Etichetă: Mihai Viteazul

Trădarea si Românii. Eseu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

acest eseu a fost scris în mai mulți pași, de-a lungul vremii, primele două părți fiind publicate în toamna lui 2017, iar a treia în Mai 2018; reapare acum, cu unele corecturi

Trădarea și Românii. Eseu

Partea I

Unele lămuriri

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă și față de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalță în slăvi, și față de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcție, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se știa că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinși de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeași Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios și dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînțeles, există și propaganda deznădăjduitoare și umilitoare, menită să taie puterile și să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare și pretinsa prezență a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emițând asemenea acuzații sterpe străini din nații în care trădarea este o virtute, în care pur și simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esențială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbește o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credință față de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzații stupide, doar pentru că vin de la străini.

Câteva cazuri

A. Moartea lui Mihai Viteazul

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuția pe temă nu ar ține de o josnică propagandă anti-românească. Dar, așa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare și pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să își pună cortul între armata română și armata lui Basta, ca semn de încredere și unitate. Ostașii români nu puteau trece peste ordinul primit și să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, odată trimiși în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, și tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeași situație.
Ca urmare, este perfect absurd să îi acuzi pe acești luptători ai lui Mihai Viteazul pentru că au fost acolo unde Domnitorul i-a pus!
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toți trădătorii care, deși cunoșteau ordinele Împăratului Rudolf, deși cunoșteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul în lupta cu Islamul Otoman, deși se dădeau Creștini, au luat parte la asasinat. Aceștia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

B. Pacea de la București (1918)

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzați Românii este Pacea de la București, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaților de către Români (România)? Sub cuvânt că înțelegerea inițială dintre România și Aliați prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliați și Puterile Centrale. Înțelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la București. Să vedem dacă este așa!

Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-românești este principiul forței majore. Este un principiul de drept roman, antic, și recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliații României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situație de forță majoră încălcarea unui angajament este corectă.

Era România într-o situație de forță majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaște că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forțe copleșitoare din toate părțile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliați, tăiată de orice resurse externe.
Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România și-ar fi consumat toată muniția de război fără putință de înlocuire, astfel încât dușmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiții cu putință.
Atunci când Regele Ferdinand și Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forțe dușmane uriașe, intendența a raportat sec: „Avem gloanțe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile și hrană pentru 6 zile”.

Deci, din punctul de vedere al principiului forței majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă și care nu înseamnă în niciun fel o trădare față de angajamentele luate. Situații similare se constată în nenumărate cazuri istorice; și niciodată capitularea demnă, după o luptă eroică, nu a fost considerată trădare.

Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat și Parlamentul României – spre deosebire de agenții străini și iudele care au votat în Parlamentul Republicii România Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – și deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situație extremă, fără a-și călca în vreun fel angajamentul față de Aliați.
Dacă se merge pe fixism, dacă se invocă respectarea unor clauze contractuale chiar și în situația unei stări de necesitate, dacă se ignoră principiul forței majore în numărul unui asemenea fixism… ei bine, tot după acest sistem Regatul României și-a respectat 100% obligațiile contractuale. Căci nu există niciun tratat cu Puterile Centrale care să fi intrat în vigoare chiar și pentru o singură zi!

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligații asumate de Aliați prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război!

În primul rând, Aliații s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniție, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliații nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuși, distrusă de Puterile Centrale, au început să-și îndeplinească în sfârșit obligațiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preț de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preț gigantic. Și, „întâmplător”, în Rusia „se rătăceau” sistematic transporturile pentru România! (Livrările aliate putându-se face atunci doar prin Marea Albă și Rusia.)

În al doilea rând, Aliații s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligația absolută a unei ofensive în Macedonia și pe frontul rusesc. Ca niște trădători clasici, Aliații au încetat, la intrarea României în luptă, toate operațiunile majore!
Să ne înțelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat și operațiunile în desfășurare!
Ca urmare, Puterile Centrale au putut să-și trimită liniștite rezerve uriașe împotriva României.
Gestul a fost calculat pentru a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franței, Italiei și Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României.
Bieții soldați români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem și tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)

În al treilea rând, Aliații s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei și a liniei Dunării.
Exact invers, însă, Armata Rusă a avut un rol esențial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte alături de Români la luptele esențiale împotriva Armatei Bulgare (sau în alte lupte de mare însemnătate).
În același timp, Armata Rusă și-a arogat dreptul de rechiziționare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziționări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deși pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…).
Atenție, au fost unele lupte în care Rușii au luptat alături de Români – și au luptat bine! Lupte secundare pe plan strategic, dar nu lipsite de jertfe și eroism. Este un fapt prin care se „aruncă sare în ochi” unora, ce sunt făcuți astfel să „uite” de trădările esențiale ale Armatei Ruse, și în Dobrogea, și în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forței majore, nu a existat situația de necesitate, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliați, dacă nu toți, a(u) sacrificat liniștit și România, și angajamentele luate față de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putință.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzați de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevărați sunt alții sunt, din fericire, foarte multe.

Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alții, de la Ruși la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este și va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare rușine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzații de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzație reală o excepție, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăși, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-românești și pentru a ne aduce aminte de noi înșine.

Partea a II-a

C. Al doilea război mondial. 23 August

Una dintre cele mai răspândite și absurde acuzații de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliații – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar și confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât și trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” și drept exemplu și dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privință pentru a cunoaște adevărul?

*

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voința poporului înainte de război și, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.

Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Regele Mihai I nu au ținut seama de voința populară.
Orice opoziție a fost reprimată cu o violență dementă de către primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, piețe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziție sau din familiile opozanților, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanților la focul inamic etc., etc.

Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, și a fost impusă de aceeași clasă politică minoritară, prin forță, împotriva voinței populare (care era alături de Regina Maria și de Regele Mihai I și împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).

Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voința populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelității” față de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista (cu riscuri mari) o consultare cu reprezentanții grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi și servicii secrete. Ceea ce este de înțeles într-o asemenea situație, dar totodată așează gestul său în categoria acțiunilor personale, nu populare.

Ca urmare, în toate aceste situații, voința Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare și persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetățeni și direcții politice și militare independente de voința poporului.
A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât și cum au putut –, sau acțiunea disperată și personală a unui rege tânăr, ține fie de neștiință crasă (dar arogantă), fie de ticăloșie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania și ceilalți membri ai Axei – în afară de Japonia și Finlanda – au acționat trădător, agresiv și criminal împotriva României. 
Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârșăvie fără margini și este îndeajuns spre a justifica orice acțiune împotriva celor vinovați de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinați de Ungaria lui Horthy și Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost și sunt pe conștiința – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliției tâlhărești care a realizat acest dictat.

Merită observat că și în acest caz voința populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicați. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României și chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – și o trădare și mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susținut Dictatul cu şi mai mare îndârjire și răutate decât Germania hitleristă.
Asemenea „aliați” merită un cuțit în spate în orice clipă… Doar că acest „cuțit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susținut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni și agenți secreți pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădați… Nu din voia Românilor, nu prin acțiunea Românilor, ci prin acțiunea „oamenilor lor”…

Este hazliu, dacă nu tragic, să constați că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoștință că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor țări și a politicii lor externe” ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autoritățile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul!
Românii, care nu au fost consultați, Românii, cărora li s-a încălcat voința prin forță, Românii, care au dat mii și mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovații” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deși Germania și ceilalți membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca și U.R.S.S., iar România și Românii au fost prinși între niște bestii la fel de inumane, la fel de dușmănoase. Asta deși hotărârile de alianță sau ieșire din alianță nu au fost luate de Români!

3) În afară de trădarea României de către Germania și Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai rușinoase împrejurări pentru un aliat.

Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – și-a încălcat sistematic angajamentele față de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria și garantarea drepturilor lor de către Germania și până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (ce urma să fie plătit, bineînțeles, de către Români, cu petrol, cereale, carne, aur etc.).

Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofițerii români și conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligațiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise).
Cu toate acestea în foarte multe lupte esențiale Românii au luptat împotriva blindatelor și tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînțeles, un armament cu totul ineficient pentru tancurile grele și super-grele…

În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului și Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldați. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe față de cele germane (consecința „Afacerii Skoda” și a altora asemenea) –, „blindate” ce puteau fi distruse cu o singură grenadă, adică inutile în fața tancurilor sovietice grele și super-grele; și, pe post de sprijin nemțesc, Divizia 22 de tancuri germană. Amândouă diviziile fiind unite în… „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forțe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziția trupelor germane „învecinate”!

Din nou, în ciuda promisiunilor „aliaților”, Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!

Mai mult, Germania a impus existența unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-și expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor.
Evident, în cel mai bun caz transporturile românești erau tratate ca lipsite de prioritate; iar adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Una dintre consecințe este că Românii au fost lipsiți de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane.

Cei aproape un sfert de milion de ostași român erau îmbrăcați în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmați cu puști și grenade, lipsiți de artilerie anti-tanc, de tancuri și orice alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).

Nesfârșitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor românești prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.

În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaților” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 și 21 tancuri (sovietice). Acestea totalizau numărul uriaș de peste 1.000 tancuri sovietice. Dintre acestea multe fiind tancuri grele și super-grele, imposibil de oprit fără armament greu. În fața celor peste 1.000 de tancuri sovietice (ultra-moderne pentru acele vremuri) Românii erau siliți – de „aliații” Germani – să lupte cu pușca, mitraliera și grenada.
ȘI AU LUPTAT!

Trebuie subliniate aici și eroismul total al Românilor, recunoscut și de sovieticii care i-au înfruntat, dar și faptul că nu exista nicio șansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută șaizeci de mii) de ostași!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial față de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic și cinstit – să le înșirăm pe toate, spre a se constata existența și adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deși poate să pară neașteptat, nu am înfățișat aici aceste pagini de trădare spre a reproșa ceva Germaniei: și-a urmat interesul, așa cum a crezut ea; este ceea ce face orice țară și orice putere (politică, militară).

Unii cred că interesul suprem este onoarea, alții au alte interese: este alegerea lor.

Mai mult, rolul bancherilor în defecțiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanță atenuată pentru o parte din trădările germane față de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.

Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este nerușinarea totală (sau aroganta neștiință) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăți s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăți s-a făcut fără consultarea populației;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (fățișă sau mascată), fiind puși în imposibilitatea de a se conduce după propria voință (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei și U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 și de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând, după conștiința și interesele lor, de situația cumplită în care se găseau poporul și țara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenților ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzați, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situații.
Este și pricina pentru care, printr-o tipică justiție supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureșul, sudul Bucovinei și Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, așa cum își dorea aceasta și fusese plănuit inițial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Partea a III-a

(scrisă în 2018; primele două părți sunt din toamna lui 2017)

Din nou despre Marele Război (Primul război mondial)

Am mai amintit despre mincinoasele acuzații de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandiști străini, cât și de propagandiști care se pretind români și de către cei îndoctrinați de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă și apoi o prezentare de cazuri, între care intră și Primul război mondial, cu așa-zisa Pace de la Buftea-București (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desființarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marșul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” și urmașii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constantinopolului grecesc” ce covârșise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înființat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice și strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruși, ceea ce poate fi de înțeles într-o anumită măsură, cât și de către mulți Români, care privesc problema romantic.
Trebuie subliniat faptul că pentru a construi o relație sănătoasă și avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanșe”, ci pentru a pune bazele relației în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte pârți și felul în care și le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (românești).

Din această perspectivă, protestele față de amintirea trădării rusești din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareșal Ion Antonescu și peste alte asemenea mărturii ale ofițerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Nițescu:

„România, conștientă de proporțiile forțelor sale, își făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliații, și în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranța la toți că acțiunea țării noastre va duce războiul la bun sfârșit și va precipita victoria aliaților asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucnește revoluția la Petrograd. Țarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenția prințului Lvow, declară că Rusia își va respecta până la sfârșit angajamentele luate față de aliați și că va lupta până la definitiva înfrângere a „dușmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune crește însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluționar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le ațâță entuziasmul și le hotărăște pentru luptă. Personalitatea lui ia proporții legendare și trezește o vie rezonanță nu numai în infinitul imperiu al țarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruința dreptății.

Ca să-și dovedească lealitatea față de România, trădată de vechiul regim, și ca să îndemne în același timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârșesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele rusești sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român și pustiesc târgurile și satele Moldovei. Sărmana populație și așa destul de lipsită e jefuită fără milă și până la os de oștirile „revoluționare” rusești. Purtarea lor e pe alocuri așa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit dușmanul sau că hoarde de tătari, înțeleși cu dușmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanții au devenit slabe ş’adeseori soldații ruși țin mitinguri, în care protestează împotriva războiului și ocărăsc pe Români, pentru că aceștia vor să lupte mai departe.”

(Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Brașov, 1926, p. 7-9)

Deși nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, mințind că ar fi trădat Aliații în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de arogant inculți încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruință asupra dușmanului comun”.
Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre și Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor dușmane (Germania preluând Podolia și Vozia, cu tot cu Odesa, și închizând astfel cercul în jurul României).
Dar, ce să vezi, după propagandiștii amintiți Rusia nu ar fi trădătoare pentru că a trădat de nenumărate ori România aliată, plus pe ceilalți aliați. Dar România ar fi trădătoare pentru că nu ar fi fost fidelă până la nimicire… față de cei care au trădat-o! Curat murdar, vorba lui Caragiale!

În fața faptelor minciunile se spulberă.
Românii nu au fost trădători, ca neam, niciodată până la instaurarea Comunismului.
Au fost (și sunt) dezbinați, e adevărat. Au avut (și au) prea multă bună-voință față de străini (și mai ales față de unii care nu merită).
Dar nu au fost trădători. Și tocmai de aceea au fost foarte vulnerabili la trădare.
Pentru că au fost trădați, repetat, de toți aliații: și de Polonia, și de Tătari, și de Ungaria, și de Turci, și de Rusia, și de Austria, și de Germania…
Toate aceste trădări fiind lecții pe care, din nefericire, Românii încă nu le-au învățat.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

[1] Merită subliniat că opoziția românească față de extinderea Imperiului Țarist apare treptat, ca urmare a contradicției puternice și permanente între pretențiile de „ortodoxie”, de „ocrotire a Creștinilor și a naționalităților eliberate” – proclamate de Rusia – și realitatea concretă, din teren.
Românii ajunși în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Chersonez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câțiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităților. Nu li se dă voie să înființeze biserici sau școli românești și orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăși ființa națională este amenințată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forțată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situație locală, pe măsură ce este conștientizat de Români ca atitudine universală față de ei în Împărăția Rusească, determină rezerve și chiar ostilitate.
Merită amintit, în privința acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că și astăzi în hărțile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră și Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părțile Cubanului (Kubanului) sau Sarmației peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate și chiar orășele. Sunt figurați însă, pe aceleași hărți, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta.
Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni rusești nu au acces la învățământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situație tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Și care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire față de extinderea rusească.
Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început și fără șovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul și Asia Mică, având trupele românești la întrecere cu cele rusești în luptele de eliberare. (A se vedea și lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Dubla nevroza a Ardelenilor

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007

Legătura sau Așezământul lui Mihai Viteazul

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
Mihai-Viteazul – portet de epocă

Cunoașteți Adevărul, și Adevărul vă va face liberi!

Mitologia masonică și comunistă cuprinde nu doar originile Neamului Românesc, ci și multe alte aspecte istorice. Practica de a schimba istoria „pe ici, pe colo, prin punctele esențiale”, ca să se potrivească propagandei, este veche și continuă. Căutarea adevărului, cu dorința cinstită de a-l găsi, face deosebirea dintre cel înrobit de minciună și cel care urcă spre Libertate.

Printre miturile vechi ale Stângii este și feudalismul românesc, o construcție fantasmagorică însă foarte bine înfiptă în creierele cetățenilor – e drept, după mai mult de un secol de propagandă. Fără acest feudalism, nu exista lupta de clasă imaginată de Stânga (și indusă, prin propagandă, pretutindeni). Ca urmare, era nevoie de crearea acestui feudalism românesc, oricât de imaginar.
Aici intră și mitul legării de glie a Țăranilor de către Mihai Viteazul.

Acest mit pretinde că, pe la 1595, are loc un act foarte important pentru istoria românească, pentru societatea românească; cităm:

„Legătura lui Mihai Viteazul desființează dreptul de strămutare al țăranilor și transformă în șerbi pe oamenii liberi fără pământ.” [ILD: 139]

Istoria lumii în date, din care dăm citatul, este o lucrare esențială a istoriografiei comuniste (ceaușiste). În acestă privință (a „Legăturii lui Mihai Viteazul”) ea reflectă un punct de vedere paradigmatic pentru istoriografia comunistă din România anilor 1848-2022. Aceeași viziune apare și în creațiile artistice de factură comunistă. Conform ei, Mihai Viteazul a introdus „legarea de glie a țăranului român”, stare care se va numi vecinie (vicinie) sau rumânie. Sau cel puțin a generalizat-o, spun unii istorici mai îndrăzneți. Dar mitul Legăturii lui Mihai nu aparține doar Comunismului!

Primul care vine cu această idee este Nicolae Bălcescu, mason celebru, în Magazin Istoric pentru Dacia, t. II, București, 1846, p. 236-2371. El afirmă că „acest act barbar” al Prințului Mihai ar fi legat „vecinic” de moșie pe „țăran”. Și că ar fi fost făcut pentru că „aristocrația” l-ar fi „silit la aceasta”. Dincolo de justificarea tipică Stângii – prin „oprimarea poporului de aristocrație” –, mitul vecinirii, adică șerbirii sau iobăgirii „țăranului” român, de către Mihai Viteazul se va păstra în istoriografie. De la Catargiu la Iorga, numeroase personalități repetă și propagă acest mit [Giurescu, 2011:44-45 ș.cl.]. Singura nuanță este, la unii istorici, ideea că nu Mihai Viteazul ar fi întemeitorul veciniei (rumâniei), ci acela care ar fi generalizat-o.

Totuși, în 1915, este prezentat studiul academic al lui Constantin Giurescu ce dovedește că sursele istorice

  • atestă existența veciniei (sau rumâniei) cu mult înainte de Mihai Viteazul și cel puțin din secolul al XIV-lea [Giurescu, 2011:46-47]
  • că vecinii sau rumânii erau un fel de arendași care puteau să plece de pe moșie dacă nu aveau datorii către proprietar (ceea ce este de bun simț!) și erau aduși înapoi pe moșie dacă fugeau fără să își plătească datoriile (ceea ce este tot de bun simț); ca urmare, era o stare deosebită de aceea de șerb
  • că Mihai Viteazul prin așezământul său de fapt a oprit aducerea vecinilor înapoi pe moșiile de pe care fugiseră (fără să își plătească dările!)

Ca urmare, departe de a fi o legătură sau un așezământ într-un înțeles negativ pentru vecini (rumâni), dimpotrivă, Așezământul lui Mihai Viteazul este o ștergere a vechilor datorii ale vecinilor (rumânilor) fugiți.
Dragostea populară foarte mare pentru Mihai Viteazul, atât la Românii de la Nord și Sud de Dunăre, cât și la Secui, Sârbi, Albanezi, Bulgari, Greci etc. s-a datorat și dreptății și milei înțelepte ce îl însoțea pe principele român. Nenumărați eroi populari s-au ridicat la luptă alături de Mihai Viteazul, inclusiv (sau, mai ales) din 1595 încolo. Ștergerea datoriilor rumânilor (vecinilor) a fost unul dintre argumentele forte ale domnitorului român.

Tot această așezare sau legătură eliberatoare explică și entuziasmul țăranilor din Ardeal față de venirea lui Mihai, încrederea în eliberarea pe care acesta o va aduce.
Din păcate, încrederea aceasta a fost trădată; și aici avem cea mai mare greșeală a lui Mihai Viteazul, care îi va aduce și moartea: încrederea în aristocrația apuseană.

Mihai-Andrei Aldea

1. Tot acolo Nicolae Bălcescu face o afirmație esențială pentru a înțelege Evul Mediu românesc. După ce prezintă Așezământul lui Mihai Viteazul așa cum îl vede el (ca înrobire, și prima înrobire, a țăranilor români în vecinie/rumânie/șerbie), Bălcescu adaugă „De atunci să desăvârși regimul feudal în țara noastră.” (Magazin istoric pentru Dacia, II, 1846, p. 237). Este o afirmație esențială deoarece în lipsa unei mase de șerbi sau iobagi nu se poate vorbi despre un regim feudal real. Deoarece, în realitate, vecinii sau rumânii nu erau șerbi sau iobagi, rezultă că cel puțin până la instalarea Fanariotismului Principatele Române Dunărene (Muntenia și Moldova) nu erau state feudale în înțelesul propriu al cuvântului.

Bibliografie selectivă

  1. *** Istoria lumii în date, elaborată de Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu și Gheorghe Rădulescu sub conducerea Acad. Prof. Andrei Oțetea, Ed. Enciclopedică Română, București, 1969 (citată în text în forma [ILD: p.], unde „p.” este pagina)
  2. Giurescu, Constantin C. (2011) Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Scripta, București
  3. Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. 2, De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Ed. Științifică și Enciclopedică, București (la paginile 372-375 pentru subiectul de față)

De la „Ortodoxia şi artele marţiale” la „Cum luptau Românii?”

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014 apărea, sub editura Episcopiei Giurgiului, Ortodoxia şi artele marţiale.
O carte foarte urâtă de cei care adoră prejudecăţile; laolaltă, din Biserică şi din afara – sau dimpotriva – acesteia. Lucrarea a fost verificată înainte de apariţie de mai mulţi teologi de frunte – unul semnând chiar prefaţa, altul fiind episcopul ce a dat binecuvântarea. Cu toate acestea, la nivelul… şoaptelor – ca să nu zicem bârfelor – au fost destui cei care au atacat-o pe motiv că nu ar fi teologic corectă; fără argumente reale, dar adeseori veninos. Este doar un exemplu din tulburările pe care le-a stârnit. Totdeauna pe baza unor prejudecăţi rănite. Însă au fost şi foarte mulţi cei care s-au folosit de Ortodoxia şi artele marţiale. Cei care au găsit în ea echilibrul de care are nevoie un om pentru a fi luptător fără să fie bătăuş sau ceva mai rău. Cei care au găsit în ea legătura cu spiritualitatea ce i-a condus pe Constantin cel Mare şi cei ce l-au urmat, pe Mircea cel Bătrân şi poporul ce i-a fost alături, pe Ştefan cel Mare şi Ţara pe care a ridicat-o, pe Mihai Viteazul şi luptătorii săi etc., etc. Cei care au găsit în ea Învăţătura Ortodoxă despre luptă, război, pace, viaţa aceasta, Veşnicie şi alte noţiuni şi rânduieli esenţiale.

Ortodoxia si artele martiale 01 editat.jpg

Ortodoxia şi artele marţiale este parte a unui proiect de cercetare conceput de Părintele Iustin Pârvu şi autorul cărţii, Mihai-Andrei Aldea. Următoarea etapă în acest proiect este lucrarea Cum luptau Românii?
Aceasta face trecerea de la analiza mai generală din Ortodoxia şi artele marţiale la ceea ce ar fi un caz particular: Românii. Doar că acest caz particular se dovedeşte mult mai mare decât s-ar putea crede. Mult mai mare.

Pentru Cum luptau Românii? s-au folosit, firesc, şi sursele întrebuinţate în scrierea lucrării Ortodoxia şi artele marţiale. Sau altele, pentru lucrări istorice, etnologice şi teologice mai vechi. Dar şi multe alte surse. Cercetarea pentru Cum luptau Românii?, începută în 2014, a continuat din 2017 în paralele cu primele forme al cărţii. Doar că în 2018 ceva s-a schimbat.

 

În discuţiile purtate de autor cu mai mulţi cunoscuţi şi prieteni s-a ivit, repetat, problema unor termeni, unor noţiuni, unor concepte ale Culturii Româneşti Vechi. Termeni, noţiuni şi concepte aproape necunoscute sau total necunoscute astăzi. Ori cunoscute într-o formă radical schimbată. Întâi Oliviu Crâznic, mai apoi şi Nicolae Pârlog, au cerut elaborarea unui „mic vocabular” final, care să ofere definiţia acestor noţiuni.

Termenul de apariţie a lucrării fusese 1 Octombrie 2018. Din Iunie 2018 a început lucrul şi la „micul vocabular”, în paralel cu şlefuirea cărţii. Doar că „micul vocabular” a refuzat cu îndărătnicie să fie mic. A crescut. Şi Cum luptau Românii? a ajuns, la începutul lui 2019, să aibă două manuscrise: Cartea şi Dicţionarul.

O muncă enormă, ce a inclus numai pentru elaborarea textului mult peste 3.000 de ore, a fost încheiată – mai ales prin persuasiunea câtorva persoane. În Sâmbăta Mare, 27 Aprilie 2019…

 

Publicarea a fost asumată de Editura Evdokimos, cea care a scos şi a doua ediţie pentru Ortodoxia şi artele marţiale. După încă o lună de pregătiri, Cum luptau Românii? se află acum, 29 Mai 2019,la ultimii paşi înainte de apariţie. Coperţile sunt la ultimele retuşuri, corectura este încheiată – dacă se poate spune că vreodată este încheiată corectura… În curând Cum luptau Românii? intră în lume. Şi trece de la munca şi lupta conceperii la întâlnirile cu cititorii – scopul existenţei oricărei scrieri. Să fie cu folos!

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă