Etichetă: război

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Între Mitul Libertăţii Democratice şi Noua Uniune Sovietică

Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.
Războiul rece a avut între 20 şi 50 de milioane de victime pe front – după feluritele date venite din zonele de luptă – şi peste 100 de milioane de victime civile. Mai multe victime decât a produs Primul război mondial. S-a desfăşurat pe cinci continente (Europa, Asia, Africa, America de Nord şi America de Sud). Primul război mondial s-a desfăşurat în Europa şi Asia, foarte puţin în nordul Africii. Din toate punctele de vedere se poate verifica faptul că Războiul rece a fost Al treilea război mondial.

Încheiat în 1989, Războiul rece a fost urmat de ceea ce, după 11 Septembrie 2001, s-a numit Războiul anti-terorist sau Războiul împotriva terorii. Un război desfăşurat până acum pe cel puţin patru continente (America de Nord, Europa, Asia şi Africa). Este ceea ce se numeşte un război asimetric, mai mult decât Războiul rece. Dar este un război ce a distrus şi distruge ţări – Libia, Algeria, Egipt, Siria, Irak, Afganistan sunt doar câteva – şi produce un număr uriaş de victime. Este, de fapt, Al patrulea război mondial.
Aflaţi în mijlocul unui conflict militar mondial, cu armate ce luptă unele împotriva altora, cu state ce luptă unele împotriva altora, cu acţiuni de luptă clasice şi atipice, cu lovituri IT şi economice etc., etc., oamenii încă se întreabă dacă şi când va începe, dacă va începe… Al treilea război mondial! Cel care s-a terminat de aproape trei decenii!
Cum este cu putinţă ca un război ce s-a desfăşurat pe cinci continente, care a produs zeci de milioane de victime, care bifează toate caracteristicile unui război mondial să fie ignorat ca război mondial de către cea mai mare parte a populaţiei Pământului?
Mass-media.
Sau, altfel spus, manipulare.

Desigur, manipularea s-a realizat şi prin „educaţie” (devenită, mai mult ca niciodată în istorie, îndoctrinare). Dar şi educaţia se realizează acum mai mult prin mass-media decât prin şcoală.
Prin periodice (ziare, săptămânale etc.), cinematografe, radio, televiziune, agenţii de ştiri şi case de producţie, informaţiile alcătuite de oamenii elitelor au ajuns în mintea, inima şi sufletul cetăţenilor. Le-au determinat sistemul de valori şi felul de a înţelege lumea. I-au făcut să accepte binele ca rău şi răul ca bine, de câte ori elitele au dorit acest lucru.

Aşa s-a ajuns ca Al treilea război mondial să nu fie numărat de oameni drept război mondial. Cum? Pentru că manipularea a asociat permanent „Al treilea război mondial” cu folosirea armei nucleare pe scară largă. Şi dacă această folosire a armei nucleare nu a avut loc, oamenii au ignorat faptul că trăiau, luptau şi mureau în mijlocul unui război la scară mondial! Aşa cum, pe acelaşi criteriu, ignoră faptul că sunt în mijlocul unui alt război global, Al patrulea război mondial.
Cumva, cu o naivitate aproape dezarmantă, oamenii aşteaptă încă apariţia unor fronturi ca în Primul război mondial sau Al doilea război mondial, precum şi folosirea armei nucleare, spre a recunoaşte un „război mondial”…
Omenirea de astăzi trăieşte în ireal.

Tot în ireal ne aflăm şi cu mitul „Libertăţii Democratice”.
Deosebirea dintre libertatea opiniei şi autoritarism – dictatură – este că în ţările în care există dreptul la liberă opinie poţi spune orice, atâta vreme cât nu vorbeşti nepoliticos, în vreme ce în regimurile autoritariste ai voie să spui orice, în afară de ceea ce este interzis.

Într-o ţară liberă cineva poate susţine ideea că „e bine să furi”, chiar dacă legea interzice furtul. Câtă vreme ideea este susţinută prin cuvinte, eventual prin studi sociale sau alte asemenea mijloace care nu impun societăţii furtul, o ţară liberă va accepta susţinerea ideii respective. (Nu sunt de acord cu furtul!)
Este principul vechi al libertăţii de exprimare, care spune „Cred că am dreptate iar tu greşeşti; dar pentru dreptul tău de a greşi sunt gata să-mi dau viaţa!”.
Un principiu real în vechile Ţări Româneşti, în care şi conducerea şi poporul credeau că Ortodoxia este Dreapta Credinţă şi că toate celelalte sunt rătăciri, dar care dădea totodată ocrotire celor care credeau că alte religii sunt adevărul iar Ortodoxia o rătăcire. Dar, bineînţeles, aceasta era o realitate a Ţărilor Române din Evul Mediu. Care, iarăşi bineînţeles, „nu erau libere, nu erau democratice”.
Sunt însă libere şi democratice Republica România, Uniunea Europeană etc.

Dar în „libera” şi „democratica” Republica România de astăzi există legi ca 217/2015, care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii; în „libera” şi „democratica” Uniunea Europeană sau alte ţări aşa-zis „libere şi democratice” există legi care interzic să ai şi să exprimi anumite opinii. Este limpede, în concluzie, că sunt regimuri şi ţări autoritariste, dictatoriale, iar „libertatea democratică” din cadrul lor este un mit.

Oare?
Nu cumva chiar acest text al nostru dovedeşte că există libertate de opinie?
Ce-i drept, nu am exprimat în el niciuna dintre ideile interzise de legile amintite. Însă putem invita pe cei care contestă caracterul dictatorial al U.E. sau al Republicii România să facă acest lucru: să susţină public idei interzise. Doar ca exerciţiu, ca test al libertăţii de opinie. Aşteptăm contestatarii şi suntem gata să îi ajutăm în desfăşurarea experimentului şi analiza rezultatelor.

Un exemplu tipic al efectelor dictaturii este Paul Goma.
Dizident anticomunist real, scriitor de mare talent – plăcut sau neplăcut, ca scriitor, după gustul fiecăruia, dar sigur de impact. Şi ostracizat sistematic până astăzi, persecutat până astăzi, pus la index până astăzi.
Unicitatea lui ca dizident ar face necesară amintirea lui în manualele şcolare, aşa cum ar cere-o şi unicitatea dizidenţei lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau, dimpotrivă, caracterul tipic al luptei anti-comuniste desfăşurată de Fraţii Arnăuţoiu. Sunt însă, toţi aceştia, sistematic înlăturaţi din manualele şcolare – şi eventualele scăpări sunt grabnic „îndreptate”.
Se publică în schimb tone de materiale pro-comuniste, tone de materiale sistematic anti-româneşti, tone de dejecţii împotriva Românilor ca popor şi a Ortodoxiei ca religie. Acestea sunt legale.
Ceea ce dovedeşte lipsa egalităţii legale şi existenţa cenzurii oficiale, adică elementele fundamentale ale autoritarismului, ale dictaturii.
„Libertatea democratică” se dovedeşte a fi un mit.

Desigur, nu s-a ajuns, încă, la violenţa vechilor regimuri de extremă-stânga (nazism, stalinism, leninism etc.). Dar, merită subliniat, nici acelea nu au început direct şi universal cu mijloace violente. Au „progresat” în această direcţie, pas cu pas. Acelaşi „progres” poate fi urmărit şi astăzi.
Decenii la rândul s-a dat exemplu pentru contradicţia dintre dictatură şi libertate cartea „O mie nouă sute optzeci şi patru” a lui George Orwell. Ce-i drept, Apusenii care o dădeau ca exemplu socoteau că dictatura prezentată acolo este tipică „Estului comunist”. Doar că acum cartea aceasta pare o simplă descriere a societăţilor apusene, cu prea puţine nuanţe diferite ca să nu fie recunoscute.

Aflat în lagărele sovietice, un ofiţer român ce observa dezastrul cumplit, imoralitatea totală şi răutatea fundamentală a regimului sovietic, spunea:

„Mă gândesc ce se va întâmpla oare atunci când această ideologie va ajunge în vestul Europei, unde microbii ei au fost deja semănaţi, fiind în perioada incubaţiei.”1

Statuia lui Marx a fost inaugurată de Uniunea Europeană; războiul împotriva Creştinilor este în plină desfăşurare, libertatea de exprimare este din ce în ce mai limitată. Totul în numele „libertăţii, democraţiei şi progresului”, exact ca în regimul nazist, ca în regimurile comuniste.
Ideologia sovietică a renăscut.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Ion Tobă-Hatmanu, Jurnal de război şi de pace. Memorialul din Siberia, Ed. Favorit, Bucureşti, 2014, p. 296

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pe muche de război nuclear

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Dă-mi, Doamne, mintea Românului cea de pe urmă
Proverb românesc

Coreea de Nord este foarte aproape de un sfârşit tragic. Sunt două cauze ale acestei situaţii: dezastrul economic şi dezvoltarea armelor nucleare.

Dezastrul economic se apropie de sfârşit. Şi nu de unul fericit! China nu poate susţine la nesfârşit Coreea de Nord. Iar alte surse pentru economia nord-coreeană sunt cu neputinţă de găsit, mai ales în miezul zbaterii pentru dezvoltarea armamentului nuclear. Singura ieşire din criză pare să fie, pentru Kim Jong-un, aceeaşi ca în trecut: ceva ameninţări cu războiul, liniştite de ceva ajutor umanitar. Însă această ieşire este închisă acum, iar conducerea nord-coreeană pare să nu aibă puterea de a înţelege acest fapt.
De ce?
De ce este închisă această ieşire?
De ce conducerea nord-coreeană nu-şi dă seama de asta?

Ei bine, ameninţarea cu războiul a fost o ieşire atâta vreme cât mare primejdie era un război local cu (foarte) multe victime. Pentru a nu se ajunge la aşa ceva atât SUA cât şi Coreea de Sud erau dispuse să mai închidă ochii în faţa obrăzniciei nord-coreene şi să acorde un oarecare ajutor.

Dar acum Coreea de Nord este tot mai aproape de punctul în care devine o ameninţare nucleară pentru toţi vecinii, ba chiar şi pentru ţări îndepărtate, precum SUA.
Este o situaţie pe care nu o pot accepta n doar SUA ori Rusia, dar nici China. Existenţa unor arme nucleare eficiente în Coreea de Nord înseamnă o primejdie de moarte pentru orice ţară din jur, pentru orice ţară ce poate fi lovită de acestea. Este ceva imposibil de tolerat.
De aceea la acest nivel al programului său nuclear Coreea de Nord nu mai poate folosi ameninţările de război pentru ieşirea din criză.
Responsabilitatea nucleară, primejdia războiului nuclear, sunt mult prea mari pentru a fi folosite astfel. Este o purtare prea infantilă, şi o conducere atât de iresponsabilă nu poate fi lăsată să deţină un arsenal nuclear.

Deci, la prima vedere, există încă o ieşire uşoară din această situaţie:
un program de dezarmare nucleară nord-coreeană, negociat cu SUA, Coreea de Sud, China şi Rusia, în schimbul unui ajutor umanitar şi a unei ridicări treptate a embargoului.
Da, există o ieşire din criză.
Dar, după cum am spus, conducerea nord-coreeană pur şi simplu nu o vede!
De ce?
Pentru că este mult prea departe de a înţelege prăpastia reală dintre a avea o bombă nucelară şi o rachetă purtătoare cu rază mijlocie sau lungă de acţiune şi nivelul tehnologiei militare moderne.
Adevărul este că tehnologia nucleară nord-coreeană şi rachetele sale purtătoare sunt la nivelul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pot provoca distrugeri uriaşe, dar numai dacă radarele şi sateliţii statelor ţintă sunt în întregime închise. Pentru că astăzi SUA, Rusia şi China dispun de mijloace de interceptare ce fac imposibile lovituri eficiente cu tipul de tehnologie deţinut de Coreea de Nord. Orice posibilă lansare nord-coreeană va fi interceptată chiar pe teritoriul ei, fie foarte aproape de acesta. Şi nimeni nu va permite o dezvoltare şi mai avansată a tehnologiilor militare nord-coreene.
Acesta este un adevăr pe care Guvernul nord-coreean nu îl poate accepta. „Soluţia” este aceea de a construi o rachetă mai bună, şi mai bună, tot mai bună, în speranţa că va ajunge la nivelul visat.
Dar cine va permite să se ajungă acolo?
Desigur, nu SUA, nu Rusia, nici măcar China.

Desigur, vor fi persoane care să creadă că Guvernul nord-coreean ar putea suferi în mândria sa din pricina reacţiilor populare faţă de o eventuală retragere din programul nuclear. Este o iluzie. Poporul nord-coreean va lua drept adevăr ceea ce îi va spune conducerea. De exemplu, că „marea dragoste de pace şi armonie a Guvernului l-a condus la hotărârea unei înţelepte dezarmări nucleare”. Oamenii vor plânge de bucurie pentru înţelepciunea Conducerii şi pentru pâinea care va veni.

Deci nu poporul nord-coreean este o problemă în această privinţă, chiar dacă suferă şi va suferi cel mai mult pentru tot ceea ce se întâmplă.
Problema reală este că Guvernul nord-coreean nu înţelege cu adevărat distanţa uriaşă dintre tehnologia lor şi tehnologia militară contemporană. S-au zbătut atât de mult pentru a ajunge la nivelul la care sunt astăzi încât nu înţeleg faptul că alţii sunt înaintea lor cu decenii de cercetare, inovaţie şi descoperiri.
Dacă China, SUA sau Rusia nu găsesc o cale de a face conducerea nord-coreeană să înţeleagă această situaţie, războiul va avea loc. Un război nuclear ce va lovi toate punctele militare nord-coreene, fie ele nucleare sau nu. Va fi un dezastru. Dar unul mai mic decât alternativa unui război nuclear pornit de Coreea de Nord. Este o alegere foarte grea, dacă ne uităm la nord-coreeni şi la povara cumplită pe care o duc şi o vor duce. Dar este o alegere uşoară dacă ne uităm la miliardele de oameni din jurul Coreii de Nord ce sunt ameninţate de programul nuclear al acestei ţări.
Este, oricum, foarte trist, şi nu putem decât să ne rugăm pentru pace.

Mihai-Andrei Aldea

Trădarea şi Românii (I)

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă şi faţă de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalţă în slăvi, şi faţă de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcţie, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se ştia că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinşi de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeaşi Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios şi dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînţeles, există şi propaganda deznădăjduitoare şi umilitoare, menită să taie puterile şi să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare şi pretinsa prezenţă a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emiţând asemenea acuzaţii sterpe străini din naţii în care trădarea este o virtute, în care pur şi simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esenţială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbeşte o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credinţă faţă de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzaţii stupide.

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuţia pe temă nu ar ţine de o josnică propagandă anti-românească. Dar, aşa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare şi pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să îşi pună cortul între armata română şi armata lui Basta, ca semn de încredere şi unitate. Ostaşii români nu puteau trece peste ordinul primit şi să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, trimişi în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, şi tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeaşi situaţie.
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toţi trădătorii care, deşi cunoşteau ordinele Împăratului Rudolf, deşi cunoşteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul, au luat parte la asasinat. Aceştia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzaţi Românii este Pacea de la Bucureşti, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaţilor de către Români (România)? Sub cuvânt că înţelegerea iniţială dintre România şi Aliaţi prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliaţi şi Puterile Centrale. Înţelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la Bucureşti.
Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-româneşti este principiul forţei majore. Este un principiul de drept roman, antic, şi recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliaţii României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situaţie de forţă majoră încălcarea unui angajament este corectă.
Era România într-o situaţie de forţă majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaşte că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forţe copleşitoare din toate părţile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliaţi, tăiată de orice resurse externe. Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România şi-ar fi consumat toată muniţia de război fără putinţă de înlocuire, astfel încât duşmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiţii cu putinţă.
(Atunci când Regele Ferdinand şi Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forţe duşmane uriaşe, intendenţa a raportat sec: „Avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile”.)
Deci, din punctul de vedere al principiului forţei majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă şi care nu înseamnă în niciun fel o trădare faţă de angajamentele luate.
Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat şi Parlamentul României – spre deosebire de agenţii străini şi iudele care au votat în Parlament Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – şi deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situaţie extremă, fără a-şi călca în vreun fel angajamentul faţă de Aliaţi.

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligaţii asumate de Aliaţi prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război.
În primul rând, Aliaţii s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniţie, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliaţii nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuşi, distrusă de Puterile Centrale, au început să-şi îndeplinească în sfârşit obligaţiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preţ de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preţ gigantic.
În al doilea rând, Aliaţii s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligaţia absolută a unei ofensive în Macedonia şi pe frontul rusesc. Ca nişte trădători clasici, Aliaţii au încetat, la intrarea României în luptă, toate operaţiunile majore. Să ne înţelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat şi operaţiunile în desfăşurare. Astfel încât Puterile Centrale au putut să-şi trimită rezerve uriaşe împotriva României. Gestul a fost calculat spre a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României. Bieţii soldaţi români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem şi tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)
În al treilea rând, Aliaţii s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei şi a liniei Dunării. În fapt, Armata Rusă a avut un rol esenţial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte la luptele împotriva Armatei Bulgare şi la alte lupte extrem de importante. În acelaşi timp, Armata Rusă şi-a arogat dreptul de rechiziţionare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziţionări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deşi pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…). Atenţie, au fost lupte în care Ruşii au luptat alături de Români – şi au luptat bine! Fapt care „aruncă sare în ochi” unora, făcându-i să „uite” de trădările esenţiale ale Armatei Ruse, şi în Dobrogea, şi în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forţei majore, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliaţi, dacă nu toţi, a sacrificat liniştit şi România, şi angajamentele luate faţă de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putinţă.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzaţi de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevăraţi sunt alţii sunt, din fericire, foarte multe.
Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alţii, de la Ruşi la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este şi va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare ruşine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzaţii de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzaţie reală o excepţie, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăşi, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-româneşti şi pentru a ne aduce aminte de noi înşine.

(partea a doua)

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Românii în Primul război mondial (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru mulţi Românofoni de astăzi pregătirea de luptă este cel mult o idee filosofică.
Sunt destui şi ortodocşii care, călcând Cuvântul lui Dumnezeu, dispreţuiesc pregătirea de luptă. Lepădându-şi datoria faţă de Neam şi Ţară, dar devenind şi slabi, foarte slabi, în războiul duhovnicesc. Pentru că între războiul duhovnicesc şi războiul „omenesc” deosebirile sunt doar de nuanţă şi, în parte, de mijloace. În fapt, sunt aceleaşi motive, aceleaşi mecanisme, aceleaşi tactici, aceleaşi strategii, aceleaşi probleme logistice…
Dar practica dezarmării Românilor, a resemnării lor, a transformării lor în luptători cu vorba, nu cu fapta, începe de mult. Este o practică anti-românească, desigur. Şi este uimitoare prostia şi convingerea care însoţesc victimele acestei practici, atunci când se opun, sistematic, vindecării.
Dar, cum spune Dumnezeu, cine are urechi de auzit, să audă!
Si vis pacem, para bellum!

Cum au intrat Românii în Primul război mondial (1914-1918)?
Paradoxal, nepregătiţi.

Spunem „paradoxal” pentru că: (1) se ştia că România va avea război, fie cu Rusia, fie cu statele sudice balcanice (sau Bulgaria, sau Grecia, sau Turcia), fie cu Austro-Ungaria… (2) când România intră în luptă Marele război (cum se numea atunci) începuse de doi ani de zile.

Să vedem o sursă istorică din acele vremuri:

„Pe când germanii, prin intelectualitatea lor, familiarizau poporul cu necesitatea naţională de a face războiul, pe când generalii lor, ca Benhardi, popularizau doctrina militară, mii de alte cărţi şi broşurele politice, şi mai ales militare, arătau celui din urmă lucrător ce este războiul şi cum se va desfăşura el, în culori şi cu amănunte locale, cât mai aproape de realitate. […]*

La noi, ce s-a făcut?

O educaţie falsă, sentimentală, în şcoli şi în armată. […] Ne amintim de timpul când făceam serviciul militar într-o garnizoană. Se citea, pentru stimularea sentimentului patriotic, discursul plăsmuit de un autor, pe care l-ar fi rostit sergentul Florea Băjan, în războiul de la 77, la Calafat. Erau vreo câteva file! Un discurs pe care nici muribundul sergent nu-l putea rosti, nici soldaţii asculta, în toiul luptei, în vijelia de gloanţe şi şrapnele. Când sunt atâtea pagini adevărate în colecţiile noastre de cronici şi documente!
Nicio cunoştinţă despre vecini.
Frazeologie şi sentimentalism fals care nu pot dura la încercări, întruniri şi gazetărie!”
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 106-107)

Aceste realităţi au fost consemnate masiv în memorialistica şi literatura română interbelică. Pentru că au fost trăite de toţi. Ele, şi consecinţele lor.
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, publicată în 1930, Camil Petrescu zugrăveşte un tablou cutremurător. Romanul ne arată situaţia dinainte de intrarea României în război, după doi ani de la începerea acestuia. Clasele sociale bogate (de la moşieri la feluriţi intelectuali cu poziţie şi avere), precum şi funcţionarii, jurnaliştii şi politicieni, sunt dominate categoric de un amestec infernal de făţarnică retorică „patriotică”, dependenţă de plăceri (adesea extrem de murdare) şi corupţia cea mai deplină. Cei care încearcă să fie cu adevărat patrioţi sunt priviţi cel mult cu amuzament. Înarmarea armatei este mizerabilă. Puşti din 1877, puţine mai noi, dar şi acelea de slabă calitate. Tunuri din 1877, care fuseseră moderne în urmă cu jumătate de secol; uzate, imprecise, mult depăşite. Calibrul maxim curent este ridicol faţă de cel al artileriei inamice. Grenade de mână. „Fortificaţiil” din Carpaţi, o glumă proastă. Duşmanii au puşti moderne, artilerie modernă şi multă, mitraliere – la noi o raritate. Etc., etc.

Singurul lucru frumos şi clar atestat în toate sursele, româneşti sau străine: vitejia neţărmurită a ostaşului român!

Critica României şi Armatei Române, politicii militare etc. făcută de Kellerman în Bukarester Tag(e)blatt, include şi următoarele afirmaţii:

„[soldatul român este n.n.]** ca atacator şi chiar ca urmăritor, irezolut; eroic însă, plin de sacrificiu, ca apărător al pământului naţional.
… A arătat în apărarea graniţelor toată destoinicia sa şi s-a bătut vitejeşte.
… [la Severin, soldatul român opune n.n.] o crudă rezistenţă.
… [în Argeş n.n.] vrăjmaş încăpăţânat!
… [la Câmpulung n.n.] tăria acestor lupte, pentru înălţimile dinaintea oraşului, nu aducea germanilor, cu tot cursul favorabil al luptelor, niciun câştig vizibil de teren. 
… [în sudul Transilvaniei n.n.] rămâne de neînţeles cum, în criticile momente ale bătăliei de la Sibiu, armata a II-a română, aflată la Vest de Făgăraş, la 24 kilometri, nu a alergat pentru descongestionarea vecinului. Dar, deşi acolo mitralierele aduceau moarte înmiită în rândurile românilor, ei se adună iarăşi, atacă îndrăzneţ, vitejeşte. Bravo, valahule! Germanii ştiu să preţuiască vitejia!”
… [la sud de Braşov n.n.] aripa stângă a grupei Falkenhayn avusese un greu ceas, fiindcă apărătorul nu numai că apăra fiecare petic de pământ cu cea mai mare încăpăţânare, dar ataca energic.”
… [la Predeal n.n.] rezistenţă încăpăţânată… eroică.”
((Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 105-107)

Sunt acestea mărturii ale Germanilor ocupanţi, care se înstăpâniseră în Muntenia şi Oltenia. Mărturii ale celor care erau – în acele clipe – învingători, despre cei pe care – în acele clipe – credeau că-i învinseseră definitiv. Şi, de aceea, sunt cu atât mai preţioase!

Valoarea acestor izvoare istorice este uriaşă. Pentru că ne arată un adevăr istoric pe care mulţi – duşmani din afară sau din lăuntru ai Românilor – încearcă să-l ascundă sau nege în fel şi chip:

Românul de rând şi-a făcut datoria exemplar, stârnind admiraţia duşmanilor cei mai înverşunaţi; clasa politică şi administraţia s-au dovedit trădătoare şi cauza tuturor nenorocirilor pe care le-au avut de dus Românii.

Trebuie să amintim aici faptul că această clasă politică şi această administraţie erau fundamental străine!
Educaţia politicienilor şi funcţionarilor înalţi, a diplomaţilor şi celor mai mulţi ofiţeri se făcea pe tipar străin: masonic (adică ne-românesc), franţuzesc (să mai spunem ne-românesc?), englezesc, rusesc, german, grecesc etc. Orice, numai românesc să nu fie!
Ca urmare, românismul acestor clase rămânea, în imensa majoritate, strict declarativ. Bietul Eminescu, zadarnic atrăsese atenţia, în urmă cu peste 50 de ani, asupra acestei divizări între popor şi clasele suprapuse!

În aceste condiţii avem, la intrarea şi în timpul războiului, două lumi „româneşti”: întâi, cea a ţăranului român, care cuprinde aproape 90% din populaţie, dar nu are niciun drept politic real; apoi cea a orăşenimii şi a grupurilor ce constituie modelul, ţinta, idealul, idolii orăşenimii, adică politicieni, intelectuali cu avere şi influenţă, funcţionari înalţi etc.
Prima lume este fundamental românească, supusă unui program „patriotic” de deznaţionalizare sistematică şi exploatare cruntă (în numele „progresului” şi pe principiul „noi ştim mai bine decât voi ce vă trebuie”).
A doua lume este cel mult românofonă – deşi mulţi din alcătuitori nu ştiu bine limba română – şi dominată de o dragoste sau patimă pentru ceea ce e străin.
Prima şi-a făcut datoria faţă de Ţară, Neam şi Dumnezeu, după cum o recunosc toate sursele istorice, româneşti sau străine.
Cealaltă, dimpotrivă.

Întrebarea ar fi, când vom schimba această stare de fapt? …

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Autorul indică o serie de cazuri particulare ale acestei pregătiri de război germane, inclusiv cunoaşterea şi pregătirea cuceririi fortificaţiilor franceze.
** Notele noastre sunt făcute pe baza textului aparţinător lui Virgiliu N. Drăghiceanu.