Etichetă: Mihai-Andrei Aldea

Arme, Români, Românofoni

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Cândva era cu neputinţă să găseşti un Român dezarmat. În orice casă românească, o spun şi călătorii străini, cronicarii străini şi alte surse, găseai pe perete câteva arme. De la arcul cu săgeţi sau arbaletele străvechimii, până la flintă, sâneaţă ori puşcă. De la spadă ori sabie până la suliţă sau lance.

Şi ca un Român să meargă undeva dezarmat era cu neputinţă.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Mărturisesc până şi cronicile ungureşti faptul că Românii nu foloseau în certurile dintre ei arme tăioase – şi niciodată sabia. Trânta, lupta cu pumnii şi, în cel mai rău caz, lupta cu bâtele erau mijloacele de „duel” ale Străbunilor. Pentru că, bineînţeles, armele erau pentru duşmani şi fiare sălbatice, nu pentru fraţi, chiar aflaţi în ceartă.
Întrebuinţarea uneltelor cerea grijă, pricepere şi răspundere. Cu atât mai mult folosirea lor ca arme, sau folosirea armelor. Şi Românii din vechime învăţau aceste lucruri. Din pruncie, ca pe ceva firesc. În frăţii, băieţii, şi în surăţii, fetele, pe lângă multe alte învăţături se deprindeau şi noi mijloace de folosire a armelor. Dar cu răspundere! Pe de-o parte, însuşirea temeinică a învăţăturii – lipsa de osteneală te făcea de râs în faţa fraţilor/surorilor -, iar, pe de altă parte, ţinerea rânduielilor, adică păstrarea nesmintită a ceea ce astăzi am numi cod moral. Până la urmă, şi frăţiile, şi surăţiile, erau frăţii de arme. Cei şi cele care făceau parte din ele îşi puneau viaţa unii pentru alţii. Şi puteau să aibă încredere unii în alţii, căci îşi dovediseră demnitatea de fraţi ori surate în nenumărate rânduri.

Istorie… Istorie (stră)veche.
De la ocupaţia sovietică şi impunerea Comunismului în România, pas cu pas Românii au fost dezarmaţi, tot mai mult.
Începuse lucrarea Carol al II-lea Trădătorul, iuda care şi-a vândut Neamul şi Ţara de atâta ori, începând cu dezertarea din Primul război mondial şi terminând cu dăruirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Herţei şi nordului Ardealului duşmanilor.
Tot el este cel care a desfiinţat miliţiile populare, pe care le avem încă dinainte de Sfântul nostru împărat Constantin cel Mare, şi le-a înlocuit cu organizaţii puse sub controlul lui. Comuniştii sovietici le-au re-desfiinţat, continuând „opera” blestematului Carol al II-lea, şi au organizat întâi o grupare de „voluntari”, sub strictul lor control, apoi Gărzile Patriotice. Din care, teoretic, făceau parte toţi muncitorii şi ţăranii, dar care, practic, existau mai mult de formă.
Frăţiile şi surăţiile de orice fel au fost desfiinţate, prigonite, anatematizate. De la Frăţiile de cruce la Rugul Aprins, de la Oastea Domnului la Căluşari, orice grup românesc ce nu era sub control comunist şi nu ţinea strict de doctrina (religia) comunistă, trebuia nimicit.

Prin urmare, fără să-şi dea seama, Românii s-au însingurat şi dezarmat.
Bucuria frăţiilor şi surăţiilor, unirea dintre Români, au scăzut pas cu pas.
Cunoaşterea armelor şi răspunderea apărării gliei străbune, familiei, casei, satului etc. au devenit mai mult o amintire îndepărtată, dacă nu doar lozinci.

Şi, foarte important!, Românii au avut parte de o aranjată pace.
În care doar unii dintre ei luptau, departe de ochii celorlalţi.
Astfel încât, pas cu pas, Românii să îşi piardă nu doar Credinţa – cumplit prigonită de Comunism, prima ţintă a acestuia -, dar şi Legea Românească (fiinţial legată de Credinţă), şi unirea, şi puterea şi voinţa de a lupta.

„Căderea Comunismului”, în mare parte o păcăleală, a adus la putere noii comunişti. Unii sovietici, alţii legaţi de Comunismul Internaţionalist/Mondialist – pentru care Comunismul Sovietic păcătuise cumplit prin căderea în forme naţionaliste.
S-a putut vedea atunci şi prăbuşirea morală a Românilor, prăpastia cumplită între Străbuni şi ei.
Urmaşii celor care, după Legea Românească, socoteau cinstea mai presus de viaţă, având o demnitate adâncă, se bucurau ca femeile lor – iubite, soţii, fiice – să fie siluite pe bani de străini. Inclusiv de cei mai învederaţi duşmani. Urmaşele Româncelor despre care în secolul al XIX-lea se ştia că mai curând mor decât să se lase în mâinile străinilor, se duceau acum în străinătate ca să fie folosite ca nişte cârpe. De pe urma acestora sufereau şi Româncele care voiau să muncească cinstit, şi care erau privite, adesea, după felul celorlalte.
Pe scurt, Comuniştii – sovietici sau internaţionalişti/mondialişti – au putut vedea o asemenea cădere în imoralitate a Românilor încât au putut crede că au biruit. Şi că în locul Românilor s-a format o populaţie românofonă. Adică vorbitoare a unei limbi oarecum româneşti, dar adeptă a unei gândiri şi trăiri ne-româneşti, ba chiar anti-româneşti.

Însă lucrurile nu erau chiar aşa.
Pentru că existaseră nebunii care, stricând calculele deştepte de împărţire a României la căderea Regimului Ceauşescu, ieşiseră în stradă. Şi înfruntaseră moartea, iar şi iar, chiar dezarmaţi fiind. Ca nişte nebuni!
Ceea ce însemna că, în ciuda masei de Românofoni, mai existau Români!
Şi lupta împotriva lor nu se încheiase.
Din ianuarie 1990, lupta a luat noi forme.
Comuniştii care preluaseră puterea „apărau poporul” de Românii care voiau ca Românii să conducă România.
Şi Piaţa Universităţii, şi Marşul Crucii – de la Chişinău la Bucureşti -, şi Podul de Flori de la Prut, şi nenumărate alte asemenea lupte au stat sub acelaşi semn.

Pascu pas puterea a fost luată, tot mai deplin, de către Comuniştii Mondialişti.
Armata a fost transformată într-o putere foarte mică, având astăzi doar vreo 30.000 de luptători pentru o ţară de peste 200.000 km², înconjurată de state cel puţin ostile.
Români mai există. Şi luptă. Neştiuţi.
Preţul de sânge plătit de Români pe Nistru, în Afganistan, în Bosnia şi Herţegovina, în Irak şi multe alte locuri ale lumii a fost preţul plătit pentru ca Ardealul să nu fie un Kosovo, pentru ca Republica Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti, pentru ca România să nu fie sfâşiată, distrusă.
Dar faptul că prezenţa militarilor români în linia întâi pe multe fronturi străine e condiţia supravieţuirii României este ascuns. Şi militarii români sunt priviţi de mass-media şi societatea românofonă cel mult ca nişte mercenari.
Nici măcar morţile la datorie nu mai mişcă pe oameni.
Românii aflaţi sub arme sunt ucişi de echipamentul învechit – de la avioane expirate la rable de camioane cărora nici direcţia, nici frânele nu le mai funcţionează.
Iar Românofonii dorm.
Se trezesc şi se mişcă însă, cu zecile de mii, cu sutele de mii, când le ordonă mass-media.
Păcăliţi de ea de milioane de ori, Românofonii continuă să creadă în ea ca într-un dumnezeu.
Pentru că altfel ar trebui să fie răspunzători de ceea ce se întâmplă!
Dar dacă se iau după mass-media, pot da vina pe ea pentru că iese prost!

Între Românii de altădată, înarmaţi în chip firesc şi demni, şi Românofonii de astăzi, dezarmaţi cu totul, este o prăpastie.
Cea mai puternică armă a omului este voinţa de a face binele!
Pe măsură ce aceasta slăbeşte, celelalte arme devin sursă a răului; sau pur şi simplu pier.

Întrebarea adevărată este unde sunt eu?
Dacă răspunsul este „Printre Românofoni”, e vremea trezirii, e vremea trecerii la muncă! La muncă pentru a cunoaşte Credinţa Străbună, Ortodoxia, pentru a încerca să o trăim, pentru a fi alături de ceilalţi Români – mulţi, puţini, câţi sunt pe lângă noi. La muncă pentru a redeveni oameni liberi în gândire, desprinşi de campaniile otrăvitoare din mass-media, curajoşi, demni, responsabili.

Deznădejdea în faţa răutăţii este o laşitate, o dezertare, o ispită drăcească ce trebuie biruită.
Este plină Istoria de mărturia celor care, chiar şi morţi, au biruit prin curajul şi demnitatea cu care au înfruntat răutatea lumii.
Sângele Creştinilor este o sămânţă, a mărturisit Antichitatea, văzând cum uciderea, măcelărirea a zeci de mii şi sute de mii de Creştini a dus, în timp, la o uimitoare creştere a Bisericii.
Pe sângele Românilor vărsat în războaie, închisori, masacre, România a devenit biruitoare şi atunci când a fost învinsă. Şi biruitoare va fi, mereu, dincolo de toată răutatea clipei.

Împăratul nostru ne-a spus:
„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Şi un voievod al Neamului Românesc a spus:
„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va putea fi învins niciodată!„

Mihai-Andrei Aldea

Vinul. Câteva cuvinte

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Cunoscută sub numele de vin în limba română, vinus în limba latină şi zilai în limba tracă (inclusiv în dialectele daco-getice), există o băutură fără de care istoria lumii ar fi mult mai săracă.
Când şi unde a început istoria vinului încă nu se ştie foarte bine.
Se spunea, până de curând, că primele urme de vin, având o vechime de cam 6.000 (şase mii) de ani, au fost găsite în amfore din Mesopotamia (Irak-ul de azi). Dar cercetările arheologice mai noi au găsit asemenea urme ale viţei de vie şi vinului, având chiar până la 8.000 (opt mii) de ani vechime, în China şi Gruzia. Descoperirile din Armenia sunt, iarăşi, extrem de interesante. Totuşi, se pare, cele din Mesopotamia sunt, încă, cele mai sigure.

Unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii viţei de vie sunt din Egipt. Unde, se pare, vinul a fost cunoscut din mare vechime, deşi nu sunt dovezi foarte clare în această privinţă. Ceea ce se ştie sigur este că în vremea faraonilor vinul era folosit în ritualuri religioase şi rezervat pentru cei mai de sus dintre Egipteni. Cu toate acestea, chiar şi pentru ei berea rămâne băutura preferată.
Prin urmare, avem o zonă foarte largă, din părţile Mediteranei până la Marea Chinei, în care se încearcă a se găsi începuturile folosirii strugurilor şi făuririi vinului.

Foate puţin se ştie astăzi că vinul din vechime nu se făcea doar din struguri. În pregătirea pentru stoarcerea mustului se foloseau mai multe fructe – în primul rând prune în părţile Palestinei, Libanului, Siriei etc. – şi mirodenii (dafin, scorţişoară, mentă etc.), dar şi miere, smirnă şi altele.
Cel mai simplu vin era cel făcut cu miere şi stafide. Acesta era mai des întâlnit în părţile pietroase din Ahaia şi Moreea (sudul Greciei de astăzi), unde în afară de măslini creşteau foarte puţin pomi fructiferi.

Facerea vinului era o artă.
Alegerea strugurilor şi a celorlalte fructe cerea o mare pricepere. Mierea avea felul ei de a fermenta şi era un alt lucru de care trebuia să se ţină seama. Mirodeniile, mai ales dacă erau mai multe, adăugau nu doar aromă, ci şi schimbări în fiinţa vinului.
De aceea la început vinul se bea numai tânăr, un vin având zece ani fiind socotit cel mult legendă.

Cei care găsesc mijloacele de învechire a vinului sunt Romanii.
Ei sunt, totodată, şi cei care îl rafinează şi îi sistematizează producerea.
Se începe tragerea vinului, după fermentare, în amfore mari (cca. 26 litri), ţinute în pivniţe răcoroase; amforele sunt inscripţionate, după un obicei păstrat până astăzi, cu data tragerii şi numele viei/producătorului.

Tot la Romani se sistematizează şi grupurile de vie-livadă care erau esenţiale pentru producerea vinului (după reţetele vremii). În Campania, Gauranum şi Latium se fac vinurile socotite a fi cele mai bune. În alte părţi din Italia, unde se folosesc mai puţine fructe – iar miere şi condimente mai deloc – se produce un vin mai apropiat de cel obişnuit astăzi; era socotit, pe atunci, cel mai prost vin, fiind băut doar de cei mai săraci dintre oameni. Mai ales ceea ce numim astăzi vin sec ori demi-sec era „cu neputinţă de băut” pentru cei mai mulţi dintre Romani, Greci, Celţi etc.
Vinul bun era pe atunci un lichid gros şi dulce, foarte aromat, care aminteşte cumva de vinul fiert băut astăzi iarna (dacă se pun în el scorţişoară, miere şi altele asemenea). Doar că şi vinul fiert de astăzi este „subţire” faţă de cel antic. Grecii făceau chiar şi un fel de jeleu de vin. Însă şi vinul cel atât de consistent – şi cu atât mai mult jeleul de vin – se beau numai subţiate cu apă (rece sau caldă), într-o măsură care, iarăşi, cerea multă pricepere din partea băutorilor. Niciodată nu se bea vin simplu, fără apă.

La Tracii sudici vinul sau zilai era o băutură de asemenea legată de unele obiceiuri religioase. Aşa cum unele triburi tracice foloseau seminţe de cânepă arse în foc, spre a se ameţi cu fumul produs de acestea, altele foloseau zilai (vinul) pentru a-şi produce stări asemănătoare. Aceste stări de ameţeală şi pierdere a contactului cu realitatea erau socotite, paradoxal, stări extatice sau de transă, crezându-se că oferă acces la o realitate transcendentă. Aceasta este, de altfel şi pricina apariţiei lui Dionisos la Tracii sudici, în Tracia sau Europa (care era, pe atunci, numele unui ţinut tracic ce corespunde aproape exact teritoriului european ocupat astăzi de Turcia). De la ei acesta va fi luat de Greci şi apoi de Romani, devenind – asemenea altui semizeu tracic, Orfeu – parte a culturii mondiale a umanităţii. Ce-i drept, pentru Dionisos, una nu neapărat bună.

Tracii, fie ei sud- ori nord- dunăreni, aveau o veche tradiţie în facerea berii (din cereale şi felurite ierburi), a cidrului („vin din fructe” – altele decât strugurii) şi a miedului („vin din miere” – cu sau fără adaos de fructe). Ca urmare, atracţia faţă de vin a ţinut nu atât de lichid în sine, cât de semnificaţiile religioase ce i-au fost atribuite.

Se pare că povestea distrugerii viilor din Dacia în vremea lui Burebista nu ţine de „beţie” în sine, aşa cum s-a înţeles mai târziu, ci de conflictul între două curente religioase. Acestea fiind
– cel dionisiac, de origine sud-estică, adoptat de Greci şi Tracii sudici şi infiltrat în nord prin negustorii Greci, şi
– cel marţial, prezent la vechii Romani şi la Tracii nordici – inclusiv la Daci – şi pe care curentul dionisiac tindea să îl înlăture.
Băutură alcoolică exista la Traci şi fără Dionisos, dar nu se practica beţia rituală cu bere, cidru sau mied. Ori în vreme ce „transele” venite din fum de cânepă sau ceai de mac se terminau repede şi fără urmări serioase, beţia de vin – ca şi cea cu alte băuturi alcoolice – ducea la mahmureală şi chiar dependenţă, tranformând luptătorii în epave. Ceea ce adepţii curentului religios marţial nu puteau îngădui, socotind o asemenea stare drept o decădere inacceptabilă.
Este limpede că ştiind să facă bere, cidru şi mied – ca şi alte băuturi alcoolice – Dacii nu ar fi devenit mai puţin beţivi prin simpla tăiere a viilor, dacă beţia nu ar fi fost un ritual legat de vin, un ritual dionisiac. Înlăturarea beţiei prin tăierea viilor arată că Burebista a impus, de fapt, înlăturarea temeliei răspândirii religiozităţii dionisiace în popor (vinul de import era prea scump pentru oamenii obişnuiţi). Astfel a putut să îi ţină pe Daci pe linia religiozităţii marţiale (de care, se pare, ţineau şi Zamolxe, şi zeii munţilor amintiţi de Lactanţiu, şi zeiţa Bendis etc.).

În ce măsură a fost această „nimicire a viilor” din Dacia una totală?
Date fiind descoperirile arheologice – de la cosoare şi alte unelte viticole la amfore de vin de producţie locală -, este cel mai probabil că au fost tăiate ceea ce am putea numi „viile populare„, păstrându-se cele care aprţineau preoţilor daci şi unor nobili daci (inclusiv regii).

Intrarea Daciei în Romania, în secolul I d.Chr. ca regat clientelar, iar după 106 ca provincie romană, va duce la mărirea şi înmulţirea viilor. De această dată vinul nu este privit în primul rând ca băutură rituală – deşi sunt dovezi clare ale cultului dionisiac în Dacia Romană – ci ca parte necesară a unei alimentaţii sănătoase.
Totuşi, la început subtil, apoi tot mai puternic, se dezvoltă o altă viziune religioasă asupra vinului: viziunea creştină.

În Ortodoxie vinul veseleşte inima omului şi este, alături de pâine şi untdelemn o parte esenţială a hranei care dă viaţă şi putere omului.
De asemenea, el este, împreună cu pâinea, materia pentru Euharistie, centrul vieţii creştine, inima slujirii liturgice şi esenţa vieţii mistice creştine.
Pe măsură ce Credinţa lui Iisus Christos devine tot mai răspândită în Romania, apare şi o nouă mistică a vinului.
Beţia este socotită ca o adevărată blasfemie, ca un abuz faţă de darurile lui Dumnezeu, şi mai ales faţă de materia din care Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor Sângele Domnului.
De asemenea, beţia este privită şi ca o stare de robie – în care omul este stăpânit de puterea străină a băuturii. Însă, de vreme ce Fiul lui Dumnezeu s-a dat pe Sine pentru libertatea omului, o asemenea înrobire este nedemnă de un creştin, este ruşinoasă şi de neprimit.
Dacă adăugăm faptul că la beţie omul îşi pierde, ca parte a robiei, stăpânirea de sine, putându-se purta în cele mai urâte feluri, este de înţeles că pentru morala creştină, încă de la început adeptă a demnităţii umane la cel mai înalt grad (până la îndumnezeire!!), decăderea produsă de beţie este o formă de desfrânare îngrozitoare.

Ca urmare, vinul devine la Creştini o prezenţă mistică definitorie pentru legătura dintre viaţa pământească şi urcarea către Ceruri: folosit bine, după rânduială şi cu măsură, este o binecuvântare şi o scară; folosit rău, fără rânduială şi fără măsură, este o batjocură şi o prăbuşire.

Este, această trăire creştină, cheia răspândirii atât de puternice a Credinţei Creştine în rândul soldaţilor romani, dar mai ales în rândurile oştenilor romani de origine iliro-traco-scitică. Şi, de asemenea, cheia conflictului dintre Creştini şi Traco-Ilirii păgâni, tot mai cuceriţi de hedonismul Grecilor (iubirea de plăceri a Grecilor), căruia Grecii îi făceau o uriaşă propagandă în rândul „barbarilor” (practică pe care o regăsim în răspândirea rachiului printre Amerindieni cu scopul de a fi distruşi prin alcoolism).

Într-adevăr, Traco-Ilirii păgâni – Sciţii au avut mereu o prudenţă foarte mare faţă de încercările Grecilor de a-i influenţa religios – au sfârşit prin a fi distruşi ori – foarte mulţi – asimilaţi de către Greci sau, respectiv, cei rămaşi s-au unit cu Germanicii (Goţii), plecând alături de ei în Spania şi Africa de Nord.
(Plecarea Goţilor din nordul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Dacilor în această zonă, iar plecare Goţilor din sudul Dunării coincide cu încetarea prezenţei Tracilor în această zonă; în amândouă cazurile rămân doar (Proto)Românii, adică Scito-Traco-Ilirii de limbă latină.)

Prezenţa viţei de vie şi a vinului în Dacia Romană este foarte bine atestată şi cunoscută.
Dar mai puţin cunoscută este continuitatea prezenţei viţei de vie şi a vinului în perioada în care Dacia a fost în afara Romaniei (aproximativ 400 de ani, de la 376, cu unele întreruperi – de exemplu perioada Gepizilor – până în secolul IX d.Chr.; a se vedea şi aici şi aici). Chiar am întâlnit materiale care, din motive extrem de subiective, încercau să susţină o ruptură totală în cultura viţei de vie şi în facerea vinului între Dacia Antică şi Ţările Române din miezul Evului Mediu.
În realitate, atât arheologic, dar şi lingvistic este atestată extrem de clar continuitatea amintită.
Specialiştii au o lungă listă de soiuri de struguri care datează din Antichitatea daco-romană, precum sunt cele de Negru, de Băbească, de Busuioacă, de Fetească, de Mustoasă etc.

Încă de la sfârşitul Antichităţii, dar mai ales în Evul Mediu, a apărut un nou fel de a bea vinul: degustarea.
Am amintit faptul că în trecut vinul era băut, oricât de ciudat ar părea astăzi, ca hrană, fiind privit ca o sursă de sănătate, putere şi voie bună (dacă este băut cu măsură). Pentru a-şi îndeplini acest rost, vinul era făcut dintr-un must în care strugurii aveau cea mai mare parte, dar la care îşi dădeau zeama lor şi alte fructe, precum prunele, caisele, merele etc., într-un proces foarte complicat.
Treptat apar vinuri tot mai „simple” din punctul de vedere al compoziţiei iniţiale.
În locul obţinerii şi fermentării treptate a mustului mai multor fructe, se trece la folosirea tot mai exclusivă a mustului de struguri, cu sau fără adaos de stafide, şi cu un tot mai rar adaos de miere (cel mai adesea aceasta se punea de-a dreptul în vin, alături de mirodenii, coajă de citrice sau altele asemenea, dacă se punea).
Strugurii din mai multe soiuri, care ţineau de ceea ce astăzi am numi producţie locală, încep, odată cu dezvoltarea comerţului şi a noii culturi europene (germano-romano-greceşti), să fie aleşi după culoare, miros şi gust astfel încât vinul să prezinte caractere asemănătoare muzicii: complexitate şi armonie, contraste căutate, nobleţe sau frivolitate.
Se ajunge astfel la degustarea vinului, la primirea şi privirea vinului ca o operă de artă, nu ca o băutură comună – berea capătă această funcţie vulgară, pierzându-şi treptat bogăţia şi rosturile din vechime, ajungând să fie limitată la hamei etc.

Există două căi mari pentru degustarea vinului.
Prima constă în alegerea unei clipe în care, singur sau alături de femeia iubită ori de prieteni, cel care alege vinul îl degustă. Această degustare poate fi însoţită fie de o conversaţie potrivită vinului ales, fie de ascultarea unei muzici corespunzătoare, fie de admirarea unui apus ori răsărit de soare, a unui spectacol de calitate etc. Vinul este, în asemenea împrejurări, singura substanţă care se ingurgitează (excluzând, uneori, apa).

A doua cale constă într-o altă „simfonie artistică”, de această dată în primul rând gastronomică. Un vin care este însoţit de anumite brânzeturi şi fructe, de pildă, sau de alte feluri de mâncare alese pentru a oferi, gustativ şi olfactiv, echivalentul unei picturi de calitate pentru ochi, a unei muzici frumoase pentru urechi etc. Desigur, şi aici se poate creşte complexitatea demersului, prin adăugarea unei conversaţii potrivite sau a unui ambient sonor etc., etc.

Amândouă căile de degustare a vinului sunt adevărate forme de artă, în care fiecare gest capătă o semnificaţie aparte. Deşi pe alte coordonate spirituale decât ceremonia ceaiului din Japonia sau alte ceremonii asemănătoare din alte părţi ale lumii, rosturile degustării vinului sunt asemănătoare şi corespund atât unor nevoi interioare cât şi unor chemări (şi rezolvări!) artistice general umane.

Desigur, mulţi dintre cititori se vor întreba în ce măsură o asemenea lucrare este creştină.
Răspunsul este evident: este perfect creştină atâta vreme cât îşi păstrează măsura şi rostul.
Însuşi Domnul nostru Iisus Christos a prefăcut apa în vin la Cana Galileii. Şi încă în vin foarte bun. Şi nu ca să nu fie băut, ci, dimpotrivă, ca să fie degustat cu bucurie.
Această viziune a Domnului asupra bucuriei care se cuvine să însoţească primirea darurilor lui Dumnezeu de mâncare şi băutură a adus asupra sa şi furia şi dispreţul fariseilor – să nu fie!
Desigur, a deveni mâncăcios ori beţiv înseamnă a ne spune unor patimi. Este o robie de care trebuie să fugim.
Paradoxal însă, cei care ştiu într-adevăr să preţuiască un vin bun sau o mâncare de calitate, cei care ştiu într-adevăr să se bucure de fiecare picătură sau fărâmă din acestea, se vor feri mult mai uşor de abuzuri.
Desigur, în această privinţă ajută extraordinar de mult şi postul, un mijloc prin care voinţa se întăreşte foarte mult, dând libertate omului faţă de cele mai multe dintre patimi. Cum stă scris: nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.

Fără măsură şi rânduială orice lucru devine patimă şi otravă; chiar şi apa, dacă este băută prea mult, poate duce la intoxicare.
Nevoia bucuriei, legată şi de materie, este arătată în Scripturi de multe ori; iar agapele creştine sunt un chip al împlinirii duhovniceşti a acestei nevoi.
Prin urmare, este bine să putem să ne folosim aşa cum se cuvine de toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Bineînţeles, dacă ştim că suntem alcoolici sau că avem înclinaţii puternice către alcoolism, este absolută nevoie să ne ferim de orice băutură alcoolică; iar degustarea nu poate fi un pretext pentru a trece peste această nevoie. Dacă ştim că avem la masă oameni care suferă de alcoolism ori înclinaţii puternice în această privinţă, nu vom pune pe masă băuturi alcoolice, care să îi ispitească şi să îi facă să sufere. Dar dacă ştim că nu avem asemenea înclinaţii sau boli – noi şi ceilalţi care sunt cu noi – putem, dacă Dumnezeu ne dăruieşte lumina unui răgaz între luptele şi greutăţile vieţii, să ne bucurăm deplin de darurile Sale.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lupta împotriva răului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi.

Lupta împotriva răului este o dorinţă foarte răspândită astăzi, atât la cei buni cât şi la mulţi dintre cei răi. Acest adevăr poate să pară o minciună: cum ar putea cei răi să vrea să lupte împotriva răului? Simplu: minţindu-se pe ei înşişi că răul este bine.
De pildă, cei care au bombardat Serbia, scriind pe bombele aruncate peste femei şi copii, „Happy Easter” („Paşte fericit!”), erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care au distrus Irak-ul, spre a salva omenirea de „armele de distrugere în masă” care nu existau acolo, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care batjocoreau şi torturau deţinuţi irakieni, mulţi nevinovaţi, în feluri identice Inchiziţiei şi altor forţe întunecate ale Evului Mediu, erau – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Cei care pun bombe, aruncând în aer, eventual cu ei înşişi cu tot, copii şi femei în numele Islamului, cei care decapitează creştini în Siria şi Irak, cei care împuşcă pe creştinii din Egipt, Indonezia sau Somalia şi care fac alte şi alte asemenea… lucruri, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Comuniştii din România care persecută BOR pe exact aceleaşi pretexte precum bolşevicii lui Lenin şi Stalin, care au acelaşi discurs anti-românesc şi anti-naţional cu activiştii comunişti interbelici, care fac propagandă doctrinei sexuale din Revoluţia Bolşevică a anilor 1920-1930, sunt şi ei – cel puţin în afară – siguri că fac bine.
Toţi aceştia şi-au construit un sistem de minciuni prin care să spună răului bine.
Toţi aceştia astupă glasul conştiinţei, îşi înăbuşe vocea interioară care le spune că sunt pe calea răului (şi o definesc drept „slăbiciune”, „prejudecăţi”, „urmările unor influenţe din copilărie/societate/şcoală” etc.).

Prin urmare, cei care cred că vor să facă binele sunt mulţi.
Cei care fac binele sunt puţini.
Şi cei care cred că vor să lupte împotriva răului sunt mulţi.
Cei care luptă împotriva răului sunt puţini.
De fapt, cei care fac binele şi cei care luptă împotriva răului sunt unii şi aceeaşi.

Deci, cum se dă lupta împotriva răului?
Făcând binele.
Răul se învinge nu printr-un meci de box între noi şi „rău”, ci făptuind binele.
Răul este lipsa binelui, este înlocuirea moralei prin lipsa de morală, adică este un gol.
Răul nu poate fi învins niciodată prin rău. Cel mult pot fi, prin forme de rău, ţinuţi în loc, o vreme, cei prin care se răspândeşte răul. Ceea ce, deşi ineficient, este mai uşor decât a face binele.
Ca urmare, omenirea a născocit şi folosit, de-a lungul vremii, mijloace de a răspunde răului cu rău, în ideea de a-l ţine în loc sau chiar de a-l învinge.
Uneori mijloacele sunt ridicole, iar adesea fac mai mult rău decât s-ar crede, pentru că nu sunt însoţite şi de lucrarea binelui. Ceea ce, se înţelege, lasă loc mult răului, chiar dacă este altul decât cel „biruit”.

O pildă uşor de dat şi destul de tristă prin urmări – deşi adesea hazlie prin lipsa de logică – este cearta pe internet; pe aceeaşi linie, dar mai gravă, este însetarea după veşti rele.
Amândouă sunt practicate de mulţi oameni buni, care devin astfel răi fără să-şi dea seama.

O să luăm în primul rând, însetarea după veşti rele.
Este o patimă des întâlnită.
Mulţi oameni buni au căpătat o adevărată dependenţă de asemenea veşti, căutându-le cu sete.
Care sunt pretextele?
„Un om informat este un om pregătit” (absurd; ca şi cum dacă eu ştiu că vine să mă bată Bruce Lee sunt pregătit şi pot să-i fac faţă)
„Trebuie să ştim ce vine ca să ne pregătim” (logic, până la un punct; pentru că de cele mai multe ori „informarea” nu aduce nicio consecinţă practică)

Dacă ascultarea veştilor rele ar fi urmată de pregătiri bine gândite şi înfăptuite, ar fi de folos.
De pildă, vestea inundaţiile de pe văile apelor ar putea fi urmată de mutarea caselor prost aşezate, de ridicarea unor diguri şi alte asemenea măsuri.
Sau vestea despre atacuri asupra femeilor ar putea fi urmată de implicarea în cursuri de auto-apărare, de cumpărarea unor mijloace de apărare (spray, tasere ş.a.), de alte mijloace de prevenire.
Sau veştile despre defrişări ar putea fi urmate de asocierea celor care vor să apere pădurile, de organizarea unor mişcări de masă de blocare a defrişărilor şi altele asemenea.

Adevărul este, însă, că rareori se întâmplă aşa.
De cele mai multe ori oameni pur şi simplu asimilează veştile rele ca atare, fără să se „pregătească” în vreun fel pentru posibila implicare în acel rău.
Ca urmare, singurul efect practic pentru oamenii buni este întristarea sau deprimarea. Puţini sunt cei care au înţelepciunea şi puterea să nu se tulbure de ceea ce nu pot schimba. Cei mai mulţi suferă şi se întristează, ajungând chiar şi la deznădejde.
Adică, prin ascultarea veştilor rele, de fapt fac rău!
Pentru că întristându-se, tulburându-se, deznădăjduind, îşi scad puterile, îşi fac treburile mai prost şi îi împing spre tulburare sau întristare şi pe cei din jurul lor!

La fel se întâmplă şi cu cearta pe internet.
Pe care unii o numesc „apărarea adevărului”, ba chiar „mărturisirea Credinţei”, „lupta împotriva minciunii” etc.
În fapt, de mult prea multe ori, este doar o irosire a puterilor şi o murdărire a sufletului. Adică un rău.
Pentru că o apărare a adevărului se poate face doar prin trăirea adevărului, din care izvorăşte şi o bună mărturisire a lui.

Cel care trăieşte adevărul ştie că acesta este greu de înţeles, de primit şi de trăit. Ştie din propria viaţă, din propria trăire. Ca urmare, va avea răbdare cu cel care vede mai greu adevărul, nu va fi nici furios, nici disperat, atunci când vede că cineva este orb – voit sau nu – în faţa adevărului.
De asemenea, cel care trăieşte adevărul ştie că există oameni răi. Fie că îşi dau seama că sunt răi, fie că nu.
Aceşti oameni răi vor răspunde cu dispreţ, răutate, ură etc. faţă de orice părere, faţă de orice frază care le contrazice viziunea. Şi cum ar putea face altfel? Căci această viziune este cea prin care ei îşi înăbuşe conştiinţa şi declară binele drept rău şi răul drept bine! Altfel spus, este o viziune fără de care lumea lor se prăbuşeşte, iar ei se găsesc goi şi vinovaţi în ruinele minciunii în care au trăit.
Da, le-ar putea face bine această prăbuşire, căci ar putea fi punctul din care să pună o temelie nouă, sănătoasă, vieţii lor. Dar este nespus de greu să înţeleagă fie şi vag această posibilitate, cu atât mai mult să o accepte, şi cu atât mai mult să treacă la fapte.
De aceea, pentru aceşti oameni mărturisirea adevărului de către alţii este un atac la care răspund violent.

Cel care trăieşte adevărul trebuie să ştie că uneori merită să dai un răspuns, ca o sămânţă, din care peste vremi să iasă eliberarea celuilalt. Doar că răspunsul trebuie dat cu dragoste pentru celălalt, nu din mândria de a proclama adevărul, de a fi mărturisitor sau din alte ispite de acelaşi fel. Atunci când încerci să dai un răspuns ca să-l ajuţi pe celălalt ai nevoie să priveşti către sufletul lui, nu către cei din jur; poate să pară că „ai pierdut” confruntarea, de vreme ce important este să ajungă o sămânţă de adevăr în sufletul lui. Este, după cum se vede, o lucrare foarte grea, cu putinţă doar printr-un dar al Duhului Sfânt dat pentru o clipă – şi dacă discuţia continuă, aproape totdeauna se pierde – sau printr-o experienţă duhovnicească temeinică.

De asemenea, mai sunt şi situaţiile în care este nevoie de proclamarea unui adevăr pe care o propagandă rea încearcă să îl acopere.
Dar şi aici este aproape aceeaşi rânduială ca cea de mai sus.
Chiar dacă într-o asemenea împrejurare se pot folosi mijloace retorice tăioase – doar dacă şi cât e nevoie de ele -, ele trebuie să fie sub conducerea iubirii faţă de oameni. Căci adevărul este mărturisit pentru oameni, spre a-i ajuta să se zidească, nu în gol, ca să fie într-un inventar virtual.
În asemenea situaţii stăpânirea de sine, logica strânsă, grija de a rămâne în adevăr – e uşor să crezi, cu bună credinţă, o minciună! -, ştiinţa de a vorbi sau scrie sunt doar câteva din darurile de care avem nevoie.

De cele mai multe ori, însă, aşa-zisa „apărare a adevărului” sau „mărturisire a adevărului” este doar o ceartă care face rău. În care se ajunge la un fel de urlete paralele, la un monolog polifonic, sau la un schimb de insulte mai mult sau mai puţin vulgare – după caz. În care cei care aveau dinainte aceeaşi părere vor fi şi după aceea de aceeaşi părere, dar nimeni nu se va lămuri fie şi cu o iotă în plus. Altfel spus, deşi se cheltuie timp şi energie – ba chiar şi alte resurse – niciuna dintre părţi nu câştigă, real vorbind, nimic. Dar va creşte duşmănia dintre cei de păreri diferite, oamenii vor fi convinşi că ei sunt victime ale poziţiei lor etc. Adică, aşa cum am spus, în loc să se facă bine, se va face mult rău.

Şi roadele, pentru oamenii buni care se vâră în asemenea certuri, vor fi acelaşi: tulburare, oboseală, întristare, deznădejde…
Sau, şi mai rău, trufia de a crede că prin ceartă şi furie se mărturiseşte adevărul, trufia şi deznădejdea de a se crede victime etc., etc.
Pe de altă parte, cei răi vor avea satisfacţia întunecată şi cangrenoasă că i-au făcut pe ceilalţi să se coboare la nivelul lor; „de fapt şi ei sunt ca noi”, vor gândi şi spune, fără să-şi dea seama ce mărturisesc prin aceste cuvinte; se vor întări în rău.
Altfel spus, pierderi de amândouă părţile, singurul câştigat fiind răul.

Iată cum „lupta împotriva răului” în stil de „meci de box” se dovedeşte a fi, în chip obişnuit, deosebit de rea, dăunătoare, distrugătoare.
„Ieşirea din Matrix” este, de fapt, simplă, chiar dacă cel mai des oamenii fug de ea.

Staţi împotriva celui rău şi el va fugi de la voi, ne spune Duhul Sfânt.
Mulţi şi-au închipuit aceasta ca pe un „meci de box” între ei şi cel rău – oricare ar fi acesta.
De fapt să stai împotriva celui rău înseamnă să te îndrepţi spre bine. Căci esenţa lucrării răului este de a ne atrage în rău. Ca urmare, esenţa împotrivirii faţă de rău este a cunoaşte şi a face binele.
Tot ce faceţi, ca pentru Dumnezeu să faceţi, ne zice, iarăşi, Duhul Sfânt, arătându-ne calea.
Muncind, străduindu-ne să facem binele, zi de zi, ceas de ceas, devenim noi înşine mai buni. Şi, totodată, învăţăm să cunoaştem tot mai mult binele, să îl deosebim de rău; adică ne creştem discernământul.
Lucrarea binelui este cheia luptei împotriva răului.

Capre Paltin Petru Vodă

crucea-manafului

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Iar despre căţelul pământului… şi despre somn şi vise de demult

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Deşi mi-am propus doar să amintesc despre căţelul pământului – şi bogăţia de cunoaştere şi trăire ce însoţeşte acest nume -, simt că trebuie să adaug la rândurile mai vechi.

Să asculţi căţelul pământului avea, în trecut, două înţelesuri, unul dintre acestea fiind, la rândul său, dublat.

I. Să asculţi căţelul pământului însemna, la fel cu „să asculţi cum creşte iarba„, să îţi îndrepţi băgarea de seamă (zicere care are nevoie de o lămurire anume) spre firea lucrurilor, înţelegându-le crugurile (a se vedea o mică lămurire a crugurilor aici) şi tainele cele mai ascunse.
Era o aplecare spre adâncime – şi iarba, cu rădăcinile sale, şi căţeii pământului, cu tainica lor viaţă şi glasul lor obişnuit şi ciudat în acelaşi timp, treceau dincolo de suprafaţă, tot mai departe.
Era o trecere de hotarul vederii obişnuite, către o lume nu mai puţin bogată decât cea văzută, însă mai tainică. În ea se ascundea viaţa din care se hrănea viaţa de deasupra; şi dacă puterea soarelui şi a apei, sau a altor elemente şi puteri văzute, aflate deasupra, se înţelegeau mai uşor, puterile adâncului, bune sau rele, stăteau ascunse.
De aceea, să taci ca să asculţi căţelul pământului însemna acel exerciţiu spiritual esenţial prin care se oprea gălăgia gândurilor – şi a prejudecăţilor -, se oprea vorbăria interioară, astfel încât auzul – nu doar, şi nu atât cel trupesc – să poată într-adevăr asculta cele tainice, curgerile puterilor nevăzute care din lăuntrul firii hrănesc şi dau viaţă, ori otrăvesc şi usucă, cele din afară.
Adânc pe adânc cheamă, în glasul căderii apelor Tale…

II. Dar să asculţi căţelul pământului mai însemna şi, simplu, să dormi.
Pentru că a fost o lume, România Străveche, în care pentru Români casa era locul în care se dormea doar pe vreme rea, în care se păstrau lucruri şi în care cei mari „numărau banii”, la adăpost de copii şi necuviinţă.
(Pentru cei care nu ştiu, părinţii de demult spuneau copiilor să vegheze curtea că ei se închid în casă ca să numere banii atunci când voiau să fie împreună… Iar copiii, până creşteau să înţeleagă unele lucruri, chiar pândeau să nu vină vreun hoţ/străin tocmai în acea clipă în care averile erau la vedere în casă… )
Cel mai adesea, de dormit se dormea la câmp, în livadă, în pridvor sau în alte locuri, deschise în parte sau cu totul. De foarte multe ori, între pământ şi Românii adormiţi era doar o haină, un cojoc, o cergă, o pătură… ceva subţire, care nu oprea sunetele ce veneau prin sol. Fie că era pasul greu sau tropotit al sălbăticiunilor mari – urs, cerb, tarpan (cal sălbatic), mistreţ, elan, zimbru, bour etc. – ori lătratul tainic al vietăţilor ascunse în vizuini şi galerii.
Ca urmare, „pune-te să asculţi cum latră căţelul pământului” însemna „du-te să te culci”. Sau „ascultă [cum latră] căţelul pământului” însemna „s-a culcat”.
Dar nu doar atât.
Căci prin această zicere se mai spunea, de fapt, ceva.
Un „ceva” care era, pentru Românii vechi, de la sine înţeles.
Şi anume, faptul că somnul este o stare în care omul, adesea, aude lucruri tainice. (Şi se uneşte aici înţelesul amintit la punctul I. cu cel de la punctul II.)

Somnul apare în lume pentru prima oară prin lucrarea lui Dumnezeu şi în lucrarea lui Dumnezeu, atunci când Acesta ia coasta lui Adam şi o face pe Eva.
Nu voi scrie aici despre cât de mult înseamnă, pentru Românii vechi, Adam şi Eva, părinţii noştri…
Dar voi aminti despre faptul că somnul lui Adam, acel somn al lui Adam, cel dintâi în lume, a fost unul profetic.
Deşi dormise, adică avea slăbită sau chiar întreruptă legătura cu realitatea obişnuită, cu percepţia lumii pe care o avem (o avea) în trezie, Adam ştie şi ce s-a întâmplat, şi ce va fi.
Cu toate că cel mai adesea oamenii trec peste acest fapt fără să îl vadă, adevărul este că în cuvintele pe care le spune Adam după ce se scoală arată şi ceea ce tocmai făcuse Dumnezeu, dar şi ceea ce va fi.
Somnul profetic este o stare comună la aleşii lui Dumnezeu, iar la Românii din vechime era înâlnit adesea.
Iar zicerea amintită mai sus – doarme, adică ascultă căţelul pământului – cuprindea în sine şi mărturia existenţei visului profetic, parte a unei stări de armonie cu Dumnezeu Sfântul şi Creaţia Sa, precum şi dorinţa de a trăi, totdeauna, această armonie.

Mihai-Andrei Aldea

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea