ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ? ori MITOCĂNIA CA LAUDĂ

ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ?

ori

MITOCĂNIA CA LAUDĂ

Să ne înţelegem! Fiecare are obiceiurile sale. E firesc, e decent. Cel puţin atâta vreme cât nu intri cu obiceiurile tale peste celălalt. Mitocănia apare atunci când intrând în casa altuia îl sileşti să se supună obiceiurilor tale. Desigur, o gazdă va încerca să ajute oaspetele să se simtă bine. Dar un oaspete care nu ajută gazda să se simtă bine este nu oaspete, ci un invadator mitocan. Nu doar Legea Românească spune asta. În toate culturile, oricât de primitoare, există lucruri pe care un oaspete nu are voie să le facă şi unele pe care trebuie să le facă. Este de bun-simţ.

Tradiţia românească este ca mizeria să nu fie adusă în casă.
În trecut şi casnicii, şi oaspeţii, aveau adeseori la poartă şi lângă scările casei o „curăţitoare” sau „curăţătoare”. Aceasta era fie o piatră cu muchii ascuţite, fie un butuc sau o buturugă având muchii, fie, mai nou, o bucată de tablă groasă prinsă de două „picioare” (din lemn sau metal). Pe acestea se curăţa încălţămintea. Noroiul, balega sau alte materii se îndepărtau astfel. Apoi, fie la treptele de la intrare, fie în pridvor, omul se descălţa. Unele case aveau aici şi o găleată (doniţă) cu apă de spălat picioarele.
Aceeaşi rânduială era şi la bordeie, la casele din lemn sau piatră, la palate, la biserică.

Se mai păstra încă, în unele sate din anii ’90, tradiţia străveche de a lăsa încălţămintea la intrarea în biserică.
Am fost în asemenea biserici – precum vechea biserică a Schitului Sihla şi altele asemenea. Biserici mici, frumoase şi curate; nişte bijuterii ale unor inimi, suflete şi minţi frumoase, curate şi luminoase. Mi-am lăsat, după cuviinţă, încălţămintea în pridvor. Ca toţi ceilalţi. Şi mi-am regăsit-o, fără greş, de fiecare dată. După cuviinţă.

În Occident, în cele mai multe locuri, această tradiţie nu există. Sunt filme în care văcarul (zis „cow-boy” în romgleză) intră cu cizmele în casă trântindu-se cu ele în pat sau aşezându-le pe masa pe care mai apoi se pune mâncarea. Miraculos, cearceafurile nu se văd, apoi, cu urme de nori şi balegă, ci albe ca zăpada – şi cel mult puţin şifonate. Miraculos, nici pe masă nu se vede mizeria ce ar fi fost firesc să cadă.
Fiecare cu obiceiurile sale!

Nu judecăm aici nici vechea tradiţia apuseană a spălării de trei ori în viaţă (la naştere, botez şi înmormântare); nici pe aceea a acceptării păduchilor ca parte a condiţiei umane şi a folosirii raderii capului, perucilor super-pudrate şi ghearelor de păsări drept scărpinătoare. Tradiţii la care s-a renunţat în ultimele secole. Nu judecăm nici tradiţia intrării cu încălţările în casă, încă în uz.
Tradiţie, de altfel, atenuată masiv în multe locuri prin folosirea şoşonilor şi alte asemenea mijloace. Pentru că, până la urmă, noroiul, balega şi alte mizerii de pe încălţăminte dispar miraculos doar în filme. În realitate, trebuie îndepărtate. Oricum, nu judecăm aceste obiceiuri.

Ceea ce judecăm aici este răutatea mitocăniei unor Românofoni, unor deznaţionalizaţi snobi, care batjocoresc din rasism fanatic tradiţia românească.

Micimea sufletească din care izvorăşte răutatea şi dispreţul faţă de tradiţiile vechi ale naţiunii din care te-ai ivit – sau în mijlocul căreia trăieşti – este însoţită, fără greş, de superificialitate.

Repetăm, fiecare are obiceiurile sale. Şi, deci, fiecare casă le are pe ale sale.

Dacă într-o casă este tradiţia să mă descalţ, mă descalţ. Chiar dacă se întâmplă ca din excesivă politeţe gazda să mă asigure că nu este nevoie. Pentru că ştiu că aşa este bine, pentru că ştiu ce înseamnă să faci curăţenie după cei care intră încălţaţi în casă, pentru că aşa este sănătos. Doar atunci când gazdele sunt încălţate în propria casă rămân încălţat – dacă nu mi se oferă, totuşi, posibilitatea să mă descalţ. Fiecare cu obiceiurile sale. Ca oaspete, respect obiceiurile casei în care intru. Să vedem însă ceva: dacă mă descalţ şi primesc nişte papuci într-o casă în care e obiceiul să se intre cu încălţările de afară nu rănesc sau jignesc pe nimeni, nu fac niciun rău; dacă intru încălţat într-o casă în care obiceiul este ca lumea să se descalţe… sunt excepţia care aduce mizerie într-un loc curat.

Şi revin: nu judecăm aici pe cei care intră încălţaţi atunci când gazda le spune că se poate, nici pe cei care cer îngăduinţa să nu se descalţe. Mi s-a întâmplat şi mie să vin la cineva după 8-10 ore de slujbă, vara, pe arşiţă, şi să simt că nu e bine să mă descalţ atunci. Sunt împrejurări şi împrejurări.

Dar avem datoria să îi judecăm pe cei care dispreţuiesc o tradiţie pe care nu o înţeleg şi batjocoresc pe cei care o au.

Lăsarea încălţăminţii la uşă este o apărare a casei de mizeria din afară. Modern spus, este un obicei sanitar salutar. Analiza microbilor şi altor agenţi patogeni aflaţi pe încălţăminte arată că aducerea lor în casă ameninţă sănătatea tuturor. Urmele pe care încălţămintea le lasă în casă sunt mai greu de curăţat decât pare la o privire pripită. Covoarele şi alte materiale textile sunt un prim exemplu. Dar chiar şi atunci când pe jos este gresie ori parchet între rosturile bucăţilor de lemn sau pe chitul dintre plăci rămân fragmente de noroi, praf etc.

Praful şi noroiul din oraşe sunt mult mai toxice decât praful şi noroiul de la ţară. Concentraţia de chimicale, excremente şi resturi de şobolani, pisici, câini, gândaci etc. este de zeci până la mii de ori mai mare. Ceea ce se aduce pe încălţăminte este, la rândul său, de sute şi mii de ori mai concentrat decât ceea ce este în aer.

În sfârşit, mai este ceva. Poate să pară un criteriu secundar şi subiectiv, dar în fapt este unul de suflet, de bun-simţ: respectul faţă de osteneala gazdelor de a ţine casa frumoasă şi curată. Cum să aduci mizerie şi să faci urme (evident urâte) într-o casă frumoasă şi curată a unor prieteni, a unor rude, a unor oameni pe care îi respecţi sau chiar îi iubeşti? Oare nu este gestul de a intra încălţat ostentativ o mărturisire a părerii faţă de casa respectivă?

Ca urmare, în Legea Românească nu gazda cere oaspeţilor să se descalţe, ci oaspeţii cer să se descalţe, din respect faţă de casa în care intră. La Români se socotea înjosit nu cel care se descălţa la intrarea în casă, ci acela care nu făcea aceasta. (Exisă basme în care atunci când se arată prostia sau răutatea unor oaspeţi ori peţitori se spune „au intrat încălţaţi, fără sfială/cu neruşinare”.)

Că într-un loc sau altul există obiceiul de a se intra încălţat în casă este de înţeles: „câte bordeie, atâtea obicee”.

La Români, ca şi la multe ramuri ale Chinezilor, ca la Japonezi, ca la multe ramuri ale Arabilor, Evreilor şi altor naţionalităţi, tradiţia este aceea a descălţării. Că unii adoptă – de voie sau de nevoie – moda apuseană, este treaba lor.
De neacceptat este dispreţul incult şi rasist al unora faţă de o tradiţie mai mult decât decentă şi respectabilă. Aceasta este o mitocănie totală, un mijloc prin care oameni fără valoare încearcă să se laude: atacându-i pe alţii în mod gratuit, lovind în ceea ce nu înţeleg, murdărind ca să pară ei ceva mai curaţi. Mitocănia ca laudă.

Mihai-Andrei Aldea

3 gânduri despre “ÎNCĂLŢAT SAU DESCĂLŢAT ÎN CASĂ? ori MITOCĂNIA CA LAUDĂ

  1. Desigur ca oaspete ma ofer sa mă descalț dar daca gazda insista ca nu, e nu!
    Apoi sincer nu ma vad in sosete și costum cerand mana viitoarei, de la socrii!
    Poate la tara e o necesitate si cat am locuit in sat ne descaltam toti fara discutii (nevasta o aveam ceruta de mult) O facea toata lumea de la birjar pana la primar de la doctorita pana la preot! La oras e mai dificil. Scarile sunt teritoriu comun ca atare descaratul daca are loc are in casa!
    Daca ai noroc de un bloc cu musulmani o sa fie greu de circulat pe scari de dulapul lor cu bocanci si mirosul emanat!
    In privinta bacteriilor, viusi samd cred ca deja traim prea steril si sist. imun are de suferit! El saracu are o memorie care trebuie încărcată din timp cu raspunsul la „dusmani” raspuns care nu are loc intr-un mediu steril!
    Noroc ca mai avem cain pisici in apartamente care aduc nestingheriți tot felul de mizerii!
    Pe mine m-ar interesa ce v-a suparat de ati scris toate astea? Cred ca in spate sta o povestire ce merita ascultata!

    Apreciază

  2. 🙂 Nu e cine ştie ce poveste. Am dat – ceva mai demult – peste un articol arogant şi rasist în care un oarecare anti-român îşi bătea joc de obiceiul românesc al descălţării la intrarea în casă.
    În ceea ce priveşte sistemul imunitar, ştiu doar ceea ce am văzut personal în România, Finlanda, Bulgaria şi Serbia, ceea ce am aflat din surse multiple şi directe din multe alte ţări. Şi foarte rar – şi superficial, aş spune – există acel mediu „prea steril”. Poate în unele zone din Germania şi Elveţia şi alte câteva ţări. În Bucureşti, de pildă, se estimează că există în jur de 50.000 (cincizeci de mii) de câini vagabonzi (după unele surse cifra este dublă), 150.000 (o sută cincizeci de mii) de câini cu stăpân, cam 80-160 de mii de pisici fără stăpân, cel puţin 150.000 de pisici cu stăpân, milioane de şoareci, milioane de şobolani, sute de mii de ciori, pescăruşi, corbi. Cu un optimism orb să presupunem că doar o cincime (20%) dintre posesorii de câini îi lasă să îşi facă nevoile afară. Rezultă în jur de 200.000 de dejecţii şi urinări canine PE ZI pe străzile Bucureştiului. În cazul pisicilor ar fi în jur de 400.000 pentru fiecare necesitate fiziologică. Pe zi! Înmulţiti cu 365 şi veţi avea o mică idee despre „sterilitatea” acestui mediu.
    Situaţia este şi mai gravă în Paris şi alte localităţi europene.
    O să amintesc în sfârşit numai de drumurile la grădiniţă IARNA. De cum venea zăpada ştiam că există două vremi: îndată după ninsoare, când albul îmbrăţişa totul; o zi după aceea, când zăpada era tot mai colorată, pe drum şi pe marginea drumului, de excreţiile canine şi feline. În două-trei zile drumul devenea o uriaşă luptă spre a ţine copiii departe de zonele tot mai colorate şi mai împuţite ale zăpezii.
    Mediu steril?
    O fi, pe ici, pe colo, în unele micro-cartiere în care ajunge doar o parte mai mică din praful de fecale, gunoaie şi cadavre al oraşului…

    Apreciat de 2 persoane

  3. Parinte, inspiram de fiecare data bacterii, virusi, spori, resturi de toate cele….Si o facem continuu de la nastere pana murim. Dumnezeu a facut pentru noi o minune de organism care nu numai ca nu moare in fiecare clipa dar contactul cu „dusmanul ” il intareste. Eu raman la parerea mea ca nu-i o intamplare cine face o boala mai ales cine se vindeca! Am trecut prin una grava stiu ce vorbesc! De ce am facut-o eu si nu si sotia ca am fost impreuna, am mancat aceeasi mancare, am dormit in acelasi pat? De ce eu am avut o forma de boala care ma facea un mort viu in timp ce altii nu stiau/simteau ca sunt bolnavi? De ce s-au vindecat mii de oameni cu un medicament care mie mi-a adus noi suferinte? De ce m-am vindecat si eu inainte sa dau ortu? Cine alege toate astea? Ca nu o face corpul! Am fost inainte de boala asta un om ca oricare de loc bolnavicios…
    Dar daca acum mi s-ar da posibilitatea sa intorc timpul inapoi NU AS RENUNTA LA BOALA! Prin ea am inteles foarte multe, am devenit mai om decat fusesem, mi-am depasit granite de tot felul, am facut lucruri de care nu ma credeam capabil…..
    Un copil care se naste sanatos e o Minune! Medicina ne invata ca de la contactul sexual pana la nastere sunt numai „dusmani” impotriva fatului! Dar o minune deasa nu mai e o minune pentru noi!
    Va spun toate astea ca sa intelegeti ca desigur nu trebuie sa traim in mizerie dar cand murim/ne imbolnavim nu tine neaparat de existenta ei!
    In rest articolul? Nu il mai puneti la suflet! Nu isi bate nimeni mai tare joc de noi decat facem chiar noi!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s