1 Septembrie sau „Mâine anul se’nnoieşte!”. Dumnezeu cu noi!

De mâine, 1 Septembrie, intrăm în anul 2018 după vechea rânduială românească. Astfel încât vă urez tuturor

Dumnezeu cu noi!,

La mulţi ani!

şi, desigur,

Trăiască România şi Neamul Românesc!,

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire!

Eu mă voi bucura de ziua de mâine, cu toate că cei care au uitat să pună harţi de Sfinţii Martiri Brâncoveni au uitat să pună harţi ori să însemneze cumva bucuria acestei zile. Dar nu mâncarea ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu, şi dacă vom mânca nu ne prisoseşte, iar dacă nu nu ne lipseşte, aşa încât bucuria să ne fie deplină cu sau fără post.

Deci, să ne bucurăm cu bucurie sfântă!
Dumnezeu a mai dat un an Istorie Omenirii, a mai dat un am Neamului Românesc şi Ţării noastre.

Iar pentru cei care vor să ştie mai multe despre 1 Septembrie, ca dar de Anul Nou, voi adăuga câteva rânduri despre asta, mai jos.

Anul Nou începea, la Români, cu toamna.

Aşa cum ziua liturgică începea cu seara.

Repet de mii de ori ceea ce a spus marele gânditor şi martir creştin Mircea Vulcănescu (1904-1952): „România a avut o cultură, [18]48 a rupt-o!„

Astfel că s-a uitat şi că ziua începe cu seară – şi primul ceas al unei zile este acela al Vecerniei -, dar şi că anul începe cu toamna.

Ridicolul Pluguşorului, mutat în miezul iernii, nu miră pe nimeni.
Combinaţia între pornirea pluguşorului şi iarna grea, omătul mare este trecută cu vederea.
De parcă brazda de sub plug s-ar trage în miezul iernii pe undeva prin această lume!
De fapt erau arăturile de toamnă, iar în această privinţă este o vorbă veche: cea mai proastă arătură de toamnă este mai bună decât cea mai bună arătură de primăvară.
Şi Românii nu făceau arături de primăvară decât în cazul unor catastrofe naturale ce distrugeau tot ceea ce ar fi trebuit să fie recolta primăverii.
Iarăşi, să-ţi închipui că se fac arături în ianuarie înseamnă să te fi înstrăinat cu totul de lucrarea pământului. Desigur, aşa cum la orice operă literară populară se adaugă părţi noi odată cu schimbarea lumii, mutarea Anului Nou, deci şi a Pluguşorului (iniţial obicei de toamnă) a dus la adăugarea unor versuri adaptate…

Trecând peste aceste amănunte, ne întoarcem la faptul că 1 Septembrie este Anul Nou Românesc după o tradiţie străveche, având rădăcini de mii de ani.
Desigur, în felul în care este – a fost – văzut Anul de Străbunii noştri s-au unit părţi din moşteniri deosebite, unele Romane, altele Traco-Scitice, adunate prin Credinţa Creştină, asemenea Neamului Românesc, într-o făptură nou.

Reiau aici unele informaţii pe care le-am mai publicat:

Denumirile lunilor la români sunt o oglindă prețioasă a istoriei străvechi. Până în secolul I a.Chr. – și local, chiar secole după – anul nou era sărbătorit de romanii păgâni pe 1 martie. De aici și denumirile unor luni precum septembrie, octombrie, decembrie etc.

În cinstea lui Iulius Cezar și respectiv Augustus au fost date numele lor lunilor pe care le știm ca iulie și august.

Iulius Cezar este cel care, în colaborare cu Sosigene – preot păgân și astrolog – mută începutul anului la 1 ianuarie.

Deși acceptată în occident destul de repede, această sărbătorire a întâmpinat o anumită rezistență locală, iar în răsărit a fost ignorată în multe părți.

Anul creștin începea, asemenea celui iudaic, de la 1 septembrie.

Această dată are următoarele motive pentru a fi socotită Anul Nou de către creștini:

– „și a fost seară, și a fost dimineață, ziua întâi”; facerea lumii începe cu seara, ziua liturgică începe cu seara, anul începe cu „seara” anotimpurilor, adică toamna (iarna răspunde nopții, primăvara dimineții, vara zilei, bineînțeles);

– începutul toamnei este intrarea Poporului Ales în Țara Sfântă, în Pământul Făgăduinței; o dată simbolică a eliberării și mântuirii, legată de promisiunea eliberării și trecerii dintr-un timp supus răutății, în cel al libertății iubirii

– promisiune și proorocie împlinite atunci când Hristos Iisus

„a venit în Nazaret, unde fusese crescut, și, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă și S-a sculat să citească. Și I s-a dat cartea proorocului Isaia. Și, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați, și să vestesc anul plăcut Domnului”.” (Luca 4.16-22)

Acest An Nou a fost primit de străbunii noștri foarte devreme, dovadă fiind faptul că nu au acceptat schimbările apărute în calendarul roman din vremea lui Nero înainte.

În cancelariile Țărilor Române tot 1 septembrie era data de început a anului, așa cum era în toate Bisericile ortodoxe, în toată Ortodoxia.

Din secolul al XVIII-lea, în vremea cumplită a domniilor fanariote, tradițiile romanești în general și tot ce este ortodox în general devin „de nedorit”, „înapoiere”, „primitivism” etc. În această vreme se face și trecerea la Anul Nou pe 1 ianuarie, de Sfântul Vasile cel Mare.

În China există obiceiul să se sărbătorească şi Anul Nou, să-i zicem civil (pe 1 Ianuarie), dar şi tradiţionalul An Nou Chinezesc. De dorit ar fi ca acum Românii să ia exemplul înțelept al Chinezilor și, bucurându-se cu întreaga lume de 1 ianuarie, să își sărbătorească și Anul Nou Românesc, pe 1 Septembrie, așa cum o făceau Străbunii.

Mihai-Andrei Aldea