Etichetă: Outis

Despre libertate, datorie, dreptate

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am publicat aici un cuvânt privitor la libertate, în care am arătat că oamenii pretind că vor libertatea de alegere, pe când ei vor libertatea de a fugi de urmările alegerilor lor. Care nu este, de fapt, libertate, ci o silnicie prin care ceilalți oameni sunt siliți să poarte acele urmări în locul săvârșitorilor.

Cuvântul și una dintre pilde (scutirea de taxe/impozite pentru familiile cu copii) au venit ca urmare a unor întrebări despre aceste lucruri, a răspunsurilor pe care le-am dat și a rugăminții de a publica răspunsurile (fără numele celor care m-au întrebat).

Față de rândurile mele Outis, un contributor la viața acestui site – cu unele comentarii, câteva devenite articole –, a dat o replică. La început ca și cum aș fi răspuns la un material al d-sale, pe care nici acum nu m-am învrednicit să îl citesc. Apoi cu bucuria de a aflat că sunt și alții care au aceleași gânduri.
Nu știu dacă cel care a invocat familiile cu copii mulți a citit sau nu materialele d-lui Outis.
Dar, fie că le-a citit sau nu, bucuria de a gândi la fel este bună doar dacă acele gânduri sunt adevărate, bune, drepte.

O să răspund aici la comentariul postat pe site-ul meu. Din păcate am foarte puțin timp – suntem în Postul Mare – și o analiză mai largă ar cere o lungă amânare. Dar poate că așa este mai bine, pentru că în loc să ne pierdem în amănunte mergem la rădăcinile gândirii ce a dat și replica.
Voi trece peste prejudecățile de început, chiar dacă siguranța lor este îngrijorătoare pentru obiectivitatea autorului; însă aceasta este problema d-sale.

Textul care încearcă să combată ideea dreptății și firescului favorizării familiilor cu mulți copii de comunități, implicit societăți (marile comunități) începe cu al treilea paragraf al comentariului.

Primele cuvinte ale paragrafului sunt
„ ‘Dacă vă place ideea de copii mulți, cum și mie îmi place’ (auto-citat), vedeți eventual trimiterile din ultimul paragraf al materialului doi de mai sus.”
Este aici un salt logic de la textul meu despre libertate, alegeri și urmări la un text despre ce ne place. Există amintit ce ne place în Despre libertate, alegeri și urmări, dar ca imbold negativ, care ne depărtează de adevăr, libertate, bun-simț etc.
Și văd că aici putem exemplifica din nou de ce.

D-l Outis continuă cu
„Atrag în particular atenția cititorului asupra noțiunii de consecințe neintenționate: drumul spre iad și bunele intenții… Nu ar trebui să le includă ‘alegerea’ și pe acestea? Și, când zic ‘includă’, mă refer la piele în joc, la plătit prețul alegerii sale, nu la ‘iertare!, n-am văzut, n-am știut, gura nu-mi miroase’… ”
Toate acestea au fost cuprinse, însă, în chiar cuvântul la care s-a postat replica. Urmările despre care se amintește în titlu sunt chiar cele pe care comentariul le înfățișează ca și cum nu ar fi fost amintite!
Mai mult, după cum am arătat și acolo, după cum vom arăta și aici, aceste urmări, aceste consecințe (ne)intenționate, sunt argumente categorice pentru favorizarea familiilor cu (mulți) copii față de ceilalți cetățeni.

Și adaugă d-sa,
„Iubirea e un lucru bun – dar e un lucru rău să îl invoci când de fapt vorbești de silnicie (vezi ce semnifică asta). Căci, despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Din nou ne izbim de o ruptură logică. Pentru noi este fără însemnătate dacă aceasta vine dintr-o prejudecată, dintr-o referire la un text pe care nu îl cunosc, dintr-o nepotrivită extrapolare a P.S.-ului (care nu este un argument în cuvântul acela, ci altceva). Căci, orice ar fi, ne izbim de o ruptură: în Despre libertate, alegeri și urmări cuvântul a iubi apare doar în forma
„Căci excepțiile sunt iubite și căutate pentru toți cei care vor „libertatea” de a nu avea roadele alegerilor dacă nu le plac.”
Ca urmare, nu există în cuvântul la care a răspuns d-l Outis, nicio folosire a iubirii drept argument!

Pe de altă parte, silnicia este, după DEX 2002, samavolnicie, adică acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile și voința altora. Doar că aici DEX 2002 pierde din vedere o nuanță esențială: silnicia sau samavolnicia este acțiunea de a încălca prin forță (cu sila) drepturile adevărate și voința bună, dreaptă a altora. Căci silnicia este nedreaptă.
Acest lucru, de altfel, în are în vedere și d-l Outis, căci trimite la Isaia 5.20 (din păcate într-o versiune foarte incorect tradusă). Isaia 5.20 fiind osândirea lui Dumnezeu pentru cei care țin nedreptatea drept dreptate, minciuna drept adevăr etc.
Dar invocarea silniciei duce la un argument în cerc, pentru că întâi trebuia dovedită nedreptatea.
Să pretinzi că actul este nedrept pentru că este o samavolnicie și este o samavolnicie pentru că este nedrept e un caz absolut de argumentație în cerc, lipsită de orice validitate logică.
Totuși, îndată după declararea samavolniciei, vine și afirmația
„despre asta e vorba când legislezi fertilitatea (de amintit ‘decrețeii’).”
Este această afirmație un argument?

După regulile logicii, nici vorbă: o afirmație care vine fără o argumentație inițială și nu constituie un adevăr larg recunoscut este o premisă, un punct de plecare într-o argumentație, nu un argument în sine.
Apelul la „decreței” are o încărcătură emoțională semnificativă în mentalul colectiv. Dar în ce măsură este un adevăr?

Aici ne izbim iarăși de un adevăr de care se fuge: avortul voluntar sau impus este uciderea unui om.
Se poate ca, excepțional, să existe cauze acceptabile: ca atunci când un alpinist atârnat la capătul unei corzi o taie ca să îi salveze pe cei aflați mai sus (ori pe cel aflat mai sus). Doar că aici coarda este tăiată de cei aflați mai sus pe coardă: atunci când sarcina pune în primejdie de moarte mama, este tolerată uciderea copilului. S-a discutat mult despre aceasta, dar nu lungim aici cuvântul. Esențial este că, inclusiv în asemenea excepții, avortul voluntar sau impus este uciderea unui om. Și dacă sunt excepții în care actul este de înțeles, în toate celelalte este crimă.
A invoca asasinarea în masă a copiilor drept argument pentru libertate este egal cu a invoca genocidul, exterminarea în masă ori distrugerea planetei drept argument pentru libertate: este ilogic.

Apoi, că nu este vorba despre taxarea infertilității am arătat de asemenea clar. Cine vrea să vadă poate citi cuvântul dinainte.
Oricum, în cele două fraze nu există niciun argument la subiect.
Să fie, oare, poziția autorului o poziție sentimentală, pe al cărei tipar se forțează realitatea?

D-sa spune:
„Dacă cineva dorește să iubească copiii vecinului, poate să o facă voluntar: cum a fost în experiența mea. Dacă cineva are copii și vecinul ar fi forțat să îi ‘iubească’, eu unul, aș spune nu. Dar, asta sunt doar eu. Spun asta pentru a elimina gândul la motive ulterioare sau conflicte de interese…”
Dar aici nu s-a invocat iubirea drept argument. Și nu am invocat iubirea drept argument pentru că oamenii iubesc ce și cum au chef, pătimaș, nu iubesc ceea ce este, de fapt, de iubit. Mai mult, chiar și când iubesc ceea ce este de iubit fiecare iubește altfel. Deci nu era cazul invocării și/sau impunerii unei anume iubiri la nivel comunitar sau social.
Dimpotrivă, s-au invocat necesitatea și interdependența. Două lucruri total diferite de linia de combatere a d-lui Outis.
Nu știu de unde această argumentație pentru ceea ce nu am spus, de unde această lipsă a discuției la subiect (la ceea ce s-a spus). O posibilă încărcătură din alte discuții sau dispute pare foarte probabilă, dar aici grevează puternic firul logic.

O astfel de încărcătură pare să fie mărturisită și prin următorul paragraf:
„Când cineva discută punând ‘argumentație’ în ghilimele depreciative, nu am nici o dorință să continui. De altfel, nici nu aș mai avea multe de adăugat fără să mă repet. Eu atâta am putut. Mintea e și ea la Dumnezeu și ne-a dat-o ca să o folosim cât mai bine. Printre altele, ca să nu risipim iubirea. Printre altele, ca să nu iubim silnic pretendenți Lăpușneni. În fine, pe cei care fac din copii prilej de cruciada – nefăcând însă efortul de a, și mai ales de a se, înțelege.”

Punerea în ghilimele a cuvântului „argument” a fost făcută de mine nu pentru o anume argumentație in integrum. Lasă că și dacă era așa, nu avea de ce să fie prilej de supărare, câtă vreme există politețe. Mai mult, după cum am amintit, nici măcar nu era vorba despre textul sau textele d-lui Outis, ci despre un „argument” invocat de altcineva. ”Argument” care era în fapt o excepție (călugării) ce în niciun caz nu poate deveni normă.

Dincolo de teama repetării, paragraful respectiv continuă invocarea iubirii, care însă nu a fost adusă în discuție decât de d-sa. Și care, poate, va deveni subiectul altui cuvânt.
Acum însă, mă voi opri la îndemnul de a nu-i iubi „pe cei care fac din copii prilej de cruciadă”. Un îndemn foarte departe de obiectivitatea ce trebuie să însoțească o argumentație. Trecând puternic textul în zona atacului la persoană – o linie străină dreptății, adevărului și, desigur, iubirii.

Ceea ce nu am găsit în comentariul acesta este datoria. Căci ideea că omul ar avea doar libertate, fără nicio datorie, este absurdă: o asemenea libertate personală încalcă oricând și în toate felurile libertatea personală a celuilalt. Pentru ca libertățile personale să nu se împiedice între ele este nevoie de datorie, de dreptate. Și acestea sunt puncte pe care mulți susținători ai libertății fără limite le trec sub tăcere.

Și dacă tot s-a amintit de iubire…
Aici se află o deosebire abisală între Ortodoxie și celelalte sisteme religioase ori filosofice.
În Ortodoxie nu există o dreptate de sine stătătoare, așa cum nu există iubire de sine stătătoare sau adevăr de sine stătător. În Ortodoxie există iubirea adevărată și adevărul iubirii (și iubitor). Iar dreptatea este ceea ce e conform cu acestea.
În alte sisteme se pedalează excesiv pe una sau alta dintre acestea – exprimat sau nu. De aici ieșind multe greșeli și răutăți uriașe.

Dar ca să ne întoarcem la subiect, voi sublinia ceea ce am mai spus:
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, sprijinirea natalității este o necesitate comunitară (socială).
Acesta este un adevăr pragmatic, în care nu am inclus nici dimensiunea iubirii, nici a Învățăturii lui Dumnezeu. Pentru că un asemenea adevăr practic, evident, incontestabil, este ușor de acceptat de către orice om drept, indiferent de poziția sa religioasă actuală.

Adevărul este că, da,
Copiii sunt o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman.
Ca urmare, susținerea natalității este o necesitate absolută pentru supraviețuirea oricărui grup uman. Deci orice grupare ce vrea real binele unei comunități trebuie să susțină natalitatea.

Iar etichetarea drept stângistă a acestei poziții (acțiune ce nu constituie un argument real) este străină adevărului: practica există din Antichitate, cu mii de ani înaintea apariției Stângii. A se vedea în această privință și Codul lui Hammurabi în care, de pildă, femeile cu copii era favorizate (față de cele fără copii).

Și revin la un adevăr fundamental: toți oamenii beneficiază de pe urma celor care au copii. Aceștia sunt cei care țin societatea în funcțiune atunci când generațiile mai vechi au îmbătrânit. Unde este dreptatea atunci când un om care nu are copii beneficiază de pe urma copiilor altora dar pretinde că ar fi fost silnicie să îi fi susținut în copilărie?

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

O bucată din stela pe care a fost scris
acum aproape 4,000 de ani
Codul lui Hammurabi

P.S. Dumnezeu ne dă libertatea de a nu face binele decât dacă vrem. Această alegere se numește azi egoism. Și este o cale foarte largă spre lumea egoismului, Iadul. (Matei 25.32-46 și 7.9-14)

Războiul porcului. 04. Un răspuns către alt cititor

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am scris și publicat un material privind războiul porcului (purtat de stat împotriva cetățenilor pe care ar trebui să îi reprezinte). Acest material a inspirat un răspuns intitulat File din războiul porcului; venit de la un cititor, acest răspuns a fost publicat pe site (se poate da click pe linkul de mai sus pentru a fi citit). La răspunsul semnat Outis a făcut unele observații Apatrid a.k.a. Adevăruldespredaciști, după cum se poate vedea aici (click pentru citire). Spre bucuria mea, disputa a continuat, cu replica de față din partea lui Outis. Socotesc deosebit de folositor această dispută, deoarece arată felul în care trebuie să aibă loc un schimb de idei contradictorii: civilizat, argumentat, la subiect.
Mulțumesc din suflet celor doi cititori pentru pilda cea bună pe care o dau celorlalți!

Menționez (și) aici că nu preiau decât excepțional linkuri către site-uri sau surse pe care le consider profund dăunătoare (precum wikipedia, din punctul meu de vedere un instrument de propagandă neocomunistă profund subiectiv și dăunător). Prin urmare, rog autorii preluați să folosească ori să îmi indice alte linkuri pentru temele respective (către surse mai decente). Mulțumesc!

1. “Tot revoluția agrara a adus si înrobirea pe scara larga a omului fata de stat (cronologie oficiala, tabel; revizie neomologata in urma de date majore noi)”
Paranteza cuprinde legături justificative care, așa cum a fost notat, lipsesc din text.
https://grahamhancock.com/badrinaryanb1/
Învățătura de manual trebuie luată cu mult mai mult simț critic. E vorba de suprapuneri de procese, nu știm cu ce toleranțe de timp.

2. Nu ați citit atent sau/și fraza e prea lungă. Surplus de hrană -> eliberare de timp, energii creatoare, acumulare de bogăție -> apariția de prădători specializați în extracție. Popoarele migratoare în evul mediu timpuriu nu au făcut altfel. Acestea sunt pattern-uri comportamentale care apar regulat din natura umana când condițiile se repetă.

3. Aici datele sunt clare. “O comentatoare imaginativa l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’ (dar, vezi interpretarea politic-corecta).”
imaginativa = https://www.youtube.com/watch?v=1z4PAeh9LrA
interpretarea = www.sciencealert.com/neolithic-y-chromosome-bottleneck-warring-patrilineal-clans
Uciderea selectivă a bărbaților e un proces intuitiv: bărbați supuși sunt buni de lucru, cei care iscă scandal sunt buni de ucis. Femeile sunt necesare pentru reproducerea sistemului parazitar (de aceea semnalul genetic nu le include). Lucrurile pe care le concedeți în secolul XX nu au apărut din neant. Vezi mai sus 2: ne gândim la regularități comportamentale adaptate la condiții probabil asemănătoare. Nu știm întotdeauna care anume din condiții sunt determinante (cu alte cuvinte, nu știm prin ce 1917 a semănat cu condiții neolitice).

4. Evident, e vorba de minarhism, de statul limitat, statul mic și acesta este baseline-ul folosit in ruminație. Este o problema nerezolvata însă în teoria politica libertariană cum acesta poate fi menținut. Ceea ce s-a întâmplat în 2020 în America, furtul alegerilor, scara sistemică la care acest lucru s-a produs, eșecul total al instituțiilor judiciare și de ordine în a se sesiza și repara – toate acestea obligă revederea fundamentelor teoriei politice. Nu există document mai strict în privința măsurilor structurale împotriva tiraniei comparabil cu constituția americana. Și, cu toate acestea, 2020 a însemnat prăbușirea mecanismelor de cercetare și verificare și revenirea ei [a tiraniei n.red.].
Așa că, da, milităm pentru statul mic dar, parafrazând-l pe Ben Franklin, nu știm nici dacă și, din 2020, nici cum îl putem păstra…

Acestea fiind zise, anarhismul nu înseamnă ‘dispariția oricărei autorități’ ci descentralizarea, multiplicarea și diseminarea de centre multiple de autoritate (exista autoritate socială fără forță coercitivă, de pildă, cea care mă împinge pe mine să răspund obiecțiilor din respect pentru gazdă, vizitatorii săi și oricine se va întâmpla pe aici in viitor, datorita preocupării mele pentru ceva numit ‘reputație’ deși semnez cu pseudonim). Rușinarea, sensibilitatea la învinovățire, nevoia de aprobare sunt astfel de modalități de control social – după cum ‘obrajii care ard’ și ‘înroșitul până în vârful urechilor’ sunt semnul biologic a cât de profund e mecanismul social. Apoi sunt autoritatea parentală, autoritatea preoților, a bătrânilor, a înțelepților. Oamenii nu sunt născuți sociopați – politicienii probabil ca da…

Și acestea fiind zise, anarhismul nu e utopie. Cea mai mare parte din istoria evoluționară a omului a avut loc astfel. Statul este un pleosc de câteva mii de ani (vezi mai sus, 5000 de ani sau până spre 10,000). Prejudecățile acestea trebuiesc reevaluate, după 150 de ani de statism [etatism? n. red.] atroce.

Mulțumesc pentru atenție.

Outis,
22 Ianuarie 2024

P.S. A, da, pentru completitudinea enumerării formelor de ‘autoritate’ non-etatica:
– procesul stadial de dezvoltare morala descris de Kohlberg
– procesul de constituire a supraeului (pentru cum acesta e colonizat de stat, cu trimitere la procese contemporane, vezi ‘Supraeul etatizat și creșterea copiilor’,  teletype.in/@unaltnimeni/IOPaiaT2zo-)

File din războiul porcului

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Stradania parintelui Aldea m-a mobilizat. Iata un prim rezultat:

File din războiul porcului

În timp, ca și în teren, ai nevoie de hartă.
Războiul porcului durează de 10000 de ani. Revoluția agrara din neolitic a reprezentat primul moment al închiderii omului într-o irealitate construita ale cărei forme extreme le simțim astăzi în design-urile progresiste, dar si noi, masa ‘orășenilor’ încarcerați în blocuri de locuințe urbane. Am fost uluit când am avut de-a face cu persoane atât de deraiate de la bunul simț (în sens de simț comun, nu moralizant) încât nutreau un complex de superioritate fata de consătenii din satele de unde veniseră, doar pentru că ‘la bloc’ ‘li s-a dat’ apă, foc și energie curentă. Comunizarea a fost însoțita și de astfel de aberații, nerecunoscute ca atare nici măcar până azi, nu doar de închisorile de la Aiud și Pitești. Nu mică mi-a fost demoralizarea, apoi, învățând cp lagăre suburbane de blocuri exista mai peste tot in occident. Și tot așa, când am ajuns să le vad, că doar eu găseam în ele abominația pe care de fapt o reprezintă…

Tot revoluția agrara a adus și înrobirea pe scara larga a omului față de stat.
Statul apare ca un instrument de gestiune al extracției de viață (efort, timp, resurse) din populații sedentarizate și capabile să genereze surplusuri de hrană, în primul rând; apoi bogăție suplimentară rezultată din creativitatea și inventivitatea pe care acelea le-au făcut cu putință prin diviziunea muncii (statul ca fermă de taxe).
Prin administrarea de pedepse și recompense, statul selectează comportamentul obedient, conformist, docil, și creșterea compactizării sociale. Acestea sunt de asemenea adaptări utile pentru viața sedentară (ipoteza de-politizată eronată este numita ‘auto-domesticire’). Cele două merg mână în mână. Domesticirea animalelor și plantelor a reprezentat astfel o precondiție a domesticirii omului de către statul social (sindrom de domesticire).
Un proces paralel a fost micșorarea marcată a creierului (atât absolut cât și ca volumul cranian relativ la masa corporală, coeficientul de encefalizare, corelat cu inteligenta) în aproximativ același interval de timp (1 deviație standard, de la 1450 la 1300 cm3 in ultimii 12,000 de ani). Corelația nu este „cauzație” dar statul tinde, prin regulații și intervenții, să reducă gradul de invenție social disponibilă și să înscrie parcursul, atât de viață pentru indivizi, cât și de dinamica societăților, în formule prestabilite.
Aceasta este semnificația ‘formelor fără fond’, copiate și generalizate nu doar în România maioresciana.

Curând după începutul neoliticului, înainte de epoca bronzului (cca 9000-7000 de ani în urmă) a existat o prăbușire masivă a populației masculine semnalată prin markere genetice în cromozomul Y.
Doar extincția pe scara largă a bărbaților poate genera un asemenea semnal genetic – și doar exterminarea lor prin război sau ceva echivalent o poate explica.
O comentatoare imaginativă l-a numit World War 0, ‘războiul mondial zero’.
E de speculat daca aceștia nu au fost bărbații de nesupus, sușa, rasa sălbatică, nedomesticibilă de către stat…
Asemenea înlocuiri genetice in masa nu ar fi unice.
Ceea ce numim ‘scoțieni’ azi sunt de fapt populația din regiunile de jos ale Scoției, amalgam dintre cuceritorii englezi și locuitorii de acolo. Populație apărută în măsura în care faimoșii highlanderi, nativii celți din Țara de sus, de la nord si vest, au fost cvasi-exterminați într-o combinație de evenimente din secolul XVIII-XIX. Evenimente cuprinzând Răscoalele Iacobite culminând în bătălia de la Culloden și urmată fiind de ‘expulzarea galilor’ din Ținutul de sus. Expulzare echivalând cu distrugerea etnică, culturală și de subzistență a acestuia.

Ceea ce trăim azi cu ‘războiul porcului’ este probabil ultimul episod al etatizării omului începuta în neolitic. Febra porcina, pretextul dezlănțuirii statutului, nu e nici măcar o zoonoza, e o boala strict veterinara, nu afectează oamenii in nici un fel. Războiul împotriva porcului este un act pur de beție a puterii (hubris), purtat murdar, cu violarea bunului simt, a rațiunii, a logicii, cum se străduie să arate părintele Aldea.
El este asemeni altor ‘războaie’ ‘morale’, ale ‘virtuții’ precum războiul împotriva alcoolului (prohibiția), războiul american împotriva drogurilor, războiul împotriva ‘teroriștilor’ (Ceaușescu, decembrie 1989; toata lumea occidentala după 2001), ‘războiul’ împotriva ‘covid’. Țăranii reprezintă ultimul rezervor al autonomiei fata de stat, al vieții autarhice, în bună parte autosuficientă sau, în orice caz, în orice moment capabilă să redevină astfel. Războiul împotriva porcului este un război de lichidare a țăranului autonom, ca exemplu și model pentru noi toți.
El e menit să împingă încă un pas dictatura asupra nevoilor.
Am avut norocul să copilăresc ‘cu frecvență redusă’ (‘part time’) cu ei și printre ei, în zone necolectivizate sub comunism. Doar mult mai târziu, pe urmele unor reflecții ca cele de mai sus, am descoperit, treptat, semnificația lor profundă în viața mea. Generația următoare nu va mai avea șansa de a vedea autonomia și independența la lucru, practica lor efectivă, pe viu.

Copiii țăranilor din copilăria mea, nu le seamănă celor de acum.
Unii dintre ei, sunt ca cei ‘mutați la bloc’ de care scriam înainte.
Alții, sunt ca jurnalistul părintelui (Constantin Rudnițchi).
Am avut in familia extinsa un astfel de personaj, care o viată întreagă, de la bloc, a făcut ‘jurnalistică’ propagandistică în folosul partidului comunist. Bănuiesc că va fi scris, orb moral și politic la propria lui dramă, și despre colectivizare…
Oamenii trăiau, se adaptau, cu conștiința politica suprimată până la punctul la care simpla menționare a relelor provoca reacții defensive ostile.
Pleca cineva, nu se mai vorbea de el. Dan Spătaru își cânta înainte cântecele de dragoste amăgită, iar de Corina Chiriac nu se mai pomenea; prietenii, plecați, erau ca morți…
La fel și jurnalistul părintelui, tot așa trăiește și scrie: adaptiv, după cerințele ferestrei Overton. Cuvintele de ordine sunt
1. diseminarea de frica in populație,
2. calomnierea autonomiei, autarhiei si independentei
– el asta scrie.
Stilul zilei la elită e vorbitul pe nas, strâmb și de sus despre popor – el așa face.
Susținerea opiniilor cerute nu se poate face decât cu violarea logicii și a realității – asta e, război semantic, își face și el partea. În rest, mici intrigi de birou, competiția de consum pentru afișare cu vecinii, prietenii, colegii (‘unde mergem in vacanta? Georgeștii se duc in Seychelles!’), sprijinirea materiala a copiilor (daca are). Cum va arăta sufletul acestor copii, conștiința lor, cum vor fi ei în spirit… Pai, la fel ca tatăl…

‘Războiul porcului’, războiul împotriva țăranilor, a autonomiei, independentei și autarhiei, se duce peste tot in Europa eșuată, cu vârf de lance în Olanda. Țară minusculă, sustrasă in parte oceanului, și care este al doilea producător de alimente după, doar, America!
Superba avocat activist olandez Eva Vlaardingerbroek a înțeles-o și exprimat-o perfect: “e simplu precum 2+2=4… Elimină oamenii independenți și vei controla nevoile alimentare ale unui număr mare de oameni”.
Astăzi țăranul însuși, coloana vertebrala a revoluției neolitice, a devenit redundant pentru fermierii de oameni și este eliminat.

Aminte tuturor oamenilor statului, la Bruxelles sau ciolaci din Romania, propagandiștii lor lipsiți de coloană, elitiști rasiști antipopuliști…
Aminte mai ales etatiștilor neomarxiști, progresiști, angajați în psihoze de inginerie sociala și antropogeneză…
Exista o trăsătura a raselor domestice: Indiferent de câte generații ar trece, pot ele fi si zecile de mii scurse din neolitic până încoace, rasa, sușa, sălbatică nu poate fi eradicată. Scăpate din izolarea închisorii reproductive în care au fost ținute, animalele revin întotdeauna la condiția sălbatică liberă (Darwin).

Aceasta este semnificația unei scene din filmul 1984 la care am meditat multă vreme, în cautarea înțelesului ei (nu mai știu daca e și în carte, imaginea din film a dislocuit-o pe cea de la lectura): când Winston Smith, activistul de partid, omul de aparat, intelectualul domesticit privește pe fereastră, după o partida de sex ilegal, la o femeie muncitoare masivă care atârnă rufe la uscat afara; activistul murmură ‘al lor este viitorul’.
Cea mai buna garanție a libertății este indestructibilitatea vieții. Libertatea vine la pachet cu viața însăși, cu respirația, cu scânteia divina a sufletului.
Cândva, cumva, schemele de control sociopatic și mizantropic vor eșua: asta e o certitudine.
Soiul sălbatic, liber, va reveni în drepturi.

*

Acest jurnalist și alții ca el vor continua să facă ceea ce fac până când li se schimba paradigma în care funcționează. Când ea li se schimbă, vor începe să funcționeze altfel – fără ca măcar să își pună întrebări.
Ce paradigma le dăm? Ca de obicei, butoanele de apăsat nu sunt cele care îți sunt vârâte sub vârful nasului:
1. alcătuirea unei comisii parlamentare transpartinice pentru statul limitat
2. introducerea unui amendament in constituție care să limiteze statul în a interveni după plac în orice aspect al vieții indivizilor
3. restrângerea efectivă, dimensiune cu dimensiune, a statutului din Romania.

Practica protestării, contestării, anulării legilor una câte una, doar până la următoarea ocazie când guvernul va reuși să își strecoare intențiile, este epuizantă și eroziva pentru opoziția parlamentară și extraparlamentară. Cadrul trebuie schimbat!
Aceasta se va face prin interzicerea constituțională a oricăror acte normative care contravin principiului limitării puterii statului precum și interzicerea guvernului de a emite astfel de acte, în violarea separării puterilor în stat.
Parlamentarii, singurii reprezentanți ai poporului, trebuie sa își găsească curajul să își revendice puterea. Dar, la rândul său, pentru ca acest lucru sa se întâmple, loialitatea lor trebuie îndreptată către alegătorii lor și nu către partidele de care aparțin. Așadar, votul pe liste trebuie în sfârșit desființat. Pentru toți cei din ‘elita devotata’ (aminte Platforma, aminte Marga, aminte Nistorescu/Cotidianul, aminte ‘jertfelnicii’ de la AUR!) iată un început de acțiune precis, punctual, cu consecințe enorme.

[N.B. In redactarea originala, textul conține legături justificative și ilustrative. Din păcate, acestea nu vor apare în comentariu.]

Outis, 17.01.2024

Dubla nevroza a Ardelenilor

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.