Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

Este adevărat că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani”?

S-a răspândit mult vorba că „Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani„. Este adevărat? Să ne uităm la hartă!

Dacia Burebista Decebal Romana 02
Hotarele nord-dunărene ale stăpânirii lui Burebista, Decebal şi Traian

Hotarul verde închis este al stăpânirii lui Burebista. Unii numesc stăpânirea acestuia imperiu, deoarece a ocupat ţări şi popoare străine. Alţii o numesc regat, deoarece chiar Burebista este denumit în vremea sa „cel mai mare dintre regii Traciei”. Alţii îi neagă denumirea de imperiu sau regat deoarece nu a avut o structură statală coerentă, propriu-zisă (şi de aceea a şi dispărut la moartea lui Burebista). Oricum ar fi numită această stăpânire, ea se întindea la sud până la Munţii Hem (Haemus, azi Balcani) şi în Munţii Timocului de astăzi. Ea cuprindea şi teritoriul dintre Tisa şi Dunărea de Mijoc (apoi ocupat de Sarmaţii Iazigi). La nord hotarul exact nu se cunoaşte, dar se ştie că şi Costobocii, şi Carpii (se pare şi Carpianii) au fost în afara stăpânirilor lui Burebista şi Decebal.

Hotarul auriu-închis este al stăpânirii lui Decebal. Acesta urcă pe tronul regatului clientelar Dacia, regat care avea relaţii privilegiate cu Romania (Imperiul Roman) în schimbul obligaţiei de a asigura pacea în zona de frontieră comună. Din pricini încă necunoscute (dincolo de închipuirile fierbinţi ale unora şi altora), Decebal va invada repetat ţara aliată (Romania/Imperiul Roman). În apus (vest) ţara sa se învecina cu Regatul Iazigilor Metanaşti, de asemenea stat clientelar roman. Iazigii erau Scito-Sarmaţi. În miazănoapte (nord) şi nord-est, Dacia lui Decebal se învecina cu triburile Costobocilor şi Carpilor (ramuri tracice nordice, poate dacice). Hotarul era undeva în sudul Maramureşului istoric şi pe Carpaţii Răsăriteni. În est, vecinii erau în primul rând Bastarnii şi Roxolanii, care stăpâneau colţul dinspre Dacia al Sciţiei Europene. Bastarnii erau un amestec sarmato-traco-germano-celtic, iar Roxolanii erau scito-sarmaţi (cu elemente tracice nordice). Hotarul era pe Carpaţi şi pe sudul Sub-Carpaţilor. Oltul se afla, se pare, în întregime în Dacia.

Hotarul purpuriu (roşu-închis) este al stăpânirii lui Traian. Acesta va pedesi repetatele invazii ale lui Decebal, alipind într-un prim război teritoriile Dacilor pro-romani (cu linii purpurii pe hartă) şi cucerindu-le pe cele ale aliaţilor regelui dac (Bastarnii şi Roxolanii). Deoarece Decebal a încălcat iarăşi atât hotărârile de pace cât şi datoriile de aliat, are loc un al doilea război, în care Traian cucereşte restul Daciei (şi finalizează cucerirea teritoriilor Bastarnilor, se pare). Legăturile Dacilor cu Romanii sunt foarte vechi, în timpul lui Burebista existând deja apropieri puternice între familiile nobililor daci şi respectiv romani. 

Deci, dacă hotarul statului lui Burebista i-ar fi inclus şi pe Costoboci şi Carpi ar fi însemnat că a intrat sub stăpânire romană între 75 şi 90% din acest stat. Fără ei, sub stăpânire totală intră cam 99% din statul lui Burebista (practic tot teritoriul dacic, plus altele).  
Din Dacia lui Decebal a intrat sub stăpânire romană 100% (tot teritoriul). 
Afirmaţia „
Doar 14% din Dacia a fost ocupată de romani” este o aberaţie totală.
(Iar când vine de la cei care spun că dacii şi romanii erau de fapt un singur popor ce vorbea aceeaşi limbă trece de orice limită a iraţionalului.)

Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două hărţi folositoare: întinderile maxime ale Romaniei (zisă şi Imperiul Roman) şi, respectiv, harta limes-ului roman şi valurilor de pământ iazigo-romane înspre Dacia, reperele întinderii minimale a Regatului Iazig.

Romania 01
Romania a.k.a. Roman Empire
Limes Iazigi 02
Teritoriul Regatului Iazigilor (cu galben-auriu)

În această ultimă hartă se pot vedea hotarele Regatului Iazigilor (Metanaşti) pe baza limes-ului roman şi a valurilor de pământ ridicate de Iazigi cu ajutorul Romanilor înspre Dacia (înainte ca aceasta să devină stat clientelar roman). Se poate vedea că mai mult de jumătate din Banat şi aproape toată Crişana făceau parte din Regatul Iazig.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Dragostea nu cade niciodată

20171210_130309_075 mic

Dragostea de părinţi, de fraţi, de familie, până la urmă, face parte din fiinţa omului. Este ceva atât de firesc, atât de înnăscut, încât lipsa acestei iubiri îl face pe om să fie mutilat. Nevoia nesfârşită a ofranului, a celui abandonat, de a-şi cunoaşte rădăcinile este la fel de naturală ca setea celui mutilat după mâna sau piciorul pierdute.
Există, este drept, şi părinţi denaturaţi, fraţi denaturaţi, familii distruse. Răutatea ce se revarsă în asemenea împrejurări dovedeşte cât de satanică este încălcarea iubirii familiale. Şi ce nepreţuită este iubirea familială pentru pace – pentru pacea fiecăruia dintre oamenii familiei. 
Dragostea de Patrie, dragostea de Neam, sunt forme, fireşti, înnăscute, ale iubirii familiale. Lipsa acestei iubiri – de Patrie, de Neam – îl face pe om să fie orfan, abandonat, mutilat, singur.
Cel care ajunge să-şi urască familia pe nedrept se duce întotdeauna către rele. Se întovărăşeşte cu hoţii sau criminalii, se aruncă în droguri – de la beţie până la oricare altele.
Cel care uită de iubirea de Neam, de Patrie, se va duce întotdeauna către rele. În lipsa rostului, fundamental, pe care îl are, dezrădăcinat şi însingurat, se va întovărăşi cu cine se nimereşte. Şi cum uitarea iubirii de Neam şi de Patrie nu din bunătate vine, se va întovărăşi cu oameni de asemenea înstrăinaţi; de Neam, de Patrie, de bunătate. În cel mai bun caz, îşi va petrece viaţa în irosire, doar în faţa morţii (şi uneori nici atunci) recunoscând ce sterpe i-au fost zilele. Dar de obicei această irosire, această sterpiciune, oricât de ascunsă sub laudă de sine şi alte droguri, roade, doare. Astfel încât omul adună o suferinţă, o mânie, o ură, a căror origine nu vrea să o vadă. Şi, ca urmare, o atribuie altora. Adică celor diferiţi, celor care mai au dragoste de familie, de Patrie, de Neam… chiar de Dumnezeu. (Vina supremă, pentru că Dumnezeu este Iubirea, deci este ţinta supremă a urii celor ce au căzut din iubire.)
Şi totuşi, veac după veac, iubirea de familieiubirea de Patrieiubirea de Neam şi, da, iubirea de Dumnezeu, rămân. În fiecare epocă, în fiecare generaţie, sunt unii – câteodată mulţi, alteori puţini – ce ţin aprinsă această flacără.
Lumea merge mai departe prin ei, nu prin fiii urii.
Şi Împărăţia Cerurilor, în care se oglindeşte nesfârşit tot ce e binecuvântat aici, tot prin ei se zideşte.
România Cerească există prin Ştefan cel Mare şi Sfânt care, împreună cu boierii săi mari, mijlocii şi mici (răzeşii), a mărturisit dragostea de Patrie şi Neam cu sânge şi trudăRomânia Cerească există prin eroii români care în Munţii Pindului, în Tesalia ori Moreea, în Negroponte sau Macedonia, au păstrat CredinţaNeamul şi limba strămoşească sub toate ocupaţiile străine. România Cerească există prin oamenii simpli ai Ardealului care au ţinut Credinţa şi sub tunurile şi rugurile Calvinismului sau Uniatismului. România Cerească a câştigat o Siberie frumoasă, caldă, înfloritoare, prin jertfele milioanelor de Români care au păstrat acolo dragostea de familie, de Patrie, de Neam, de Dumnezeu.
Şi ce voi mai spune? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc despre Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Ionel Zeana, Horea, Cloşca, Iancu, Neagoe Basarab, Constantin cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Daniil Sihastru, Bretanion al Constanţei, Iosif de la Partoş, Atanasie Todoran şi atâţia şi atâţia martiri şi eroi! Care, prin credinţă, au biruit împărăţii, de la cea hună, germană ori turcească la cea sovietică, au ţinut sfânta Lege Românească (trăirea de către Români a Legii lui Dumnezeu), au îndreptat nedreptăţile, au amuţit răutatea prigonitorilor, au stins puterea focului, au biruit lagărele de exterminare comuniste, au scăpat de ascuţişul sabiei, de glonţ şi de celelalte unelte de ucidere ce li se pregătiseră, din slabi şi pierduţi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă… Într-adevăr, nimic din cele suferite şi săvârşite minunat de sfinţii Vechiului şi Noului Testament nu lipseşte din lucrarea acestor eroi şi martiri. De la răspândirea Evangheliei de la o margine a lumii la cealaltă şi până la cei care au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere. Şi cu adevărat au trecut prin batjocură şi bici, prin lanţuri şi închisoare; cu adevărat au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, rupţi pe roată, sfâşiaţi de fiare, ucişi cu sabia; cu adevărat au pribegit, deseori neavând nici măcar piei de oaie şi de capră să-şi acopere goliciunea în ger, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au fost torturaţi satanic la Piteşti şi Aiud, la Gherla, Târgu Ocna, la Canal, la Vorkuta şi în mii şi mii de alte locuri. Au rătăcit – precum Părintele Cleopa, Gogu Puiu, Fraţii Arnăuţoiu şi nenumăraţi alţii – prin pustii şi munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului.
Şi dincolo de toate încercările, au biruit, căci aveau ca întărire şi călăuzire Iubirea, cea mai adevărată şi veşnică Lumină, Iubirea care este însuşi Dumnezeu. 

Şi care începe de la iubirea de familie, de Patrie şi de Neam, adică de la iubirea de frate.
Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!
Şi aceasta nu o spun eu, ci Însuşi Dumnezeu. 

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ura neocomuniştilor faţă de Tudor Gheorghe, de Mihai Şomănescu

Tudor Gheoghe 02

text preluat de pe pagina de facebook a lui Mihai Şomănescu

Maestrul Tudor Gheorghe a fost atacat astăzi, 28 ianuarie, într-un mod oribil de mai multe personaje (au fost trei, ulterior s-a băgat și Mîndruță si Baconsky si altii) triste ale României de azi.

Totul a pornit de la un articol al publicației din subordordinea lui Dan Turturică, intitulat: TVR, organ de propagandă anti-UE. De ziua lui Ceaușescu, a difuzat spectacolul ”Degeaba 30”.

Articolul pornește de la două fapte: Concertul „Degeaba 30” al lui Tudor Gheorghe din 21 decembrie 2019 și difuzarea lui de către Televiziunea Română pe 26 ianuarie 2020 de ziua lui Nicolae Ceaușescu.

Zice Dan Ofrim (Dan Ofrim este unul dintre jurnaliștii care publică articole pe site-ul www.universul.net. Publicația noastră are o echipă extinsă de autori, care acoperă o varietate de domenii, de la politică și justiție, la actualitate, știri externe sau sport. Cel mai important deziderat al nostru este informarea corectă și echidistantă a cititorilor noștri. Tocmai de aceea, toți oamenii pe care îi cooptăm în echipa noastră sunt atent aleși și corespund celor mai înalte norme în materie de etică și deontologie profesională – așa scrie pe pagina Universul):

O „țară care plânge”, care „geme”, și așteaptă „un decret de la Bruxelles sau Strasbourg”, „Cui va mai rămâne această țară?” „Procurorii” sunt „niște veleitari, niște oameni mici ce nu gândesc”, „Lanțul de minciuni” cu care „ne-ați vândut”, dar „vine vremea să dați seamă pentru câte rele ne-ați adus”, „Protestăm pentru nimic” și „ne-adunăm să ne-alergăm”: „noi, cu mâna pe pietroi, strigăm Fără Violență!”, „Nu vedem și nu simțim că la poartă așteaptă dricul!” „Ia-ne, Doamne, orice perspectivă, ia-ne și bomboana din colivă!” – sunt doar câteva dintre „slovele” bardului Tudor Gheorghe din care se pot desprinde pe alocuri crâmpeie de sloganuri demne de un almanah PSD.

Să vedem care-i realitatea: în primul rând, Tudor Gheorghe nu avea cum să aleagă ziua în care va difuza TVR spectacolul, mai ales că domnia sa l-a postat pe youtube încă de a doua zi, pe 22 decembrie.

În al doilea rând, „slovele” de care zice mare deontolog de la Universul sunt aberante. Aberante în ce sens? Cine ascultă concertul ( și vă rog s-o faceți) va vedea că nu există niciun cântec dedicat procurorilor sau Uniunii Europene sau lui Ceaușescu.

Concertul începe cu un cântec dedicat celor căzuți la Timișoara și la București, iar apoi continuă cu mai multe melodii și poezii despre starea societății românești în general. „Procurorii” apar în același context cu „politicienii”, „guvernanții”, „Guvernul incompetent”, „Președintele” etc. Mai precis, se referă la toți.

Cu alte cuvinte, rechizitoriul atent selecționatului deontolog Dan Ofrim se bazează pe cuvinte scoase din context și interpretări proprii ale unor versuri. Da, ați citit bine: versuri poetice sunt interpretate ca având mesaj politic ascuns. Unde am mai văzut asta? Ah, da: în anii 50, în anii stalinismului cel mai negru, în care oamenilor le erau căutate vorbe și cuvinte, care erau interpretate în cheie politică pentru a se arăta că respectivul are „atitudine dușmănoasă” și a se justifica condamnarea lui la temniță grea. Sau poate, cine știe, atentul selecționat deontolog Ofrim și superiorul său ierarhic, Turturică, s-au simțit lezați de versurile „cumpărați ziariști de top, care spun că afară e senin, când afară e potop”, din concertul „Degeaba 30”.

Aici am ajuns la 30 de ani după momentul 89: ne-am întors la listele negre, la „dușmanii poporului”, care subminează regimul de „democrație populară” și prietenia cu Uniunea Europeană.

Dintre cei care l-au atacat pe azi pe Tudor Gheorghe, cel mai urât s-a comportat Daniel P. Funeriu. De la exprimarea complet lipsită de respect – dacă nu pentru un artist respectat de milioane de români -, măcar pentru un om în vârstă, la aberațiile scrise în text, Daniel Funeriu a oferit azi o mostră din caracteru-i infect și din limitata-i inteligență. Dacă așa se exprimă un fost ministru al Educației, ce pretenții mai avem de la oamenii simpli?

Că n-avea un caracter luminos știam, dar să afirmi, de la înălțimea poziției de Doctor în Chimie al Universității Louis Pasteur din Strasbourg, să-l faci pe Tudor Gheorghe „mizerabile rapsod” și „canalie talentată” este prea mult.

Cine ascultă cele 92 de minute ale concertului „Degeaba 30” nu va găsi niciun indiciu că Ceaușescu ar fi idolul lui Tudor Gheorghe sau că ar regreta perioada de dinainte de 1989, ci doar tristețe pentru că reprezentanților unei generații „le este rușine să se mai numească români”.

Diferența fundamentală dintre Funeriu și Tudor Gheorghe este aceasta: în timp ce primul a urât și urăște acest popor încât a fost în stare de orice pentru a-l părăsi, cel de-al doilea a rămas și cu tenacitate, s-a dus prin toate orașele prăfuite ale acestei țări pentru a oferi cultură și spirit.

Degeaba nu e despre starea materială, ci despre cea spirituală”, dar incapabilii să priceapă i-au răspuns maestrului cu prețul la banane și excursii în străinătate. Atâta pot. Atât au reținut din viața aceasta, pe care se vede că au parcurs-o inutil. Degeaba.

În esență, problema pe care o are Funeriu, Tismăneanu sau Caramitru (ei sunt doar purtătorii de cuvânt ai unei cohorte întregi de lingăi și veleitari, populată inclusiv cu preoți și alți aşa-zişi dreptaci) cu Tudor Gheorghe este una spirituală: ei nu suportă mesajul, duhul, pe care-l transmite Tudor Gheorghe. Nu suportă autenticul românesc. Nu suportă ce este autohton. Pentru ei, bolșevismul a fost modernizator, preferabil oricând „autohtonismului mizerabil”. De-aia zice Funeriu că fiul lui Ilie Tudor este „mizerabil rapsod”: nu pentru că ar fi ceva soios în spectacolele sale ci pentru că arta țărănească transmisă de rapsod i se pare mizerabilă, demnă de dispreț, inferioară.

Tudor Gheorghe este insuportabil pentru că a cântat în decembrie despre „Cătușa care a însoțit către Gherla sau Aiud, condamnații făr’ de vină”. Asta e problema lor, pentru că, conform dogmei oficiale și fanilor domnilor Funeriu, respectivii deținuți erau niște „lepădături” și „bandiți”, care s-au „bătut între ei”.

El este insuportabil pentru că este incorect politic, autohton și impecabil de coerent. Dacă în cazul lui Mihai Șora și al Emag am avut parte de o răsturnare a istoriei, în care torționarul a devenit victimă, în cazul lui Tudor Gheorghe avem parte de o repetare a istoriei: urmașii torționarilor tatălui său îl terorizează acum pe el.

Nu-mi rămâne să închei decât cu niște versuri din concertul „Degeaba 30”, pe care le dedic domnilor Funeriu, Mîndruță, Caramitru, Tismăneanu și celor ca ei:

Geme țara și se zbate
Prinsă în lațul vostru de minciuni
Ne-ați vândut ieftin și în rate
Blestemați să fiți, și-n rugăciuni!

Mihai Şomănescu

 

Adaug şi eu [Mihai-Andrei Aldea] o foarte mică întregire la acest material. Unul dintre cei care s-a făcut masiv de ruşine, pentru toată viaţa, în acest scandal, este Andrei Caramitru. Om care pretindea că se înţelege bine cu tatăl său, Ion Caramitru. Că nu există mari deosebiri de păreri între el şi tatăl său. Doar că acest tată declara, în aprilie 2019 (acum mai puţin de un an!) „Noi nu am scăpat de comunism nici astăzi”. Exact ce spune şi spectacolul „Degeaba” al lui Tudor Gheorghe. După logica dementă a lui Andrei Caramitru ar rezulta că Ion Caramitru, tatăl său, este nostalgic comunist, este… şi ar trebui să continui cu insultele neruşinate aduse de Andrei Caramitru lui Tudor Gheorghe. Dar, spre deosebire de comuniştii vechi şi noi, trebuie să păstrăm decenţa chiar şi în faţa indecenţei totale.

Ceea ce uită ei este că, atâta vreme cât nu se pocăiesc, istoria îi va ţine minte ca pe nişte marionete, păpuşari, trădători sau duşmani de neam şi ţară. Evident, comunismul este întotdeauna anti-naţional, chiar şi atunci când se pretinde „naţionalist”. Dar atunci când este direct globalist, ura sa faţă de tot ce este naţional, patriotic, este amplificată exponenţial. După cum se vede şi în „acuzaţiile tovărăşeşti” amintite mai sus, în care acuza iniţială este exact aceea de a pune pe primul plan România… 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Temelia trăirii româneşti

E simptomatic, de pildă, faptul că în orice obicei şi vorbă veche se caută a se găsi cu orice preţ urme de păgânism; că interpretările obiceiurilor calendaristice, chiar şi ale celor mai evident creştine, sunt totdeauna şi iarăşi cu orice preţ privite dintr-un unghi cât mai îndepărtat de Biserică şi credinţa ortodoxă; că pentru cei mai mulţi dintre cercetătorii noştri de etnografie şi folclor Sfânta Scriptură şi teologia ortodoxă – fundamentale pentru cultura noastră – sunt o terra incognita; ori că mai toate încercările de a privi creştineşte folclorul sunt dintru început minimizate (dacă nu mai rău). Este însă cel puţin neştiinţific a uita faptul – a cărui importanţă cu totul covârşitoare nici n-ar mai trebui să necesite insistenţe – că Biserica lui Hristos, Biserica Drept-slăvitoare sau Ortodoxă, oricum i-am zice, este singura formă de organizare permanentă a Românilor de-a lungul istoriei.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

Nicolae Ceauşescu – rău sau bun?

 

De multe ori vedem pe internet – pe „chat-uri” şi în felurite „comment-uri” – texte de felul „Băi nesimţitule/nesimţito, porcule/scroafo, ratatule/ratato etc., cine eşti tu ca să-i judeci pe alţii?„.
Evident, cel sau cea care emite mitocănia aberantă nu vede că tocmai a judecat (şi chiar a osândit) pe cel cu care vorbeşte.
Judecarea celuilalt este extrem de primejdioasă.
Nu doar pentru că de obicei cădem exact în cele pentru care îi osândim pe ceilalţi.
Dar şi pentru că nu ştim despre celălalt multe, dar mai ales felul în care îşi va sfârşi viaţa.
Saul din Tars, mare prigonitor al Creştinilor, ucigaş de creştini, se pocăişte de păcatele şi patimile sale şi, îndreptându-se, devine unul dintre Apostolii lui Dumnezeu.

Şi în cazul Nicolae Ceauşescu lucrurile trebuie judecate cu înţelepciune, fără patimă.
Sunt mulţi care spun „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”, „ăştia nu pot nici să vopsească ce a construit Ceauşescu” şi altele asemenea. Ori chiar, patetic, „i-am ucis ca pe câini şi acum suntem sfâşiaţi de hiene” şi altele asemenea.
Reacţia celor care cred că Ceauşeştii meritau ucişi este ceva de felul „Comuniştilor!”. Sau şi mai urâtă, încât nici nu merită redată.
Dar care este adevărul?
A fost Ceauşescu rău? A fost bun?

Pentru a înţelege adevărul trebuie să lăsăm deoparte mărunţişurile, fie ele şi „picante”. Şi să mergem la esenţă.
Comunismul este rău.
Este un fapt clar: oriunde a fost instaurat comunismul lucrurile au mers rău economic şi social, s-a instaurat dictatura şi s-a distrus cultura, s-a recurs la genocid. Nu există ţară comunistă în care să nu se fi manifestat aceste elemente rele, chiar cumplite.
În drum spre locul de execuție Nicolae Ceauşescu a cântat Internaţionala (imn mondial al extremei-stângi, fie ea comunistă ori socialistă – tot un drac).
Nicolae Ceauşescu a murit strigând „Trăiască România Socialistă şi independentă!„.
Aceste gesturi sunt până la urmă mai importante decât crimele (asasinatele și genocidul) pe care Nicolae Ceauşescu le-a făcut cu mâna lui sau prin mâna altora de-a lungul anilor.
Pentru că ele pecetluiesc susţinerea de către el, până la moarte, a unui sistem criminal, monstruos, inuman.

(O paranteză! Am văzut de curând un text de genul „I-am ucis ca pe câini [pe Ceauşeşti] şi acum suntem sfâşiaţi de hiene„. Eu nu ştiu câţi dintre cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte au fost implicaţi în arestarea Ceauşeştilor şi Procesul de la Târgovişte. Cred că niciunul. Oricum, în imensa majoritate cei care postează, preiau, apreciază etc. asemenea texte nu au avut nicio implicare în arestarea, judecarea şi executarea Ceauşeştilor. Şi atunci de unde această blamare colectivă, de unde această iraţională (delicat spus) asumare a vinovăţiei pentru un fapt cu totul străin?
Din gândire comunistă!
În Comunism toate realizările sunt meritul Partidului, Conducătorului iubit şi, eventual, aparatnicilor – membrilor de partid. Nereuşitele, nu, niciodată. Vinovăţia este externă şi, dacă nu este aruncată pe străini, dacă lipseşte un anume ţap ispăşitor, trebuie musai asumată colectiv. Toţi plătesc pentru ea!
Ca urmare, deşi Ceauşeştii au fost ucişi de ai lor – că, de!, cine seamnă, se adună – trebuie convinşi Românii să se simtă vinovaţi. Şi să creadă că e drept ca PSD-ul, UDMR-ul, USR-ul, PNL-ul şi alte asemenea grupări să îi vândă, să îi jupoaie, să îi masacreze.)

Se face o confuzie între ceea ce s-a construit sub Nicolae Ceauşescu şi eventualele calităţi ale acestuia.
Este ca şi cum cineva ar lăuda lagărele de concentrare naziste ori sovietice pentru realizările în muncă ale deţinuţilor!
Da, Nicolae Ceauşescu s-a folosit de munca deţinuţilor lagărului comunist România pentru a construi şi unele lucruri bune. Aşa cum s-a folosit de munca aceloraşi pentru a face lucruri rele. Dezastrul ecologic şi umanitar de la Copşa Mică este un exemplu de distrugere şi crimă ceauşistă printre multe.
Beţia, curvia, hoţia, amoralitatea, făţărnicia – iată câteva dintre elementele fundamentale ale omului nou construit de Comunism în România. Cu directa participare – deci nu doar complicitate, ci chiar conducere – a lui Nicolae Ceauşescu.

Încearcă unii să-l apere de toate crimele comise sub conducerea sa cu cele mai absurde pretexte: „nu ştia”, „i se raporta altceva şi astfel era păcălit”, „era manipulat”.
Păi dacă este aşa, înseamnă că nu are niciun merit în realizările vremii! Că neştiind, fiind păcălit şi/sau manipulat, înseamnă că realizările aparţin altora, nu lui!
Logic, nu?
Pentru cine vrea să gândească logic.
Dar dincolo de fractura de gândire mai este un fapt: Ceauşescu ştia. Ştia foarte bine. Sunt mii şi mii de documente clare.
Şi dacă nu ar fi ştiut, n-ar fi contat nici cele bune sau rele, dar tot ar fi contat mărturisirea de credinţă finală, comunistă, prin care singur s-a osândit. (Pentru cine nu îşi închipuie că ar fi fost bun Comunismul.)

Da, Nicolae Ceauşescu a încercat să impună România pe scena mondială. De ce? Pentru că era „a lui”. Pentru că astfel se impunea el pe scara mondială. Nu pentru că o iubea!
De unde ştim asta?
Pentru că a distrus sistematic tot ceea ce era fundamental românesc, tot ceea ce era esenţial pentru existenţa în prezent şi viitor a Românimii şi a României!
A distrus satul românesc, inima vieţii româneşti.
A continuat distrugerea demnităţii româneşti, element esenţial pentru instaurarea Comunismului – căci Comunismul este religia complexaţilor (şi mai ales a complexaţilor furioşi).
A distrus mai departe, asemenea înaintaşilor săi de stânga, Cultura Română Veche.
A distrus clăcile şi le-a transformat în munca forţată numită „muncă patriotică” şi „muncă voluntară”.
A distrus şezătorile şi le-a transformat în şedinţe de partid.
A distrus horele şi le-a transformat în discoteci.
A deschis larg porţile deznaţionalizării totale, limitând conştiinţa naţională la „adeziunea faţă de Partid şi Conducător”!

Atunci când vedeţi tineri şi bătrâni distruşi de băutură, tâmpiţi de muzică ieftină şi tăvălindu-se în patimi să vă amintiţi că ei sunt oamenii noi obţinuţi de Regimul Ceauşescu. (Adevărat, în continuarea celor dinainte. Dar, cel puţin la fel cu acelea, tot regim antiromânesc – şi despre asta e cuvântul de faţă!)
Nicolae Ceauşescu a distrus Istoria Românilor.
Am mai vorbit despre asta, cine este interesat poate căuta materialele pe acest blog.
După modelul Karl Marx, Nicolae Ceauşescu a duşmănit Ortodoxia, încercând să o scoată din inima şi gândirea Românilor.
Cum a spus Mihai Eminescu?
Biserica Orientală (Răsăriteană/Ortodoxă) este Maica Neamului Românesc.” (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882)
sau
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (ibidem)
Este o realitate pe care o uită mulţi astăzi, aşa cum i-a învăţat Ceauşescu însuşi – care îl lăuda pe Eminescu dar ura Biserica.
E drept, aşa cum unii încearcă să-l scoată pe Stalin creştin – ba chiar sfânt -, la fel se încearcă şi cu Ceauşescu. Dându-se ca exemplu faptul că au făcut uneori parastase familiei lor.
Acest act ceauşist – real – dovedeşte iarăşi făţărnicia şi neomenia Comunismului, dictaturilor. El şi apropiaţii lui puteau să facă acest gest – de „tradiţie”, de „obicei”, cum îi spuneau ei. Dar dacă alţii era prinşi făcând parastase ori alte slujbe, erau pedepsiţi crunt! Perversitatea acestei purtări şi gândirii, folosirea fără ruşine a unor legi total contradictorii – iată alte otrăvuri pe care le îndurăm şi astăzi!

Nicolae Ceausescu 02.jpg
Nicolae Ceauşescu zâmbind fericit sub o stemă sovietică pe care scrie, totuşi, „România”, sub un steag sovietic pe care scrie, totuşi, „P.C.R.” şi un tricolor mânjit de stema sovietică pe care scrie, totuşi, „România”.
El ne explica ce bine trăim în vreme ce noi sufeream de foame, frig, sărăcie, lipsă de libertate. Dar trebuia să ne consolăm cu „politica externă măreaţă” ceauşistă.

Aceeaşi duplicitate exista în toate laturile vieţii în vremea Regimului Ceauşescu.
Ei se fac că ne plătesc,
Noi ne facem că muncim!

iată doar unele dintre creaţiile folclorice ale acelor timpuri ce arată făţărnicia, necinstea, hoţia devenite molimă naţională. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
La televizor se pretindea decenţă, dar petrecerile comuniste erau pline de deşănţare, după model sovietic. Sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu!
Public se vorbea despre libertate, dar turnătorii foşgăiau peste tot şi Internele loveau mereu ba pe unul, ba pe altul, pentru vreun banc politic, o părere nepotrivită, Doina lui Eminescu sau orice altă literatură interzisă.
Etc., etc., etc.

Mii de patimi iubite de extrema-stângă au fost susţinute de Regimul Ceauşescu. Cel care avea puterea să lupte împotriva lor, să le limiteze, chiar să le elimine. (Pentru că, oricum, avea toată puterea!) Dar scopul extremei-stângi, scopul Regimului Ceauşescu era chiar acesta: un popor alcătuit din oameni dacă nu imbecilizaţi măcar inerţi, dacă nu inerţi măcar mânaţi doar de patimi convenabile politic.
Fără această pregătire ceauşistă a poporului tovarăşii lui Nicolae Ceauşescu, adică Iliescu, Brucan, Roman şi ceilalţi, nu ar fi putut să pună mâna pe putere niciodată. Venirea lor – şi toate durerile pe care le ducem de atunci încoace – i se datorează major lui Ceauşescu.

Şi toate aceste roade otrăvite ale Ceauşismului încă nu ar fi de ajuns ca să îl osândească, dacă înainte de moarte s-ar fi pocăit de ele!
Dar nu s-a pocăit!
Şi acest lucru este pentru veşnicie!
Erou pentru Comunism, el rămâne până dincolo de moarte un duşman la Românilor şi Neamului Românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă