Pagini de cultură şi istorie românească. Mărţişorul – două tradiţii paralele. sau Între ce am fost şi ce devenim.

martisor-martisoare

despre Folclor, falsificarea livrescă a acestuia şi regăsirea de sine

Atunci când vorbesc despre „tradiţiile populare” Românii de astăzi sunt, foarte des, victimele unei complexe manipulări.
Folclorul – termen ce se traduce prin „învăţătura poporului” sau „cultura poporului” – cuprinde, la origine, tot ceea ce ştie, crede şi exprimă poporul, trăirea poporului în cel mai complet sens.
Din păcate, în studierea folclorului intelectualii secolului al XVIII-lea, urmaşii lor din secolul al XIX-lea şi, în multe locuri, şi cei din secolele următoare, au dovedit o aroganţă profundă. Această aroganţă a venit din convingerea nejustificată a „superiorităţii culturale” a culturii livreşti în general şi a intelectualităţii de formaţie livrescă în general. (Prin cultură livrescă înţelegându-se creaţia intelectuală cărturărească a cărei dezvoltare s-a desprins de viaţa poporului; în această desprindere un rol fundamental a fost jucat de mediul elitist occidental şi, mai apoi, oriental, care a creat culturii livreşti o zonă de nişă, stimulată financiar, politic şi social de mediul elitist şi, astfel, desprinsă de popor.)
Ca urmare, şi folclorul a fost privit atât „din afară”, cât mai ales „de sus” de către intelectualii ce l-au studiat. Chiar şi „admiraţia şi uimirea faţă de realizările popopulare” au la bază această aroganţă: nimeni nu ar fi uimit de realizările cuiva pe care îl respectă şi îl cunoaşte, uimirea şi admiraţia apar tocmai ca urmare a faptului că realizările sunt neaşteptate, deci ca efect al confruntării unui dispreţ iniţial cu o realitate ce îl dezminte.

Una din componentele acestui dispreţ – uneori manifest, dar adesea subtil -, una din componentele acestei arogante premize de superioritate s-a manifestat în schimbarea tradiţiilor populare, schimbare folclorului, de fapt, de către cercetători, în cadrul prezentărilor făcute.
Foarte mulţi culegători – mai toţi, la începuturi – au impus operelor literare culese anumite filtre livreşti. Li s-a părut necesar amintiţilor culegători/cercetători să „îmbogăţească” basmele culese cu figuri de stil şi alte elemente ale literaturii culte (livreşti). Aceleaşi schimbări se regăsesc în „pieptănatele” balade sau legende, în alte asemenea creaţii literare populare – fie că sunt din Germania, Italia, Franţa, Anglia sau România.
Ferite de asemenea schimbări directe, pe text, au fost ferite – cel puţin la nivel academic – doar creaţiile populare consemnate în izvoare scrise vechi – de la pergamente la rune. Spunem „cel puţin la nivel academic”, pentru că adesea culegătorii sau cercetătorii, chiar păstrând materialele folclorice în forma lor iniţială în lucrări destinate specialiştilor, le-au popularizat în forme schimbate profund.
Avem un exemplu clasic în Kalevala lui Elias Lönrot, realizată pe baza culegerii unei cantităţi enorme de rune din Finlanda, asamblate şi completate însă după inspiraţia autorului.

După cum arată Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene, de foarte multe ori prelucările amintite au avut la bază şi convingerile politice – iluministe şi de altă factură – ale culegătorilor şi cercetătorilor, nu doar pe cele literare.
Acest lucru se poate constata prin eforturile sistematice de raportare a creaţiilor populare contemporane culegătorilor/cercetătorilor la anumite culturi antice venerate sau adorate de aceştia (fie aceste culturi antice mai mult sau mai puţin reale…). Sau prin acelaşi tip de eforturi de a mula tradiţiile populare pe ideologii cărturăreşti, politice, artistice etc.

Îngemănat cu studiul istoriei, studiul folclorului a cuprins şi afectat treptat atât clasa intelectualităţii livreşti, cât şi mediul conducător al întregii lumi. Plecat din Europa, acest tip de studiu, cu toate prejudecăţile şi metodele sale, a fost preluat treptat pretutindeni.
Una dintre urmările modificărilor folclorului – la nivel de formă şi fond, la nivel de prezentare şi interpretare etc. – a fost aceea a creării unor noi linii foclorice. Izvorâte din influenţa uriaşă exercitată de intelectualitatea livrescă şi mediul elitist, ele s-au conturat rapid, având un statut favorizat.

Mioriţa lui Vasile Alecsandri a fost promovată în România prin atâtea canale încât a sufocat toate formele populare ale Mioriţei. Mai mult, prezentată sistematic într-un cadru izolat, ca o creaţie literară de sine stătătoare, ea şi-a pierdut contextul, esenţial pentru folclorul autentic. Parte a ritualului românesc de povestire sau/şi cântare a faptelor de vitejie, aşezată în faţa legendelor, cântecelor haiduceşti sau ostăşeşti şi altor asemenea creaţii închinate eroismului, luptei nobile, jertfei înălţătoare, Mioriţa avea cu totul alt înţeles decât cel obţinut prin „prelucrarea” (distrugătoare) livrescă (a se vedea şi Pagini de cultură şi istorie românească. Despre „Mioriţa”, rost şi luptă la Români).
Însă oricât de străină este de Cultura Română Veche această „Mioriţă” livrescă, oricât de ne-românesc şi de ne-mioritic este „spiritul mioritic” în forma falsificată a creaţiilor cărturăreşti de secol XIX-XX, au devenit, şi această nouă „Mioriţă”, şi acest nou „spirit mioritic”, o tradiţie. O tradiţie nouă, dacă ne raportăm la tradiţia populară anterioară şi la vechimea Neamului Românesc. Dar o tradiţie ce are, deja, peste 150 (o sută cincizeci) de ani. Şi care este crezută, de mulţi, a fi o „tradiţie populară”, în ciuda faptul că este născocirea intelectualităţii livreşti din secolele XIX-XX, fiind, ce-i drept, de inspiraţie populară, dar nu o parte a folclorului României Străvechi.

La fel stau lucrurile şi în alte privinţe, pentru că eforturile (arogante) de modificare a folclorului românesc au fost şi sunt extrem de extinse, iar promovarea acestor modificări s-a făcut şi se face pe toate canalele de care dispun autorităţile din trecut şi prezent.
O să trec aici repede şi peste un aspect cumplit, transformarea culturii populare, adică a folclorului, în „spectacol folcloric”. Este o formă de ucidere a vieţii fireşti, de disoluţie culturală şi spirituală, oricât de nobile ar fi intenţiile multora dintre susţinătorii acestei proceduri. Merită subliniat aici faptul că mulţi dintre promotorii sinceri şi bine intenţionaţi ai spectacolului folcloric au văzut în acesta mijlocul de a salva „bucăţi” din Cultura Românească Străveche (aflată sub permanenta ameninţare a unor regimuri anti-româneşti). Într-un fel, aveau/au dreptat, căci spectacolul folcloric păstrează unele forme ale trăirii populare. Dar pierderea contextului transformă formele amintite în unele lipsite de fond. Ceea ce deschide calea pentru transformarea lor în altceva, după criterii ideologice diverse, pentru că nu mai au susţinerea gândirii populare, credinţelor populare, contextului social popular etc.

În faţa acestei realităţi recuperarea sensurilor pierdute, a valorilor vechi româneşti, este obligatorie la nivelul cerinţelor obiectivităţii ştiinţifice. Şi cu atât mai mult la nivelul muncii sau luptei pentru regăsirea de sine, pentru refacerea identităţii naţionale. Regăsire care ţine de alegerea liberă a fiecăruia – căci fiecare are dreptul de a fi Român, cu adevărat, sau a se topi în turma formelor indefinite ale societăţii globalizate. Doar că alegerea poate să existe doar atunci când se cunoaşte adevărul.
Cunoaşterea adevărului în ceea ce priveşte Mărţişorul este cea pe care încerc, în calitate de folclorist, să o dăruiesc cititorilor în rândurile care urmează; alegerea este a lor.

*

Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă

Există în arhitectura bisericească elemente care se regăsesc în arhitectura templelor păgâne. Coloana, bolta, arcele, absidele şi altele asemenea, sunt forme de exprimare arhitectonică ce pot fi direcţionate către Cer sau Iad, către Dumnezeu sau demoni. Dar la fel sunt şi cuvintele! Cuvintele din Sfintele Scripturi pot fi regăsite în cărţile păgâne. Dar au, bineînţeles, alte rosturi, altă adresă.
Există limite în creaţia umană.
Cele mai simple forme de încălţăminte rămân mereu o „talpă” legată de picior – numită la noi sanda – şi o piele sau alt material înfăşurat pe picior – numite la noi opinci. Sub diferite forme, sandaua şi opinca se regăsesc în toate civilizaţiile umane, deoarece sunt direct legate de anatomia omului şi materialitatea lumii. La fel sunt foarte multe obiceiuri, obiecte şi elemente ale creaţiei artistice – asemănătoare datorită faptului că toţi suntem oameni şi trăim în aceeaşi lume.
Dar dincolo de aceste limitări, există un sens, un rost, o direcţie a fiecărei creaţii umane. Omul obişnuit din Franţa sau Germania medievală, în timpul liber pe care îl avea în iarnă se legăna între măruntele treburi de întreţinere – facerea focului, gătit, mici reparaţii – şi o preocupare asiduă pentru bârfe, sex, mâncare şi beţie. În aceleaşi vremuri ale Evului Mediu, aflat sub ameninţarea neîncetată a unei invazii păgâne tătară sau turcească, ori a uneia „frăţeşti” polonă sau maghiară, ţăranul român făcea clăci şi şezători în care, printre altele, sculpta fluiere şi bote, scaune şi lăzi de zestre, furci de tors, fusuri şi tocuri de fereastră şi câte şi mai câte! Migala dantelelor de lemn sau piatră lucrate de meşterii români de atunci este uluitoare.
Dar, trebuie să o spunem, există asemenea lucrări şi ale meşterilor populari din Franţa sau Germania. Cu o puternică deosebire: sensul! Meşterul apusean realiza cu iscusinţă, din ceramică bună şi chiar porţelan, beţivi clătinându-se şi oameni în fundul gol, burduhănoşi cu halbe în mână minunat gravaţi pe halbe din cositor, imagini pornografice şi nenumărate alte asemenea opere măiestrit executate ce reflectau spiritualitatea occidentală. Acelaşi talent, aceeaşi măiestrie, altă direcţie.
Mulţi, de-a lungul veacurilor, influenţaţi de rasismul apusean – masiv, adesea grobian însă de multe ori atât de natural încât devine subtil – au aplicat automat şi iraţional direcţiile apusene culturii române. Mihai Eminescu, Dumnezeu să-l odihnească, a protestat zadarnic împotriva aceste aberaţii devenită politică de stat (până astăzi). Practicată neîncetat, aberaţia a devenit, adesea, o a doua natură pentru cei mai mulţi dintre Români.
Ca urmare, mulţi oameni foarte buni, şi foarte bine intenţionaţi, preiau tot felul de creaţii aberante şi răstălmăciri absurde puse pe seama vechii culturi româneşti, chiar dacă îi sunt străine.

Un exemplu tipic este Mărţişorul.
Acesta este un străvechi obicei românesc, preluat de unele popoare care au fost în legătură cu Românii multă vreme.
Declarat – ca tot folclorul românesc – drept păgân, a ajuns să fie socotit şi tratat ca atare de toată lumea. Această declaraţie de „păgânătate” a originii tuturor obiceiurilor româneşti ţine atât de un paralelism cu absurde prejudecăţi apusene, cât şi de convingerea neîntemeiată că „păgân” înseamnă „precreştin” adică „foarte, foarte vechi”. De fapt multe tradiţii şi influenţe păgâne sunt de dată foarte recentă, fiind preluate de la ţiganii animişti, tătarii animişti, turcii şi tătarii musulmani, de la felurite grupări de evrei – de la cabalişti la hasidişti – şi din felurite alte surse (persane, indiene, chinezeşti, nipone etc.). Aceasta este însă o paranteză asupra căreia, poate, vom reveni.
Ceea ce ni se pare esenţial este însă faptul că datele existente arată două practici paralele ale Mărţişorului.
Tradiţia cea mai veche şi cea mai răspândită la Români se aşeza în ceea ce putem numi „curăţenia de primăvară”.

Într-adevăr, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii toate aşternuturile se scoteau din casă şi se primeneau repetat. Casa se spăla în întregime, coşurile se curăţau, de asemenea fântânile – dacă era nevoie – şi toate cele din curte. Spălatul personal – mult limitat în vremea iernii – se făcea iar şi iar, fetele „cheltuiau” iarăşi grămezi de lemne pe ceaiurile pentru curăţirea şi înfrumuseţarea părului (şi, eventual, pentru „schimbări de nunaţă”). Nu stăm să înşirăm aici toată această înnoire şi înviere a gospodăriei ieşită din somnul iernii. Dar trebuie arătat că ea cuprindea şi curăţirea şi înnoirea sufletească. Printre altele – nu puţine! – se afla şi Sfeştania sau Sfinţirea caselor. Aceasta, săvârşită de obicei în fiecare primă zi a lunii, iar în ianuarie de Bobotează, avea o altă greutate şi cuprindere în luna martie.

Aici s-ar cuveni să lămurim o vorbă veche românească: „nu lipseşte ca martie din Post”. Schimbările sărbătorilor pascale şi a celor legate de ele nu erau uşor de cunoscut de toată lumea. În trecut orice tipăritură era foarte scumpă şi, de aceea, până prin secolul al XVIII-lea manuscrisele încă precumpăneau tipăriturile în multe părţi. Calendarul tipărit anual apare „pentru popor” – adică în număr mare şi la preţ accesibil – doar către sfârşitul secolului al XIX-lea şi se răspândeşte cu adevărat doar în perioada interbelică. Dar ceea ce ştia toată lumea era că luna martie cade totdeauna în Postul Mare, de unde şi vorba mai sus amintită. Ea era, totodată, prima lună de primăvară. Prin urmare era cea mai potrivită lună pentru o curăţenie cât mai profundă, atât materială cât şi spirituală.
De aceea, în foarte multe părţi, în luna martie se sfinţea mai multă apă chiar şi decât la Bobotează. E adevărat că pe alocuri se folosea pentru sfinţirile din martie Aghiasma Mare, ori şi Aghiasma Mare, dar acest obicei nu era foarte răspândit.
Sfinţirea se făcea în curtea bisericii, iar apoi preotul trecea pe la toate casele, stropind cu aghiasmă gospodăriile înnoite, făcând rugăciuni pentru ocrotirea şi sporirea casei, pentru buna rodire a seminţelor, pentru sănătatea şi înmulţirea vitelor şi aşa mai departe. În această „drumeţie de sfinţire”, care ţinea mai multe zile, preotul însă nu putea cuprinde toate hotarele fiecărei moşii a oamenilor. Unul avea o livadă peste deal, unul ceva mai aproape, altul mai departe. Unul avea o grădină pe malul râului, mai jos de sat, altul nişte albine într-o poiană din pădure, alţii oi la o stână mai înspre baltă. Chiar şi pe acolo erau „odăi”, adică un fel de „locuinţe de lucru” în care oamenii stăteau când era mult de muncă pe acea moşie. Pentru toţi era foarte important ca fiecare bucăţică de pământ să fie cuprinsă în binecuvântarea şi sfinţirea lunii martie, chiar dacă preotul nu putea ajunge la ea.
O soluţie „simplă” ar fi fost ca fiecare să ia aghiasmă şi să stropească el însuşi pe aceste „loturi” de pământ – pe atunci numite moşii – mai îndepărtate. Era însă cam peste mână. Trebuia să cari butoaie de aghiasmă sau burdufuri întregi, pe lângă celelalte de trebuinţă – de la unelte la mâncare.
Soluţia românească a acestei probleme era Mărţişorul.
Două fire de lână – mai târziu şi de in, sau cânepă, sau alt material textil – unul alb şi unul roşu, răsucite împreună şi simbolizând viaţa curată întru Dumnezeu (roşu = viaţă; alb = curăţie), se înmuiau în aghiasmă şi se duceau cu uşurinţă acolo unde era nevoie de ele.

Mărţişoarele se legau de pomii de la marginea livezilor – ba chiar şi a pădurilor – se legau la stupi, la tufele de la marginea lanurilor, oriunde se puteau pune. Ele pecetluiau astfel pământul binecuvântat, aflat sub ocrotirea deosebită a harului lui Dumnezeu. Pământul celălalt, nesfinţit, era privit ca un loc în care duhurile necurate bântuiau în voie, neoprite de nimeni. Aici, unde sfinţenia era adusă prin Mărţişor, binecuvântarea lui Dumnezeu punea stavilă răului şi înmulţea tot binele.

Desigur, a devenit firesc pentru flăcăi să dea în primăvară mândruţelor câte o cruciuliţă sau floare legate cu mărţişor, astfel exprimându-se dorinţa ca cea iubită să fie binecuvântată de Dumnezeu, frumoasă şi roditoare. Totodată – evident! – se arăta şi grija flăcăilor pentru partea femeiască, respectul şi responsabilitatea pe care orice bărbat se cuvenea să le aibă faţă de aceasta. În cele mai multe locuri Martie era o lună în care familiile tinere ale Românilor treceau pe la părinţi, ajutându-i cu curăţenia de primăvară şi exprimându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de ei.

Această tradiţie românească străveche a fost preluată şi de alte popoare, dar cu unele schimbări.
De pildă, la Bulgari, s-a socotit ca prea puţin lucru să se dea mărţişorul cu o cruciuliţă din lemn sculptată de băiat sau cu un buchet de flori cules de acesta. Şi a părut mult mai potrivită o monedă, socotită un semn mai concret al preţuirii…
Conlocuirea dintre Români şi Bulgari, întinsă din Câmpia Dunării până în Macedonia şi Tesalia, conlocuirea dintre Bulgari şi Sârbi – în Dardania şi Macedonia -, ca şi alte asemenea confluenţe, au făcut ca, încetul cu încetul, obiceiul bulgăresc să se infiltreze şi la alţii, inclusiv la Români.
„Moneda cu mărţişor” s-a ivit astfel şi prin târgurile şi oraşele munteneşti, iar mai apoi şi în alte părţi româneşti, în paralel cu tradiţia încă păstrată la sate, a Mărţişorului sfinţitor.

Mai târziu, în loc de monedă s-a pus câte o podoabă ieftină, mai ales de când marchidanii au prins a se înmulţi prin saltele Carpaţilor şi Balcanilor. Obiceiul a prins, mai ales că şi flăcăii ştiau a sculpta nu doar cruciuliţe, ci şi felurite alte lucruri, de la flori la felurite vietăţi sau chiar lucruri casnice. S-a trecut astfel, pas cu pas, la mărţişorul aşa cum îl ştim astăzi din pieţele noastre.

În acelaşi timp au lucrat mult şi cărturarii paşoptişti şi urmaşii lor, îndoctrinaţi în şcolile apusene să răstălmăcească orice obicei ca fiind de origine păgână şi ignorând toate formele profund creştine ale tradiţiilor româneşti. Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată felul în care doctrinele filosofice şi politice apusene deformau grav receptarea şi interpretarea folclorului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat doar în vestul Europei, ci şi la noi, unde chiar şi obiceiuri liturgice eminamente creştine au fost răsucite de unii şi alţii în fel şi chip, doar-doar se vor putea înghesui cumva în vreun tipar păgân.
Şi, aşa cum prin răspândirea Mioriţei lui Alecsandri a fost ucisă Mioriţa populară din mai toate părţile Românimii, la fel şi multe dintre tradiţiile creştine au fost ucise şi/sau deformate de re-interpretările şi re-valorizările cărturăreşti, impuse prin forţa mass-mediei şi învăţământului de stat întregului popor.
Neo-mărţişorul, cu simbolistica sa fie materialistă, fie artistică, dar nu sfinţitoare, a fost promovat sistematic, în paralel cu felurite născociri livreşti proclamate „legende populare”. Şi s-a încetăţenit astfel o tradiţie paralelă care, deşi are doar vreo două sute de ani, a ajuns să fie socotită „străveche”, ba chiar „de pe vremea Dacilor” (cu toate că nu există absolut nicio atestare a unui obicei cât de cât asemănător la Daci…).

Totuşi, dincolo de orice minciuni, Adevărul stă neschimbat şi veşnic. Dincolo de măştile păgâne şi tradiţia paralelă formată „de la paşopt încoace” există şi Mărţişorul creştin, aşa cum l-au avut mii de ani străbunii noştri.
Formele sunt asemănătoare, direcţiile diferite. Alegerea liberă.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Despre colinde şi colindat (II)

prima parte a textului aici…

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

20171210_145045

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.

Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind. Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.

Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.

Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.

Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.

Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?

E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.

Deci, pentru a treia oară, de ce crai?

Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).

Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume.
A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.

Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).

Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?

Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul Roman (Romania) – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).

Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?

Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.

Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?

Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim:
– curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte;
– faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi;
– faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta;
– faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare;
– faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste fapte arată că cei trei magi aveau un rang şi o putere cel puţin egale cu ale lui Irod, adică erau împăraţi sau regi (în înţelesul local al termenilor).

Şi toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.
Atât de deplină era cunoaşterea Evangheliei la Străbuni, atât de adâncă era trăirea Evangheliei la Străbuni, încât adevăruri teologice pe care astăzi puţini le înţeleg sau măcar le cunosc – fie şi din auzite – erau parte a vieţii de zi cu zi, a folclorului obişnuit românesc de altădată.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.

Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

PAGINI DE CULTURĂ ŞI ISTORIE ROMÂNEASCĂ. UN PROVERB – Din greşeli, omul învaţă

„Zicerile” – proverbe, zicători şi alte expresi paremiologice – sunt o parte fundamentală a culturii.
În timp, unele se pierd, altele se adaugă, iar multe se transformă, pierzându-şi înţelesul de la începuturi.

Mircea Vulcănescu spunea „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o„.
Este recunoscută de foarte mulţi acestă ruptură dintre România Străveche, dinainte de 1848 – şi care vine de la începuturile Românimii – şi cei care îşi zic astăzi Români. Mai greu este de trecut peste ea, de refăcut legătura cu Străbunii.

Un proverb vechi spune

Din greşeli, omul învaţă.

Avem aici, pe de-o parte, o încurajare: nu dispera dacă ai greşit! ridică-te şi, învăţând din greşeală/greşeli, mergi mai departe.
Către bine, se înţelege (era un principiu fundamental al României de altădată că omul trăieşte spre a face cât mai mult bine).

Dar mai avem aici şi un înţeles adânc, firesc acelei gândiri româneşti de altădată (în care intra şi un concept atât de profund precum crugul):

Cel care nu învaţă din greşeli, nu este om.

Aspru?
Poate.
Dar este o concluzie firească şi pe care, de fapt, o mărturiseşte gândirea omenească din toate locurile şi vremurile!
Ce este oare expresia, errare humanum est, perseverare [autem] diabolicum, decât o altă formă de a spune acelaşi adevăr?
Într-adevăr, este omenesc să greşim; dar dacă vedem greşelile şi nu le îndreptăm, nu ne îndreptăm, ci stăruim în ele, cădem din condiţia umană.
Pentru că, să nu se înşele nimeni, oricât de puternici ar fi diavolii în unele privinţe [apropo de diabolicum], ei sunt „la subsol”, adică sub oameni, conform tuturor culturilor lumii.
Deci, fie că raportăm a nu învăţa din greşeli latinescului diabolicum, fie că îl raportăm românescului neom (adică cel care nu e om), stăruinţa voită în greşeală este o cădere adâncă.

Bineînţeles, câtă vreme omul trăieşte, nu există cădere din care să nu se poate ridica.
Aceasta este însă altă discuţie.
Aici am vrut să reamintim faptul că în România Străveche exista principiul fundamental de a nu trece peste greşeli cu uşurătate, de a nu le scuza fără rost, de a nu le transforma în „drepturi”, „normalitate” etc. Dimpotrivă, era socotit fundamental ca din greşeli omul să înveţe, astfel încât să poată împlini principiul

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!

Ceea ce să dea Domnul să fie şi la noi, cei care astăzi ne zicem (şi poate chiar suntem) Români!

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Napii, rădăcinile din care mâncau Străbunii

Napul (Brassica rapa sau Brassica napus…) este o rădăcină aproape uitată în România de astăzi, dar ce i-a hrănit pe Străbuni mii şi mii de ani. Şi care a făcut parte din Cultura Veche Românească – desigur, în adesea dispreţuitul, dar totuşi esenţialul nivel material (avem, suntem şi trup!). Pentru că ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului – cunoscut şi ca Postul Sfintei Marii – am zis, mai ales că mâine este şi dezlegare la peşte (!!) să adaug la reţeta obişnuitului borş de peşte de altădată să adaug şi napul. Care poate însoţi foarte bine peştele prăjit, aşa cum poate să fie şi parte a borşului de peşte dar şi a oricărui ghiveci de legume sau a oricărei ciorbe de legume… şi tot aşa!

Napul are trei forme sub care este sau a fost cunoscut în România: napul alb, napul galben şi napul porcesc (acesta nefiind, de fapt, nap propriu-zis, deci nu ne vom ocupa de el acum).

Cel mai răspândit la noi a fost napul alb, mai numit şi nap mic sau, glumeţ, ridichea uriaşă.
Acest ultim nume este foarte folositor, pentru că vă ajută să-l identificaţi repede: seamănă cu o ridiche de lună mare, doar că în loc de roşul acesteia are o culoare purpurie, chiar spre violet uneori. Sunt însă şi variante roşii – care arată chiar ca nişte ridichii uriaşe – dar şi unele la care partea colorată este aproape verde.
(Alte nume sunt măr-de-pământ şi gulie, ultimul fiind folosit pentru multe rădăcini rotunde cunoscute de Români. Cuvântul nap vine direct din latinul napus.)

napi.jpgNapul alb, zis şi „ridichea uriaşă”

Napul alb, numit ştiinţific Brassica rapa, se poate mânca – şi se mânca pe vremuri – crud. Asta însă doar atunci când este tânăr. Atunci are un gust răcoritor, plăcut şi este foarte întăritor, datorită mineralelor şi vitaminelor pe care le conţine. Era foarte iubit de copii, fiind în urmă cu multe secole una din rădăcinile preferate ale acestora, alături de usturoi, ceapă sau morcov. Făcea parte din „meniurile” cu ciuperci şi fructe de pădure pe care le alcătuiau copiii Românilor aflaţi cu felurite treburi – sau… cu joaca – pe coclauri.
La maturitate, napul alb este uşor amărui, acest lucru fiind asociat în trecut de Români cu calităţi hepatoprotectoare, dar este în acelaşi timp şi dulceag. De fapt gustul seamănă cu un amestec între morcov şi cartof, cu o oarecare nuanţă de… ridiche. Aroma este plăcută, dulce. (Trebuie să subliniem faptul că soiurile de napi au gusturi şi arome uşor sau chiar puternic diferite.)

Napul alb este o bombă de vitamine, minerale şi antioxidanţi, spre a nu aminti de fibrele vegetale sănătoase pe care le oferă. Din aceste puncte de vedere superioritatea sa faţă de cartof este covârşitoare!
Ca pildă, la 100 de grame de nap alb avem 21 de miligrame de vitamina C!
Asta înseamnă că 300 de grame de nap alb dau doza zilnică de vitamina C!
Aceeaşi cantitate are doar 28 de calorii (nu kilocalorii!), faţă de 76 de calorii la 100 g cât are cartoful!
Dacă adăugăm la aceasta faptul că are 0 (zero) grăsimi, 0 (zero) colesterol, 6 g de carbohidraţi la suta de grame (cartoful are 17 la aceeaşi cantitate!), dar şi Vitamina A, Vitamina K, Omega 3, Calciu (asimilabil!) , Fier (asimilabil!) şi altele asemenea… cred că deja am cucerit pentru napul alb pe toţi cei interesaţi de o hrană sănătoasă.

Sucul crud de nap alb era folosit în trecut şi pentru igiena personală. Era, de fapt, una dintre „armele secrete” ale Românilor – şi nu numai – împotriva transpiraţiei. Pus pe picioare şi încheieturi avea un rol esenţial în combaterea mirosului urât şi păstrarea curată a unor zone altfel foarte expuse (inclusiv apăra picioarele de eventualele atacuri ale ciupercilor care chinuie atât pe mulţi). Sucul fiert de nap alb era folosit pentru îngrijirea (pielii) picioarelor, ajutând mult la îndepărtarea bătăturilor, vindecare crăpăturilor apărute în piele etc.

Frunzele de nap alb sunt comestibile şi hrănitoare, pline de săruri minerale şi vitamine. Erau folosite şi în supe sau ciorbe, salate etc.

Napul galben, numit ştiinţific Brassica napus (ori Brassica napobrassica), seamănă oarecum cu ţelina, având însă partea de sus de un violet închis ori verde caracteristic. Pulpa rădăcinii este uşor gălbuie, devenind însă şi mai galbenă prin gătire.

Trei soiuri de nap galben.pngNap galben (culoarea se referă în primul rând la pulpă)

Foarte apreciat şi folosit în Nordul Europei, napul galben este rezistent la frig şi creşte bine acolo unde este greu de cultivat altceva. Astăzi este cunoscut şi sub denumirea scandinavă, rutabaga, adică „rădăcină îndesată”, denumire foarte răspândită la americani. În alte părţi este denumit nap suedez. De fapt însă el a apărut la Românii (Vlahii) din Moravia sau Tatra, ca o încrucişare între varza sălbatică şi napul alb, ceea ce a dat noi calităţi acestui nap, printre care şi o extraordinară rezistenţă la frig. Se spune chiar că cel mai bun gust – şi cele mai bune calităţi nutritive – le capătă după brumă. Preluat de Cehi şi de la ei de Germani, a ajuns în Scandinavia, unde a căpătat o popularitate uriaşă, devenind rădăcinoasa naţională. Astăzi este răspândit în întreaga lume, mai ales în zonele reci.

CUM SE GĂTEŞTE NAPUL?

ÎN AFARĂ DE CURĂŢARE, EXACT CUM SE GĂTEŞTE CARTOFUL!
De fapt în imensa lor majoritate „reţetele cartofului” sunt, la origine, reţetele napului.
Napul poate fi tăiat exact ca şi cartoful şi pregătit fie în forma de napi prăjiţi, de napi româneşti (cu busuioc, usturoi, rozmarin etc.), de terci sau piure (că ne-am franţuzit bine!), de mâncare de napi, de ghiveci, de ciorbă de napi etc.
Doar că este mai nutritiv şi mai puţin „caloric” şi „carbohidratat” decât cartoful (ca să şi glumim).

Cum se curăţă napul?

Păi napul alb tânăr nu se prea curăţă, doar se spală.
Napul alb matur, ca şi napul galben, se pot coace în coajă, dar de asemenea coaja se poate îndepărta cu un cuţit sau, mai uşor, cu un „curăţitor” sau „cojitor” de morcovi sau cartofi.
Frunzele
, bine spălate, se folosesc în salate, la ornamentări, ca adaos în supă, ciorbă, mâncăruri etc., după gust.

Deci, dacă faceţi borş de peşte după vechea şi obişnuita reţetă (multi-valentă) românească, puteţi pune în ea şi nap. De asemenea, dacă vreţi să mâncaţi un peşte fript ca pe vremuri, pe lângă faptul că e ideal să-l pescuiţi – ori să-l luaţi de la un prieten pescar, dacă aveţi fericirea să aveţi aşa ceva! – e bine să-l însoţiţi nu cu cartofi prăjiţi sau româneşti sau terci (piure), ci cu napi prăjiţi, sau româneşti, sau terci (piure).

Dat fiind cât de sănătos este napul, cred că urarea
Poftă bună!
(re)capătă un înţeles mai adânc.

Poftă bună!

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă