Dragostea de părinţi, de fraţi, de familie, până la urmă, face parte din fiinţa omului. Este ceva atât de firesc, atât de înnăscut, încât lipsa acestei iubiri îl face pe om să fie mutilat. Nevoia nesfârşită a ofranului, a celui abandonat, de a-şi cunoaşte rădăcinile este la fel de naturală ca setea celui mutilat după mâna sau piciorul pierdute.
Există, este drept, şi părinţi denaturaţi, fraţi denaturaţi, familii distruse. Răutatea ce se revarsă în asemenea împrejurări dovedeşte cât de satanică este încălcarea iubirii familiale. Şi ce nepreţuită este iubirea familială pentru pace – pentru pacea fiecăruia dintre oamenii familiei.
Dragostea de Patrie, dragostea de Neam, sunt forme, fireşti, înnăscute, ale iubirii familiale. Lipsa acestei iubiri – de Patrie, de Neam – îl face pe om să fie orfan, abandonat, mutilat, singur.
Cel care ajunge să-şi urască familia pe nedrept se duce întotdeauna către rele. Se întovărăşeşte cu hoţii sau criminalii, se aruncă în droguri – de la beţie până la oricare altele.
Cel care uită de iubirea de Neam, de Patrie, se va duce întotdeauna către rele. În lipsa rostului, fundamental, pe care îl are, dezrădăcinat şi însingurat, se va întovărăşi cu cine se nimereşte. Şi cum uitarea iubirii de Neam şi de Patrie nu din bunătate vine, se va întovărăşi cu oameni de asemenea înstrăinaţi; de Neam, de Patrie, de bunătate. În cel mai bun caz, îşi va petrece viaţa în irosire, doar în faţa morţii (şi uneori nici atunci) recunoscând ce sterpe i-au fost zilele. Dar de obicei această irosire, această sterpiciune, oricât de ascunsă sub laudă de sine şi alte droguri, roade, doare. Astfel încât omul adună o suferinţă, o mânie, o ură, a căror origine nu vrea să o vadă. Şi, ca urmare, o atribuie altora. Adică celor diferiţi, celor care mai au dragoste de familie, de Patrie, de Neam… chiar de Dumnezeu. (Vina supremă, pentru că Dumnezeu este Iubirea, deci este ţinta supremă a urii celor ce au căzut din iubire.)
Şi totuşi, veac după veac, iubirea de familie, iubirea de Patrie, iubirea de Neam şi, da, iubirea de Dumnezeu, rămân. În fiecare epocă, în fiecare generaţie, sunt unii – câteodată mulţi, alteori puţini – ce ţin aprinsă această flacără.
Lumea merge mai departe prin ei, nu prin fiii urii.
Şi Împărăţia Cerurilor, în care se oglindeşte nesfârşit tot ce e binecuvântat aici, tot prin ei se zideşte.
România Cerească există prin Ştefan cel Mare şi Sfânt care, împreună cu boierii săi mari, mijlocii şi mici (răzeşii), a mărturisit dragostea de Patrie şi Neam cu sânge şi trudă. România Cerească există prin eroii români care în Munţii Pindului, în Tesalia ori Moreea, în Negroponte sau Macedonia, au păstrat Credinţa, Neamul şi limba strămoşească sub toate ocupaţiile străine. România Cerească există prin oamenii simpli ai Ardealului care au ţinut Credinţa şi sub tunurile şi rugurile Calvinismului sau Uniatismului. România Cerească a câştigat o Siberie frumoasă, caldă, înfloritoare, prin jertfele milioanelor de Români care au păstrat acolo dragostea de familie, de Patrie, de Neam, de Dumnezeu.
Şi ce voi mai spune? Căci timpul nu-mi va ajunge ca să vorbesc despre Valeriu Gafencu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Iustin Pârvu, Ionel Zeana, Horea, Cloşca, Iancu, Neagoe Basarab, Constantin cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Daniil Sihastru, Bretanion al Constanţei, Iosif de la Partoş, Atanasie Todoran şi atâţia şi atâţia martiri şi eroi! Care, prin credinţă, au biruit împărăţii, de la cea hună, germană ori turcească la cea sovietică, au ţinut sfânta Lege Românească (trăirea de către Români a Legii lui Dumnezeu), au îndreptat nedreptăţile, au amuţit răutatea prigonitorilor, au stins puterea focului, au biruit lagărele de exterminare comuniste, au scăpat de ascuţişul sabiei, de glonţ şi de celelalte unelte de ucidere ce li se pregătiseră, din slabi şi pierduţi s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă… Într-adevăr, nimic din cele suferite şi săvârşite minunat de sfinţii Vechiului şi Noului Testament nu lipseşte din lucrarea acestor eroi şi martiri. De la răspândirea Evangheliei de la o margine a lumii la cealaltă şi până la cei care au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere. Şi cu adevărat au trecut prin batjocură şi bici, prin lanţuri şi închisoare; cu adevărat au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, rupţi pe roată, sfâşiaţi de fiare, ucişi cu sabia; cu adevărat au pribegit, deseori neavând nici măcar piei de oaie şi de capră să-şi acopere goliciunea în ger, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au fost torturaţi satanic la Piteşti şi Aiud, la Gherla, Târgu Ocna, la Canal, la Vorkuta şi în mii şi mii de alte locuri. Au rătăcit – precum Părintele Cleopa, Gogu Puiu, Fraţii Arnăuţoiu şi nenumăraţi alţii – prin pustii şi munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului.
Şi dincolo de toate încercările, au biruit, căci aveau ca întărire şi călăuzire Iubirea, cea mai adevărată şi veşnică Lumină, Iubirea care este însuşi Dumnezeu.
Şi care începe de la iubirea de familie, de Patrie şi de Neam, adică de la iubirea de frate.
Căci dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească!
Şi aceasta nu o spun eu, ci Însuşi Dumnezeu.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 