Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe
Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.
Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.
Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.
De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.
Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?
Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.
Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.
Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.
De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!
Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.
Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.
Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.
Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.
Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.
Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!
Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.
Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!
– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!
A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.
– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.
Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.
Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.
Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.
Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?
Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.
Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.
Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.
Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.
Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.
– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.
Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.
Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.
Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.
Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.
La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.
Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.
Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.
Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.
Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.
Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.
Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.
Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:
– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!
Și sculându-se Iosif, a făcut așa.
Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.
Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.
Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.
– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!
Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.
Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.
Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.
Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.
Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.
Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.
Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea
P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.
P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.
Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.
România Străveche - Ancient Romania 