupați până la patimă (obsesie) de detaliile „răului apocaliptic”.
Atât de mult se concentrează pe „puterea Anticristului”, pe chinurile care vor veni, pe strigătele ca stâncile să acopere pe oameni de aceste chinuri etc., încât ajung într-o stare de profundă și rea întristare (depresie), cu totul străină ucenicilor lui Christos.

Pentru luminarea și întărirea lor întru Domnul, dar și a noastră, a tuturor, e bine să ne aducem aminte de câteva lucruri.

În primul rând, citind Faptele Apostolilor găsim bucuria vieții în Christos a primilor Creștini – mii și zeci de mii.
Deși disprețuiți și chiar persecutați, inclusiv chinuiți uneori cumplit, ba chiar uciși, acești ucenici ai lui Christos trăiau bucuria vieții întru Domnul.

Citind epistolele apostolice rânduite prin Duhul Sfânt în Noul Testament, găsim aceeași bucurie a vieții în Christos.
Singurele supărări ale Apostolilor sunt ale depărtării de Dumnezeu ale credincioșilor.
Apostolii nu se plâng de răutățile societății, conaționalilor, autorităților etc.
Dimpotrivă, îi deplâng pe cei care le săvârșesc și care astfel se osândesc singuri.

Zice Sfântul Apostol Petru:

Iubiților, nu vă mirați de focul aprins între voi ca și cum vi s-ar întâmpla ceva străin! Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Christos, bucurați-vă! Pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare. De sunteți ocărâți pentru Christos, fericiți sunteți! (I Petru 4:13-14)

Atunci când Sfântul Apostol Pavel amintește chinurile sale o face în treacăt și pentru alții, iar nu ca pe o nevoie personală.

Toate acestea stând împotriva gândirii și trăirii apocaliptice apusene, care face din suferințe o obsesie, din pocăință tragedie și din chinuri nesfârșite statistici.
Toate acestea stau și împotriva preluării unor asemenea rătăciri de către Ortodocși.

Căci pentru mine viață este Christos și moartea un câștig (Filipeni 1:21), spune în Duhul Sfânt același Pavel Apostolul.

Și nu de la el o zice, așa cum nici Sfântul Petru nu o zice de la el, ci de la Dumnezeu Întrupat, Care ne-a spus și ne spune:

Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea!
Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri, că așa au prigonit și pe proorocii cei dinainte de voi! (Matei 5:11-12)

Iată gândirea și trăirea ucenicilor lui Christos, iată starea în care se află un Creștin în fața răutăților vieții!

Căci, după cum s-a scris, câți în Christos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat (Romani 6:3), căci moartea Lui este iertarea păcatelor noastre, după cum Învierea Lui este deschiderea porților Cerului pentru noi.
Astfel că ne îngropăm cu Domnul în moarte, prin Botez și prin Spovedanie, care este ca un al doilea botez, o spălare a sufletului și o reașezare în viața cu și întru Dumnezeu.
Ca să putem să umblăm întru înnoirea vieții, ca înviați din morți prin slava lui Dumnezeu, așa cum Însuși Domnul a fost înviat din morți prin slava Tatălui.

Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și Învierii Lui. (Romani 6:5)

Vedem, prin urmare, că întemeiați pe fapta și cuvântul Domnului nostru Iisus Christos, Apostolii și ceilalți ucenici ai Domnului întru bucurie au trăit în vremurile prigoanelor.
Pentru că, într-adevăr, pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi (Romani 8:18).

Aceasta este trăirea creștină.
Aceasta este trăirea creștină și în lux, și în sărăcie, și în pace, și în prigoană, și în bune, și în rele.

*

Dar, va întreba cineva,

Cum să ne bucurăm, când avem în față grupări secrete și publice uriașe, care lucrează la pierderea noastră? Cum să nu ne speriem, când vedem răutatea dezlănțuită împotriva Creștinilor? Cum să nu ne îngrozim, când valurile Iadului se ridică împotriva noastră, ca să ne înghită și să nimicească Biserica?

La aceste întrebări, ca la oricare întrebări întru slăbirea credinței, răspunsul nu este complicat: uitându-ne la cuvântul lui Dumnezeu și urmându-L.

Căci scris este,

Nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai au ce să facă!
Vă voi arăta însă de cine să vă temeți:
Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheena! Da, vă zic vouă, de acela să vă temeți!
Nu se vând, oare, cinci vrăbii cu doi bani? Și niciuna dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci și perii capului vostru, toți sunt numărați. Nu vă temeți: voi sunteți mult mai de preț decât multe vrăbii!
Și, vă zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. (Luca 12:4-9)

Vedem, prin urmare, că nu de prigonitori trebuie să ne temem: de ascultarea de cel rău trebuie să ne temem. Căci aceasta ne desparte de Dumnezeu și ne osândește la Iad. Pe când chinuirea sau uciderea săvârșite de prigonitori ne aduc slavă cerească și Raiul veșnic.

Vedem, prin urmare, că și în chinurile în care pare că suntem singuri și nu ne vede nimeni, Dumnezeu este cu noi și îngerii ne sunt alături.
Și prin faptul că și perii capului ne sunt numărați se arată că tot ceea ce îndurăm pentru Domnul este cunoscut lui Dumnezeu și va fi răsplătit.
Așa cum vor fi pedepsiți chinuitorii noștri – văzuți și nevăzuți – pentru fiecare rău pe care au încercat să ni-l facă – fie că au reușit sau nu.

Iisus Christos ne-a arătat calea care duce la viață:
este o cale care trece obligatoriu prin Muntele Măslinilor, adică prin viața în Biserica lui Dumnezeu, cu harul de aici (măslinele) și cu răutățile de aici (slugile răului venite cu bâte și săbii împotriva Domnului și ucenicilor Săi);
este o cale care trece obligatoriu prin fățarnica și mincinoasa clevetire și osândire a lumii, inclusiv a celor care sunt cei mai mari în societate;
este o cale care trece obligatoriu prin lepădarea de noi a celor care se tem și ascultă mai mult de lume decât de Dumnezeu;
este o cale care trece obligatoriu prin Golgota, cu toate chinurile ei, cu toată moartea și întunecimea ei;
este o cale care trece prin Iad pentru a ne urca mai presus de ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu, în lumina cea necreată, în bucuria veșnică, în pacea care covârșește toată mintea, în cunoașterea adevărată, în slava unor Zori eterni, în fericirea deplină.

Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea! (Ioan 16:33)

Pacea vă las vouă, Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze. (Ioan 14:27)

Primul cuvânt al Mântuitorului către ucenicii Săi, după Înviere, este pace:

Pace vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi! (Ioan 20:21)

Aceasta este calea creștină, aceasta este viața creștină: întru pacea lui Christos, întru bucuria Duhului Sfânt, întru grija paternă a Tatălui, adică întru Dumnezeu.
Și Dumnezeu fiind cu noi, nu mai are nicio importanță cine este împotriva noastră.
Căci aceia care sunt împotriva noastră sunt creaturi; oricât par de mari, sunt nespus de mici la scara Creației și puternice doar față de puterile noastre trupești.
Dar de partea noastră este Dumnezeu, Cel mai presus de Creație, Cel dincolo de timp și spațiu, Cel Atotputernic.
Doar să ne ținem de El cu inima și cugetul, cu puterile și cu sufletul nostru, ca ai Lui să fim.

Căci Sfârșitul Lumii este întristare și durere, groază și patimă, doar pentru cei înstrăinați de Domnul.
Iar pentru cei care Îl iubesc, este vremea încetării suferințelor și răului, este vremea pieirii răului și biruinței Binelui, este intrarea în Pacea Eternă, în lumina veșnică a lui Dumnezeu.
Este bucurie.

Maran atha, pace tuturor!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea