Etichetă: Cultura Veche Românească

Cultura Veche Românească: Valar, Valari

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cuvântul valar și familia lui

România Străveche este o lume pe care o iubesc și o cercetez din pruncie. Totdeauna fericit și uimit de bogățiile nesfârșite pe care le (re)găsesc.
Și cum limba română este floarea sufletului românesc (Mihai Eminescu), multe dintre comorile amintite sunt ale limbii române.

Azi mă opresc la valar și familia acestui cuvânt.

Valar, cu pluralul valari, este uitat astăzi.
Este uitat ca urmare a lucrării modernizării forțate, având ca origine și o atitudine de superioritate (nu rareori frizând rasismul cultural, dacă nu și etnic) față de cultura populară a Românilor. Se poate constata factual că impunerea autorității statului în viața comunitară și familială a nimicit numeroase și sfinte tradiții românești.
Printre acestea, vălăritul.

Căci, asemenea Crăciunului sau Nașterii Domnului, și celelalte Sărbători ale Mântuirii Lumii – cum li se zicea – aveau colindătorii lor.
Iar colindătorii din Postul Mare, Înviere (Săptămâna Luminată), Înălțare și Pogorârea Duhului Sfânt se numeau valari.
Colindatul în acele zile sfinte se numea valarit (sau, pe alocuri și mai târziu, vălărit).

Altfel spus, valar era cel care, cu bucurie sfântă, mărturisea lumii lucrarea Mântuirii așa cum a fost săvârșită de Iisus Christos, Întrupatul Dumnezeu Fiul, prin Jertfa Sa și rodirea Jertfei.
Căci, înțelegea Românul de altădată, orice jertfă, oricât de înaltă, aduce rod prin lucrare celor pentru care a fost făcută. Ori este batjocorită – spre propria osândă – prin lene, nepăsare, dispreț.

Valaritul este, prin urmare, un alt colind. Și amintesc aici un fapt, adesea ignorat sau ocultat, și anume că în cultura profundă română, în viața reală a satului românesc, prin colindat se înțelege

lucrarea sfințitoare de a merge din casă în casă pentru a vesti lucrarea lui Dumnezeu și a Sfinților Acestuia.

Această realitate etnologică și sociologică se află, desigur, în directă opoziție față de paradigmele secularizante – fie acestea de origine marxistă sau de alte asemenea filiații.
Subliniez faptul că orice știință reală, implicit orice disciplină științifică, este obligată prin definiție să se bazeze pe observarea realității. Implicit, orice constructe ideatice trebuie să reflecte, prezinte și explice realitatea, nu să o altereze.
Realitatea este că poporul numește dintotdeauna actele rituale creștine din Săptămâna Mare, de Paști sau Înălțare colindat. Aceste acte fiind integral dedicate rememorării, trăirii și cinstirii lucrărilor mântuitoare ale lui Dumnezeu, rememorării, trăirii și cinstirii felului în care Sfinții au răspuns acestor lucrări.
În conflict cu această realitate, o zonă a etnologiei refuză să constate că aceste tradiții sunt creștine. Și recurge la construcții teoretice și ideologice forțate spre a le declara păgâne1.
Acest reflex de golire a tradiției românești de conținutul ei teologic, sistematic creștin, este străin obiectivității academice. Și face parte din lucrarea de modernizare forțată, pe tiparul colonialismului cultural, pe care am amintit-o mai sus.
Se realizează astfel un curent ostil față de dimensiunea profund creștină a culturii populare române, căreia i se neagă existența; proces în care i se ignoră, alterează ori șterge orice manifestare a prezenței, de la icoană și rugăciune până la textul creștin al urărilor și colindelor.

Valaritul este o chemare sfântă a omului către Cer.
Este amintirea Mântuirii Domnului Iisus Christos.
Este amintirea faptului că Mântuirea s-a lucrat de Domnul cu osteneală și jertfă; că a întâlnit această lucrare împotrivirea oamenilor mândri, ura diavolilor și răutatea lumii.
Este amintirea faptului că cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.
Și este amintirea faptului că toți cei care în Christos ne-am botezat, în Christos ne-am și îmbrăcat. Deci muncim și suferim asemenea Lui: pentru a lumina lumea, după cum ni se cuvine.

Din colindele de Paști face parte și celebrul Trei păstori se întâlniră; colind care se poate cânta primăvara (când au dat florile), dar este „de ieșit din minți” în iarnă – când îndemnul „să mergem/ floricele să culegem/ și să facem o cunună” sună cu totul împotriva Firii.

Taina originii cuvântului valar

De ce, însă, acest colindat al lucrării de Mântuire a Domnului Iisus Christos la maturitate a primit numele de valarit, iar colindătorii pe acela de valari?

Adevărul este că răspunsul la această întrebare ne este, încă, străin.

O să spun înainte de toate că în mai multe dicționare valaritul este arătat ca având origine (etimologie) necunoscută.
Voi trece, ca urmare, prin variantele cunoscute și voi arăta care mi se pare că este cea mai credibilă.

Scriban – cu tot respectul cuvenit pentru munca sa titanică – se mărginește la a propune comparații (nimic mai mult) cu albanezele vălĭamări (înfrățire) și vălĭá (frate de cruce). Altcineva propune albanezul vëljamëri (fraternitate, surăție). Însă niciuna dintre aceste forme nu poate să dea valar(it) în limba română.
Mai curând se poate vedea într-o asemenea comparații fie etimologii paralele, fie un împrumut din română al limbii albaneze.
Doar că acest împrumut ar fi trebuit să aibă loc într-o epocă îndepărtată, căci valar lipsește din dialectele române sudice conlocuitoare sau învecinate – ale Românilor Epiroți, Macedoneni, Muntenegreni sau Dardani.
Acest lucru anulează orice ipoteză a împrumutului din albaneză, ba chiar ridică și o puternică stavilă împotriva unui împrumut din română.
Ceea ce ar face mai posibilă o etimologie paralelă.

Acest lucru ne duce la ipoteza Dicționarului Etimologic Român (realizat de Alexandru Ciorănescu, 1958-1966, și republicat în 2002 și 2007): că a valari (în DER se preferă doar forma vălări, evident mai nouă) se trage din val (= talaz).
Ipoteza este întemeiată pe o paralelă cu un fenomen din franceză. Unde, de la onde (val, talaz) a apărut ondoyer „a boteza în pericol de moarte” (deoarece în trecut și în vestul Europei Botezul se făcea prin scufundare și doar în caz extrem prin „stropire” sau „turnare”).
Autorul este însă, pe drept cuvânt, îndoielnic față de propria ipoteză: valaritul NU cuprinde stropit sau altă lucrare cu apa decât excepțional și izolat. Iar de la aceste excepții – care nu au legătură cu Botezul propriu-zis – nu s-ar fi putut oricum realiza trecerea, căci nu există nicio legătură între val și Botez în limba română.
Dacă ar fi existat, am fi avut un asemenea termen legat de Bobotează, în primul rând. Și nu de colindatul în zilele Pătimirii, Învierii și Slăvirii Domnului, așa cum le avem.
Orice speculație pe această temă ne duce tot mai departe de drumul cercetării cinstite – adică în lumea speculațiilor fără temei.

Avem, deci, o paralelă cu lexicul albanez și una cu cel francez. În amândouă fără vreo posibilă urmărire semantică, istorică sau fonetică a ipoteticului traseu.
Acestea sunt singurele două ipoteze privind originea cuvintelor valar și valarit pe care le-am putut găsi.

Părerea mea este că și aici ne izbim de o privire simplistă asupra istoriei Românilor – și în general a tuturor oamenilor.
Fenomenele lingvistice sunt liniare doar în anumite condiții de stabilitate socială. În cazul frământărilor românești avem o multitudine de variante posibile.

Una dintre ele, o ipoteză (ori un grup de ipoteze), este eventuala origine celtică2. O ipoteză, din perspectiva cercetării făcute până acum, foarte puțin probabilă. Singura variantă care ni se pare decentă este oferită de proto-celticul wala– (a fi puternic), neatestat. Acesta ar explica din punct de vedere semantic și fonetic originea românescului valar, însă în lipsa atestării face greu de susținut
Desigur, ne izbim aici de existența formei Balar în irlandeza veche (și alte idiomuri celtice vechi). Așa apare în Cath Maige Tuired – Bătălia (de la) Maig Tuired. Numit Balor mai târziu, acesta este conducătorul unor demoni (îngeri căzuți) în mitologia irlandeză. Situație care împiedică orice legătură semantică între forma celtică amintită și cuvintele românești.

Din latină ne putem opri asupra cuvântului ballare, a dansa, care poate fi legat de valarit, deoarece manifestările din perioada Învierii și Cincizecimii cuprindeau mai multe forme de dans sacru (popular) în trecut.
Ipoteza este totuși greu de susținut, în primul rând pentru că ballare ar fi dată în română a băla, iar nu valar sau ceva similar. (Cf. bonus și bene ► bun, bine, se păstrează b inițial; primul a fiind neaccentuat devine ă, ca în călare și păgân; ll rămâne l; terminația se pierde, cu excepția infinitului lung sau substantivului verbal o bălare, bălare.)

O altă ipoteză este a unei origini persane ori armene, dată fiind existența termenului valar, ca nume propriu sau parte de nume propriu, de origine persană, în Armenia (Hrach, 2021:16, 31). Formele atestate sunt Valarš, Valaršak, Valaršapat. Numele Valarš este, de fapt, cunoscut în România sub forma Vologases…
Problema cu aceste nume este că în ciuda similitudinii fonetice cu valar din română, le găsim nu doar strict la nivelul unor antroponime, dar și cu origine iraniană neclară (persană?, partă?, scitică?, alta?), respectiv cu înțeles necunoscut.
Deși se presupune pentru ele legătura cu persanul Walyš / Walaxš, originea și sensul rămân neclare, iar o posibilă legătură cu idiomurile scitice (a se vedea mai jos) nu poate fi exclusă.
Evident, deși contactele Românilor și înaintașilor lor cu Caucazul sunt continue din Preistorie și până astăzi, este cel puțin improbabil să se presupună trecerea de la un nume propriu rar armean la valar din română cu sensurile sale și familia sa lexicală.

Trebuie subliniat că pentru forma valar, incluzând variantele posibile valal, balar, balal etc. nu găsim nicio atestare în idiomurile traco-ilire.
Acest fapt este un argument în plus împotriva ipotezei originii albaneze a cuvântului.

În sanscrită există rădăcinile bala și vala (putere, peșteră), dar nu și forme de tipul valar, balar, balal etc. Existența rădăcinilor arată prezența lor în idiomurile indo-europene străvechi, ceea ce constituie un indiciu important.
Merită amintit aici faptul că în euskara (bască), singura limbă pre-indo-europeană păstrată, nu există litera v, iar formele de tip balar sau balal lipsesc cu desăvârșire. Există belar, cu sensul de iarbă (plantă erbacee) sau fân, aflat prin forma sa și înțelesurile sale categoric în afara zonei de interes pentru românescul valar.

În cecenă și ingușă apar cuvinte de forma valar sau balar (a termina, a da, a muri, pentru bărbați și respectiv pentru animale). Verbul este alar. Alte forme înrudite sunt date de verbul adar (a alerga, a fugi). Totuși un eventual împrumut ar fi deosebit de greu de explicat, iar evoluția semantică atipică limbii române.

În bactriană și sogdiană, precum și în scita modernă (alană sau osetină), apare însă forma badar (favorabil, benefic, propice). Este o formă importantă, pentru că în idiomurile scito-sarmatice este echivalentă cu balar sau valar – aici b trece ușor în v (betacism iranian), iar l trece sistematic în d (lambdacismul de stepă).
Aceasta ar fi singura legătură posibilă clar între limbile vechi și română: o formă scitică ori scito-sarmată ce a fost preluată de Români (a fost auzită) ca valar, undeva după secolul al VIII-lea (când încetează fenomenul rotacismului). Altfel spus, cea mai probabilă ipoteză este a unui împrumut sarmatic de secol XI-XIII.

Desigur, după ethosul societății din România, mulți ar protesta față de o asemenea legătură, în cel mai bun caz întrebând:
Ce legătură este între Români și Sciți?

La această întrebare un răspuns concentrat se poate vedea în eseul ce le este dedicat din seria Cei dinainte de noi (click pentru accesare).
Foarte pe scurt, Sciții și Sarmații sunt prezenți în istoria noastră aproximativ 2,500 (două mii cinci sute) de ani, adică o perioadă mai lungă decât însăși existența noastră ca Români (cel puțin din secolul XI î.Chr. până la începutul secolului XIV d.Chr.).
Prezența Sarmaților este atestată atât în Moldova și estul Munteniei (Ieșii, Roxolanii) cât mai ales înspre Tisa, în Banat și Crișana, precum și pe Târnave (Agatârșii); aproape aceleași sunt zonele care au păstrat vălăritul și valarii până recent sau chiar până astăzi.

Valaritul sau colindatul a fost, totdeauna, o formă de de binecuvântare și rugăciune, de așezare prin cuvânt de partea Cuvântului Ceresc – așezare atât a valarilor (colindătorilor), cât și a celor valariți (colindați). Deci o legătură cu un termen având înțelesul de „benefic, propice, favorabil” etc., este absolut naturală.
Mai mult, există o suprapunere excepțională între frățiile de tineri războinici, cu ritualuri sezoniere, și existența unor forme similare în cadrul valaritului (vălăritului) românesc.
Dacă adăugăm și suprapunerea între prezența iazigă ori alană semnificativă și zonele în care s-au păstrat valarul și valaritul (vălăritul), ori toponime de acest fel3, teoria unui împrumut sarmatic ori scito-sarmatic devine și mai credibilă.

Poate merită subliniat și faptul că în limba osetină (alană modernă) bal înseamnă ceată (de luptători), ceea ce în română ar duce la un împrumut de tip balar pentru membrul cetei, care ar deveni natural valar.
Tot în osetină găsim rădăcina (și prefixul) wæl, cu înțelesul de sus, superior, transcendent; cuvântul wælarv având înțelesul de lumea de dincolo, Cer.
Se realizează astfel o întâlnire semantică între luptătorul cetaș, pe de-o parte, și Cer sau Rai, pe de altă parte, întâlnire ce corespunde integral valarului român. Pentru că valarii erau de obicei adulți, având implicit – absolut obligatoriu în Cultura Română Veche, cf. (Aldea, 2019 și 2023) – statutul de luptători creștini. în care fiecare Român care nu se călugărea sau hirotonea se vedea și trăia ca luptător, și de obicei nu ca orice fel de luptător, ci ca luptător al lui Dumnezeu, (cf. și cu mărturiile nou-testamentare de la Efeseni 6:10-17; I Tesaloniceni 5:6-9; I Timotei 4:10; II Timotei 2:1-5 etc.). Românii creștini se constituie în reprezentanți tereștri ai Împărăției Cerurilor, atât prin luptele fizice, cât mai ales prin cele spirituale. Vălăritul fiind o manifestare a acestei lucrări.

Desigur, teoria propusă de noi necesită analize suplimentare pentru atestarea sau, dacă este cazul, infirmarea ei.
Deosebirea principală față de ipotezele prezentate (și infirmate) anterior este dată de următoarele elemente:

  • posibilitatea derivării credibile (după legile etimologice ale limbii române) a cuvântului valar din idiomuri scito-sarmate,
  • contextualizarea semantică a termenilor scito-sarmați în Cultura Veche Românească, ceea ce dă o evoluție semantică naturală și coerentă

Este evident că filiația scito-sarmată a lui valar, chiar dacă posibilă, după cum am văzut, are nevoie de cercetări suplimentare, atât filologice sau etnologice cât și istorice.
Însă, cu toate golurile de atestare, este deocamdată, ni se pare nouă, cea mai coerentă teorie etimologică pentru termenul studiat.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul eseu (studiu e prea mult spus) dedicat cuvântului românesc valar (și familiei lui) este doar deschiderea unei uși înspre înțelegerea acestuia și mai ales a originii sale.
Comparațiile făcute de mine între românescul valar și limbi celtice, respectiv iraniene ș.a.a. are strict valoarea unui sumar început. Evoluțiile etimologice pot să fie mult mai complexe decât variantele simple urmărite de noi (echivalențe v – b, l – r sau l – d, după caz). Ca urmare, simplele paralele lexicale sunt departe de a lămuri lucrurile. O singură paralelă între eseistica noastră prezentare și o lucrare de specialitate – precum, de pildă, (Loșonți, 2021) – este de ajuns pentru a dovedi adevărul limitelor asumate și complexitatea reală a analizelor etimologice.
Clarificarea este pe seama specialiștilor în domeniu, și în primul rând a celor care au studiat alături de limba română veche și sanscrita sau limbile tochariene, sogdiană, bactriană, persană etc. Sau, la fel, limbi celtice, ori lituaniana, armeana, georgiana, svana și altele asemenea.
Urez mult succes în descifrarea acestui mister lingvistic celor care se vor apleca asupra lui!

P.P.S. Ar merita o comparație între valar, colindător și urător, așa cum ar fi de folos una între cântător, încântător și descântător. Printre altele, ne-ar ajuta să vedem schimbările radicale ce sărăcesc și lexical, și haric, limba română de astăzi, pas cu pas.

Note

  1. Împotriva standardelor academice și normelor fundamentale ale cercetării științifice există în etnologia din România o înclinație de anulare a conținutului creștin al culturii profunde române. Practica are ca scop forțarea includerii în tipare necreștine, care sunt declarate automat și pre-creștine. O declarație la fel de subiectivă precum întregul proces. Un argument factual este contactul continuu între Cultura Română Veche și felurite culturi necreștine. Pentru legăturile complexe între această cultură și, de pildă, feluritele culturi evreiești, se pot aminti cercetările riguroase realizate de Moses Gaster, Lazăr Șăineanu ori Sabina Ispas. Dar tot aici intră și legăturile de peste o mie de ani între Români și culturile musulmane. Legături ce pleacă din pelerinajele la Locurile Sfinte (precum Betleemul, Ierusalimul sau Nazaretul) și merg până la contactele de frontieră cu Imperiul Otoman, la comerțul dintre acesta și Țările Române etc. La fel se poate aminti de legăturile intermediate de păstorii români cu felurite culturi din Sciția Mare sau Caucaz, de prezența culturilor păgâne de tip cuman, peceneg, avar, maghiar, mongol etc. Se poate constata astfel că prezumția tipar păgân = element precreștin este total neștiințifică.
    Și totuși, eforturile de atribuire ideologică și culturală necreștină au dus la exagerări metodologice severe în etnologia contemporană.
    Un exemplu îl putem găsi la Monica Brătulescu, Colinda românească…, Ed. Minerva, București, 1981. Scuza epocii se poate aplica, dar modelul este paradigmatic. Autoarea afirmă că „Datorăm luptei bisericii împotriva vechilor practici „păgîne” un document datînd din anul 1647” (Brătulescu, 1981:7). Doar că documentul aparține… unui pastor protestant! Iar pentru denominațiunile protestante nu se folosește termenul „biserică”. Mai mult, Românii din secolul al XVII-lea sunt covârșitor ortodocși, chiar și în Transilvania (pastorul era din Cergăul Mic, Mureș). Iar să atribui tradiții universal-românești influenței unei secte minore locale este 100% absurd. Desigur, asemenea alunecări în afara bunului simț pot fi atribuite epocii și locului (România sub dictatură comunistă). Dar ele apar și înainte de Comunism, și după, nu doar în vremea lui.
    Un exemplu paradigmatic este grila de interpretare a lui Ion Ghinoiu, care transformă gesturile de respect liminal (precum obiceiurile legate de pragul casei) în dovezi ale unui presupus «politeism» sau care reduce simbolismul profund teologic al troițelor la așa-zise reminiscențe ale unor culte ale fertilității. O asemenea abordare nu pleacă de la observarea și redarea realității etnografice, ci de la practica aplicării automate și nejustificate a unei grile ideologice apriorice.
    Desigur, asemenea procedee neștiințifice sunt departe de a fi locale. Marele etnolog italian Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată clar eforturile uriașe ale mediilor aservite politic și/sau ideologic de a modela politic folclorul. Fenomenul este comun în toată Europa, arată Cocchiara. Doar că putem adăuga și în toată lumea, căci îl întâlnim din Japonia în Africa de Sud și din Egipt în Chile. ↩︎
  2. Deși au fost luate în calcul și posibile similitudini fonetice cu idiomurile celtice (ex: proto-celticul bala), acestea nu pot fi justificate semantic. Există și alte forme celtice similare fonetic, însă pentru care nu există nicio filiație mai credibilă decât altele deja amintite. ↩︎
  3. Desigur, ne izbim în privința toponimelor de greutatea distingerii între posibilele origini. De exemplu, Satul Vălar sau alte toponime similare pot fi interpretate ca venind de la văl sau val, mai ales dacă în zonele respective nu este atestată tradiția vălăritului. Interpretările în cauză au, desigur, un anumit grad de probabilitate; însă nu trebuie uitat faptul că multe dintre denumirile vechi s-au pierdut, mai ales în zonele aflate sub ocupații care au urmărit direct deznaționalizarea Românilor, precum cele maghiare, austriece și austro-ungare în Transilvania, Banat, Crișana și alte părți ale Românimii a se vedea și descrierea fenomenului de distrugere a instituțiilor tradiționale în satul românesc la (Toșa și Sălăgean, 2017). Mai mult, observarea unor tradiții precum Junii Brașovului sau Tânjeaua Hotenarilor arată că se suprapun prea mult cu vălăritul din diferite părți ale Moldovei pentru a putea fi ignorată comunitatea spirituală și etnologică dintre ele. ↩︎

Bibliografie selectivă

A. În format fizic

  1. *** A Partial Decipherement of the Unknown Kushan Script, by Svenja Bonmann,Jakob Halfmann,Natalie Korobzow and Bobomullo Bobomulloev, in Transactions of the Philological Society Volume 121:2 (2023), p. 293–329
  2. *** Beside the Fire : A Collection of Irish Gaelic Folk Stories, edited, translated and annotated by Douglas Hyde, additional notes by Alfred Nutt, David Nutt, London, 1890
  3. *** Cântecul epic eroic : Tipologie și corpus de texte poetice, culegere realizată de Al. I. Amzulescu, Editura Academiei R.S.R., București, 1981
  4. *** Dictionarium Scoto-Celticum: a dictionary of the Gaelic language, vol. I-II, The Highland Society of Scotland, William Blackwood, Edinburgh and T. Cadell, London, MDCCCXXVIII
  5. *** Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române, coordonator științific Eugenia Dima, Ed. Arc & Gunivas, Chișinău, 2007
  6. *** Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”, cu Dicționarul limbii române din trecut și de astăzi, de I.-Aurel Candrea și Dicționarul istoric și geografic universal, de Gh. Adamescu, Editura „Cartea Românească”, București, 1931
  7. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul I A-B, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2011
  8. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul II Litera C Partea 1 CA-CIZMĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2015
  9. *** Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR) Volumul III Litera C CLAC-CYBORG, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română, Editura Academiei Române, București, 2018
  10. *** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996
  11. *** Endangered Languages of the Caucasus and Beyond, edited by Ramazan Korkmaz and Gürkan Doğan, Brill, Leiden, Boston, 2017
  12. *** Micul Dicționar Academic : Volumul I Literele A-C, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
  13. *** Micul Dicționar Academic : Volumul II Literele D-H, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002
  14. *** Micul Dicționar Academic : Volumul III Literele I-Pr, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  15. *** Micul Dicționar Academic : Volumul Iv Literele Pr-z, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
  16. *** Proto-Languages and Proto-Cultures, Materials from the First International Interdisciplinary Symposium on Language and Prehistory, Ann Arbor, 8-12 November, 1988, edited by Vitaly Shevoroshkin, Universitátsverlag Dr. Norbert Brockmeyer, Bochum, 1990
  17. *** Geiriadur Cymraeg a Saesneg : Spurrell’s Welsh-English Dictionary, edited by J. Bodvan Anwyl, W. Spurrell & Son, Carmarthen, 1934
  18. *** ”Harta sonoră” a graiurilor și dialectelor limbii române, edit. Maria Marin și Marilena Tiugan, Editura Academiei Române, București, 2014
  19. *** Micul Dicționar Academic, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, 2010
  20. *** On the origin of the Kushans with reference to numismatic and anthropological data, ONS News (Oriental Numismatic Society Newsletter) No. 181, Autumn 2004
  21. *** The Celtic Languages, edited by Martin J. Ball and Nicole Müller, Routlege, Taylor & Francis Comp, London and New York, 2009
  22. *** The Graeco-Bactrian and Indo-Greek World, edited by Rachel Mairs, Routledge, Taylor & Francis Group, London and New York
  23. *** The historical sensing of urban forest based on the indicators of CES and landscape categories: A case of Kushan scenic area in CHINA, de Hanzheng Lin, Xin-Chen Hong, Chunying Wen și Fangbing Hu, in Ecologica Indicators, Volume 166, September 2024, disponibil online și în format pdf la adresa oficială https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1470160X24008975 (ultima accesare 28.05.2026)
  24. Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii?, Ed. Evdokimos, București
  25. Aldea, Mihai-Andrei (2023) Ortodoxia și artele marțiale, Ed. Scara, București
  26. Alemany, Augusti (2000) Sources on the Alans. A Critical Compilation, Brill, Leiden, Boston, Köln
  27. Alemany, Augusti (2014) Where are the Monuments of the «Alanic» Language?, în NARTAMONGÆ, 2014, vol. XI, N 1,2, p. 144-150
  28. Bachrach, Bernard S. (1973) A History of the Alans in the West, University of Minnesota Press, Minneapolis
  29. Bailey, H. W. (1979) Dictionary of Kothan Saka, Cambridge University Press, Cambridge, London, New York, Melbourne
  30. Blažek, Václav (2011) Tocharian Studies : Works 1, Masaryk University, Brno
  31. Borooah, Anundoram (1971) English-Sanskrit Dictionary, Publication Board, Assam
  32. Brătulescu, Monica (1981) Colinda românească : The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Ed. Minerva, București
  33. Breban, Vasile (1987) Dicționar general al limbii române, Editura Științifică și Pedagogică, București
  34. Candrea, Aureliu și Densușianu, Ovid (1909) Dicționar general al limbii române din trecut și de astăzi, Socec & Co, București
  35. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (1907-1914) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Librăria Socec & Comp., București
  36. Candrea, Ion.-Aurel și Densușianu, Ovid (2003) Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Paralela 45, București
  37. Chirilă, Silvia (2019) Scrânciobul pascal – obicei al românilor în amintirile bătrânilor și creații literar-artistice (sec. XIX-XXI), în Buletin Științific. Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie, Volumul 31 (44), Etnografie și Muzeologie, Chișinău, 2019, p. 96-111
  38. Ciaușanu, G. F. (1931) Glosar de cuvinte din Județul Vâlcea, Editura M.O., Imprimeria Națională, București
  39. Cihac, Alexandru de (1879) Dictionnaire D’Étymologie Daco-Romanae…, Ludolphe St-Goar, Frankfurt
  40. Ciorănescu, Alexandru (2007) Dicționarul etimologic al limbii române, Ed. Saeculum I.O., București
  41. Cocchiara, Giuseppe (2004) Istoria folcloristicii europene, Ed. Saeculum I.O., București
  42. Coteanu, Ion (2007) Formarea cuvintelor în limba română : Derivarea. Compunerea. Conversiunea, editat de Narcisa Forăscu și Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universității din București, București
  43. Crăcea, Elena (2009) Dicționar român-latin, latin-român, Ed. Steaua Nordului, Constanța
  44. Dalametra, I. (1906) Dicționar Macedo-Român, Inst. de Arte Grafice Carol Göbl, București
  45. Davis, Dr. Charles H. Stanley (1912) An chéad leabhar Gaedhilge = First Irish book, Educational Publishing Company, Boston
  46. Delaporte, R. (1979) Elementary Breton-English Dictionary : Geriadurig Brezhoneg-Saozneg, Cork University Press, Cork
  47. Dinneen, Patrick Stephen (1904) Foclóir Gaeḋilge agus Béarla. An Irish-English dictionary, Irish Texts Society, Dublin, David Nutt, London
  48. Dumistrăcel, Stelian (2011) Lexic românesc : Cuvinte, metafore, expresii, Casa Editorială Demiurg Plus, Iași
  49. Folz, Richard (2022) The Ossetes: Modern-Day Scythians of the Caucasus, I. B. Tauris, Bloomsbury Publishing Plc, London and New York
  50. Ghinoiu, Ion (2008) Mică enciclopedie de tradiții românești, Ed. Agora, București
  51. Gholami, Saloumeh (2009) Selected Features of Bactrian Grammar, Dizertație de Doctorat, Universitatea Göttingen, Göttingen
  52. Haja, Gabriela (2003) Manifestări teatrale folclorice: origine și evoluție, în ALIL, t. XXXIX – XLI, 1999-2001, București, 2003, p. 175-188
  53. Harmatta, J. (1970) Studies in the History and Language of the Sarmatians, Acta Univeristatis de Attila Joszef Nomiate, Acta Antiqua et Archaeologica, Tomus XIII, Szeged
  54. Harmatta, J. (1994 a) Languages and Scripts in Graeco-Bactria and Saka Kindoms, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 386-406
  55. Harmatta, J. (1994 b) Languages and Literature in the Kushan Empire, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 407-431
  56. Henning, W. B. (1960) The Bactrian Inscription, in Bulletin of the School of Oriental and African Studies, University of London, Vol. 23, No. 1 (1960) , pp. 47-55
  57. Hrach, Martirosayan (2021) Iranian personal names in Armenian collateral tradition, în Iranische Onomastik Nr. 17, Band 5, Faszikel 3, Österreicheichische Akademie der Wissenschaften, Vienna
  58. Ispas, Sabina și Brăiloiu, Constantin (1998) Sub aripa cerului. Comentarii etnologice asupra colindei și colindatului. Colinde și cântece de stea, Ed. Enciclopedică, București
  59. Ispas, Sabina și Coatu, Nicoleta (2018) Etnologie românească. Tradiție. Cultură. Civilizație., Editura Academiei Române, București
  60. Ispas, Sabina (2001) Povestea cântată: studii de etnografie și folclor, Ed. Viitorul Românesc, București
  61. Ispas, Sabina (2003) Cultură orală și informație transculturală, Ed. Academiei Române, București
  62. Ispas, Sabina (2006) Preminte Solomon – legenda populară românească între canonic și apocrif, Ed. Saeculum I.O., București
  63. Jamieson, D.D. John (1879) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. I, Alexander Gardner, Paisley
  64. Jamieson, D.D. John (1880) An Etymological Dictionary of The Scottish Language, vol. II, Alexander Gardner, Paisley
  65. Justi, Ferdinand (1895) Iranisches Namenbuch, N. G. Elwertsche Verlagsbuchhandlung, Marburg
  66. Lebedynsky, Iaroslav (2010) Les Scythes : Les Scythes d’Europe et la période scythe dans les steppes d’Eurasie vue -IIIe siècles av. J.-C., Editions Errance, Paris
  67. Lefter, Lucian-Valeriu (2014) Prolegomene la jocurile cu măști, în AMEM (Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei), nr. XIV/2014, p. 191-218
  68. Lehman, Winfred P. (1974) Proto-Indo-European Syntax, University of Texas Press, Austin and London
  69. Lehman, Winfred P. (2002) Pre-Indo-European, Journal of Indo-European Studies Monograph Šeries Number Forty-one, Institute for Study of Man Inc., Washington
  70. Loșonți, Dumitru (2021) Convingeri și propuneri etimologice, Editura Academiei Române, București
  71. Mac Farlane, Malcom (1912) The School Gaelic Dictionary, Eneas Mackay, Stirling
  72. Macdonell, Arthur Anthony (1924) A Practical Sanskrit Dictionary, Oxford University Press, London
  73. Mann, Stuart E. (1984-1987) An Indo-European Comparative Dictionary, Helmut Buske Verlag, Hamburg
  74. Matasovic, Ranko (2009) Etymological Dictionary of Proto-Celtic, Brill, Leiden – Boston
  75. Moldovanu, Dragoș (2016) Completări la Dicționarul Etimologic al Limbii Române (DELR), în ALIL (Anuar de lingvistică și istorie literară), t. LV, 2016, București, p. 133-135
  76. Montgomerie-Fleming, J.B. (1899) Desultory Notes on Jamieson’s Scottish Dictionary, William Hodge & Company, Glasgow and Edinburgh
  77. Mușa, Cristian (2020) Jocul popular în viața comunităților vrâncene – Redescoperirea primelor cercetări de etnocoreologie românească din Țara Vrancei, în „Cercetări și Studii Etno-muzicologie, bizantinologie și etnologie”, Nr. 1-2, 2020, Timișoara, p. 263-281
  78. Oprișan, I. (2006) La hotarul dintre lumi – studii de etnologie românească, Ed. Saeculum, București
  79. Oprișan, I. (2021) Troițe românești. O tipologie, Ed. Saeculum I.O., București
  80. Orel, Vladimir (1998) Albanian Etymological Dictionary, Brill, Leiden, Boston, Köln
  81. Papadima, Ovidiu (2009) O viziune românească a lumii, Ed. Saeculum I.O., București
  82. Papahagi, Tache (2013) Dicționarul Dialectului Aromân, general și etimologic, editori Nicolae Saramandu și Manuela Nevaci, ediție anastatică, Editura Academiei Române, București
  83. Parpola, Asko (2012) Formation of the Indo-European and Uralic (Finno-Ugric) language families in the light of archaeology: Revised and integrated ‘total’ correlations, in A Linguistic Map of Prehistoric Northern Europe. Suomalais-Ugrilaisen Seuran Toimituksia = Mémoires de la Société Finno-Ougrienne 266, Helsinki 2012. 11, p. 119-184
  84. Press, Ian și Bihan, Herve ar (2004) Colloquial Breton. The Complete Course for Beginners, Routlege, Taylor & Francis Group, London and New York
  85. Pughe, W. Owen (1832) A Dictionary of the Welsh Language, vol. I-II, printed and published by Thomas Gee, Denbigh
  86. Puri, B. N. (1994) The Sakas and Indo-Parthians, in History of civilizations of Central Asia, v. 2: The Development of sedentary and nomadic civilizations, 700 B.C. to A.D. 250, UNESCO Publishing, p. 184-201
  87. Ravaru, Dan (1983) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, nr. III-IV (1981-1982), p. 218-228
  88. Ravaru, Dan (2010) Contribuții la studiul „vălăretului” în județul Vaslui, în Repere etnofolclorice și de istorie locală, Iași, Editura PIM, 2010, p. 57-69
  89. Sims-Williams, Nicholas (2000) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. I: Legal and Economic Documents, The Nour Fundation, Azimuth Editions and Oxford University Press, Oxford
  90. Sims-Williams, Nicholas (2007) Bactrian Documents from Northern Afghanistan. II: Letters and Buddhist Texts, The Nour Fundation and Azimuth Fundation, London
  91. Swadesh, Morris (1971) The Origin and Diversification of Language, Aldine * Atherton, Chicago/New York
  92. Șahingöz, E. (2023) Ossetian Evidence from Early Modern European Sources: Tracing Linguistic Changes, in Kavkaz-Forum ВЫП. 14 (21) 2023, p. 12-31
  93. Tarn, W. W. (1922) The Greeks in Bactria & India, University Press, Cambridge
  94. Toșa, Ioan și Sălăgean, Tudor (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român. Satul, instanțele și cauzele de judecată în satul românesc: 1877-1938, în AMET (Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei), 2017, Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 93-155
  95. Toșa, Ioan (2017) Din obiceiurile juridice ale poporului român (Instanțele și cauzele de judecată în satul românesc 1877-1938), în „Acta Musei Maramorosiensis”, XIII/2017, p. 131-171
  96. Vaidya, Lakshman Ramchandra (1889) The Standard Sanskrit-English Dictionary, Mrs. Radhabai Atmaram Sagoon, Bombay
  97. Valpy, Rev. F. E. J. (1828) An Etymological Dictionary of the Latin Language, London
  98. Wmffre, Iwan (1999) Late Cornish, Lincom Europa, München
  99. Zaroff, Roman (2018) The Vandals and Sarmatians in a New Perspective, în Collegium Medievale, 2017, p. 233-260
  100. Zugun, Petru și Minuț, Ana-Maria (2005) Formarea cuvintelor : teorie și practică, Editura Sedcom Libris, Iași

B. Surse online

  1. Abkhaz World https://abkhazworld.com/
  2. Breton-French FreeDict Dictionary (Gerladur Tomaz) https://raw.githubusercontent.com/freedict/fd-dictionaries/master/bre-fra/bre-fra.pdf
  3. Collegium Medievale https://ojs.novus.no/index.php/CM/index
  4. DELR https://delr.lingv.ro/
  5. English – Proto-Celtic wordlist https://www.yumpu.com/en/document/view/7541125/english-proto-celtic-wordlist
  6. Folescu, Prof. Vasile N., Crețești – istorie și actualitate : O monografie, online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/, pentru tema de față la capitolul VIII. Viața culturală (partea I), online la https://cretesti-vaslui.blogspot.com/p/blog-page_8.html
  7. Simbolistica și semnificația sărbătorilor de primăvară – Dumitru Șerban, interviu cu Dr. Adina Hulubaș, https://bjiasi.ro/editura/simbolistica-si-semnificatia-sarbatorilor-de-primavara-dumitru-serban/
  8. Proto Celtic English Word List https://www.inkeri.cz/pce/
  9. Tânjeaua Hotenarilor – Sărbătoarea gospodarilor din Maramureș, https://www.eco-romania.ro/eco-maramures/tanjaua-hotenarilor/
  10. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Anatolian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Anatolian/
  11. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Caucasian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Caucasian/
  12. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Celtic https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Celtic/
  13. The Swiss Bay, Mega linguistic pack, Indo-European/Iranian https://theswissbay.ch/pdf/Books/Linguistics/Mega%20linguistics%20pack/Indo-European/Iranian/

Cruci întreite și modelele înrudite

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Oferim aici cartea Cruci întreite și modelele înrudite, de Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea, realizată în lunile martie-mai 2026.
Ea poate fi descărcată liber de către doritori.

Lucrarea urmărește mărturii despre existența crucii întreite simple și a altor modele sau tipuri de cruce întreită, din Preistorie (din Eneolitic / Epoca Cuprului) și până în contemporaneitate.
Desigur, lucrarea doar punctează aceste mărturii, care arată fără absolut nicio îndoială adevăruri pe care prea mulți – inclusiv clerici și teologi – nu le cunosc:

  1. Crucea întreită simplă, singură sau repetată, este o prezență în arta și culturile de pe teritoriul României de astăzi de cel puțin 8 (opt) mii de ani.
  2. Un simbol religios, cultural, artistic, existent anterior unei grupări politice, nu poate deveni proprietatea acesteia doar pentru că l-a folosit și ea.
  3. Încercarea unora de a persecuta Biserica Română pentru folosirea simbolurilor crucilor întreite este un abuz similar celor naziste și bolșevice, lipsit de orice urmă de echitate sau dreptate juridică și legală. Folosirea unor asemenea tactici extremiste constituie doar tentativă de genocid cultural și religios.

Rog cititorul să se gândească ce ușor poate fi nimicită simbolistica oricărei culturi sau religii dacă folosirea acesteia de către grupări politice duce la interzicerea altui uz decât cel politic!

Dincolo de aceste aspecte utile pentru vâltorile de astăzi, merită cunoscute aceste fragmente din Cultura Veche Românească, o cultură profundă și de o bogăție uluitoare.

Citire cu folos și, vă rog, puneți o rugăciune și pentru autor!

Cu recunoștință marilor mei îndrumători și mai ales Marelui Împărat Iisus Christos,
Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Cruci întreite sau înrudite 15-V-2026Download

Românii vechi erau înțelepți (01) Scoaterea oaselor la 7 ani

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Christos a înviat!

Mă întreabă cineva – și nu cu bunăvoință – „de ce Românii își dezgroapă morții la 7 ani”?

Voi răspunde la întrebare amintind în primul rând trei lucruri uitate:

1) În trecut Românii se întindeau, cu sau fără suprapunere cu alte etnii, din Alpi la marginile Caucazului, de la Marea Baltică până în Asia Mică (aici fiind și astăzi Români uitați de Patria și Națiunea lor).

2) Natura era în trecut mult mai puternică în raport cu oamenii decât este acum.

3) Aproape oriunde ar fi fost, Românii aveau parte de o mulțime de persecuții religioase, atât de la păgâni, cât și de la felurite erezii (de la Arianism ori Iconoclasm până la Papism).

Întinderea despre care am amintit este un element important aici deoarece înseamnă că mulți dintre Români au trăit în condiții aspre.
Iar dacă punem acest lucru în legătură cu raporturile vechi cu natura, se poate zugrăvi o pictură amănunțită a ceea ce a fost.

Dar ne vom mulțumi să amintim de Sfântul Dimitrie din Basarabi, ocrotitorul Bucureștilor, și de felul în care mormântul său a ajuns în râu.
Prăvălirile de dealuri sau munți, alunecările pământului, închiderea râpelor din pricina apelor sau cutremurelor, înmlăștinirea locurilor, iată doar câteva dintre fenomenele naturale ce amenințau locurile de veci în trecut. Și, de fapt, cel puțin pe alocuri, chiar și astăzi.
Dacă mai adăugăm fiarele ce puteau dezgropa morții dacă îngroparea nu era bine făcută, înțelegem și mai mult că locurile bune de înmormântare erau mult mai puține decât am crede astăzi.

Mai mult, Românii trăiau și în țări sau ținuturi în care asemenea locuri erau și mai puține.
În bălți, de pildă, mai fiecare bucată de pământ este amenințată de ape.
În locurile pietroase, îngroparea este o provocare; și, din nenorocire, se putea face bine doar în acele puține locuri potrivite pentru grădinărit sau plugărit.

În sfârșit, au fost și sunt păgâni care nu s-au sfiit să pângărească mormintele și cimitirele creștinilor.

Față de toate aceste lucruri, străbunii noștri au gândit mai multe căi de apărare a celor trecuți la Domnul.

Una dintre ele, paradoxal, a fost arderea celor îngropați. Aceasta nu se făcea pe loc, pentru că ar fi stat împotriva legii creștine pentru înmormântare. Deci întâi avea loc îngroparea, iar după o vreme se făcea o dezgropare urmată de ardere.
Astfel rămâneau oasele, care se puneau într-un vas ori într-un sac, făcându-se loc pentru alt trup.
Locurile bune de îngropare deveneau, astfel, refolosibile într-un timp destul de scurt. Iar vitregiile vremii sau răutățile năvălitorilor nu mai puteau atinge trupurile celor dragi plecați în Veșnicie.

De la această practică veche vin acele locuri de veci sau cimitire care uimesc pe arheologii necunoscători ai istoriei Bisericii: cu artefacte și urme creștine, dar cu urme de incinerare.

Totuși, arderea celor adormiți, chiar și după îngropare, nu este o practică plăcută Bisericii.
Este ca și cum ai arde o biserică veche fără să ridici alta în loc – ceea ce, desigur, nu este cu putință omului pentru cei adormiți.

Ca urmare, obiceiul cel mai răspândit la Românii – și preluat și de o parte dintre împreună locuitorii cu ei – a fost acela al scoaterii oaselor.
De obicei la trei ani sau la șapte ani, după felul locului.
Adică, atunci când carnea devenea țărână mai repede, se făcea scoaterea oaselor la trei ani.
Atunci când revenirea cărnii la țărână dura mai mult, se făcea scoaterea oaselor la șapte ani.
Și un colț al mormântului familiei devenea, de fapt, osuar.

Dar cum se făcea scoaterea oaselor?

Înainte merită amintit că după vechea Lege Română (Românească) scoaterea oaselor se făcea doar la cei trecuți în Veșnicie întru Credință.
Pentru cei care muriseră rușinos – de pildă, năvălitori de orice religie –, asemenea lucrare nu se făcea.
Pentru că scoaterea oaselor este mai mult decât un obicei practic, menit să lase liber mai repede locul bun de îngropare.

Scoaterea oaselor este o lucrare sfântă, cu adânci și bogate înțelesuri creștine și românești.

Astfel, în primul rând se mărturisește prin ea credința în Învierea cea de Obște.

Și să ne rușinăm aici, pentru că Românii vechi cunoșteau Sfintele Scripturi, unii dintre ei chiar pe de rost.
Știind, de pildă, vedenia oaselor uscate, refacerii trupurilor și Învierii Obștești de la Iezechiel 37:1-14.

Ca urmare, scoaterea și îngrijirea oaselor – după cum vom vedea mai departe – este lucrarea vie a credinței în învierea promisă de Domnul – la Iezechiel 37:1-14, Ioan 5:24 și 6:40 etc.

În al doilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește legătura dintre suflet și trup.

Această mărturie se arată prin aceea că dacă legătura între suflet și trup este ruptă cu totul la moarte, trupul mort nu mai înseamnă nimic.
Deci făcând slujba de înmormântare și toate cele cuvenite, precum și îngrijind oasele atunci când trupul s-a topit, mărturisim că într-adevăr sufletul se mântuiește în trup și cu trupul, ori se osândește în și cu acesta.

În al treilea rând, prin scoaterea oaselor se mărturisește eternitatea iubirii și datoriei față de înaintași.

Căci, într-adevăr, chiar de crede cineva în Învierea de Obște și în toate cele ale Bisericii lui Christos, de ce s-ar osteni cineva cu îngroparea și scoaterea oaselor?
Căci sunt acestea lucrări destul de grele și care sunt departe de a fi plăcute.

Dar dragostea toate le rabdă și toate le face după cuviință, cuprinzând, adică, și datoria față de Dumnezeu și oameni.

Iar cel care are iubire pentru Dumnezeu va avea iubire și pentru oameni, începând cu cei care i-au dat viață, cu frații și surorile, cu toate rudele… desigur, dacă aceștia toți nu s-au purtat ca dușmani adevărați ai omului acela.
Prin urmare, grija de înmormântare, pomeni, parastase și scoaterea oaselor este o mărturie a iubirii, a împlinirii datoriei față de oameni și Dumnezeu.

În al patrulea rând, scoaterea oaselor este o mărturie a credinței celui trecut în Eternitate.

Căci, după cum am arătat, scoaterea oaselor – ca și celelalte slujbe mari și mici pentru adormiți – nu se fac la cei morți în afara Credinței.
Iar scoaterea oaselor se face cu aceeași rânduială a scoaterii moaștelor, turnându-se pe oase untdelemn și vin, făcându-se slujba Parastasului, dându-se pomeni.

Se mărturisește, astfel, că cel adormit (cea adormită) se numără cu sfinții lui Iisus Christos – cu care să ne numere și pe noi Dumnezeu Bunul!

Este, desigur, și o scoatere a oaselor utilitară, făcută fără slujbă și pomenire, numai pentru a goli locul de îngropare. Să ne păzească Dumnezeu de a fi vrednici de așa ceva!

În al cincile rând, scoaterea oaselor arată și crugurile vremilor, sau rânduiala firii.

Căci așa cum părinții lasă toate copiilor, așa și cei adormiți mai înainte lasă locul de odihnă pentru cei care vin după ei.

Este o vreme pentru toate lucrurile de sub Cer, spun Scripturile, dar este o vreme și pentru toate cele cerești.
Aici, la scoaterea oaselor, bătrânii fac loc celor tineri; este și o lucrare a dragostei, și o lucrare a datoriei.

Dar, va zice cineva, unde este dragostea celor mai înainte adormiți, de vreme ce scoaterea oaselor se face de către cei în viață?

Răspunsul, ușor de văzut, este acesta:
Prin faptul că ei și-au învățat urmașii să facă scoaterea oaselor, știind că va veni rândul lor să lase mormântul pentru urmași.

Este aici o puternică mărturie a iubirii lucrătoare, ce privește cu încredere în Dumnezeu și schimbările aduse omului de trecerea timpului, și schimbările aduse lumii de vremuri.
Este aici o asumare a acestor schimbări întru Dumnezeu, cale a Vieții Veșnice și pentru cel care își asumă, și pentru urmașii care învață de la el asumarea.

Căci este vreme să trăiești și este vreme să mori; este vreme să înmormântezi și este vreme să fii înmormântat; este vreme să faci scoaterea oaselor înaintașilor și este vreme ca urmașii să facă scoaterea oaselor tale.
Și Românul pune toate vremurile sub și întru Dumnezeu, câștigând Veșnicia.

În al șaselea rând, scoaterea oaselor arată împreună locuirea sfinților și veșnicia legăturilor pecetluite de Credință.

Căci oasele scoase acum se pun alături de oasele mai vechi.
Se adună, adică, împreună oasele celor din același neam și din aceeași Credință.
Așa cum și aceștia se adună împreună în Ceruri.

Aici se cuvine să spunem că în trecut erau cimitire sătești care aveau osuar, loc în care se așezau toate oasele scoase la șapte ani.
Așa cum și mânăstirile vechi aveau – și unele încă au – osuarele lor.

În toate aceste osuare – de familie sau de obște – sunt împreună cei trecuți la Domnul acum șapte ani, opt ani, optzeci de ani, opt sute de ani etc.
Am un străbunic – Monahul Paisie – în osuarul Mânăstirii Cernica.
Nu știu care sunt oasele lui din mulțimea de oase de aici. Dar nici nu îmi trebuie să știu, căci pentru toți se cuvine să mă rog și la toți se cuvine să mă rog să se roage pentru mine.

Iată, Credința ne unește dincolo de viață și de moarte, dincolo de tărâmuri și vremi.
Iar scoaterea oaselor este o mică faptă din această unire și din această Credință lucrătoare.

În al șaptelea rând, scoaterea oaselor este creștere a celor care o săvârșesc.

Prin împlinirea datoriei față de cei adormiți, prin contactul nostru cu vremelnicia vieții în această lume, prin rânduielile Bisericii lui Dumnezeu, creștem întru Christos Iisus.

Căci acolo unde există dragoste darul îmbogățește pe cel care îl dă, jertfa este un câștig pentru cel care o face.

Întru Credința lui Iisus Christos, fiecare împlinire a datoriei ne așează mai bine pe Calea Vieții și ne înaintează către Împărăția Cerurilor.
Deci lucrările pentru cei adormiți – slujbe, pomeni și altele asemenea – sunt o îmbogățire a celor care le lucrează.

În același timp, apropierea de cei adormiți, contactul cu ei, sunt o trezire din amăgirile acestei lumi.
Căci lumea supusă răului face ca cele trecătoare să pară veșnice, momind oamenii în fugărirea iluziilor și despărțirea de Dumnezeu, Unicul Izvor al binelui, împlinirii, fericirii.
Dar la înmormântare, la pomeni și parastase, la scoaterea oaselor, ne aducem aminte că trupul – pe care îl slujim fanatic, adică orbește și nebunește – se duce. Și că sufletul – pe care îl părăsim și disprețuim la fel de fanatic, adică orbește și nebunește – este cel care rămâne.

În fața golului morții Dumnezeu este singura scăpare. Fără El nu putem nimic!
Iar ascultarea față de rânduielile iubitoare, înțelepte și mântuitoare ale Acestuia, ne învață binele, ne așează pe Calea Vieții, ne întărește împotriva ispitelor, ne apără de cei răi, ne duce în Împărăția Cerurilor și la desăvârșire.

=============================================================

Am arătat, iată, de ce fac Românii scoaterea oaselor la șapte ani. Și cele spuse o să pară multor cititori desprinși de realitate niște vorbe – frumoase ori ba, după sufletul fiecăruia. Căci, înrobiți de realitatea virtuală în care trăiesc, ei văd cu greutate faptul că toate cele pe care le-am arătat mai sus sunt fapte.

Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Legenda lui Moș Crăciun

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Moș Crăciun
legenda românească
sau
Istoria cea veche a lui Moș Crăciun auzită de la moși și de la moașe

Aceasta este legenda românească a lui Moș Crăciun și a darurilor ce se aduc de Nașterea Domnului copiilor din întreaga lume. Înainte de a o începe, amintim că la Români se folosesc pentru eroul legendar numele de Crăciun, Cărciun, Cârciun, Crăcion, Cărcion sau Cârcion, căci limba română are multe graiuri și dialecte. Fiecare cu rostirea sa.

Atunci când s-a hotărât recensământul, Dreptul Iosif a plecat cu Fecioara Maria, însărcinată cu Pruncul Sfânt, către Betleem. Iosif era văduv, iar copiii din prima căsătorie destul de mari, Iacob deja cu familie, așa că aceștia au mers singuri. Se zice că erau și rușinați că tatăl lor, bătrân, s-a apropiat de o tânără nevinovată, cum era Maria. Căci ei nu știau că Maria a rămas însărcinată de la Dumnezeu, prin umbrirea Duhului Sfânt. Iar Iosif și Maria nu puteau spune aceste lucruri, căci nu era vremea potrivită.

Ca urmare, Iosif și Maria au călătorit singuri. Și încet, căci nu se puteau mișca repede, Fecioara fiind însărcinată iar Iosif înaintat în vârstă.

De aceea, au ajuns la Betleem târziu, când toate locurile din casele așezării fuseseră umplute de cei veniți pentru recensământ. Așa că, prin noaptea tot mai rece, au înaintat către una dintre ieșirile Betleemului, înspre răsărit. Aici avea casă o rudă de-a lor îndepărtată, numită Crăciun.

Acest Crăciun era și el dincolo de a doua vârstă și lipsit de copii. Dar el se bucura de asta, căci era de o mare zgârcenie. Și vedea copilul, ca orice zgârcit, doar ca pe o cheltuială. Căci zgârcenia acoperă dragostea, așa cum o face și risipirea – căci toate patimile sugrumă iubirea. Deci Crăciun era zgârcit, dar și cam mânios de felul lui – pentru că patimile rănesc sufletul și durerea izbucnește tot pătimaș. Soția lui, însă, era foarte bună. Și nu doar că suferea că nu avea copii, dar și pentru că, foarte bogați fiind, cu greu putea să dea milostenie. Pentru Crăciun orice pomană, orice ajutor dat cuiva, adică, era o durere: i se părea că pierde mereu ceva.
Și vă veți întreba: de ce îl mai ținea Dumnezeu?

Pentru că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Și pe cei mai răi oameni Domnul îi cheamă să se întoarcă, pocăindu-se, pentru ca să ajungă în lumea iubirii, Raiul, și nu în cea a egoismului și răutății, Iadul.

Și pe Crăciun l-a chemat la El, de multe ori, Dumnezeu. Prin rudele sărace care aveau nevoie de sprijin. Prin rudele bogate care le-au ajutat pe cele sărace și nu au sărăcit, ci mai mult au sporit. Prin copiii de pe stradă, care îi aminteau că dragostea rodește și răceala este stearpă. Prin cei care se stingeau și îi arătau că viața trece și bogățiile lumești nu pot fi luate dincolo.

Dar Crăciun își întărea inima pentru zgârcenie și egoism, respingând chemările Domnului.

De aceea, când i-au bătut la ușă Iacob și Maria, le-a răspuns urât, cu dispreț și batjocură.
– Cerșetorilor, plecați de aici! Nu este loc în casa mea pentru cerșetori murdari ca voi! Afară!

Și a trântit ușa, mulțumit că și-a vărsat supărarea pe ei. Supărare ce venea chiar din răutatea lui, dar el nu voia să știa asta.

Soția lui, însă, prinsă de milă față de fata aceea tânără și însărcinată, de bătrânul care o însoțea, a zis:
– Bârr! – și și-a frecat umerii de frig. Bărbate, tare rece e noaptea aceasta! Oare ne-or ajunge lemnele ca să nu înghețăm?
Căci, fiind bogați, se încălzeau cu lemne, nu cu paie sau alte materii sărace, ca ceilalți.

Crăciun și-a dat seama că într-adevăr îi cam înghețase fața. ”Din cauza cerșetorilor ăia!”, a dat iar vina pe Iosif și Maria.
– Da, e cam rece – a recunoscut el. Du-te și mai adu niște lemne.

Bucuroasă, femeia a ieșit din casă și a fugit după Dreptul Iosif și Fecioara Maria. Care, mergând încet, nu ajunseseră prea departe.
– Stați! – le-a zis ea. În casă nu pot să vă primesc, dar avem aici o peșteră în care ținem vitele. Nu este un loc demn de oaspeți, dar cel puțin nu bate vântul și e mai plăcut. Ba chiar călduț, căci fiind vitele înlăuntru se mai încălzește de la ele.

Și i-a dus până la staulul vitelor. Care, într-adevăr, era într-o peșteră, nu un grajd. Vacile și boii s-au uitat cu uimire la Fecioara Maria, căci simțeau valurile de har ce se răspândeau dinspre ea. Și au început să sufle ca să o încălzească, în timp ce soția lui Crăciun și dreptul Iosif pregăteau un fel de așternut de paie curate în care să stea Fecioara.

Dar tot atunci Maria a zis:
– Nasc!

Și, înainte ca cei doi să își dea seama ce se întâmplă, apăru pe paie un băiețel, cu toate cele ale unui nou născut lângă el. Fără ca Maica Domnului să fi cunoscut durere sau sângerare, Pruncul Sfânt S-a născut. Și Crăciunița – cum i se mai spunea soției lui Crăciun – s-a apucat să-L șteargă și să Îl înfeșe cu șorțul ei, căci altceva nu avea, înainte să Îl dea în brațe Fecioarei.

Dar între timp, Crăciun, care se așteptase ca femeia să îi vină în câteva clipe cu lemnele, ieșise după ea. Și, din obișnuință, își înfipsese la brâu o secure pentru despicat scurtături1. Locul lemnelor era la câțiva pași de casă. Acolo, nici urmă de soție!

– Nu se poate! – își zise el furios. Să nu îmi spui că netrebnica a adus cerșetorii ăia la noi, pe undeva!

A fugit la hambar, dar acolo nu era nimeni.

– La staul! – își dădu el seama, ajutat și de diavolii care îi sporeau mereu furia.

Și, înnebunit de mânie, alergă la staul – adică la peștera în care țineau ei vitele.

Acolo văzu, de cum intră, pe Iosif îngenuncheat lângă Maica Sfântă, pe aceasta ținând Pruncul pe care i-L dădea Crăciunița, tot îngenunchiată.

Crăciun văzu negru înaintea ochilor și, înainte să își dea seama, furia îi izbucni: smulse din brâu securea și o aruncă orbește în soția lui, cu toată puterea.

Iar securea, izbind cu multă forță, îi reteză Crăciuniței brațele. Sângele începu să curgă șiroaie, în timp ce Crăciunița se uită, copleșită, la brațele ei și la soțul încremenit de groază. Căci doar acum își dăduse seama Crăciun ce răutate fără margini a făcut. Și începu să își dea seama cât de rău este! Doar că… ce mai putea să facă?

Crăciunița însă, care văzuse Nașterea cea minunată, cum nu se pomenise niciodată la nimeni, știa că Pruncul este Mesia, iar Maica Sa, Mireasa lui Dumnezeu. Deci ridică ochii spre Fecioara Maria:
– Măicuță Sfântă, ajută-mă! – zise ea.

Și Maica Domnului, uitându-se la Pruncul Sfânt, a întins mâna și s-a atins de una din mâinile căzute jos. Iar acestea, ridicându-se, dintr-o dată au fost lipite la loc de o putere nevăzută. Încât doar urma albă a tăieturii se vedea pe brațe.

Și în timp ce Crăciun se prăbușea în genunchi, plângând de durere și uimire, plângându-și păcatele și mila și răbdarea Domnului, tavanul peșterii s-a deschis. Și Cerurile s-au deschis cu el, iar îngerii au apărut cântând imnuri, de o frumusețe la care nici gândul nu se poate sui.

Cuceriți de cântările îngerești, nici nu și-au dat seama când au venit păstorii, pe care îngerii îi înștiințaseră că s-a născut Christosul, adică Mesia.

Dar când îngerii s-au retras, Crăciun s-a ridicat și plecându-se Maicii, Pruncului și Dreptului Iosif, i-a poftit în casă. Și a împărțit daruri păstorilor. Dar aceștia nu au vrut să le primească. Pentru că erau copleșiți de minunile văzute și nici nu înțelegeau de ce ar primi daruri de la Crăciun – ce oricum era vestit pentru zgârcenie.

– Pentru copiii voștri! –a zis Crăciun.

Și a plâns iar, căci abia acum înțelesese că ferindu-se să aibă copii Îl respinsese pe Dumnezeu.

Deci i-a adus în casă pe cei trei, spre fericirea soției lui.

Din această pricină i-au găsit în casă pe Pruncul Sfânt, Maica Sa și Dreptul Iosif cei trei crai de la răsărit.

Craii – adică împărați sau regi mari – tocmai din Persia veniseră. Pentru că văzuseră acolo, pe cer, o stea mișcătoare.

La început au crezut că este o cometă și că, după cum apăruse, vestește nașterea unui rege – se credea la ei că aceste comete prevestesc lucruri despre regi, după partea cerului în care apăreau și cum se mișcau. Doar că steaua coborâse foarte jos și părea că le arată un drum. Iar ei, care erau și mari regi, dar și cercetători ai cerului și vrăjitori – adică magi – au urmat steaua. Căci, după știința lor, le arăta drumul către un împărat mare, căruia trebuiau să i se supună.

Au sosit astfel la Ierusalim. Oraș obișnuit cu cei care pretindeau că ar fi Mesia ori că știu unde este Mesia. Dar niciodată nu văzuseră vreun rege mare, cu atât mai puțin trei, care să Îl caute pe Mesia. Așa că tot Ierusalimul s-a tulburat de căutarea lor. Dar craii, ca să nu mai piardă vremea cu oamenii speriați și care vorbeau vrute și nevrute, au mers la conducătorul țării.

Și au ajuns la Irod, un om foarte rău și foarte prefăcut.

Irod, temându-se de puterea lor, nu a cutezat să le facă nimic. Altfel, i-ar fi băgat în temniță și i-ar fi chinuit până scotea tot de la ei. Așa, Irod s-a prefăcut că are același păreri ca și ei. Le-a spus că a înțeles și el că steaua vestește un Împărat al împăraților. Și că vrea și el să i se închine. Astfel, a aflat de la ei când li s-a arătat lor steaua. Ceea ce, după cum se zice, s-ar fi întâmplat în noaptea în care Duhul Sfânt a umbrit Fecioara și Dumnezeu Fiul S-a întrupat, făcându-Se om. Adică în urmă cu ceva mai mult de nouă luni.

Apoi, Irod a chemat pe bătrânii Iudeilor, ca să spună unde ar fi să se nască Mesia, Împăratul împăraților. Căci se gândea că, în afară de vreun fiu al lui care să îi ia locul, doar Acela putea să fie pricina minunii nemaivăzute a stelei călăuzitoare. Bătrânii, care știau Scripturile dar nu credeau în ele, i-au spus că la Betleem trebuie să se nască Mesia. Nu au ascuns aceasta, nici nu au plecat la Betleem cu magii, pentru că ei nu credeau în Scripturile pe care le știau pe de rost.

Deci au plecat craii și la ieșirea din Ierusalim iarăși s-a arătat steaua. Care i-a călăuzit către sud, iar apoi către răsărit, până la casa unde stătea pruncul. Arătând astfel că era un înger care, în chip de stea, îi chemase pe cei trei la Mântuitorul lumii, Iisus Christos.

Au intrat deci în casa lui Crăciun, unde era Pruncul Sfânt. Și fiecare i-a adus daruri: unul aur, altul smirnă și altul tămâie, toate curate și prețioase. Iar înțelegând de la Fecioara Sfântă și Dreptul Iosif adevărurile despre Dumnezeu și răutatea vrăjitoriilor, s-au lepădat îndată de păcate și s-au îndreptat. De aceea Dumnezeu le-a descoperit în vis că trebuie să meargă pe altă cale către țara lor, ceea ce au și făcut.

Crăciun era fericit că Îl găsise cu adevărat pe Dumnezeu și dragostea Lui. Dar după ce au plecat cei trei crai, Iosif a primit în vis poruncă:

– Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica Lui și fugi în Egipt! Și stai acolo până îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să Îl ucidă!

Și sculându-se Iosif, a făcut așa.

Deci venind trimișii lui Irod în Betleem, nu au putut afla nimic. Pentru că păstorii nu știau nimic despre cei trei crai, decât că trecuseră prin Betleem și au stat în casa lui Crăciun. Crăciun care nu avea copii și nu primea pe nimeni în gazdă, căci era foarte zgârcit.

Crăciun, știind că sunt puși să găsească Pruncul să Îl ucidă, i-a primit cu răceală.
– Nu am copii! – le-a zis el. Și nu am vrut niciodată să am! – a adăugat.
Deși durerea că fusese rătăcit ardea în inima lui.

Trimișii au plecat mai departe, pe urmele magilor, până ce au ajuns la hotarele Iudeii – peste care stăpânea Irod.

– Nu am putut să găsim urmă de Cel pe care Îl căutau craii! – i s-au plâns lui Irod. Poate nici nu L-au găsit, poate nici nu este și a fost doar o înșelare a lor!

Irod, însă, nu se putea liniști.
– Poate nu L-au găsit, dar asta nu înseamnă că nu este. Sau poate este ceva ce ne scapă nouă.

Și, într-adevăr, le scăpa faptul că Dumnezeu a rânduit lucrurile spre mântuirea lumii, iar împotrivirea lor îi osândea.

Irod era însă măcinat de lăcomie, ură și mândrie. Voia să fie sigur că nu se ridică nimeni care să îi ia tronul, deși el însuși era bătrân.
– Să fie uciși toți copiii de doi ani și mai în jos din Iudeea! – a poruncit el, nebunește.

Și a început cu uciderea propriului său copil. De unde s-a zis că e mai bine să fii porcul lui Irod – căci nu mânca el porc – decât copilul lui.

Se zice că 14000 (paisprezece mii) de copii au fost uciși atunci în Iudeea, afară de cei care au apucat să fugă peste hotare. A fost un masacru în care au fost uciși până și părinții care își apărau copiii. Cum a spus Domnul prin Proorocul Ieremia, Glas în Rama s-a auzit, bocet și tânguire amară: Rahela (adică mamele din Iuda) își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu mai sunt.

Crăciun, îngrozit de cele întâmplate, a înțeles mai bine ca oricând unde duc egoismul, răutatea, însingurarea, zgârcenia și celelalte patimi. Și, în fiecare an, din averea lui împărțea daruri copiilor din Betleem și împrejurimi, de ziua Nașterii Domnului.

Iar acest obicei a fost păstrat de cei credincioși până astăzi, ca să își învețe copii să fie darnici și să se păzească de zgârcenie și egoism. Dar și ca să arate lui Dumnezeu că știu că fiecare copil este trimisul Lui și că cine primește un copil, pe El Îl primește.
Și în fiecare an, de Nașterea Domnului, casele se împodobesc, oamenii se spovedesc și împărtășesc, iar copiii primesc daruri. Dacă au fost cuminți!
După cum făcea Crăciun cel bătrân.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. Am adunat aici, repovestite, cele istorisite despre Moș Crăciun și craii/magii de la Răsărit de bătrâni, în șoaptă, în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. În șoaptă, căci nu era voie pe atunci să vorbești despre Christos, Dumnezeu sau Crăciun. Am ascultat aceleași istorisiri la bătrâni din Carpați de-a lungul deceniilor. Și dau înapoi, în forma în care m-am priceput să povestesc, cele primite. Așa erau cândva învățați copiii despre Crăciun, fără minciunile care fac de rușine pe cei mari în fața celor mici. Și cred că este adevărată această povestire, mai ales că am întâlnit Evrei care încercau să mă convingă de faptul că și cuvântul Crăciun este de origine ebraică. Ceea ce corespunde, în fapt, cu tradiția românească.

P.P.S. Această istorie sau poveste poate fi preluată cu două condiții: păstrarea grafiei și indicarea sursei. Toți bătrânii ce mi-au dăruit acestea spuneau Cristos ori Christos și așa se cuvine să rămână.

1Scurtături = bucăți de lemn de foc destul de scurte ca să intre bine în vatră, sobă, șemineu.

Ce este iubirea/dragostea?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ce este iubirea/dragostea?

(din cartea în lucru Calea Mirenilor)

Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi!

Dragostea (sau iubirea) este un cuvânt care, în unul sau altul dintre numele purtate, a fost de nenumărate ori folosit de poeți, scriitor, cântăreți, compozitori, filosofi etc. Din păcate, într-o covârșitoare majoritate, ceea ce au lăudat, slăvit, criticat sau urât drept dragoste (sau iubire) a fost o patimă sau alta. Pentru cei mai mulți iubirea (sau dragostea) a rămas cel mult o noțiune înțeleasă doar în parte, dacă nu cu totul stricată.

Și totul pleacă de la confuzia între ceea ce bucură sau place și ceea ce iubim/îndrăgim.

Da, cei mai mulți oameni cred că „iubesc” sau „sunt îndrăgostiți de” lucrurile sau persoanele care îi bucură sau le plac.
Prin urmare, se pretinde că X „iubește dulciurile”, Y „iubește florile”, Q „îl/o iubește pe Z” (puteți înlocui „iubește” cu „e îndrăgostit de”; sau, după creolo-româna de mahala snoabă, „adoră”).
Însă, de fapt, X e lacom la dulciuri, Y se bucură văzând flori, Q are plăceri/bucurii la Z. Adică niciuna dintre aceste sentimente nu este dragoste/iubire.

Dacă X ar iubi sau îndrăgi cu adevărat dulciurile, ce ar face?
Ar căuta să facă cele mai sănătoase și gustoase dulciuri, atât pentru el cât mai ales pentru alții.

Dacă Y într-adevăr ar iubi/îndrăgi florile, ce ar face?
Ar crește cu grijă flori, le-ar înmulți și răspândi, le-ar dărui și altora, ar încerca să creeze soiuri noi etc.

Dacă Q îl/o iubește/îndrăgește pe Z cu adevărat, ce face?
Face ceea ce îi face bine lui Z.

Pentru că dragostea sau iubirea înseamnă a dori cu adevărat – adică în fapte! – să dorești din suflet binele lui/ei și să lucrezi pentru acest bine.

Desigur, aici există hotarul priceperii noastre. Aici pricepere însemnând și înțelegere, și făptuire. (Minunata limbă română veche!)
Iar acest hotar este legat și de cât cunoaștem și înțelegem din cele ale lumii, dar mai ales cât cunoaștem și înțelegem cele ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este Binele, Adevărul, Iubirea. Și doar prin el putem scăpa de păcatele și patimile care otrăvesc iubirea/dragostea și o prefac și pe aceasta în patimă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea