Categorie: Cultură

Istoria, cum – metodă şi ajutoare

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Dacă am vorbit despre Istoria, de ce?, se cuvine să ne întrebăm, se înţelege, şi cum…

Istoria este putere dacă este adevăr şi slăbiciune – sau chiar nimicire – dacă este mincinoasă.
De aceea este foarte important ca Istoria pe care o cunoaştem să fie cea adevărată.
Cum putem obţine acest lucru?

metodă

În primul rând, ferindu-ne să înlocuim golurile cu păreri, presupuneri, vorbe goale, idei preconcepute (prejudecăţi). O asemenea „umplere” a golurilor este totuna cu a încerca să umplem golurile dintr-o barcă folosind ghemotoace de hârtie de ziar sau igienică. Din clipa în care barca va fi pusă pe valuri, apa va pătrunde prin goluri. Şi, chiar dacă dăm vina pe alţii, de fapt este a noastră, a celor care am „umplut” golurile bărcii cu asemenea materii.

În Istorie, acolo unde nu ştim, spunem că nu ştim. Sinceritatea istorică este esenţială.

În al doilea rând, căutând sursele şi comparând interpretările.
Sursele istorice sunt de trei feluri: scrise, materiale şi orale.

Sursele orale sunt folositoare – mai ales odată transcrise! – în cunoaşterea întâmplărilor contemporane. Amintirile bunicului povestite de nepoţi sunt de mai mică încredere, adesea fiind transformate. Golurile de memorie – umplute reflex cu idei personale – dar şi subiectivismul personal, pot duce la deosebiri mari între realitate şi asemenea amintiri. Cu cât este mai mare depărtarea între întâmplări şi povestire, cu atât sursele orale sunt mai puţin de încredere.

Sursele scrise sunt extrem de folositoare. Ele rămân în forma în care au fost imprimate pe argilă, piatră, pergament, papirus, tencuială, hârtie sau oricare alt material folosit. Dar această stabilitate nu înseamnă că trebuie luate ca atare. Ele trebuie comparate între ele, dar şi cu celelalte surse ale vremurilor despre care ne vorbesc. Sursele scrise pot fi, de pildă, relatări de război ale participanţilor. Şi atunci este de înţeles că pot fi, chiar şi fără voie, părtinitoare. Dar pot fi părtinitoare – din felurite pricini – şi când aparţin cuiva din afara acelui război! Deci, e nevoie de discernământ şi obiectivitate în cercetarea şi înţelegerea lor.

Sursele materiale – dacă sunt vechi mai sunt numite şi arheologice – sunt de cea mai mare însemnătate. În sine, ele prezintă un foarte mare grad de obiectivitate: sunt. Ele sunt, şi gata. Papirusul pe care este scris un text creştin din secolul al III-lea d.Chr., de pildă, există ca atare, ca materie în sine. Cercetându-l, putem afla cum a fost făcut, ceea ce uneori ne poate arăta şi locul în care a fost făcut. O oală de Cucuteni, fie că este găsită între Siret şi Prut sau între Bug şi Nipru, este o oală. Ea există ca atare. Şi ne dă o serie de informaţii clare: din ce a fost făcută, cum a fost făcută, cum a fost împodobită, ce formă are etc. De aceea, sursele istorice materiale sunt extrem de folositoare. Dar şi mărginite! Un şir de siluete de pe o oală preistorică poate însemna foarte multe lucruri: o călătorie, o strămutare, o căutare, un joc, un dans, un ritual, o simplă podoabă, faptul că olarului îi plăcea să deseneze siluete… Tâlcuirea sau interpretarea surselor materiale – arheologice – este locul din care poate începe cunoaşterea adevărată sau falsă a Istoriei.

Privind aceste trei surse istorice fundamentale, ne dăm seama că o situaţie ideală este aceea a îmbinării lor. Dar şi de faptul că pot fi înţelese – aceleaşi surse – foarte diferit. Deci avem nevoie să cunoaştem direct sursele istorice (vom vedea îndată cum) şi să comparăm interpretările care există, pentru a putea vedea care este cea mai obiectivă.

ajutoare

Istoria se foloseşte, pentru a exista şi a fi cât mai adevărată, de unele ajutoare.

Acestea se numesc şi discipline auxiliare, cu toate că sunt „auxiliare” doar pentru Istorie. La rândul său, aceasta poate fi socotită auxiliară pentru acele discipline (şi pentru multe altele).

Asemenea ajutoare sau discipline auxiliare sunt:

– Geografia şi Geologia; fără cunoaşterea Geografiei devine cu neputinţă cunoaşterea Istoriei; Istoria nu este doar în timp şi nu este legată doar de oameni şi alte vietăţi, ci şi în spaţiu, deci legată de caracteristicile geografice – şi geologice – ale lumii.

– Arheologia; o disciplină esenţială pentru Istorie, Arheologia este cea care caută, cercetează şi descrie, cu o muncă, o răbdare şi, până la urmă, un eroism greu de apreciat de necunoscători, toate urmele vechi: ruine, ceramică, drumuri, cimitire medievale sau antice, gropi comune (inclusiv ale celor morţi de holeră sau ciumă), sticlărie, arme străvechi etc.; ea dă Istoriei acele surse istorice materiale amintite mai sus, atât de importante!

– Numismatica; pentru mulţi o simplă pasiune pentru monezi vechi, în fapt este o ştiinţă şi o artă, de foarte mare importanţă pentru multe zone ale cercetării şi cunoaşterii istorice; pentru că monezile dau detalii despre tehnica metalurgică, despre sursele de metal, despre structura politică, economică şi chiar administrativă, despre ridicări şi căderi de conducători şi ţări etc.

– Cronologia; este o disciplină istorică specială, de foarte mare importanţă; ea descrie, evident, aşezarea pe axa timpului a lucrurilor întâmplate; mulţi o confundă, foarte des şi foarte greşit, cu Istoria; totuşi Cronologia este cu totul altceva; Istoria este ceea ce merită ţinut minte, este lecţia experienţelor trecute; Cronologia este aşezarea în timp a întâmplărilor, este ştiinţa datării evenimentelor; aşa cum Geografia oferă harta fizică a Istoriei, Cronologia îi oferă harta temporală; deosebirea este esenţială, căci Istoria este, ca prezentare al lucrurilor, cunoaştere pentru toţi, în vreme ce Cronologia, chiar şi ca prezentare cere o vocaţie specială.

– Etnologia şi Folcloristica; aceste două discipline ştiinţifice sunt foarte importante pentru înţelegerea şi interpretarea datelor pe care le oferă izvoarele istorice materiale; Etnologia şi Folcloristica, fiecare în felul lor, cercetează cultura – materială şi spirituală – specifică feluritelor comunităţi (cătune, sate, regiuni etnografice, triburi, obşti, popoare, state etc.); această cunoaştere poate ajuta la înţelegerea mai bună a preistoriei (vremea dinainte de izvoarele scrise), dar poate şi ajuta la răstălmăciri (pentru că fiecare comunitate este, într-un anume fel, unică, pentru că fiecare epocă are specificul ei şi tot aşa).

– Teologia şi Filosofia; Teologia Ortodoxă explică, pentru cei care vor să vadă adevărul, mecanisme intime ale istoriei; Teologia Istoriei este o disciplină ortodoxă puţin cunoscută, dar foarte importantă pentru a înţelege şi cauzalităţile întâmplărilor trecute, precum şi ceea ce se numeşte astăzi Viitorologie; în general, Teologia ca Istorie a Religiilor, împreună cu Filosofia ca analiză a sistemelor ideatice/ideologice ajută în lămurirea multor mecanisme de gândire, motivaţiilor şi raţionamentelor ce au condus pe oameni – bine sau rău – de-a lungul Istoriei.

– Zoologia, Botanica, Etologia, Horticultura şi alte ştiinţe asemănătoare; mediul antropic (mediul creat de om) este totdeauna întrepătruns cu mediul natural; felurite vietăţi, de la cele dorite – găini, pisici, oi, câini, măgari, vaci, cai etc. – şi până la cele nedorite – păduchi, purici, viruşi etc. – l-au însoţit pe om totdeauna; alături de acestea sunt tot felul de plante, dar şi mucegaiuri – de la cele utile (ca cele de pe struguri, datorită cărora se face vinul) până la cele care îmbolnăvesc omul.

– Medicina, cu toate laturile ei; o ştiinţă – sau un sumum de ştiinţe – de maximă însemnătate pentru om şi viaţa lui, a cărei prezenţă în Istorie este esenţială, dar care şi explică foarte multe lucruri despre Istorie; există şi abuzuri, precum încercarea de a defini genetic naţiunile, în ciuda dovezilor ştiinţifice contrare.

– Dreptul şi ştiinţele juridice; acestea sunt esenţiale pentru a înţelege legile feluritelor societăţi construite de oameni de-a lungul istoriei şi o parte din cauzele înţelegerilor sau neînţelegerilor intra- şi inter- sociale;

– Arhivistica şi alte discipline asemănătoare, care se ocupă de buna păstrare a dateolor istorice, a documentelor, manuscriselor etc. şi care ajută la determinarea vechimii lor reale – unele pretinzând a fi mult mai vechi decât sunt de fapt;

– Lingvistica; o disciplină foarte complexă, care cere multe cunoştinţe şi multă răbdare, precum şi un studiu interdisciplinar foarte serios; cunoaşterea limbilor şi variantelor lor (graiuri, dialecte) este o parte importantă a perspectivei istorice; la fel cunoaşterea originii cuvintelor (nu întotdeauna posibilă cu siguranţă).

– Metalurgia şi alte ştiinţe ale materialelor dau Istorie baza pentru a afla cât mai multe despre obiectele vechi – izvoarele materiale, adică – descoperite.

Şi tot aşa, putem ajunge să vedem că, după domeniul Istoriei pe care îl atingem, vom cuprinde între ajutoarele Istoriei toate domeniile cercetării şi creativităţii umane, de la Matematică şi până la Filosofie sau Estetică.

Pentru că Istoria este învăţătoarea vieţii, este ceea ce merită ţinut minte din tot ce a fost. Şi orice disciplină, ştiinţă sau artă este întemeiată pe experienţa trecutului, adică pe o latură sau alta a Istoriei.

(urmează Istoria, cum? Izvoarele scrise (I))

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România, Romania, Imperiul Roman… Câteva surse

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Motto: „The people of the „Byzantine Empire” had no
idea that they were Byzantine. They regarded
themselves as the authentic continuators of the
Roman world: the Romans living in Romania.”
Clifton R. Fox

Deşi au trecut doar câteva zile de când a apărut „Romania, a.k.a. Imperiul Roman – scurtă istorie„, există mai multe reacţii pe temă.
Mai multe dintre ele se pot rezuma la afirmaţia „N-am mai auzit niciodată aşa ceva!”

Desigur, pentru cei care nu cunosc Bizantinologie ideea că Imperiul Roman s-a numit altfel decât „Imperiul Roman”, că „Imperiul Bizantin” este o denumire peiorativă născocită în secolul al XVI-lea din motive propagandistice etc. sunt idei noi.
Dar pentru cei care au cercetat izvoarele… sunt de fapt informaţii comune.

Cel care ar putea merge prin timp, oricând între anii 325 şi 1453, la Constantinopole, ar constata direct faptul că locuitorii acestui oraş nu auziseră de vreun stat numit „Imperiul Bizantin”. Este interesat de observat că din secolul al VII-lea „Imperiul Roman de Răsărit” sau „Imperiul Bizantin” devine de limbă greacă. Doar că nu ni se oferă niciodată, de niciun specialist, echivalentul grecesc al denumirii „Imperiu Bizantin” sau „Byzantine Empire”. De ce? Pentru că echivalentul grecesc este… Ῥωμανία! Adică „Romania”!
Denumire oficială, folosit în zeci de mii de documente „bizantine”. Doar că autorii lor le-ar fi numit romaice.

Avem aici de-a face cu pagini ale istoriei foarte puţin cunoscute în România.
Ocupaţia sovietică din 1944-1956 a impus renunţarea pe cât posibil la tot ceea ce însemna latinitate sau romanitate. Termenii erau anatema în epocă. Se preferau originea dacă şi originea slavă, mai ales pe baza unei anumite înrudiri între vocabularul traco-dac şi cel vechi slav, dar şi a apartenenţei de categoria limbilor satem (indo-europene) ale celor două grupe.
Astfel, ocupaţia sovietică avea o „bază” spre a „dovedi” că Românii sunt, de fapt, „un fel de slavi”, atât prin moştenirea dacico-tracică, dar şi prin cea slavă. Desigur, aceasta din urmă exacerbată masiv în epocă. În Moldova ocupată de Ruşi acest curent ideologic, de egalitate între Slavi şi Daci, este activ şi astăzi.

Ca urmare şi în facultăţile de istorie dimensiunea romană devine secundară. Istoria Imperiului Roman se studiază foarte puţin, foarte general şi, de obicei, printr-o prismă strict negativă.
Această tradiţie sovietică rămâne şi în regimul neo-comunist din România de după 1989. Nu doar că propaganda comunistă dădea roade în gândirea Românilor. Dar o serie de agenţi „români” ai Securităţii şi KGB-ului, din ţară şi străinătate, o continuă cu spor.

Ca urmare, este extrem de greu să găseşti astăzi pe cineva familiarizat şi în mare cu realităţile istorice romane.
Ceea ce este paradoxal e că nici Românii din Apus, care au acces la alte surse de informaţie, nu le văd, nu le consultă sau, pur şi simplu, nu le înţeleg.

Enciclopedia Britanică este un instrument al culturii britanice, având linii de propagandă proprii, unele rămase din vechile linii catolice şi protestante. Cu toate acestea, deşi refuză să amintească termenii Romania şi Ῥωμανία pentru ceea ce numeşte „Byzantine Empire”, consemnează şi că:

„The very name Byzantine illustrates the misconceptions to which the empire’s history has often been subject, for its inhabitants would hardly have considered the term appropriate to themselves or to their state. Theirs was, in their view, none other than the Roman Empire, founded shortly before the beginning of the Christian era by God’s grace to unify his people in preparation for the coming of his Son. Proud of that Christian and Roman heritage, convinced that their earthly empire so nearly resembled the heavenly pattern that it could never change, they called themselves Romaioi, or Romans.” (aici)

Traducerea noastră:

„Însuşi numele de Bizantin ilustrează prejudecăţile care au făcut adesea obiectul istoriei imperiului. Pentru că locuitorii cu greu ar fi putut considera termenul potrivit pentru ei sau statul lor. Ei erau, în propria viziune, nimic altceva decât Imperiul Roman, fondat cu puţin înaintea de începutul Erei Creştine prin harul lui Dumnezeu, ca să unească oamenii în pregătirea venirii Fiului Său. Mândri de moştenirea Creştină şi Romană, convinşi că împărăţia lor pământească aminteşte îndeaproape modelul ceresc veşnic, se numeau pe ei înşişi Romaioi, sau Romani.”

Fidelă unei tradiţii apusene de negare a continuităţii Imperiului Roman după căderea Romei în 476 d.Chr., Enciclopedia Britanică „uită” să ne spună numele oficial al ţării.

Dar o serie de autori, precum Fergus Millar sau Charles Freeman, dar şi mulţi alţii, sunt mai corecţi. În faţa izvoarelor istorice, clare în această privinţă, ei amintesc faptul că numele „Imperiului Bizantin” a fost, de fapt, Romania. In zona Bizantinologiei această realitate este arhicunoscută. Discuţiile se poartă, cel mult, asupra aprecierii privitoare la îndreptăţirea sau nu a locuitorilor şi conducerii Romaniei de a păstra acest nume venit din vechime. Dar faptul că denumirea „Imperiului Bizantin” era Romania nu este contestată de specialişti. Pentru că documentele „bizantine” sunt absolut categorice în această privinţă.

Michel Kaplan notează:

„Imperiul Bizantin se înscrie pe urmele Romei fără nicio întreurpere a continuităţii: el este Roma care continuă în Răsărit, suveranul intitulându-se până în 1453 împărat al romanilor. Revendicarea romanităţii, însoţită de vocaţia sa universală, rămâne prezentă chiar şi când realizarea acesteia a devenit total irealistă. Pe scurt, Imperiul Bizantin este înainte de toate roman.” (Michael Kaplan, Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2010, p. 15)

Louis Brehier spune:

„Imperiul Bizantin este dezvoltarea organică a Imperiului Roman” (Louis Brehier, Le developpement des etudes d’histoire byzantine, în Revue d’Auvernge, 1901, 1, p.33)

Alţi istorici, precum Charles Diehl, fideli propagandei Papalităţii, deşi recunosc în treacăt faptul că „Imperiul Bizantin” se numea „roman”, îi neagă din răsputeri continuitatea, romanitatea şi legătura cu Romania veche.
Este o linie, după cum am subliniat, propagandistică.
În 1557, un autor catolic german, adept al ideologiei imperiale germano-papale, lansează termenul „bizantin”, până atunci necunoscut, sub forma unui titlu, „Corpus Historiæ Byzantinæ„.
Termenul a fost inspirat de numele tracic al satului pescăresc pe care îl cuceresc întâi Grecii, spre a-l folosi ca port pentru navele lor, apoi Romanii. Doar că din anul 325, când episcopii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea sunt aduşi de Constantin cel Mare să sfinţează zidurile oraşului aflat în construcţie, Constantinopole a fost, totdeauna, singurul său nume. Iar ţara s-a numit, după cum am amintit, Ῥωμανία (Romania) sau Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων (Împărăţia Romanilor).

Reputatul specialist Stelian Brezeanu spune:

„A afirma că Roma lui Constantin continuă Roma lui August, că între ele nu există o ruptură brutală este un fapt de netăgăduit. […] Noua Romă, cum se autointitula Bizanţul încă de la început, este continuatoarea, nu moştenitoarea, Romei cezarilor.Întreaga tradiţie şi ideologie politică a basileilor afirmă cu tărie acest lucru. […] Statul este, până în ultimele sale zile, „împărăţia romanilor” (basileia tôn Rhōmaiōn), suveranii se intitulează „basilei ai romanilor”, în vreme ce cetăţenii imperiului se autodefinesc „romani” (Rhōmaioi). Chiar şi străinii, inclusiv occidentalii, îi numesc Romani pe împăraţii lor, imperatores Romanorum [împăraţii Romanilor n.n.], iar statul lor imperium Romanorum sau Romania.” (Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 7)

Profesorul Emanoil Băbuş consemnează:

„… locuitorii Imperiului Bizantin se numeau pe ei însuşi romei, iar ţara lor era Romania sau pământul roman.” (Pr. prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul. Istorie şi spiritualitate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010, p. 7)

Profesorul Clifton R. Fox notează:

„The people who lived in the „Byzantine Empire” never knew nor used the word „Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of „Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as „Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as „Romania” [Romanland]” (textul integral aici)

Traducerea noastră:

„Oamenii care au trăit în „Imperiul Bizantin” nu au cunoscut şi nu au folosit vreodată cuvântul „Bizantin”. Se ştiau ca Romani, nimic mai mult şi absolut nimic mai puţin. Prin mutarea capitalei împărăteşti de la Roma pe Tibru în Roma Nouă pe Bosfor, numită Constantinopole, Împăratul Constantin I a transferat de fapt identiatea Romei unui loc nou. Mult înainte de Constantin I ideea de „Roma” devenise ceva separat de Oraşul Etern de pe Tibru. Pentru că un Roman însemna cetăţean roman, oriunde ar fi trăit el. Înaintea epocii imperiale, în 89 î.Chr., o lege romană a dat cetăţenia romană oamenilor din toată Italia. Mai apoi, cetăţenia a cuprins un număr tot mai mare de oameni din felurite părţi ale Imperiului. În 212, Împăratul Caracala declară cetăţeni romani pe toţi oamenii liberi din Imperiu, îndreptăţiţi a se numi Romani, nu doar supuşi ai Romanilor. În doar câteva decenii, oamenii au început să se refere la întregul Imperiu mai rar [în latină] ca la „Imperium Romanorum” [Domeniul Romanilor] şi mult mai des ca la „Romania” [Ţara Romană]”

Observăm astfel că termenul de Romania pentru Imperiul Roman, înlocuind formele vechi Terra Romanorum şi Senatus Populusque Romanum, sau pe aceea mai nouă de Imperium Romanorum, se răspândeşte din secolul al III-lea d.Chr.
Clifton R. Fox are, de altfel, în întreg material pe temă, la adresa indicată mai sus, pe care cunoscătorii de limbă engleză îl pot savura direct.

Închei această scurtă prezentare de referinţe cu un text al unei surse populare pentru iubitorii internetului:

„The Byzantine Empire, also referred to as the Eastern Roman Empire, was the continuation of the Roman Empire in the East during Late Antiquity and the Middle Ages, when its capital city was Constantinople […]. It survived the fragmentation and fall of the Western Roman Empire in the 5th century AD and continued to exist for an additional thousand years until it fell to the Ottoman Turks in 1453. During most of its existence, the empire was the most powerful economic, cultural, and military force in Europe. Both „Byzantine Empire” and „Eastern Roman Empire” are historiographical terms created after the end of the realm; its citizens continued to refer to their empire as the Roman Empire (Greek: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, tr. Basileia tôn Rhōmaiōn; Latin: Imperium Romanum), or Romania (Ῥωμανία), and to themselves as „Romans”.” (sursa este wikipedia în limba engleză, aici).

Traducerea noastră:

„Imperiul Bizantin, de asemenea numit şi Imperiul Roman de Răsărit, a fost continuarea Imperiului Roman în Est în timpul Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, când capitala era la Constantinopole […]. El a supravieţuit fărâmiţării şi prăbuşirii Imperiului Roman de Apus în secolul V d.Chr. şi a continuat să existe pentru încă o mie de ani până a căzut sub Turcii Otomani în 1453. În marea parte a existenţei sale, imperiul a fost cea mai puternică forţă economică, culturală şi militară în Europa. Amândouă [formele] „Imperiu Bizantin” şi „Imperiu Roman Răsăritean” sunt termeni istoriografici creaţi după căderea acestei ţări; cetăţenii contiuaseră să se refere la imperiul lor ca la Imperiul Roman (Greacă: Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων, transliterare Basileia tôn Rhōmaiōn; Latină: Imperium Romanorum) or Romania (Ῥωμανία) şi la ei înşişi ca „Romani”.”

Merită amintite, la sfârşit, următoarele:

  • Ducele Menumorut declara el însuşi că ţine de „Împăratul meu de la Constantinopole”. Această afirmaţie a interesat prea puţin istoriografia românească, deşi are foarte mare greutate. Într-adevăr, titlul de dux sau duce, tradus în bulgara veche (slavonă) ca voievod, înseamnă în Antichitatea romană târzie şi în Evul Mediu al Romaniei răsăritene comandant militar suprem al unei regiuni. În Apus, în lumea germano-neolatină, devine un titlu nobiliar cu un înţeles mai complex. Ducii dintre Tisa şi Carpaţi atestaţi de sursele germane şi ungureşti în secolele IX-XI nu ţin de Apus, fiind, în fapt, în duşmănie cu acesta. Şi ţin, după cum o recunosc ei înşişi, de Constantinopole. Este o prezenţă a Romaniei la nordul Dunării, în vechea Dacie, în secolele amintite (IX-XI), pe care o socotim esenţială pentru istoria noastră, a Românilor.
  • Termenul de Romania este folosit şi de Arabi sau Turci. De fapt vestul Asiei Mici, dar şi teritoriile europene dinspre Marea Neagră şi Marmara poartă numele de Rumelia sau chiar Romania (inclusiv pe hărţi antice) chiar în timpul Imperiului Otoman. Romania într-o hartă din secolul al XVII-lea - b
  • În 1453 căderea Constantinopolului nu aduce prăbuşirea întregii Romanii, pe atunci o confederaţie de principate (conduse de familii înrudite între ele, având ca centru familia împărătească din Constantinopole). Imperiul de Trapezunt mai rezistă o vreme, căzând apoi în faţa Turcilor. Cade, sub atacuri turco-tătare, şi Principatul de Doros (Theodoros-Mangop).  Dar Muntenia şi Moldova, cu toate uluitoarele furtuni şi uragane ale istoriei, rămân. Şi se unesc în 1859 sub numele de Principatele Române Unite sau România. În 1918 alte teritorii – părţile de est şi nord ale Moldovei, Transnistria, Basarabia şi Bucovina – , Transilvania, Crişana, Maramureşul, Banatul şi Timocul proclamă unirea cu România. Din pricini pe care nu le arătăm aici, doar părţi din Maramureş, Banat şi Crişana intră în România, iar Transnistria şi Timocul rămân în afară. În 1944 alte părţi din România sunt pierdute, dar ţara supravieţuieşte. Până astăzi.

Sunt doar câteva din datele care lămuresc problema continuităţii numelui Romania, de la adoptarea lui în secolul III d.Chr. şi până în prezent, sub forma România.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi civilizaţie românească. Familia Leancă, Braşov-Bucureşti (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Cartierul Covasna din Bucureşti am avut bucuria de a cunoaşte mulţi oameni extraordinari. Nu ştiu cât o să apuc să scriu despre alţii, dar aş vrea să însemnez astăzi câteva rânduri despre Familia Leancă.

Familia Leancă din Bucureşti are origini atât din părţile Sorocăi, de lângă Nistru, Virgil Leancă, cât şi ardeleneşti, Ioana Leancă, fostă Surdu, de langa Braşov, din Ţara Bârsei. Profesorii Gheorghe Leancă (1909-1984) şi Elena-Pelaghia Leancă (1915-2015), părinţi şi socri ai celor doi, au muncit toată viaţa la catedră.
În acelaşi timp, au lucrat din greu şi cu tot sufletul, după o străveche tradiţie românească, spre a ţine vie cultura în Bod, lângă Braşov. În Bod (în germană Brenndorf), unde au locuit cel mai mult si au activat pâna la pensionarea lor, in 1969 şi respectiv ȋn 1972, cu sprijinul Căminului Cultural şi al multor oameni cu inimă, Prof. Gheorghe Leancă, ajutat de soţia sa Elena-Pelaghia, a înfiinţat şi crescut un cor mixt, româno-german. De muzică populară.

Actul nu a cerut doar muncă, ci şi foarte mult curaj, pentru că venea într-o vreme în care minoritatea germană era foarte rău privită şi de ocupanţii sovietici şi de colaboraţioniştii din aparatul de stat.
Cu toate acestea corul româno-german din Bod nu doar că a luat fiinţă, dar a şi cucerit, prin cântecele populare româneşti şi germane, inimile multora. Astfel, la ,,Al VI-lea Concurs al Formaţiilor Artistice de Amatori”, din aprilie 1961 – într-o vreme de “dezgheţ” politic – corul reuşeşte să primească până şi Premiul I pe Regiunea Braşov (acesta constând într-un televizor Temp 3). După acest succes corul a fost invitat şi la Televiziunea Naţională (Fotografia anexată).

Cor mixt roman-german din BOD in 1964 la TV (prof. El. P. Leanca era in ansamblu, prof. Gh. Leanca dir. Camin Cultural).jpg

Profesoara Elena-Pelaghia Leancă era şi instructor de dansuri populare. Ca urmare a fost cea care a asigurat pregătirea pentru unele formaţii şcolare de dans popular din Braşov. Dar şi pentru grupe de foşti elevi ai săi, cu care a obţinut la concursurile de amatori un meritat loc trei pe toată regiunea Braşov, incluzând şi Sibiul. Dintre dansurile executate de aceste formatii de amatori nu lipsea niciodată Călușul.

Sunt doar câteva rânduri despre munca şi viaţa unor români care au ştiut să nu trăiască doar pentru mâncare, casă şi distracţie. Care au ştiut să dea un rost vieţii, să construiască, să facă lumea ceva mai frumoasă.
Rânduri pe care le-am scris cu ajutorul d-lui Virgil Leancă, fiul celor doi eroi români. Şi pe care sper să le completez cu alte rânduri, în viitor. Adică…

va urma…

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură și civilizație românească. Patru (stră)bunici

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii
Așa cum orice om are, firesc, patru bunici, și Neamul Românesc are patru neamuri sau civilizații din care se trage.
I. Pe de-o parte este Neamul TRACO-ILIRILOR.
Un neam răsfirat și dezbinat, războinic, foarte războinic, atât de războinic încât se credea că Zeul Războiului este trac. Şi, tocmai de aceea, dezbinat. Atât de dezbinat încât luptele între feluritele sale ramuri erau ceva mai mult decât obișnuit.
Un neam în stare să treacă peste deosebirile lingvistice, să se unească dincolo de dialecte – și, uneori, chiar dincolo de limbi de sine stătătoare – dar ajungând să se dividă, până la sânge, pentru o idee, un principiu, o părere oarecare… (sună cunoscut?)
Un neam care, și la nord, și la sud de Dunăre, a creat o metalurgie a argintului și a aurului de mare frumusețe.
Un neam totodată inovator și conservator. Care a păstrat tipuri ceramice, tehnici de metalurgie şi de construcție extrem de primitive, rămase din negurile adânci ale preistoriei. Dar a și preluat, dezvoltat și inovat alte noi tehnici, fie de la Celți, Sciți, Romani, Greci sau alții, fie proprii.
Un neam în care DORUL DE EXCELENȚĂ a fost atât de mare încât i-a dat pe Artistul Orfeu și Adoratorul Plăcerilor Dionisos-Bachus, pe Ascetul Zamolxe și Maniacul Sexual Priap… toți zeificați! Zeificați de grupuri diferite de traco-iliri, care nu au șovăit să pună mâna pe arme pentru a-și impune zeitatea preferată. Până și Orfeu însuși cade ucis de femeile adepte ale lui Dionisos-Bachus.
Nu este de mirare, deci, că în vreme ce la unele triburi ale acestui neam viaţa era preţuită, în vreme ce la altele aducerea de jertfe umane şi crima erau ceva obişnuit. Fiecare, după religia lui…
Un neam din care s-au desprins roiuri ce au migrat înspre pământurile unora dintre străbunii lor, în nordul Mării Negre și al Caucazului, amestecându-se cu Scito-Sarmaţii. Alţii au mers în Asia Mică, unde au întemeiat Misia, Pontul, Frigia și alte state. În Asia Mică, de altfel, unii dintre ei s-au unit cu străvechi populații locale, dând Neamul Armenilor, care are cea mai apropiată limbă de vechea tracă. (Migraţiile asiatice traco-ilire au loc, probabil, în jurul anului 1.000 î.Chr.)
Alții – în urma aceleiaşi migraţii spre răsărit – au ajuns și mai departe, în nordul Iranului de astăzi, amestecându-se cu Sciții de aici – nu chiar necunoscuți – și cu cei din Afganistanul de astăzi. Parţii sunt un amestec între Sciţi, Traci şi populaţiile locale. (A nu se confunda cu Perşii!!)
Costantin_nord-limes_png - c
II. Am amintit astfel de SCIȚI, alți străbuni ai Neamului Românesc.
Neamul Sciților nu poate fi urmărit după limba vorbită, deși s-a încercat acest lucru. Zadarnic.
Avându-și începuturile în primele populații indo-europene – și, în parte, chiar dincolo de ele, în preistoria Asiei Centrale – Sciții se defineau în primul rând prin CULTURĂ.
Sau, cum se mai spune, prin felul lor de a trăi.
Se știe, mai de către toți, că Sciții au fost mari călăreți și arcași.
Arcul scitic, inventat de ei în timpuri imemoriale, este revendicat apoi, datorită genialității lui, de tot felul de alte neamuri.
Priceperea lor în lucrarea aurului și argintului este, până acum, cea mai înaltă cunoscută vreodată.
Descoperirile uluitoare din mormintele scitice ale Asiei Centrale și Siberiei întrec frumusețile atât de mari ale Văii Regilor din inima Regatului Tracilor Odrizi.
Se știe mai puțin că Sciții aveau două ramuri mari, Sciții de Câmpie și Sciții de Pădure.
Primii, iubitori ai mărilor de iarbă întinse printre râurile și codrii Preistoriei și Antichității, din părțile Dunării până în adâncurile Siberiei, în nordul Mongoliei actuale.
Ceilalți, legați mai ales de pădurile din aceste părți, în care foloseau fie cai mărunți, fie chiar, după unele mărturii arheologice și etnologice, chiar cerbi.
Au trăit printre Sciți și mulți Traci, dar și oameni din multe alte popoare, încât Neamul Sciților pare un fel de uriașă confederație a unor iubitori de libertate, călătorie și violență, de artă, vânătoare și NESFÂRȘIT.
Unii dintre ei au fost de o duritate extremă, folosind ţestele duşmanilor drept cupe, aducând jertfe omeneşti etc.
Iar dacă am amintit de Dorul de Excelență al Traco-Ilirilor, trebuie să spunem că SETEA DE EXCELENȚĂ a Sciților a fost cel puțin la fel de mare, ducându-i adesea la extreme.
Din Panonia și până în inima Chinei de astăzi, din părțile Mării Baltice și până în nord-vestul Indiei – unde Djații și alte ramuri încă le poartă tradițiile – Sciții au făcut istorie.
La un nivel și într-o complexitate ce uimește pe cercetători și are nevoie de încă multă, foarte multă cercetare, pentru a fi scoase la lumină.
Românii au păstrat vechile tradiții ale Sciților până foarte de curând. Românii zaporojeni, românii iubitori de cai – până la nebunie – din Câmpia Tisei, Bărăgan, Mostiștea, Teleorman ori sudul Basarabiei sunt doar câteva exemple. Distruse de neprieteni și de comunism și, din păcate, nerefăcute încă…
Costantin_nord-limes_png - c
III. În al treilea rând îi așezăm aici pe cei al căror nume îl ducem înainte, spre Veșnicie, Romanii.
La începuturile lor, acum peste 3.000 de ani, Romanii au fost o populație mică. La prima vedere, chiar neînsemnată.
Câteva mii de oameni, așezați în locuri banale, pe malurile unui râu mărunt, Tibrul.
Dar stăpâniți de aceeași SETE DE EXCELENȚĂ ca și Traco-Ilirii sau Sciții. La care însă au adăugat trei lucruri NOI, care le-au definit devenirea:
1. Res Publica: treburile publice, Nevoile Neamului, sunt mai presus de treburile sau nevoile personale; sunt ABSOLUTE.
2. Ca urmare, oricât am fi de dezbinați din pricina treburilor sau nevoilor personale, în fața dușmanilor Neamului și/sau Țării NE UNIM (că DUPĂ ce am terminat cu dușmanii, ne luăm cearta de la capăt sau nu, e altă poveste).
3. ORDINEA. Ordinea Romanilor a fost un fenomen unic. Singurul popor ce s-a apropiat de această gândire a fost cel care a întemeiat Imperiul Chinez. De aceea aceste două țări – Romania și China – sunt singurele rămase din Antichitate și până astăzi.
Timp de sute de ani micii Romani (mici ca număr, mici ca statură) s-au apărat iar și iar împotriva celor din jur – sau mai de departe – care îi tot atacau.
De la Sabini la Celți, de la Etrusci la Greci sau Cartaginezi, șirul celor care i-au atacat – și chiar i-au cucerit – este uriaș.
Intrați sub stăpânirea Celților sau Etruscilor, de pildă, Romanii au refuzat să se socotească învinși altfel decât „PENTRU O VREME”.
Și când a venit clipa, s-au eliberat. Ba chiar au ajuns să-i cucerească pe invadatori.
Realizările Romanilor sunt atât de mari și atât de frumoase încât ura unora față de ei nu cunoaște limite.
Se încearcă înfățișarea lor drept un neam de invadatori – deși o comparație cu mongolii, otomanii, hunii sau alții asemenea arată mai mult decât o gigantică deosebire, o OPOZIȚIE FIINȚIALĂ.
Romanii erau, la peste 500 de ani de la așezarea lor în Peninsula Italică, o țară mai mică decât Județul Neamț de astăzi.
Dar o țară al cărui popor avea o DEMNITATE uriașă, o iubire de LIBERTATE uriașă, o TĂRIE invincibilă.
Astfel poporul acesta, Roman, a devenit, pas cu pas, modelul celor din jur.
Atacați sau admirați, au găsit căi pentru a-i cuprinde pe cei din jur în Ordinea Romană, au găsit mijloace diplomatice pentru a se înțelege cu cei cu care nimeni înainte nu se putuseră înțelege.
Și au creat o ARMATĂ extraordinară.
Unirea dintre Romani și, respectiv, Sciți și Traco-Iliri, s-a făcut exact pe SETEA DE EXCEPȚIONAL a celor trei națiuni, pe care buna rânduială romană o făcea posibilă nu doar pentru vârfuri, ci pentru cei mai mulți.
De la Veneți și alți traco-iliri nordici până la cei din Epir și Macedonia – mânați de o străveche dușmănie și luptă împotriva invadatorilor Greci – mulți au fost cei care s-au alăturat cu bucurie Romanilor. Găsind în ei, în ciuda deosebirii de limbă, suflete înfrățite în aspirații dar având în plus acele trei elemente unificatoare esențiale.
Costantin_nord-limes_png - c
IV. Celții
Acești străbuni ai noștri, Celții, sunt foarte puțin cunoscuți Românilor de astăzi. Cu toate că au locuit, alături de ramura nordică a Traco-Ilirilor, Dacii, din părțile Tisei până dincolo de Nistru. Cu toate că urmele lor se găsesc din Apusul îndepărtat până dincolo de Nipru, din nordul Carpaților și al Mării Negre până în Asia Mică și sudul Macedoniei. Cu toate că Celții au fost parte esențială a istoriei Traco-Ilirilor și Romanilor, ba chiar și, pentru câteva secole, a Sciților europeni.
Cultura fierului, adusă de ei în extinderea lor către Răsărit, a fost asumată și dezvoltată de Traco-Iliri, dar și de Sciți.
Celții au avut o spiritualitate aparte, în care se pot recunoaște asemănări și cu orfismul, pe de-o parte, dar și cu trăirismul dionisiac, pe de alta.
Războinici temuți – cuceritori, pentru o vreme, și ai Romanilor, și ai Traco-Ilirilor – Celții sunt cei care, întrebați dacă se tem de ceva i-au răspuns tracului elenofil Alexandru cel Mare „Ne temem doar de Cer, să nu cadă pe noi!”
Sintagmă pe care cu drept cuvânt Românii o atribuie străbunilor lor. Celții.
ÎNCHEIERE
Unul dintre cele mai rele și ridicole lucruri este să vezi un nepot care își reneagă unul sau alții dintre bunici.
Străbunii noștri sunt cei pe care ni i-a dat Dumnezeu.
Cu bunele și relele lor.
Cele rele să se spele, cele bune să se adune!
Costantin_nord-limes_png - b mic
Unirea, în ceea ce s-a numit Romania, a Romanilor, Celților, Traco-Ilirilor și Sciților a fost cadrul ce a asigurat, prin lucrarea de înnobilare spirituală și eliberare duhovnicească a Creștinismului, nașterea Neamului Românesc.
Păstrăm în noi foarte multe și de la ceea ce ne-au dat Sfinții Apostoli și ceilalți Ucenici ai lui Hristos care ne-au adus Evanghelia, dar și foarte multe din cele moștenite de la Traco-Iliri, Sciți, Romani și Celți.
Pentru ca cele rele să se spele și cele bune să se adune, pentru a putea să fim uniți și să ducem în Veșnicie moștenirea străbună avem nevoie să ne cunoaștem și să ne respectăm înaintașii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Mihai-Andrei Aldea

Împăratul Verde, Împăratul Roşu

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

În basmele româneşti apar adesea Roşu-Împărat sau Împăratul Roşu, dar şi Verde Împărat sau Împăratul Verde. Mult mai rar apar Galben Împărat sau Împăratul Galben, Împăratul Alb (nu-l pot scrie alb!!) şi, desigur, Împăratul Negru. Cu care se încheie lumea de basm a împăraţilor coloraţi.

De mic m-am întrebat de unde vin aceştia.
Şi astăzi, am o părere. O ipoteză, ca să ne exprimăm ştiinţific.

Unul dintre cei mai iubiţi împăraţi ai Românilor a fost şi rămâne Sfântul Constantin cel Mare. Al cărui tată a fost Constanţiu cel Verde. Sau, în „străineză”, Constantius Chlorus.
Cuvântul „chlor” însemna verde. Şi de aceea a şi fost dat elementului clor (simbolul Cl în chimie), care a fost izolat sub forma unui gaz (mai greu decât aerul) de culoare verde.

De ce i se spunea „cel Verde”?
Nu ştim exact. Poate pentru că era „verde ca bradul”, adică foarte voinic. Poate pentru că avea o piele palidă, galben-verzuie, cum cred unii apuseni. Oricum, nu asta contează. Pentru că esenţial este faptul că avem un Verde Împărat atestat istoric! Ceea ce mi se pare extraordinar! Dacă mai adăugăm şi faptul că a fost mult iubit de cei pe care i-a condus, avem încă un argument pentru intrarea sa în folclor drept prototip al Împăratului Verde… 

Dar Împăratul Roşu, există pe undeva? Prin Istorie, vreau să spun.
Că, de, este şi mai întâlnit în basme decât fratele lui, Împăratul Verde!
Ei bine, DA.
De fapt, culmea, mai toţi împăraţii Romaniei erau roşii! Pentru că îmbrăcămintea lor obişnuită, spre deosebire de a oamenilor obişnuiţi, era aşa numita purpură. Zisă şi „purpură împărătească„, deşi e cam pleonastică exprimarea.
Astfel că împăraţii noştri erau de obicei roşii…

A doua culoare împărătească, după cea purpurie, era culoarea aurului, galbenul strălucitor. De fapt multe secole de-a rândul culorile româneşti fundamentale au fost roşul şi galbenul (auriu), culorile împărăţiei noastre, culorile Romaniei. Chiar şi acvila bicefală, simbolul împărătesc, era desenată (pictată, zugrăvită) cu auriu pe fond roşu (purpură).
De asemenea au fost împăraţi care iubeau nespus de mult aurul şi podoabele din aur, ajungând să pună în umbră purpuriul.
Astfel că existenţa, uneori, a unui Galben Împărat în basmele româneşti capătă, iată, îndreptăţire.

Mult mai rar este Alb Împărat. Dar poate exista o atestare istorică a unui asemenea împărat?
Să fie vorba despre împăraţi ajunşi la adânci bătrâneţe, cu părul alb ca neaua?
Nu se potriveşte, de vreme ce uneori sunt, în basme, cu asemenea plete albite de vreme şi Împăratul Roşu, şi Verde Împărat, şi Galben Împărat, şi Împăratul Negru…
Deci?
Ei bine, avem, de fapt, şi un Împărat Alb. Ca o excepţie şi raritate.
Acesta este chiar Constantin cel Mare!
Care, botezându-se cu puţin înainte de moarte, nu doar că a păstrat hainele albe în locul celor purpurii, dar chiar a lăsat cu limbă de moarte – şi aşa s-a făcut! – să fie îngropat în haine albe, pe un pat alb. Avea 63 de ani, părul alb, hainele albe, patul de îngropare şi sicriul albe, mormântul din marmură albă.

În sfârşit, ajungem şi la Împăratul Negru.
Pentru care am două explicaţii convergente.
Pe de-o parte, imperiul germanic ridicat de Papalitate din secolul al VIII-lea încolo preia acvila bicefală a Imperiului Roman (Romania). Dar era primejdie să se confunde această stemă, acest simbol, cu cel al Romaniei care încă exista şi îşi folosea mai departe acvila bicefală (auriu-purpurie sau galben-roşie, cum vrem să spunem). Astfel că acvila bicefală germană este… aţi ghicit!, neagră.
În acelaşi timp, o serie de împăraţi orientali sau sudici au fost negricioşi. Situaţie la care se adaugă şi legenda căutării osemnitelor lui Baba-Saltâc de către Baiazid. Căutare lungă, în cursul căreia împăratul turc a purtat numai haine de culoare neagră.
Din aceste două surse, iată, avem atestată istoric existenţa unor împăraţi „negri”.

Ceea ce nu am găsit nici în basmele noastre, nici în istoria noastră, a fost vreun Împărat Albastru*. Ceea ce, poate, dă puţină tărie ipotezei mele. Sau nu…
Oricum ar fi, mi se pare minunat să găsim în istorie aceşti „împăraţi coloraţi” din basmele româneşti. Şi sper să vă bucuraţi împreună cu mine de această călătorie între basm şi istorie.

Mihai-Andrei Aldea

* Deşi unii scriitori de astăzi au adăugat culturii române şi astfel de împăraţi… 🙂

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă