La 14 ani, în 1988, m-ați făcut să-mi pierd orice speranță pentru viitor. Eram convinsă că o să-mi fie frig și frică toată viața, până la moarte.
La 16 ani, în 1990, m-ați făcut să cred că televiziunea română chiar s-a eliberat și spune adevărul. V-am crezut. E cel mai mare rău pe care l-ați făcut – nu doar mie. E Răul.
La 24 de ani, în 1998, mă plăteați cu 75-80 de dolari pe lună să fiu profă de franceză. M-ați obligat să cunosc sărăcia cruntă.
La 25 de ani neîmpliniți, în 1999, m-ați țintuit pe canapea uitându-mă la mineriada de la Costești. M-ați făcut să-mi repet la nesfârșit ”asta nu e țara mea, asta nu e țara mea”. Ba da. Țara e a mea. Voi n-aveți ce căuta în ea.
La 26 de ani, în 2000, m-ați făcut să-l votez pe Iliescu. Vreme de douăzeci de ani m-ați…