Despre arme, înarmare şi libertate

Despre arme, înarmare şi libertate

Se vorbeşte mult despre arme şi înarmare, în multe feluri. Se cuvine să fie înarmaţi civilii? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce? Dacă nu, cine garantează că structurile înarmate – Poliţie, Jandarmerie, Armată, Forţe Speciale – nu vor folosi monopolul armelor pentru a-şi impune puterea asupra civililor? Dacă da, se lasă arme civililor, cine garantează că aceştia nu le vor folosi haotic, în tot felul de crime sau chiar încercări de lovitură de stat?
Şi tot aşa, cu felurite păreri şi argumente, oamenii vorbesc, dezbat, se ceartă

Încercăm aici o mică prezentare obiectivă, bazată pe fapte şi încercarea de a aşeza toate lucrurile la locul lor. Desigur, nu încercăm să impunem o părere ci doar să prezentăm ceea ce credem că este adevărul. Faptele ni se par destul de limpezi în această privinţă, chiar dacă există nenumărate încercări de aruncare a unor „perdele de fum” pentru a zăpăci lumea. Şi tot limpede ni se pare că oamenii rareori iubesc adevărul, mai ales dacă primirea lui înseamnă răspundere, muncă, trezvie şi alte asemenea lucruri…

Ce sunt armele?

Armele sunt unelte de luptă.

De fapt, pot fi – şi de nenumărate ori în istorie au fost – unelte care, de nevoie, au fost folosite în luptă. Aşa au fost coasa de luptă sau furca Românilor, nunchaku ori sai-ul din Orient şi nenumărate altele.

Altele sunt unelte binare, ce pot fi folosite în felurite activităţi paşnice, dar şi în luptă, la fel de bine. Avem aici secera, cosorul sau toporul pentru Români, cuţitul pentru toţi oamenii, maceta, iar toporul şi alte unelte asemănătoare în întreaga lume.

În sfârşit, există unelte specializate pentru luptă, de la spadă, sabie sau buzdugan la puşcă, mitralieră, tun sau bombă.

În oricare dintre aceste forme, armele sunt unelte de luptă.

Ce este înarmarea?

Înarmarea este procesul de a obţine arme de către cel care nu are sau de îmbogăţire ori îmbunătăţire a stocului de arme deja existent.

După cum se vede, există şi aici trei mari categorii.
Înarmarea poate însemna trecerea de la „zero arme” la un număr oarecare de arme. Aici apar întrebări la care vom răspunde mai jos…
Tot înarmare este şi creşterea numărului de arme. Dacă cineva are o sabie şi îşi mai cumpără una – sau zece – înseamnă că se înarmează. Dacă un stat are o mitralieră şi îşi mai cumpără una – sau o mie – de acelaşi tip, înseamnă că se înarmează.
Dar, bineînţeles, înarmare este şi înlocuirea unei săbii de calitate slabă cu una mai bună, înlocuirea unei mitraliere învechite cu una modernă şi tot aşa; adică îmbunătăţirea calităţii armamentului este tot înarmare.

Acum, desigur, dacă am sări la întrebarea „se cuvine să fie înarmaţi civilii?” încă nu am putea răspunde chibzuit, pentru că mai trebuie lămurite câteva lucruri de temelie.

La ce sunt folosite armele?

Întrebarea, luată (prea) simplu, pare de râs. Desigur, armele sunt folosite pentru luptă! Deja s-a spus asta!
Dar, de fapt, întrebarea este mai adâncă.

a) Lupta pentru a obţine hrana din natură, privită adesea (astăzi) doar ca muncă, cuprinde, în fapt, două feluri de luptă propriu-zisă: vânătoarea şi pescuitul. Fiecare dintre acestea folosind armele sale.

Bineînţeles, există ţări în care luxul este atât de răspândit încât vânătoarea pentru hrană pare a fi cu totul fără rost. Acolo vânătoarea este îndreptăţită moral, se spune, doar de nevoile de reglare a fondului faunistic astfel încât să nu apară dezechilibre catastrofale (număr prea mare de prădători – ce ar nimici ierbivorele – sau, respectiv, de ierbivore – care ar distruge vegetaţia –). Dar, totodată, şi în trecut, şi astăzi, au existat şi există ţări şi populaţii care fără vânătoare (şi pescuit) ar muri de foame.
Deci, o primă folosire a armelor este aceea de a da, prin vânătoare (sau pescuit) hrana de care au nevoie oamenii.

b) De aici vine şi următoarea folosire a armelor, aceea de apărare împotriva fiarelor sălbatice sau chiar a celor domestice, uneori (de pildă, a celor turbate sau a unor exemplare excepţional de agresive).

c) Următoarea întrebuinţare este, bineînţeles, aceea de apărare împotriva „oamenilor răi”, adică împotriva atacatorilor umani. Poate fi vorba despre un tâlhar sau un bătăuş de pe o stradă întunecată, despre unul care a intrat în curtea sau în casa omului, despre o ceată de tâlhari sau bătăuşi, despre o grupare teroristă, despre un comando inamic, despre o armată duşmană…
Deosebirea dintre toate aceste forme înşiruite aici este doar superficială – număr, pretext, calitatea pregătirii de luptă şi a dotării tehnice. În esenţă, este vorba despre o agresiune în faţa căreia se pot folosi armele ca mijloc de apărare.

d) De vreme ce am amintit despre tâlhari, bătăuşi, terorişti etc., este limpede că armele pot fi folosite şi ca unelte pentru a jefui, ucide, cotropi.

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Este o întrebare extrem de importantă, la care ne temem că cei mai mulţi nu se gândesc serios, ci doar circumstanţial.
Răspunsul este îngrozitor pentru orice om raţional: depinde de sistemul moral al fiecăruia!
Altfel spus, nu există o normă morală universală în această privinţă!

Şocant?
Da, pentru cei care trăiesc desprinşi de realitate poate să fie un şoc acest adevăr.
Însă dacă ar fi gândit puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că dacă exista o normă morală universală în privinţa folosirii armelor – şi, implicit, în privinţa folosirii luptei sau violenţeinu ar fi existat oameni care să facă ceea ce alţii spun că este rău. Este evident…

De pildă, războiul de jaf şi cotropire este privit de mulţi ca „foarte rău”, „răul absolul”, „evident rău” etc. Această poziţie morală este privită ca înţeleasă de la sine, ba chiar ca „general umană”. Ca şi cum toţi oamenii ar crede că războiul de jaf şi cotropire este rău…
Cu toate acestea, Turcia sărbătoreşte cucerirea şi jefuirea Constantinopolului, organizează petreceri de masă în cinstea acestui război de jaf şi cotropire, având în stradă milioane de Turci care se bucură de amintirea crimelor în masă, violurilor în masă, distrugerilor în masă şi jafurilor în masă pe care înaintaşii lor le-au săvârşit…
Şi acest caz nu este o excepţie, este regula turcească!
Un vinovat de crime împotriva umanităţii, un invadator ucigaş de pe urma căruia au suferit popoare întregi, Sultanul Soliman (1520-1566) este glorificat de Turci şi până şi violurile cele mai cumplite săvârşite de acesta sunt cuprinse în termeni precum „domnia iubirii”…
Iar turistul care străbate Turcia va fi întâmpinat de localnici cu nesfârşite laude privitoare la felul în care înaintaşii lor au cucerit localităţile, cetăţile, provinciile etc, au nimicit pe cei cuceriţi ş.a.m.d.

„Bine, dar asta este o excepţie islamică!” vor spune unii, desprinşi de realitate.
Trecând peste exemple din culturi precum cea zoroastristă, hindusă, animistă etc., o să venim la un alt exemplu, devenit clasic, intrat în cultura tuturor ţărilor lumii prin mijlocirea unor filme care fac apologia jafului şi cotropirii.
Este vorba despre Războiul Troian.

Scenariul intrat în mentalul colectiv este clar:
o femeie [Elena] îşi părăseşte soţul pentru alt bărbat; soţul vrea să o recupereze cu forţa, ceea ce ar însemna condamnarea ei la o viaţă de viol perpetuu; respectând voinţa liberă a femeii, Cetatea Troia refuză să o predea, ca pe un obiect, fostului soţ; ca urmare, acesta, împreună cu alţi „eroi” (conform normelor legale din multe ţări ale lumii, complici la infracţiune) atacă Troia, o cuceresc, ucid pe toţi bărbaţii pe care îi pot ucide, violează toate femeile pe care le pot viola, jefuiesc tot ce pot jefui şi distrug tot ce pot din ceea ce nu le trebuie.
Concluzia comună?
Cotropitorii jefuitori, violatori şi distrugători sunt nişte eroi. Troienii sunt dispreţuiţi.
Năucitor?
Realitate.

Realitatea este că deşi morala creştină [ortodoxă] osândeşte jaful, violul, cotropirea etc., ele au fost socotite „de bine” până de curând, în cele mai multe ţări şi civilizaţii ale lumii. Inclusiv în cele care, desprinse de Ortodoxie sub influenţa migratorilor germanici (Franci, Ostrogoţi, Vizigoţi, Vandali etc.) au adoptat un amestec (sincretism) religios creştino-păgân, în forma Catolicismului şi, ulterior, a Protestantismului.
Realitatea este că deşi la un anumit nivel toţi oamenii ştiu că jaful, violul şi cotropirea sunt rele – de pildă atunci când eşti subiectul lor –, pe de altă parte majoritatea le acceptă, făţiş ori cu felurite pseudo-justificări, atunci când se bucură de ele (a se vedea profiturile vest-europenilor din Irak sau Afganistan, proliferarea industriei pornografice bazată pe viol şi alte asemenea laturi ale realităţii cotidiene).
Am prezentat, foarte pe scurt, acest haos moral pentru ca cititorul să îşi dea seama cât de greu este răspunsul la întrebarea

Care sunt întrebuinţările morale ale armelor?

Trecând peste fariseismul imensei majorităţi, încercăm să plecăm de la nivelul la care recunoaştem răul drept rău. Fără a uita că alţii au alte păreri!
Prin urmare, după standardul nostru moral vom spune că folosirea armelor în situaţiile prevăzute la punctele a), b) şi c) sunt corecte, dacă nu se trece de o anumită măsură.
De pildă, pentru punctul a), ni se pare limpede că vânătoarea din necesitate, pentru carne sau echilibrarea fondului faunistic, se poate transforma în ceva rău atunci când vânătorul începe să vâneze maniacal (precum vânătorile nebuneşti de zimbri/bizoni din SUA sfârşitului de secol XIX, începutului de secol XX; se ajunsese la „trenuri de vânătoare”, care opreau lângă turmele de bizoni, ucideau cât mai multe exemplare, apoi plecau mai departe lăsând trupurile să putrezească pe câmpuri).
Tot aşa, pentru punctele b) şi c), trecerea de la apărare la abuz a fost înregistrată de multe ori şi este o realitate ce nu poate fi negată.
Avem, prin urmare, o situaţie tulbure pe mai multe planuri.

Pe de-o parte, moralitatea lumii este cel puţin îndoielnică, iar un standard moral comun este un vis foarte departe de realitate.
Pe de altă parte, deşi din patru categorii de folosire a armelor avem trei corecte, chiar şi în cazul acestora se poate trece foarte uşor de la bine la rău.
În sfârşit, însăşi această stare tulbure şi aceste treceri fac necesară apărarea în faţa celor care au un sistem de valori morale axat pe jaf, cotropire etc., şi respectiv a celor înclinaţi spre abuzuri.

Putem oare, acum, să concluzionăm asupra înarmării civililor?
Credem că nu, pentru că mai există trei aspecte foarte importante: ce este Statul (în raport cu civilii, în primul rând), ce îl face dictatorial (sclavagist) sau democratic (liber) şi ce este libertatea.

Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Trebuie să observăm că în cele mai multe discuţii despre înarmarea civililor se iveşte o opoziţie între Stat şi civili.
Pentru mulţi, este natural ca Statul să deţină arme, iar cetăţenii nu.
Care este logica acestei afirmaţii?
Faptul că ei consideră că Statul este de încredere, iar civilii nu.
(Nu discutăm aici aspectul evident şi constant ignorat că şi civilii şi angajaţii „Statului” sunt, indiferent de funcţii sau lipsa lor, tot oameni, cu acelaşi dez/echilibru psihic şi nivel (i)moral.)

Desigur, cei mai mulţi dintre ei habar nu au ce înseamnă civil, crezând adesea că civil şi cetăţean este acelaşi lucru (motiv pentru care există şi paranteza din subtitlul de mai sus).
Totuşi merită amintit că prin civil se înţelege un cetăţean care nu este nici militar, nici cleric; aceste ultime două categorii de cetăţeni au un statut diferit de al civililor.
Altfel spus, într-o definiţie corectă (ce este corect în această lume?),
civilul este cetăţeanul fără obligaţii militare.
(Se consideră faptul că în religia lor clericii au un statul similar celor al militarilor din structurile armate.)

Ca urmare, spre a cunoaşte dacă civilul are dreptul firesc la înarmare, ar trebui să ştim dacă lipsa de obligaţii militare înseamnă şi lipsa de drepturi militare. Altfel spus, dacă nu are obligaţiile de înarmare ale unui soldat, poliţist sau jandarm, înseamnă că automat nu are dreptul să se înarmeze?
Ei bine, un asemenea mecanism juridic nu există. Ca să luăm un exemplu simplu, faptul că nu există obligativitatea votului nu înseamnă că nu ai dreptul să votezi!
Deci lipsa obilgaţiei nu înseamnă interdicţie! Este o realitate pe care trebuie să o ţinem bine minte. Mai ales pentru că revenim la întrebarea de mai sus: Ce este Statul şi ce sunt civilii (cetăţenii)?

Dincolo de felurite psedo-definiţii realitatea este că
Statul este o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

După cum se vede, este o definiţie foarte generală.
Într-un stat dictatorial (sclavagist), autoritatea este impusă cetăţenilor prin forţă.
Într-un stat democratic (liber), autoritatea vine de la cetăţeni şi este păstrată prin froţă.

Într-un stat dictatorial autoritatea este deţinută de un om sau un grup restrâns, care folosesc grupuri înarmate – plătite bine – spre a impune majorităţii largi voinţa lor; legile au valoare doar pentru majoritate, grupul dictatorial folosindu-le împotriva acestei majorităţi şi ignorându-le atunci când i-ar afecta.

Într-un stat democratic autoritatea este deţinută de popor (cetăţeni), iar Statul, cu toate organizaţiile care îl alcătuiesc, se află în slujba poporului, folosindu-şi forţa spre a apăra voinţa poporului în faţa celor care – din lăuntru sau din afară – ar încerca să o încalce.

În amândouă aceste largi categorii, Statul este, în esenţă, acelaşi lucru:
o organizaţie de organizaţii având rolul de a conduce cetăţenii aflaţi sub autoritatea sa.

Aparatul de stat este un ansamblu de grupuri/instituţii/organizaţii care funcţionează după cum i se ordonă de sus. Conducerea de stat este, de fapt, cea care face deosebirea între statul dictatorial şi statul democratic. O conducere de stat care este condusă de popor şi interesele sale, de cetăţeni şi interesele acestora, este o conducere de stat democratică şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca democratic. O conducere de stat care este condusă de voinţa propriilor membri, fără subordonare faţă de voinţa populară, este o conducere de stat dictatorială şi, prin urmare, Statul va funcţiona ca dictatorial.

Trecerea de la un statut la celălalt se poate face foarte uşor. Forţele armate sunt nevoite să urmeze ordinele superiorilor, care la rândul lor ascultă de conducerea de stat. La fel, birocraţii sunt la ordinele superiorilor, care de asemenea ascultă de conducerea de stat.

Şi atunci, apare întrebarea de bun simţ:

Ce poate opri conducerea de stat să preia puterea şi să devină dictatorială?

ce poate opri un grup de persoane, ajuns conducere de stat, să îşi pună propriile avantaje pe primul plan şi să preia puterea?

La această întrebare – sub orice formă ar fi pusă – există mai multe încercări de răspuns. De la separarea puterilor în stat şi până la constituirea unor mijloace de supraveghere a puterii.
În imensa lor majoritate, aproape toate aceste încercări de răspuns s-au dovedit, practic, în realitate, false ori insuficiente.
De pildă, separarea puterilor în stat funcţionează doar dacă un grup nu ajunge să preia conducerea simultan în toate sau majoritatea acestor puteri. Există destule cazuri în care un grup a preluat conducerea politică şi conducerea militară prin felurite mijloace şi a putut astfel instaura propria dictatură.
În ceea ce priveşte naiva – ca să nu spunem vinovata – idee a „supraveghetorilor puterii”, venim cu celebra întrebare „cine îi supraveghează pe supraveghetori?”
Corpurile „de supraveghere” s-au transformat adesea din „câinii de pază ai democraţiei” în „câinii de pază ai dictaturii”.

Singurul sistem dovedit ca sigur de-a lungul istoriei de a închide căile de instaurare a dictaturii este înarmarea poporului. Desigur, aici nu introducem factorul extren, în care forţe armate străine covârşesc puterea poporului; discutăm numai la nivel intern.

Dar atunci când toţi cetăţenii sunt înarmaţi, puterea lor de luptă însumată depăşeşte puterea de luptă a organelor de stat. Ca urmare, puterea de luptă a organelor de stat poate fi folosită eficient împotriva excepţiilor – cei care încalcă rânduiala impusă de voinţa populară – dar nu poate fi folosită eficient împotriva voinţei populare. Dimpotrivă, o asemenea încercare este sortită eşeccului.

Desigur, înarmarea poporului ridică o serie de obiecţii.
Pe de-o parte, un popor cu o moralitate scăzut va folosi armele imoral; răzbunări, jafuri, crime sunt doar câteva din posibilităţi. Faptul că ceilalţi cetăţeni sunt şi ei înarmaţi echilibrează însă şansele; manifestări de acest fel apar doar atunci când există o ruptură socială masivă între grupuri dezarmate şi respectiv înarmate, între grupuri sociale active şi respectiv pasive. Atunci când înarmarea este generală infracţionalitatea cu mână armată este cel puţin la nivelul unei ţări cu cetăţeni dezarmaţi, dacă nu şi mai redusă. Asta şi pentru că foarte mulţi dintre cei care se ocupă de tâlhării sunt, în fond, laşi care îşi tem pielea şi profită chiar de superioritatea pe care o obţin prin înarmare în faţa celorlalţi.
Pe de altă parte, poporul poate fi manipulat spre a susţine cauze greşite, spre a înlătura un regim politic benefic şi a-l înlocui cu altul negativ etc. Aici trebuie însă observat că dreptul la greşeală este parte a libertăţii umane şi că pe acelaşi criteriu se poate cere şi desfiinţarea dreptului la vot; pentru că, desigur, poporul poate fi manipulat spre a vota greşit.

Însă pentru a înţelege aceste aspecte cât mai bine ar trebui să ştim

Ce este libertatea?

Libertatea este puterea de a gândi, vorbi şi lucra după propria voinţă.

După cum se vede, libertatea este mărginită de puterile lăuntrice ale omului şi de puterile din afara omului.
Cineva poate dori din toată voinţa lui să rezolve o problemă de chimie sau matematică, dar să nu poată acest lucru; fie din neştiinţă, fie din lipsa unor capacităţi de calcul sau înţelegere etc., ca pricini lăuntrice, sau pentru că cineva din afară nu vrea să îi dea toate datele, ori mijloacele de calcul de care are nevoie etc., ca pricini din afară.

Prin urmare, libertate deplină sau absolută nu există. Dar!
Atunci când libertatea este limitată de factori obiectivi, este un caz, atunci când este limitată de factori subiectivi, este altul.

Altfel spus, prima unealtă a libertăţii este discernământul.
Fără discernământ omul pur şi simplu nu are cum să înţeleagă libertatea sau lipsa libertăţii, nici factorii care determină una sau alta dintre aceste situaţii.
Aceleaşi principii, fără excepţie, funcţionează şi în privinţa libertăţii unui grup – o obşte, o asociaţie, un popor etc.
Şi aici libertatea este un cumul de factori, iar în înţelegerea şi aplicarea lor discernământul este esenţial.
Ca exemplu vom folosi una din cele mai eficiente şi răspândite capcane împotriva libertăţii umane: dreptul la vot.

Ce este dreptul la vot?

A vota înseamnă a garanta pentru cineva.
Dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva.
La nivel de drept politic,
dreptul de a vota înseamnă dreptul de a garanta pentru cineva ca reprezentant politic al celui care votează.

Pragmatic, prin vot eu garantez că domnul X ori doamna Y mă reprezintă în conducerea locală sau de stat. Eu îi dau girul, iar el/ea mă reprezintă, lucrează în conducerea locală sau de stat în conformitate cu înţelegerea dintre noi.

Desigur, pentru ca acest sistem să funcţioneze există cel puţin două condiţii, dacă nu trei, aproape niciodată îndeplinite:
1) Ca cel care votează să aibă discernământ, astfel încât să aleagă programul şi reprezentantul potrivit intereselor sale (personale şi cetăţeneşti);
2) Ca programul electoral să aibă valoare de contract iar nerespectarea lui să aibă consecinţe legale.
3) Ca în campania electorală să se studieze programul şi capacitatea de îndeplinire a acestuia de către candidat, nu să se facă propagandă paralelă subiectului.

Fără a vorbi despre punctul 3) şi campaniile electorale aproape strict manipulative din întreaga lume, o să observăm în primul rând problemele uriaşe ridicate de primele două puncte.

Este evident că fără discernământ „dreptul la vot” devine o păcăleală.
Un om cu un discernământ redus va fi uşor de manipulat, iar votul îi va da numai iluzia libertăţii, dar nu şi libertate.

Este evident că fără răspundere legală (preferabil penală) pentru promisiunile electorale, orice candidat va fi nevoit, pentru a avea o minimă şansă în alegeri, să manipuleze, să promită orice. Altfel, evident, va pierde în faţa celor care fac aceste lucruri.

Desigur, teoretic, există posibilitatea unei coincidenţe între promisiunile electorale, intenţiile reale ale candidatului şi, respectiv, capacitatea de îndeplinire a acestora. Doar că, evident, sunt cazuri excepţionale. Lucru ce se poate constata practic, în toate ţările lumii şi în toate timpurile în care dreptul de vot nu a fost însoţit de răspundere legală pentru promisiunile electorale (şi de discernământ).

Pentru a atinge şi punctul 3), observăm că el este mai puţin important dacă sunt îndeplinite punctele anterioare, respectiv discernământul şi răspunderea legală pentru angajamentele electorale. De ce? Pentru că nimeni nu va băga tone de bani într-o campanie electorală câtă vreme oamenii au prea mult discernământ pentru a se lăsa manipulaţi şi, respectiv, îl paşte şi puşcăria dacă îşi încalcă promisiunile electorale. Şi chiar dacă va băga tone de bani, fie va fi obligat să facă ceea ce a promis, fie va pierde totul.
Dar, bineînţeles, punctul 3) devine esenţial atunci când punctele 1) şi 2) nu sunt satisfăcute. Atunci, într-adevăr, manipularea este deplin posibilă şi evident nesancţionabilă.

Dat fiind că în imensa majoritate a cazurilor „ţările democratice” nu respectă niciunul dintre aceste puncte, putem să ne dăm seama că iscusinţa unor grupări a transformat treptat, în secolele XIX-XX, vechile dictaturi brutale în forme intermediare, de dictatură mascată – sau, cum spunea un mare criminal din România, „cu faţă umană”. În aceste sisteme dictatoriale civililului – şi tuturor cetăţenilor – li se lasă iluzia libertăţii printr-un sistem de vot „liber”.

Vot, armă, istorie

Merită înţeles un fapt esenţial:
Votul este infinit mai puternic decât o bombă (şi cu atât mai mult decât orice armă mai slabă).

Pentru că o bombă poate influenţa viaţa unor oameni pe termen scurt şi poate produce distrugerea unui număr limitat de oameni; în schimb, votul influenţează viaţa tuturor oamenilor pentru totdeauna.
Urmările unei bombe pot fi şterse din societate; urmările unui vot, niciodată.
Prin vot se hotărăşte – într-o ţară liberă, desigur – toată politica naţională.
Altfel spus, votul hotărăşte istoria.

Aţi putea spune „votul hotărăşte istoria doar pentru un mandat”, însă este o greşeală aici: orice mandat se bazează pe cele anterioare.

Altfel spus, faptul că Iliescu a fost votat în 1990 nu va putea fi schimbat niciodată şi afectează pentru totdeauna istoria României. Pierderea în 1990-1992, din cauza lui Ion Iliescu, a reunirii cu România a provinciilor ocupate de sovietici şi a altora care doreau această unire (precum Regiunea Odesa în acei ani) este ireparabilă. Chiar dacă unirea se va face cândva, ea nu va fi aceeaşi; istoria va fi alta, cu toate suferinţele cumplite provocate oamenilor din aceste provincii de regimurile demente de la Kiev şi Moscova (cu marionetele lor sinistre de la Tiraspol, Odesa, Cernăuţi etc.).

După cum se vede, votul are consecinţe pentru totdeauna, incomparabil mai puternice decât cele ale armelor cunoscute până acum.

Întrebarea este, cum se face că arma, care este mult mai slabă, este ţinta atâtor precauţii din partea autorităţilor, în vreme ce votul nu?

Cum se face că pentru a avea drept de deţinere – doar de deţinere! – de armă în Republica România trebuie să faci un curs special, să dai examen pshiologic şi psihiatric şi să îndeplineşti un lung şir de formalităţi asiguratorii, iar pentru vot nu îţi trebuie niciun curs, nicio testare, nicio formalitate?

Dacă votul ar conta, ar trebui să fie condiţionat de o serie de cursuri şi testări.
Cursurile minimale ar fi de Istorie Naţională, de Etnologie (dacă nu cunoşti ethosul, spiritualitatea naţiunii tale, votul va fi anti-naţional), de Noţiuni fundamentale de Politică, Administraţie, Economie şi Finanţe.
Testările minimale, în afară de cele la aceste materii, ar fi cel psihologic şi respectiv psihiatric.
Evident, candidaţii la funcţii în Stat şi administraţie locală ar trebui testaţi cel puţin la fel de serios.

Repetăm: votul este mai puternic decât o armă; ca urmare, votul adevărat va fi condiţionat corespunzător.
Pentru orice om onest, concluzia, oricât de tristă şi de dureroasă, se impune de la sine:
autorităţile condiţionează arma şi nu condiţionează votul pentru că armele funcţionează iar votul este o păcăleală.

Constatări de sfârşit

Faptul că votul este o bătaie de joc este văzut foarte clar de către cei mai mulţi dintre cetăţenii Republicii (neocomuniste) România. Este parte a realităţii de zi cu zi.
Faptul că dacă poporul era înarmat votul nu ar fi putut fi o bătaie de joc este înţeles de către puţini. Mentalitatea de sclav câştigă tot mai mult teren.
Oamenii şi-au pierdut simţul libertăţii odată cu dezarmarea masivă din 1990, cu desfiinţarea Gărzilor Patriotice, cu bătaia de joc până la desfiinţare faţă de stagiul militar etc.

Este evident că înarmarea fără asigurarea răspunderii depline a celui înarmat este o greşeală gravă, pe care o putem numi deschis crimă (o dovadă simplă fiind ISIS ori trupele bolşevice înarmate). Este evident că votul fără disernământ şi fără răspundere legală pentru promisiunile electorale este doar praf în ochii sclavilor, doar o formă de a-i păcăli că sunt liberi. Este evidentă că înarmarea începe de la cunoaşterea Istoriei Naţionale, a cunoaşterii şi înţelegerii ethosului naţional – din care derivă toate nevoile reale ale Neamului şi Ţării, deci şi toate obligaţiile Statului.
Aflaţi la sfârşitul eseului de faţă nu răspundem la întrebările puse la început.
Am prezentat faptele, concluziile vă aparţin.

Mihai-Andrei Aldea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Propulsat de WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: