Sticla. Istoria unei minuni (pe scurt). (I) Sticla naturală

3, aprilie, 20184, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Sticla însoţeşte pe om pretutindeni. De la parbrizul maşinilor până la geamurile termopan, de la bibelouri la paharul de vin, sticla este, astăzi, denumirea unei game de materiale ce par să ne fi devenit „obişnuite”. Voi încerca în rândurile ce urmează să înlătur această „obişnuinţă” şi să mă minunez, asemenea curatului suflet de copil, de minunea existenţei sticlei şi de minunile ce au însoţit istoria ei.

I. Sticla naturală

Cele mai vechi feluri de sticlă sunt cele naturale.
Pe de-o parte, sunt o serie roci vulcanice şi altele asemnea (precum obsidianul şimoldavitul) în care s-a produs ceea ce se numeşte vitrificarea. Adesea şi din afară, dar mai ales în spărtură, aceste roci au o netezime şi un luciu care au fascinat pe om de când le-a văzut.

Fragmente de obsidian şi moldavit (moldavitul este verde)

Cristalul sau cleştarul, pe de altă parte, fie că este cristal de stâncă, smarald, rubin, safir sau granat, sau oricare altul (diamantul a fost găsit şi a devenit cunoscut destul de târziu) a dat omului aceeaşi bucurie a netezimii, luciului, apelor interioare, străvezimii…
Chiar şi chihlimarul, răşina pietrificată, are multe dintre aceste calităţi.

Totuşi, acestea toate sunt doar materii ce aveau, natural, unele din proprietăţile pe care le preţuim şi căutăm la sticla produsă de om. Paradoxal, adevărata sticlă naturală arată destul de puţin atrăgător.
Este vorba despre nisip şi „fulgurită„; aceasta din urmă fiind o materie pe care o produc trăznetele atunci când izbesc nisipul (în anumite condiţii). Termenul provine de la fulgur în latină, devenit fulger astăzi.
Poate să pară uimitor să crezi că nisipul este o sticlă naturală. Şi totuşi, nu doar că el constituie materia primă fundamentală pentru sticlă; dar, cercetate la microscop, grăunţele de nisip se arată adesea ca spărturi sticloase, foarte apropiate de sticla pe care o avem în jur. Doar că sunt foarte, foarte mici!

Fragmente de fulgurită (preluare şi prelucrare de pe en.wikipedia)

Aceste fărâmiţe de „sticlă naturală” se pot uni, tot natural, în urma unui trăznet care, în nisipul ud, desenează un fel de linii. Linii în care căldura produsă de uriaşa descărcare electrică lipeşte între ei grăunţii de nisip, producând formaţiunile numite fulgurită.
După cum se poate vedea şi în imagini, fulgurita nu este prea atrăgătoare, nici prea apropiată de sticla pe care o cunoaştem astăzi. Totuşi, nu este foarte departe de primele soiuri de sticlă făurite de om…

Sticla. Începuturile făuririi sticlei. Smalţul>

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Istoria uimitoare. Britania ortodoxă – îndemn la cercetare

29, martie, 201831, martie, 2018 Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există multe pagini de istorie ce nu sunt doar necunoscute, ci chiar umitoare; mai ales atunci când stau împotriva anumitor idei pe care le credem „de la sine înţelese”.

Au fost Anglia sau Britania, vreodată, ortodoxe?
Da.
Atunci când Învăţătura Creştină a sosit în Insula Britania a fost adusă de misionarii Bisericii Universale, fiind Credinţa Ortodoxă pe care o mărturisea pe atunci şi Patriarhia Romei, alături de celelalte patriarhii şi biserici locale.
Ortodocşi erau, de pildă, călugării şi mirenii care, la sfârşitul secolului al VIII-lea, începutul secolului al IX-lea, au avut de suferit cumplitele atacuri de jaf ale Vikingilor. Numărul martirilor din acea vreme este foarte mare – cu siguranţă mii şi mii de călugări şi mireni au murit pentru Hristos, adesea în chinuri cumplite. Chiar şi tânărul rege Edmund (841-869 d.Chr.) a ales calea muceniciei, încercând astfel să-şi salveze ostaşii de la moarte. Predându-se Vikingilor în biserica în care se ruga, a fost bătut cumplit, fără a putea fi făcut să îşi lepede credinţa. Murind în vreme ce chema numele Mântuitorului, căpătat numele de Sfântul Rege Edmund Mucenicul.

Dar semen est sanguis Christianorum! (Sângele Creştinilor este sămânţă!)

Prin lucrarea lui Dumnezeu s-a ivit în Britania Sfântul Episcop Dunstan (909-988 d.Chr.), adevărat părinte al Ţării şi al Bisericii.
Ajutat de cei care îi urmau învăţătura şi viaţa, Sfântul Dunstan a ridicat din ruina adusă de crimele Vikingilor păgâni peste 30 de mânăstiri, a refăcut viaţa călugărească, a îngrijit săracii, a jutat bolnavii, a înfiinţat ateliere, a răspândit învăţătura. În întunericul răutăţii invaziilor vikinge şi al unei nobilimi mai mult anti-creştine decât creştine el a fost o lumină de la care s-au aprins făcliile multor alte suflete. Prăznuirea sa se săvârşeşte pe 19 Mai.

Printre ucenicii săi s-a numărat şi Regele Edgar cel Paşnic (943-995 d.Chr.), de asemenea canonizat, a cărui fiică, Sfânta Edith din Wilton (963-984 d.Chr.) a intrat în mânăstire la 15 ani, iar când, după câţiva ani, i s-a oferit tronul l-a refuzat simplu: „Sunt călugăriţă!”
A trecut la Domnul la numai 21 de ani, trupul i-a rămas nestricat, iar curăţia vieţii ei, credinţa ei şi minunile ce au urmat plecării ei din această viaţă i-au adus canonizarea. Este prăznuită pe 16 Septembrie.

Fratele Sfintei Edith, copilul-rege Eduard, a urcat pe tron la numai 13 ani, de asemenea ucenic al Sfântului Episcop Dunstan era un conducător de adevărată nobleţe. Căldura sufletului său era atât de binecunoscută încât întreg poporul îl iubea, ştiind că este iubit aşa cum Dumnezeu ne-a iubit înainte de a-L iubi noi. Regele Eduard, cu toată frăgezimea vârstei lui, părea să unească toate calităţile unui conducător desăvârşit: dragoste pentru cei sărmani, sete de învăţătură, îndemânare în pregătirea de luptă, evlavie sinceră.
Faţă de toate aceste daruri – foarte limpede şi repetat recunoscute de cronicile vremii şi de cele ce le-au urmat – este cu atât mai monstruoasă, de necrezut aproape, fapta pe care mama sa vitregă împreună cu mai mulţi nobili au săvârşit-o în anul 978 d.Chr. După cum se poate uşor – şi trist – înţelege, aceştia l-au asasinat pe tânărul domnitor, în vârstă de numai 16 ani.
La mormântul acestuia s-au făcut numeroase minuni, şi poporul s-a putut convinge curând că cel care îl iubise în viaţă îl iubea şi de dincolo de moarte. Sub numele de Sfântul Eduard Martirul acest rege a intrat în sinaxare, fiind prăznuit pe 18 Martie.

Printre sfinţii acelor vremi se numără şi episcopii Ethelwold de Winchester (912-984 d.Chr.) şi Oswald de Worcester. Merită amintit că acesta din urmă era de origine vikingă, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un creştin desăvârşit, astfel încât a murit aşa cum trăise, chiar în timpul în care spăla picioarele săracilor – obiceiul său de fiecare zi. 29 Februarie devine, astfel, ziua se de pomenire.

Este bine să înţelegem că fundalul acestor vieţi închinate iubirii, bunătăţii, înţelepciunii, facerii de bine şi celorlalte virtuţi creştine este constituit de luptele pentru putere, de războaiele, jafurile, crimele, distrugerile, comploturile etc. săvârşite neîncetat de cei care fie respingeau categoric Credinţa în Christos, fie o acceptau doar formal. De la nobilii din Britania la forţele străine – mai ales vikinge/normande, dar nu numai – toate aceste grupuri contribuiau la suferinţele popoarelor britanice şi luptau împotriva Bisericii. Pe care aveau, în cele din urmă, să o distrugă după 1066, prin armele Normanzilor.

Cred că cei mai mulţi dintre cititori pot recunoaşte cinstit că nu s-ar fi gândit că nume precum Edmund, Dunstan, Edgar, Edith, Eduard, Ethelwold sau Oswald pot să fie ale unor sfinţi ortodocşi; şi cu atât mai puţin ale unor sfinţi ortodocşi din vechime. Şi totuşi… Iată, mai jos, icoana Sfinţilor din Insulele Britanice şi Irlanda, preluată de pe un site ortodox, drept mărturie a acestei realităţi atât de necunoscute şi în contradicţiile cu ideile comune despre Britania!

All-Saints-of-British-Isles-and-Ireland

Cred că de mare folos pentru cei care vor să ştie mai multe despre această istorie necunoscută şi uimitoare este cartea Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor Britanice, apărută cu binecuvântarea minunatului „Leu al Ardealului” Bartolomeu Anania, sub semnătura Vlad Benea, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ajutor pentru filmul românesc. Andrei Negoiţă Zagorodnâi şi trăirea românească… fără hotare!

26, martie, 201829, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Să lăsăm banii pe mâna mafiei politice, sau să-i dăm pentru cei care ţin în viaţă ceea ce este românesc?

american-story-123 Andrei Negoiţă Zagorodnâi,
o strălucită poveste româno-americană…
ca şi Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – fiecare cu rostul şi drumul de Dumnezeu lăsate

Andrei Negoiţă Zagorodnâi este, ca mulţi mari români, o figură uimitoare.
La o primă auzire cuvintele sale, îmbibate de catifelarea graiului moldovenesc şi de un alt accent, greu de dibuit, par să oglindească o blândeţe profundă – pentru zilele noastre, adesea – greşit sau nu? – socotită soră cu slăbiciunea. Dar Andrei Negoiţă Zagorodnâi este autorul teribilului filme 7 Cuvinte, o fereastră către eroul, martirul şi dumnezeiescul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Un film zguduitor, puternic, străin oricărei iluzii de slăbiciune a regizorului (dar şi a sufletului românesc, în general).

Născut la Iaşi, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va creşte la Bârlad, străvechea capitală a urmaşilor Scito-Sarmaţilor, Românii Berladnici, aceia care vor stăpâni o ţară paradoxală, întinsă din Codrii Carpaţilor şi până în stepele de dincolo de Nipru. Aici, la Bârlad, Andrei Negoiţă Zagorodnâi va urma şcoala primară şi gimnazială, precum şi cursurile Şcolii de Muzică. Dar, neaşteptat, după liceu se îndreaptă, cu mult succes, către medicină! Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi lucrează ca medic rezident şi, în sfârşit, ca medic generalist (chiar în Bârladul copilăriei).
Medicina îl aduce în Statele Unite ale Americii, la spitalele Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York). Dar, în acelaşi timp, urmează şi School of Visual Arts (SVA, Manhattan, New York), devenind în 2005 regizor „cu acte în regulă”.

Cetăţean american, Andrei Negoiţă Zagorodnâi este unul din oamenii pe care îi visăm, pe care ni-i dorim:
iubirea de neam fără extremisme, fără etno-filetism;
capacitate profesională unind ceea ce au mai bun România şi străinătatea – în acest caz, SUA;
Credinţa asumată firesc, fără complexe, ca mod de viaţă (un ethos pe care mulţi Români Actuali îl invidiază la alţii fără a şi-l putea însuşi).

Despre filmul 7 Cuvinte s-a scris mult; de la Cluj la Vatra Dornei, de la comentariile de pe ~~Război întru Cuvânt~~… scuze, Cuvântul Ortodox, la cele de la Familia Ortodoxă, avem destul pentru a înţelege că este un film ce trebuie văzut (dacă nu trăit). Este un film ce prezintă un episod al istoriei româneşti necunoscut multor Români şi, astfel, valoarea lui creşte. Dar dacă mai adăugăm şi interesul străinilor pentru film, înţelegem dintr-o dată că Andrei Negoiţă Zagorodnâi nu doar că redescoperă istoria – şi o istorie zguduitoare şi eliberatoare – dar şi face istorie, chiar prin filmele sale.

De aceea simt ca pe o datorie îndemnul de a-l sprijini în realizarea următoarelor sale filme.
Un sprijin la îndemână pentru fiecare: 2% din banii pe care ni-i iau politicienii pot fi îndreptaţi de noi către proiecte de valoare, către oameni de valoare! În loc să-i lăsăm corupţiei ce parazitează România, putem să-i investim în viitorul nostru, al copiilor noştri, ai Ţării.
E simplu: se descarcă formularul, se scoate la o imprimantă, se completează, semnează şi trimite. Şi astfel banii care s-ar pierde prin buzunarele totdeauna găurite ale politicii şi administraţiei ajung la un proiect minunat. Un proiect ce va aduce istoria salvării a peste o mie de copii în multe suflete, deschizând porţile pentru salvarea şi mai multor copii!
E simplu, e în puterea noastră, nu ne ia nici măcar o oră.
E dovada că putem face ceva, că putem schimba ceva în România, în lume!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Vă rog distribuiţi mai departe (daţi share), ca să ajungă la cât mai mulţi dintre noi!

Magazin DSV The Way to Vozia…

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (II). Propaganda comunistă

12, ianuarie, 201830, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am amintit faptul că falsificarea Istoriei prin incultură teologică poate avea ca punct de plecare o incultură totală – ca aceea în care se confundă termenii sociologici de „Biserică” (comunitate particulară bazată pe o spiritualitate de inspiraţie biblică) şi, respectiv, „Creştinătate/Creştinism” (ca fenomen complex ce cuprinde religii şi comunităţi spirituale de inspiraţie biblică.

Merită însă observat că asemenea cazuri de incultură folosesc, totuşi, o anumită semnificaţie, greşită dar foarte răspândită, a unor termeni teologici şi istorici. De unde provine această semnificaţie?
Poate să pară neaşteptat – deşi de la Mircea Vulcănescu sau Giuseppe Cocchiara la Petre Culianu sunt destui specialişti care au evidenţiat problema – dar aceşti termeni nu sunt întâmplători şi nu ţin de o incultură populară devenită cumva paradigmatică. Dimpotrivă, sunt de origine cultă, livrescă mai exact, şi ţin de propaganda comunistă.

Un exemplu tipic al ideilor propagandei comuniste devenite „loc comun” în civilizaţia modernă şi contemporană este basna „comunei primitive”.
Deşi mulţi plasează începutul acestei minciuni în scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels, în realitate ea începe să fie propagată încă din secolul al XVIII-lea de către o parte importantă a adepţilor Franc-masoni cunoscuţi drept „Iluminişti”. Aici intră ideea „bunului primitiv” şi a altor asemenea aberaţii, total utopice, prezentate drept „felul în care trăiau oamenii la începuturi”.
Deşi aceste afirmaţii nu au avut niciodată absolut nicio bază ştiinţifică, deşi au fost sistematic descalificate de toate descoperirile arheologice – care au dovedit că sistemele socio-economice preistorice erau ierarhice, nu egalitariene -, ele au prins la nivel larg şi sunt folosite mult şi astăzi.

Exact pe aceeaşi linie a propagandei comuniste şi franc-masonice se află şi o serie întreagă de concepte zis teologice ori zis religioase. Desigur, de blamat nu sunt în primul rând adepţii religiilor (semi-)laice de tip „masonerie” sau „comunism”, care fac propaganda convingerilor lor, oricât de iraţionale. Vinovaţi sunt cei care cred fără să cerceteze.

Aici intră inclusiv toţi acei care cred fără să cerceteze că principiul „crede şi nu cerceta” ar fi un principiu creştin, ba chiar că ar fi „din Biblie”. Amândouă afirmaţiile fiind cu totul inepte. În realitate porunca biblică – deci obligatorie pentru creştini – este aceea a discernământului, a cercetării spre a deosebi adevărul de minciună. Acest aspect este arhicunoscut celor care studiază serios Biblia şi Istoria Creştinismului, dar vine ca un şoc pentru victimele propagandei masono-comuniste, care s-au obişnuit să creadă (ceea ce este anti-creştin) fără să cerceteze.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Falsificarea Istoriei prin incultură teologică (I)

10, ianuarie, 201830, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea.

Falsificarea Istoriei are multe pricini. Dincolo de falsificarea din motive strategice – pentru promovarea unui anume punct de vedere favorabil, pentru deprimarea sau deznaţionalizarea duşmanilor etc. – există foarte multă falsificare bazată pe subiectivism, pe transformarea propriilor prejudecăţi, năzuinţe, închipuiri în criterii (absolute) şi adevăruri (absolute).
Iar unul dintre domeniile în care prejudecăţile şi închipuirile înlocuiesc foarte des rigoarea ştiinţifică şi obiectivitatea este acela al Teologiei.

Teologia are două linii principale: particulară fiecărei comunităţi de credinţă (Teologie Creştină Ortodoxă, Teologie Catolică, Teologie Baptistă, Teologie Sufită etc.) şi sociologică.
Linia sociologică a Teologiei constată felul în care se raportează fiecare comunitate de credinţă la ceilalţi şi la ea însăşi, ferindu-se de judecăţi de valoare, constatând idei şi fapte şi prezentându-le ca atare sau în contextul socio-istoric în care au apărut, s-au dezvoltat, au acţionat, au influenţat etc.

Se înţelege uşor că în analiza istorică obiectivă cercetătorul (onest) va folosi această linie sociologică a Teologiei. În lipsa acesteia nu mai rămâne loc decât pentru prejudecăţi, ceea ce obligatoriu duce la falsificarea Istoriei.

Acest fenomen, de falsificare a Istoriei din lipsa de cultură teologică este extrem de frecvent.
Originea fenomenului vine atât din existenţa unor prejudecăţi religioase tipice – ex.: pentru Catolici este obişnuit ca prin „Biserica” să se înţeleagă „Papalitatea/Adepţii papalităţii” – cât şi din existenţa unor prejudecăţi religioase cumva neaşteptate, de origine secularistă, adesea direct comunistă.

De pildă, propaganda Stângii foloseşte de câteva secole termenul de „Biserica” pentru a se referi la „clerul creştin”. Termenul este de o absurditate ştiinţifică atât de evidentă încât frizează imbecilitatea: prin „Creştini” aceeaşi Stângă înţelege pe toţi cei care se inspiră religios din Biblie, ori aceştia alcătuiesc o serie de comunităţi de credinţă adesea nu doar profund separate, ci chiar fundamental contradictorii; şi fiecare asemenea comunitate se numeşte „Biserică” (cel mai adesea „Singura Biserică Adevărată”).
Într-un asemenea context a vorbi despre „Biserica a făcut” sau „Biserica a declarat”, la general, fără a preciza CARE Biserică din sutele şi miile de „Biserici”, este delicat spus neştiinţific.
În fapt, un text ce foloseşte asemenea expresii şi o asemenea gândire este total descalificat din punct de vedere ştiinţific. Un echivalent în Biologie ar fi o exprimare de felul „plantele trăiesc în apă de mare”, „plantele iubesc umbra” sau „plantele sunt carnivore”, folosind termenul „plante” în înţelesul cel mai general, ca şi cum TOATE plantele ar fi marine, TOATE plantele ar iubi umbra, TOATE plantele ar fi carnivore.
Desigur, există şi plante marine, există şi plante sciofile, există şi plante carnivore; dar a pretinde că „aşa sunt plantele” este o formă de incultură evidentă.
La fel este şi a spune „Biserica a făcut”, „Biserica a spus”, fără a preciza despre care „Biserică” – sau grup religios – este vorba.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă