Etichetă: istorie; istoria

Despre colinde şi colindat (I)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

Gânduri triste, de început

Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).

Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.


Începuturile unei comori de suflet şi cultură

Când a apărut Colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolute. Cunoaştem însă câteva fapte ce ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiţii în vremea creştinismului primar. Adică undeva prin secolele I-III. Să vedem aceste fapte.

Întâi, avem Vechiul Testament, care spune:
„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat!” (Isaia 52.7). Şi iar: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10.15) Şi iar: „Vestiţi, faceţi cunoscută ştirea, duceţi-o până la marginile pământului! Ziceţi: Domnul răscumpără pe sluga Sa Iacov” (Isaia 48.20). Şi încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau propovădurii lucrurilor Domnului la mari şi mici încă din Legea Veche.

colindatori

Apoi avem şi Noul Testament, în care se arată lumii Răscumpărarea prin Iisus Hristos, vestirea este o temă centrală. Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini (Ioan 1.1-12; 17.17 etc) iar vestirea Lui, într-o formă sau alta, este o misiune sfântă pentru toţi cei care L-au primit (a se vedea, de pildă, Matei 5.14-16 şi I Petru 2.9). Desigur – şi de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră! – vestirea nu se face fără rânduială (I Corinteni 14.33) ci după cum este trimis fiecare (Romani 10.15).

Mergând mai departe, găsim şi multe alte mărturii.

În Învăţătura celor 12 Apostoli putem citi porunca „Fiul meu, să-ţi aduci aminte, ziua şi noaptea, de cel ce-ţi grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l cinsteşti ca pe Domnul, căci unde se vorbeşte de Domnie, acolo este şi Domnul” (IV.1). Vedem aici repetată aceeaşi cerinţă imperativă a cinstirii – într-o măsură deosebit de mare – a celor care vestesc Evanghelia. Iar Învăţătura celor 12 Apostoli mai adaugă la aceasta şi rânduieli privind cunoaşterea vestitorilor mincinoşi sau adevăraţi (XI.1-2) şi a fraţilor întru Hristos călători (XII.1-5). Dintre aceste rânduieli, demnă de amintit aici este interdicţia pentru apostolii sau proorocii adevăraţi de a pretinde bani pentru ei înşişi sau slujirea lor (XI.6 şi 12). Precizăm că aici nu este o interdicţie pentru creştinii „de rând” de a-i ajuta (şi cu) bani, ci pentru apostoli sau prooroci de a pretinde bani – interdicţie întâlnită şi la Colind în vremile mai vechi.

Lăudată este vestirea Evangheliei, prin încercările răbdate de vestitori şi prin adevărul propovăduirii, şi în Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (V.6-7; VII.6-7; XVII.1 şi 5; XLI.1-4). Şi se mai arată acolo că fiecare are propria sa lucrare în Biserica lui Dumnezeu, după cum i-a fost rânduit (XLI.2; XLIV.1-6). De asemenea, se poate vedea că unii dintre creştini aveau râvnă către vestirea Cuvântului, chiar mai mult decât era îngăduit fiecăruia, ceea ce ducea la neînţelegeri şi chiar greşeli mari.

În Epistola II către Corinteni, acelaşi autor, Sfântul Clement Romanul, aminteşte de sfinţenia mântuitoare a mărturisirii lui Hristos (III.2-3). La început sfântul aminteşte de faptele mărturisitoare, arătând folosul lor, iar mai apoi şi aceea că „neamurile, auzind din gura noastră cuvintele lui Dumnezeu le admiră ca frumoase şi măreţe; apoi, văzând că faptele noastre nu sunt vrednice de cuvintele pe care le spunem, se întorc de aici spre hulă, spunând că sunt basm şi înşelătorie” (XIII.3 ş.cl.). De asemenea, în această scriere, sfântul porunceşte şi: „noi, cei neînţelepţi, să nu ne simţim jigniţi, nici să ne supărăm, când cineva ne sfătuieşte şi ne întoarce de la nedreptate la dreptate” (XIX.2).

În Epistola lui Barnaba găsim iarăşi lauda Cuvântului lui Dumnezeu şi propovăduirii Acestuia (XVI.9-10). Se porunceşte aici „să iubeşti ca lumina ochilor tăi pe orice om care-ţi vorbeşte Cuvântul Domnului” (XIX.9).

Sfântul Ignatie Teoforul fericeşte pe efeseni pentru ascultarea de Învăţătura lui Hristos şi ferirea de vestitorii cei mincinoşi (de pildă la Efeseni IX.1-2). Şi, printre alte cuvinte de învăţătură, adaugă şi pe acela despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi continuă cu un adevărat imn pentru steaua care s-a arătat la Naşterea Domnului (Efeseni XIX.2-3) – mărturie a evlaviei cu care se cinstea această zi a Naşterii încă din primul secol creştin. Ca şi cei pe care i-am amintit mai sus, şi Sfântul Ignatie porunceşte ferirea de vestirea mincinoasă şi laudă şi cere cinstirea celor care au vestit şi vestesc Evanghelia (ca, de pildă, la Filadelfieni V.2, VI.1-3, IX.1 sau Smirneni  VIII.1, X.1-2, XI.2, XII.1 etc).

Fără a lungi mai mult cuvântul, putem spune că în mai toate scrierile Părinţilor Apostolici, care au trăit în secolele I-II, se găsesc asemenea învăţături despre vestirea Evangheliei şi cinstirea vestitorilor, despre ferirea de proorocii şi vestitorii mincinoşi precum şi criteriile de demascare a acestora. Toate acestea se regăsesc în întregime în rânduielile după care se alcătuiau şi trăiau cetele de colindători.

Însă, pentru a înţelege cu adevărat ce au fost pentru Români Colindul şi colindele, ar trebui să vedem satul românesc, din secolele creştinismului primar şi până astăzi. Martiriul Sfântului Sava de la Buzău, scris în secolul IV de Sfântul Vasile cel Mare – contemporan cu sfântul buzoian – are în sine o descriere mai mult sociologică a satului în care trăise mucenicul. Se vede acolo viaţa familiilor creştine, înrudite între ele, temelia vieţii rurale, dar şi a familiilor păgâne – de origine străină multe, dar deja înrudite cu cele autohtone. Acestea din urmă lucrează ca o interfaţă a satului cu autorităţile migratorilor păgâni, în spatele acesteia desfăşurându-se oarecum adăpostită vieţuirea întru Hristos a ţăranilor şi ciobanilor români. Imagini asemănătoare aflăm în versurile dedicate de Paulin de Nola Sfântului Niceta de Remesiana. În provinciile mai ocrotite de cotropirile migratoare, ca de pildă în Dicia (Dobrogea) Sfântului Ioan Casian, viaţa creştină înglobează deja întreaga societate, aşa cum mărturiseşte chiar acesta în amintirile sale despre pământul în care s-a născut şi a crescut. Şi într-o parte, şi în alta, legăturile dintre sate sunt în primul rând cele ale Credinţei şi înrudirii, două puteri ce au definit satul românesc până în vremuri foarte apropiate. Le mai întâlneau încă folcloriştii din secolul XIX, sau sociologii şi etnologii care colindau Fundul Moldovei şi alte ţinuturi româneşti în secolul XX. Se mai pot găsi, pe ici pe colo, chiar şi acum, la început de secol XXI, aşa cum le-am întâlnit chiar noi, în Munţii Buzăului de pildă – Comuna Lopătari. Aceleaşi legături prin Biserică şi înrudire lucrează acolo şi astăzi, mai presus de celelalte legături pe care autorităţile absurd-centralizatoare, reformele agrare şi impusele schimbări economice au încercat să le statornicească (spre pieirea culturii noastre naţionale străvechi).

Din vremurile mărturiilor înşiruite mai sus – Martiriul Sfântului Sava şi amintirile Sfântului Ioan Casian – şi până de curând viaţa omului era departe de a fi uşoară. Apăsarea se făcea în mii de feluri: migratori, boli, grindine şi secete, războaie şi inundaţii, turme, ciurde şi cirezi de ierbivore sălbatice, fiare şi stăpâniri jecmănitoare, hoţi şi negustori înşelători – toate se amestecau în fel şi chip, ispitind răbdarea şi puterile creştinilor, singurii ce rezistau unei asemenea vâltori nesfârşite.

Mircea Eliade spunea:

„De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din «neamurile cele mai numeroase din lume» şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi «vicisitudinile istoriei» au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi, cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.
Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora”.

Şi totuşi, dincolo de toate aceste suferinţe, lupte, munci istovitoare, Românul se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat şi, mai mult decât atât, se identifica, într-un fel, cu Acesta. Se identifica, de fapt, cu proorocii Acestuia, cu cei care Îl slujiseră când a venit ca Om în lume, se identifica şi cu cei care L-au slujit după aceea. Suferea cu El, murea cu El, învia cu El. Ceea ce, în multe locuri, se mai întâmplă şi astăzi. În toată această bătălie neîncetată pentru o viaţă omenească singura eliberare adevărată a oamenilor era Evanghelia, Vestea cea Bună, era lumina lină a cântărilor şi cuvintelor sfinte, era bucuria unirii oamenilor în Dumnezeu şi mângâierea sfintelor slujbe. Dimensiunea creştină a vieţii a fost miracolul istoric de care s-au uimit atâţia şi care a dat Românimii puterea nu doar de a rezista în istorie, ci şi de a rezista zidind, sub toate vâltorile prin care a trecut, o cultură populară profundă, a cărei adâncime încă nu este, de prea mulţi, nici măcar bănuită.

Iar una dintre luminile cele mai mângâietoare pe care Evanghelia le-a adus Românilor din vechime a fost chiar Naşterea Domnului. Cât Îl apropia pe Dumnezeu de sufletul obijduiţilor această Naştere! Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la răsărit, cuvintele proorocilor – toate Îl mărturiseau pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi şi toate celelalte – acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi Românii le îndurau, zi de zi. Oameni ai suferinţei, unii înaintea cărora să îţi întorci faţa, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă, asemenea lui Hristos Iisus (Isaia 53.1-12), Românii se regăseau întru totul în loviturile şi lipsurile şi încercările îndurate de Fiul lui Dumnezeu. Şi primeau, din această regăsire, puterea de a merge mai departe, aşa cum şi El a mers, pentru a se bucura apoi, alături de El, în Împărăţia cerurilor (Matei 8.11; Luca 14.15 etc). La fel simţiseră şi la fel trăiseră, la vremea lor, şi proorocii, apostolii şi ucenicii lor şi nenumăraţi alţi oameni sfinţi. Folclorul românesc vechi – sau cultura profundă veche românească – a ieşit din această cunoaştere trăită a Evangheliei. Vechiul şi Noul Testament s-au împletit în sufletul românesc, adăugându-şi fără părtinire şi cele ale pământului rânduit de Dumnezeu ca lăcaş pentru Neamul Românesc în această lume.

Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindatul tradiţional românesc vom găsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii Creaţii. Gospodăria, familia – împreună şi fiecare în parte –, câmpurile şi dealurile, munţii şi pădurile, râurile şi marea – tot ceea ce există ia parte la binecuvântarea şi lumina Naşterii Domnului.

Am amintit mai sus despre mărturia Sfântului Ignatie Teoforul. Bătrân, foarte bătrân, cel care fusese odată purtat în braţe chiar de Iisus Hristos, episcopul antiohian vorbea cu drag şi evlavie despre „fecioria Mariei, naşterea lui Hristos din ea şi moartea Domnului” pe care le numeşte „trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu” (Efeseni XIX.1). Şi cântă Domnului astfel:

Dar cum s-au descoperit veacului [aceste taine]?O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi tulburare mare a fost. De unde noutatea aceasta, că steaua ne se aseamănă cu celelalte stele? Atunci orice magie s-a nimict şi orice legătură a răutăţii a pierit, neştiinţa s-a risipit iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu S-a arătat în trup omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de dumnezeu şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii. (Sfântul Ignatie Teoforul, Efeseni XIX.2-3)

Cântarea vechi-testamentară este îmbogăţită, iată, în trăirea Bisericii primare, cu imnuri închinare noilor fapte minunate ale lui Dumnezeu. Acest imn este nu unul cântat în Biserică – deşi erau şi astfel de imne creştine – ci unul scris într-o epistolă, ceea ce arată folosirea poeziei creştine şi în afara cadrului strict liturgic. Nu vom vorbi aici despre „Liturghia extinsă”, ce cuprinde întreaga Creaţie. Ne mărginim doar a arăta că sunt mărturii ale cântărilor închinate Naşterii Domnului din primele veacuri creştine, ba chiar din secolul I, cântări ce nu „locuiau” doar în lăcaşurile de cult, şi trăiau şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele a creştinilor. Iar dacă tracii „erau iubitori de muzică” înainte de Hristos, cu cât mai mult au iubit aceste cântări tracii creştinaţi?

Din asemenea imne şi cântări ale creştinilor din primele veacuri au izvorât şi colindele, precum şi multe dintre rânduielile ce alcătuiau Colindul până acum un veac. Prin Colind Românii se făceau contemporani şi părtaşi Naşterii Domnului, care nu că fusese odată, ci era mereu, în fiecare an. Prin Colind Românii câştigau parte cu Apostolii, Proorocii, Îngerii şi Păstorii care, fiecare în rândul său, mărturisiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Căci scris este, „cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte” (Matei 18.5) şi „cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cine primeşte prooroc în nume de prooroc plată de prooroc va lua, şi cine primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va lua. Şi cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10.40-42).

Aşa cum am spus, nu sunt dovezi absolute pentru apariţia Colindului. Nu avem un document care să spună „iată, au început creştinii să facă aceasta”. Avem aici însă tot cadrul care defineşte Colindul ca sistem de trăiri, obiceiuri şi artă creştină.

Avem aici imne direct legate de Naşterea Domnului încă din primele secole, imne cântate şi în afara lăcaşurilor de cult. Avem aici slăvirea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu şi lauda adusă vestitorilor. Avem aici şi convingerea că propovăduirea Evangheliei este o binecuvântare pentru toţi care o primesc, ba chiar şi pentru întreaga fire (Romani 8.19-23). Avem şi porunca feririi de propovăduitorii mincinoşi, ba chiar şi osândirea celor ce se poartă făţarnic faţă de Cuvântul Domnului şi minunile pline de putere şi aducătoare de bucurie ce însoţesc propovăduirea Dreptei-credinţe (a se vedea, ca pildă, şi Faptele Apostolilor 5.1-6). Avem cete – felurite! – de bărbaţi care vestesc Naşterea Domnului şi celelalte ale Evangheliei. Îngeri, păstori, magii-crai, prooroci – prin Dreptul Simeon şi Ioan cel din pântecele Elisabetei – ba chiar şi femei ce însoţesc lucrarea şi vestirea – Maica Domnului, Elisabeta, Proorociţa Ana etc. Avem tradiţia tracică a cântărilor sfinte, care se întâlneşte

Într-un cuvânt, aşa cum am mai spus, avem aici tot cadrul, tot sistemul de sisteme care alcătuia cândva Colindul românesc. Este mai mult decât firesc să înţelegem că aici şi astfel s-a născut Colindul: în primele secole creştine, la strămoşii noştri care au primit şi trăit Evanghelia.

(va urma)

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Vom muri şi vom fi liberi…

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Sunt, deja, douăzeci şi opt de ani de la marele Decembrie 1989… Am atâtea amintiri şi gânduri!

În 1987, în vacanţa de vară dintre Gimnaziu şi Liceu aveam timp liber. Intrasem la MF3 ca să-i fac în ciudă dirigintei care spunea că nu pot intra acolo, scăpasem, deci, de groaza examenului de admitere la liceu.
Dar am găsit, pe lângă un centru de colectare a hărtiei (3R, pentru cine ştie…), ceva care m-a fascinat: un teanc de cartele perforate, netede, albe (pe partea netipărită), exact de mărimea manifestelor din filmul „Pistruiatul”.
Le-am luat aproape fără să-mi dau seama şi le-am dus repede acasă, profitând că toată lumea se ascunsese de căldură.

„Ce sunt astea?” – mă întreabă Radu, fratele meu mai mic.
„Manifeste!” – îi spun eu încântat.
Şi ne apucăm să le scriem, cu litere de tipar, pe unele „Jos Ceauşescu!”, pe altele „Jos Comunismul!”, pe altele şi una, şi cealaltă. Şi pe multe am adăugat textul vechi „Citeşte şi dă mai departe!”

După ce am scris şi am scris până ne-a durut mâna, i-am zis:
„Băi, e o prostie! Dacă aveam vreo maşină de tipărit, ceva, puteam să scriem şi frumos, şi mai mult. Aşa, cine o să citească? Poate îi mai şi arestează ăştia pe părinţi şi ne trezim la orfelinat…”
Pe scurt, l-am convins că e o prostie şi trebuie să aruncăm manifestele. Până atunci, le-am ascuns să nu le găsească părinţii.

Peste o săptămână sau două le-am luat pe furiş. Calculasem o oră la care miliţienii nu erau de văzut pe nicăieri, la care cei care nu erau în vacanţă erau la muncă ori la lucru. Şi am pus manifestele pe bănci, prin staţii şi parcuri, încercând să fac un arc de cerc având centrul exact invers faţă de cartierul meu.

Nu s-a întâmplat nimic.
Nu m-a prins nimeni, nu am auzit discuţii pe temă, nimic.
A fost un fleac, o copilărie.
Doar că pentru asta am fi putut plăti cu viaţa, sau mai scump decât atât, nu doar eu, ci şi ceilalţi din familie. Pentru că era „Epoca Ceauşescu”, iar asemenea lucruri se pedepseau; adesea cumplit.

Decembrie 1989 a venit cu aşteptări şi dezamăgiri.
Eram acum în clasa a XI-a la „Industrial 36” (azi Colegiul Ion Creangă din Bucureşti) şi sufeream alături de ceilalţi Români tristeţea „Congresului PCR” ce îl confirmase pe Ceauşescu şi politica lui, fără nicio îmbunătăţire.
Eram foarte mulţi cei care nădăjduiam într-o schimbare, fie şi cât de mică.
Măcar să lase Nicolae Ceauşescu locul lui Valentin (nu Nicu’, era urât de toţi cei care ştiau câte ceva despre el şi abuzurile lui). Să înceapă o minimă perestroika şi la noi. Să se anunţe: „Datoriile au fost plătite de mult, am terminat şi alte proiecte, mai slăbim puţin şurubul!”. Să nu mai fie alimentarele pustiite, cozi uriaşe la lapte, iaurt şi pâine. Să nu se mai certe la coadă – sau chiar bată la coadă – oamenii pentru o bucată de brânză ori pentru hârtie igienică.

(Îmi povestea tata cum a văzut o scenă profundă: oamenii se băteau, la propriu, la coadă la hârtie igienică. Pe trotuar, un copil îi privea plângând în hohote şi rugându-şi tatăl „hai să plecăm, te rog să plecăm!” Dar tată-l îl ţinea de umeri, silindu-l să privească: „Nu! Uită-te şi ţine minte! Uită-te şi ţine minte!”
Acel tată avea dreptate!
Atât de uşor au uitat oamenii toate răutăţile acelor ani!)

Când am auzit ce se întâmplă la Timişoara, am ştiut că trebuie să fac ceva!
Dar ce?
Securitatea, informatorii acesteia şi miliţienii controlau totul, stăpâneau totul.
Ce puteai face?

Manifeste!
Mi-am adus aminte de încercarea din urmă cu doi ani şi ceva… „Poate că acum ar avea efect!” – m-am gândit eu.
Am încercat să fiu prudent şi eficient. Mai aveam o lună până la 17 ani…
„Trebuie să fie un loc în care este multă lume. O fabrică sau o uzină.” La IMUAB (unde făcusem practică în trecut) era o pază strictă, la Steaua Roşie (unde făceam practica acum), dădusem de destui comunişti convinşi ca să nu am nădejde că se poate face ceva.
Mi-am zis că poate ar merge IOR-ul, unde se duceau mulţi liceeni la practică.
Dar poţi strecura manifeste acolo şi le poţi împărţi?
M-am gândit să fac o vizită de încercare.

Am luat rata de dimineaţă, m-am amestecat printre liceenii care mergeau acolo, am dat banu’ pentru şofer…
Am intrat pe poartă la grămadă, împreună cu ceilalţi.
Deja, ceva nou!
Faţă de paza obişnuită, acum erau un fel de „gărzi patriotice”, cu AK-47 pe umăr, alături de care stăteau un fel de civili cu o aură foarte întunecată. „Securiştii!” – mi-am zis.

Pe măsură ce înaintam elevii se opreau în halele lor. Doar că totul era mult mai controlat decât înainte, de această dată chiar erau oameni (muncitori? tehnicieni? securişti?) care se ocupau de ei şi îi ordonau.
Am rămas singur şi am mers înainte, trecând prin două hale.
Am luat de jos un fel de rest de sticlă – sau aşa ceva – cenuşiu în interior dar de un sidefiu frumos la suprafaţă. Erau grămezi întregi la gunoi şi ştiam că sunt copii care se dau în vânt după ele.

Când am intrat în a treia hală, doi bărbaţi au ieşit din umbră:
„Ce faci aici?”
În spate se iviseră alţii, i-am auzit fără să mă întorc. Nici n-aş fi încercat, trebuia să par cât mai copil, cât mai naiv.
„Păi… eu… ”
„Ia vino!”, s-a răstit acelaşi la mine.

I-am urmat, cu un fel de negură în faţa ochilor: urmau arestarea, bătăile şi celelalte despre care auzisem atâtea?
Pe drum, prin hale, oamenii ne priveau doar cu coada ochilor, nimeni nu îndrăznea să se uite la noi.

Am fost dus într-o cămăruţă de lângă intrare.
O măsuţă, un telefon (din acela cu disc, fir, receptor etc., pentru cei care nu ştiu cum erau pe atunci telefoanele).
„Scoate tot ce ai în buzunare!” mi-a spus acelaşi, aşezându-se pe scaun în faţa mea.
Două gărzi cu AK-urile erau în cameră, una într-un colţ, cealaltă spre uşă. Chiar şi al doilea bărbat era în picioare.

Am scos o batistă nu nouă, dar nici folosită, câţiva lei (cât să-mi ajungă de întoarcere, calculasem eu), o bilă de sticlă (de la un joc numit, neaşteptat, „bile”) şi bucata sidefie luată de pe jos. Am rămas uitându-mă la ea, vinovat, ca şi cum ea ar fi fost cea mai mare ameninţare şi dorinţă, totodată.

„Ce cauţi în întreprindere?” – m-a întrebat, după ce a cântărit din ochi ceea ce avusesem în buzunare şi acum era pe măsuţă.
„Ăăă… păi, după o fată…” – am zis eu ruşinat, uitându-mă puţin la el, apoi iar la bucata de deşeu de sticlă.
A arătat-o cu degetul:
„Şi asta ce-i?”
„Păi era la gunoi!” – am încercat eu să mă apăr, uitându-mă la el cu cea mai naivă şi ruşinată figură pe care o puteam face. „N-am furat-o! Era la gunoi!”
S-a strâmbat:
„Şi l-a ce-ţi trebuie?”
Am plecat puţin capul:
„Păi… e frumoasă!”
Şi, după o clipă, ca şi cum aş fi găsit pe cine să dau vina:
„Le place la copii!”
(Încercam să mă port ca şi cum aş fi fost un copil de grădiniţă, era singura idee care îmi venise în minte…)
Celălalt „civil” a râs foarte scurt, mi-a dat o palmă peste cap şi a ieşit.
Am tresărit „speriat” – mă aşteptasem la o lovitură, dar, ce-i drept, la una zdravănă – şi l-am privit, „îngrijorat”, cum pleacă.
Cel care stătea s-a uitat o vreme la mine şi la lucruri, apoi a ieşit şi el, urmat de garda dinspre uşă.

Am stat acolo, în picioare, cam o oră.
I-am văzut pe geam trecând într-o parte şi în alta, stând de vorbă la o ţigare, apoi plecând iar.
Mă clătinam de pe un picior pe altul, mă uitam pe furiş la garda aflată în colţ şi îmi repetam în minte imagini de la grădiniţă. Încercam să joc rolul de copil speriat, prins când a făcut o poznă pe care o crede mai grea decât e.

Într-un târziu, a intrat cel care ieşise primul şi mi-a făcut semn:
„I-aţi lucrurile!”
Am luat monezile şi batista, mi-am îndreptat mâna spre deşeul din sticlă, apoi mi-am tras-o înapoi, privindu-l speriat.
„Ia-o!”, mi-a făcut semn dispreţuitor.
Am ştiut atunci că am scăpat… dacă nu mă dau de gol în ultima clipă.
Am băgat-o în buzunar.
„Măi, băiete!” mi-a spus unul dintre ei, „nu mai umbla hai-hui, că o păţeşti rău! Stai acasă şi aşteaptă-l pe Moş Gerilă!”
A râs, iar eu am ieşit pe poartă, sub privirile celor care o păzeau.
Doar sub privirile lor?

Când a venit rata şi i-am dat şoferului dreptu’, încă rulam în minte imagini de la grădiniţă. Dar în afară de şofer nu era nimeni în autobuz. Nu îndrăzneam să râd. Iar când am coborât – la câteva staţii de casă -, nu-mi mai venea să râd. Uşurarea că scăpasem fusese înlocuită de tristeţe, frustrare, deznădejde. Mi-am dat seama că nu am ce face, că un sistem uriaş, care ţinuse o ţară în robia atâţia ani, se alarmase de ceea ce se întâmplase la Timişoara şi era gata să prevină orice altă „supărare”…
Eram ateu, nu mă gândeam la vreo intervenţie divină sau la vreo întorsătură neaşteptată a lucrurilor. Eram condamnaţi la Comunism şi Ceauşism, eram într-o puşcărie păzită de Securitate şi asociaţii ei.

Dar a venit, curând, prima greşeală: Ceauşescu a dat un comunicat despre Timişoara!
Ceea ce, pe de-o parte, confirma veştile de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. (De unde aveau veştile din Timişoara? Mă tot întrebam cu de află acele lucruri de acolo, de pe stradă. Mă gândeam la un spion ce transmite scurt, să nu fie detectat, mesaje în Morse, ori alte mijloace…)
Iar, pe de altă parte, arăta că se tem; el, sistemul, se tem de oameni, de mişcarea lor.
Poate că mai era o nădejde, totuşi!

Apoi a venit a doua greşeală:
s-a anunţat pentru joi (21 Decembrie 1989) un mare miting de susţinere a Partidului şi Conducătorului…
„Mulţi oameni la un loc? Foarte mulţi oameni la un loc? Păi e de ajuns să înceapă câţiva să strige şi…”
Am început să sper. Şi eu, şi tata, şi mama, şi alţii. Poate…

Joi ne uităm la miting, la televizor.
Pe tata nu îl convocaseră la miting, era acasă, mama era la lucru.
Ceauşescu ţine un discurs de lemn, ca de obicei, la care adaugă nişte anunţuri de mini-mărire a salariilor, sume care nu doar că erau mici, nu doar că sunau ca o ieftină încercare de mituire, dar cu magazinele goale erau egale cu zero.
Vorbeşte, vorbeşte, noi suferim şi aşteptăm scânteia.
Către sfârşit, se aude vag un zgomot, iar Ceauşescu cere linişte… apoi se întrerupe transmisiunea „din motive tehnice”.

Tata este dezamăgit, i se pare că nu se mişcă nimic.
Eu ies afară, convins că întreruperea emisiunii înseamnă că se întâmplă ceva.
Iau tramvaiul, cobor în centru.
De luni, mi se pare, se declarase stare de necesitate sau aşa ceva, iar existenţa unor grupuri mai mari de trei persoane era interzisă. (Făceam haz cu amar, pentru că cele mai multe familii aveau măcar doi copii – noi eram patru – deci însemna că familia nu poate merge împreună nicăieri.)

Dar oamenii tindeau să se adune, tindeau să sfideze ordinul.
Când treceau patrule de miliţie se răsfirau puţin, apoi se adunau iar, parcă întâmplător. Nu eram foarte mulţi, dar mergeam toţi în sus, către Universitate.
Pe marginea Dâmboviţei dinspre Piaţa Unirii mă opresc. Mă uit la Casa Poporului. Nu se vedea nimic limpede, în afară de grupuri de miliţieni şi soldaţi mergând către ţinte necunoscute. Patrulau? Nu mai ştiu. Eram înecat de emoţie, simţeam că regimul neclintit până ieri este tulburat.

Urc mai departe. Deja la Cocor era multă lume. Şi striga! „Jos Ceauşescu!”, „Jos Dictatura!”.
Unii, mai puţini, „Jos Comunismul!”
Se vorbea LIBER!
(Nu aveţi cum să ştiţi cum este să vorbeşti LIBER după ce „totdeauna” – pentru tine, cel puţin – CENZURA A FOST LEGE, decât dacă aţi trecut prin aşa ceva.)
Unii spuneau: „Să nu strigăm „Jos Comunismul!”, încă. Să cadă Ceauşescu şi după aia!”
Se discuta. Liber.
Despre dictatura lui Ceauşescu, despre ticăloşia Sovieticilor faţă de România, despre răutatea Comunismului, despre suferinţele din Basarabia şi celelalte părţi româneşti ocupate… Se discuta LIBER…

Era de necrezut! Chiar poţi fi liber!
Se discuta, se striga. Liber.

Eram ateu. La Universitate, cineva a strigat „Fraţilor, să ne rugăm!”
Eram ateu, dar mi-au venit lacrimi în ochi: Rugăciunea era interzisă!
La noi în cartier, printre înjurături, trafic de electronice şi altele, printre jocuri şi bătăile între clase, străzi sau găşti, se strecura uneori un popă bătrân, într-o reverendă uzată.
Îi spuneam „Săru’mâna, părinte!”, toţi, doar ca admiraţie pentru curajul de a fi în reverendă într-o lume a Comunismului. Ştiam ce riscă. (Cei de astăzi nici nu visează cum au fost torturaţi şi prigoniţi preoţii, cum le erau bătuţi copiii, cum le erau daţi afară din şcoli, de câte umilinţe şi greutăţi aveau parte… dacă nu erau omorâţi.)
M-am trezit în genunchi, acolo al Universitate, alături de mii şi mii de tineri, de „copiii Partidului”, cum ne numeau unii.
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iară nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin!”

M-am ridicat în picioare plin de valuri de bucurie: strigam împotriva lui Ceauşescu, strigam împotriva Comunismului, vorbeam liberi, ne rugam liberi! Puteam muri, eram fericit, eram liber! Eram liberi!
Şi ştiam că urma să fim ucişi.

Toţi eram siguri că Securitatea filmează, că va urmări fiecare chip.
Ştiam, cel puţin unii, că peste o jumătate de milion – de fapt aproape un milion – de Români muriseră în puşcăriile şi lagărele comuniste.
Ştiam că asta ne aşteaptă.
Unii chiar îşi doreau această moarte, cât mai repede, alţii îşi doreau să lupte cât mai mult înainte să vină…
Atunci am înţeles, cumva, că eşti liber doar dacă eşti pregătit să mori pentru libertate. Că sunt multe lucruri mărunte în care poţi ceda, poţi face compromisuri, dar sunt câteva lucruri pentru care merită să mori.
Atunci s-a născut în noi
Vom muri şi vom fi liberi!

crucea-manafului

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pentru o seară frumoasă… Sus inima Români!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pentru o seară frumoasă, în care să adunăm puterea de a trăi româneşte!
Mircea Rusu Band – Sus inima Români!

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

 

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvani, cerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţite. Cervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilă, ecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluitului, cerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepa, cerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pace; doar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţi, lance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursul, lupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

România Străveche. O lumânare arzând în furtună

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Troiţa Maicii Tatiana

În lumea veche românească toate, de la plante până la cuvânt şi rostire, aveau un loc şi rosturi pe care greu le poate înţelege gândirea secularizată, comunistoidă, a vremurilor noastre. Era o lume, o cultură a duhului, într-un înţeles pe care greu îl poate pătrunde omul actual. O lume, o cultură, în care dragostea faţă de Creaţie îmbrăţişa înţelept şi într-o subtilă şi bogată ierarhizare tot ceea ce exista, de la dobitoace (animalele domestice) şi fiare (animalele sălbatice) până la ceruri şi ape. Era o lume de o mistică profundă, în care lumina Adevărului ajuta la o vedere atât de deosebită a lucrurilor, încât astăzi multora li se pare de basm. Dar ce este mărturisită prin zeci şi sute de mii de documente, prin vieţile a milioane şi milioane de Români, printr-o limbă în care şi lumea  este lumină (căci lume vine, ca şi lumină, din lumen, căci prin lumină şi de către Lumină a fost creată lumea).
Mistica ce însoţea România Străveche este batjocorită, de peste două secole încoace, de „interpretări” masonice – de parcă Străbunii ar fi fost masoni – şi „intelectualiste”, fără nicio legătură adevărată cu ceea ce a fost. Se fac sforţări uriaşe de a se păgâniza cele mai creştine trăiri, de a născoci o lume pseudo-românească, străină şi deznaţionalizantă, care să înlocuiască în conştiinţa celor de astăzi moştenirea Străbunilor. Această lucrare de înstrăinare a ţintit şi ţinteşte mult toate laturile ştiinţei vechi româneşti, o ştiinţă profundă, a crugurilor, a unei legături strânse, organice, extrem de complexă, cu Creaţia.

Incultura comunistă, voluntară la unii corifei, involuntară dar asumată la uriaşa majoritate a adepţilor, nu poate integra cunoaşterea şi iubirea firii – sau naturii – în gândirea creştină.
Chiar şi mărturiile despre rugăciunile care au însoţit culegerea plantelor – rugăciuni între care Tatăl nostru, Împărate ceresc şi Cuvine-se cu adevărat ocupau, alături de Psalmi, locurile de cinste – sunt ignorate. Sau, şi mai urât, declarate „practici păgâne peste care s-au suprapus influenţe creştine”, conform gândirii comuniste indicate de Karl Marx şi alţi ideologi de aceeaşi factură. Stupiditatea de a crede că foloseşte „o arhitectură grecească” cel care foloseşte în arhitectură coloane – existente, de altfel, în toate culturile vechi ale lumii, fie că sunt numite stâlpi sau altfel – este des întâlnită, chiar şi la oameni care ar trebui să cunoască particularităţile acestor elemente. Stâlpi sau coloane au folosit nu doar Egiptenii, Grecii şi Romanii, ci şi, în paralel, anterior şi independent de ei, şi Etruscii, Tracii, Chinezii, Aztecii, Toltecii etc. A declara orice folosire a coloanelor sau stâlpilor în arhitectură drept „influenţă grecească” sau „moştenire grecească” este cel puţin stupid. La fel este şi cu declararea oricărui gest ritual drept „influenţă/moştenire păgână”, eventual cu „suprapunerea unor influenţe creştine” – prejudecată absurdă, tipică pentru masono-comunismul intelectualismului românofon.
Este evident că practicanţii de medicină tracică, romană, scitică, celtică, han, ainu, tuvană, aborigenă etc. foloseau ori folosesc rugăciuni. Orice om conştient de existenţa unor forţe/persoane superioare, transcendente, va face rugăciuni pentru a avea ajutorul sau măcar simpatia ori neutralitatea acestora. Practica nu este în sine creştină, şamanică, animistă, budistă, islamică, mozaică etc., este o practică mistică, general umană. La fel sunt numeroase alte practici mistice, al căror rost, a căror valoare nu ţine de formă, ci de fond. Iar atribuirea se face după intenţia şi credinţa săvârşitorului, nu după prejudecăţile ideologice şi fanteziste ale unora şi altora.
Sunt, toate acestea, principii fundamentale de etnologie, folcloristică, istorie etc., încălcate sistematic de ideologi şi impuse astăzi de regimul politic. Impunere foarte concretă, realizată prin popularizarea lucrărilor ce corespund ideologiei neo-comuniste, prin sprijinirea sistematică a autorilor ce corespund aceleiaşi ideologii, prin sabotarea sistematică a autorilor ce nu corespund sau, „mai rău”, contrazic ideologia oficială, prin denigrarea sistematică a oricăror sisteme de gândire, analiză, cercetare etc. real independente şi a adepţilor/promotorilor acestora etc., etc.

Este de observat pe această linie că în timp ce sisteme educaţionale străine au fost acceptate oficial şi au adevărate reţele în Republica România, nu există nici măcar o reţea a vreunui sistem educaţional tradiţional românesc. Şcoala Muncii, a lui Simeon Mehedinţi, rămâne un vis; la fel şi alte sisteme, inclusiv unele folosite cu bine vreme de multe sute de ani. Şcolile mânăstireşti ortodoxe româneşti, cu specificul lor complex, care au mers până la vârfuri precum Academia Domnească de la Putna a lui Ştefan cel Mare şi urmaşilor săi, ori Şcoala Paisiană de la Neamţ, sunt o pildă a acestor sisteme tradiţionale blocate de autorităţi. Evident, fără ca asemenea blocaje să existe faţă de cele mai „experimentale” sisteme străine.
Este o practică tipică, manifestată în toate domeniile vieţii.
Un român care posteşte pentru că este ortodox va fi atacat chiar de către colegii de şcoală, muncă sau antrenament, conform practicii comuniste; cel care posteşte pentru că este catolic sau protestant va fi cel mult privit ciudat, mai curând cu interes, cel care posteşte pentru că este musulman, mozaic, budist sau adept al altui sistem străin va fi admirat. Gestul este acelaşi, reacţia diferită; şi diferenţa este dată de condiţionarea ideologică. O condiţionare ce denigrează categoric tot ceea ce este românesc, în general, dar în mod special ceea ce este românesc şi ortodox.

Încă dinainte de Karl Marx a existat o identificare, strict fantezistă, dar astăzi bine imprimată în mentalul colectiv, între „epoca primitivă” şi „comunism”. Minciuna după care „omul primitiv” trăia într-o formă de comunism, în care „bunurile erau comune”, a prins şi este crezută de foarte multă lume. Firea lucrurilor arată că nu există aşa ceva; nici animalele nu trăiesc după asemenea principii, cu atât mai puţin oamenii. Societăţile primitive – aşa declarate de ideologi -, de la triburile amazoniene la cele aleute nu practică şi nu au practicat proprietatea comună mai mult decât aşa-zisele societăţi avansate. A încerca să iei arcul cu săgeţi al unui vânător „primitiv” din Amazonia doar pentru că „ai nevoie de el atunci, iar el nu” se poate solda foarte uşor cu moartea. Fără a intra în amănunte, putem consemna că aşa cum în ţările capitaliste există proprietate comună – mai largă sau mai restrânsă – asupra unor proprietăţi, mijloace de producţie etc., la fel se întâmplă şi în societăţile aşa-zis primitive. Acumularea averii este un fenomen prezent în toate etapele istoriei, iar „comunismul primitiv” (de unde şi propagandistica denumire „comuna primitivă”) este o născocire făcută fără nicio bază ştiinţifică, dar propagată sistematic vreme de sute de ani. Până când a ajuns să fie adoptată drept adevăr de foarte multe victime ale îndoctrinării comuniste.

Pe exact aceeaşi linie a îndoctrinării comuniste se află şi abordarea Culturii Româneşti Vechi.
În secolele XVIII-XIX formele vechi masono-comuniste practicau o adevărată nimicire a culturii populare româneşti.
Nu încetăm să amintim faptul că printre „binefacerile regimului fanariot” s-au numărat reformele politice reluate în Republica România de după 1989, incluzând un dement număr de taxe, de la fumărit la darea pe uşi şi ferestre. Toate aceste taxe au fost reintroduse – cu denumiri modernizate – şi sunt plătite şi astăzi.
La fel a fost reintrodusă prigoana sistematică împotriva culturii şi limbii române, împotriva şcolii româneşti. Şcolile mânăstireşti şi parohiale asiguraseră vreme de multe secole nevoile sistemice educaţionale, dar şi contactul între culturi străine şi cultura română. De la „oamenii de cancelarie” ai boierilor şi administraţiilor locale până la ţăranii români dornici să ştie mai multe, nenumăraţi au fost cei care au beneficiat de aceste şcoli. Fanarioţii au încercat fie închiderea lor, fie transformarea lor în centre aflate sub conducerea unor oameni de-ai lor, care să promoveze o cultură greco-masonică, păgână, străină Românilor din toate punctele de vedere. Doar scăderea treptată a puterii acestui regim a permis Sfântului Paisie Velicicovschi să poată dezvolta explozia de cultură ortodoxă – şi românească – din mânăstiri, explozie culturală pe care aveau să o oprime peste câteva decenii, inclusiv manu militari, politicienii masoni ajunşi la putere în Moldova şi Muntenia.
În osanalele ridicate „reformelor fanariote” se trece sub tăcere faptul că sub mult-lăudaţii „reformatori” Mavrocordaţi populaţia Moldovei a fost nimicită în proporţie de cca. 65%, în vreme ce în Muntenia aceiaşi „binefăcători” au nimicit 75% din populaţie (după datele raportate în Germania şi Franţa de agenţii străini aflaţi în cele două Ţări Româneşti). La fel cum se trece sub tăcere şi astăzi faptul că „reformele politice” de după 1989 au nimicit între 20 şi 50% din populaţia României (suntem în mijlocul evenimentelor, sursele încă sunt neclare).
În laudele ridicate „binefacerilor fanariote” se trece sub tăcere faptul că Românii erau torturaţi să plătească dări cumplite, ajungând să fie închişi pentru datorii sau să fugă din Ţară spre a scăpa cu viaţă. Ceea ce se întâmplă şi astăzi.

Ne oprim aici cu o paralelă ce poate fi repetată pentru mai toate regimurile dintre 1716 şi 2017. Avem peste 300 (trei sute) de ani de ocupaţie străină mascată şi variată.
Mascată, pentru că s-a dat şi se dă românească. După cum era trista glumă:
„De ce merg politicienii în maşini şmechere şi iuţi, cu deschizători de drumuri (şi girofare), prioritate de trecere şi altele asemenea?
Răspunsul corect politic: Fac asta ca să poată lucra mai mult pentru popor.”
Această glumă tristă s-a născut dintr-o realitate:
Politicienii îşi asumă toate meritele reuşitelor, în vreme ce poporul este de vină pentru toate relele; politicienii pretind că tot ce fac este pentru binele Ţării, toate greşelile fiind ale poporului (care ori nu înţelege cât de bine îi este, ori e prea înapoiat să-şi dea seama ce bune sunt măsurile politicienilor etc., etc.).
Pe scurt, aserviţi unor puteri şi interese străine – în cel mai bun caz ale unei corupţii personale profunde – politicienii pretind, de la fanarioţi şi până astăzi, că lucrează pentru România şi Români.
Suntem sub o ocupaţie variată, pentru că se suprapun aici interesele multor puteri străine, de la Vatican la Moscova, de la Budapesta la Ankara etc. Iar grupurile de politicieni sunt în mare parte organizate după „aderenţa” – plătită – la una sau alta dintre aceste puteri; desigur, în mare parte, pentru că fiecare grup are în cadrul lui agenţi dubli sau tripli sau… cât îi ţine iscusinţa să combine.

Ca urmare a acestei situaţii, în care ceea ce este străin are evidentă prioritate în faţa a ceea ce este românesc, şi Cultura Veche Românească a fost şi este prigonită sistematic.
Vremurile în care Credinţa în Christos era temelia vieţii româneşti, vremurile în care legătura Românului cu Creaţia lui Dumnezeu era puternică şi roditoare, vremurile în care Românii priveau cu linişte spre orice alte culturi, ştiind că au deasupra un Împărat desăvârşit, suprem, unic, iar în urmă o moştenire uriaşă, trebuie uitate.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Romanilor şi Romaniei, trebuie uitat că Domnitorii Români se încoronau ca împăraţi, cu toată rânduiala încoronărilor unui Constantin cel Mare, Teodor cel Mare sau Iustinian cel Mare, că toţi vechii împăraţi erau socotiţi de Români ai lor.
Trebuie uitat că Românii se ştiau singurii urmaşi drepţi ai Dacilor şi Sciţilor care, uniţi în Christos cu Romanii, născuseră din antica Terra Romanorum o nouă Romanie, creştină, cu capitala la Constantinopole, oraşul Împăratului lor Constantin cel Mare.
Trebuie uitat că Ieşii bătrânei Moldove sunt încă mai vechi decât aceasta, fiind fosta capitală a Alaniei Creştine, ţara Sarmaţilor Ieşi sau Alani convertiţi la Creştinism în ţinuturile Sciţiei Mari şi Daciei (de către extratereşteri, probabil, că Români Ortodocşi nu e voie să fi existat pe atunci).
Trebuie uitat că Românii se întindeau încă în urmă cu 300 de ani din Alpi şi până în Caucaz, pe la nordul şi sudul Mării Negre, şi din Codrii Pripiatului şi sudul Poloniei până în Insula Candia, şi mai departe – în acea pânză de populaţie singulară sau suprapusă cu alte pânze de populaţie, străine, explicată atât de clar de P.P. Panaitescu.
Trebuie uitate masacrele anti-româneşti ale Turcilor, Tătarilor, Grecilor, Bulgarilor, Albanezilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor şi altora, dar mai ales cele ale Comuniştilor. Partidul(ele) Comunist(e) şi mai ales ideologia comunistă sunt legale, cu toate că au teoretizat şi practicat genocidul sistematic, programatic, împotriva Neamului Românesc, a Bisericii Româneşti şi a Culturii Române. O aşa-zisă „condamnare a Comunismului” în Parlament, făcută în bătaie de joc, rămâne până astăzi lipsită de orice consecinţă practică, de orice reparaţie. În schimb condamnările comuniste împotriva Românilor, făcute pe criterii strict bolşevice, sunt reactivate şi duc la persecutarea Românilor de astăzi.

Se promovează sistematic forme de „istorie alternativă” controlată politic, de la un „dacism” anti-dacic sau „latinism” anti-latin, ce îi falsifică pe Daci şi Latini până la nivelul la care aceştia ar fi primii care să lupte împotriva „daciştilor” sau „latiniştilor”, şi până la un nihilism aşa-zis „demitizant”, pe tipar integral comunist, ce încearcă să distrugă vădit tot ce este românesc. Toate aceste forme având un singur punct comun: duşmănia – cu forme ce variază între „dispreţul suveran” şi violenţa fizică – faţă de Ortodoxia Românească.
După latinişti, faptul că Românii nu sunt Catolici este cauza tuturor relelor istorice, deci implicit Ortodoxia trebuie nimicită, ceea ce a fost şi este ortodox la Români trebuie ras.  După dacişti, în funcţie de inspiraţia lor neo-rusă (neocomunistă) ori tradiţional comunistă, fie trebuie creată o „Ortodoxie Zalmoxiană”, fie trebuie trecut la un neo-păgânism (pretins şi ăla, desigur, „zalmoxian”); în amândouă cazurile, Ortodoxia ca atare este un duşman care trebuie batjocorit şi nimicit.
După „demitizanţi”, tot ce este sacru trebuie scuipat, prin urmare trebuie scuipată şi distrusă Biserica Ortodoxă, al cărei rol în Istoria Românilor a fost definit de Nicolae Iorga prin sintagma „Maica Neamului Românesc”.
După deznaţionalizaţii neocomunişti, Românii „nu pot fi moderni” (sau post-moderni), „nu pot progresa”, decât renunţând la orice îi defineşte ca neam; deşi este evident că renunţând la ceea ce te defineşte ca neam dispari ca neam, ei insistă să urască orice iubire de neam şi pe oricine îşi iubeşte neamul, să îl catalogheze în fel şi chip, să-l atace, să-l persecute.
Etc., etc.

În acest mediu patologic, bolnav de tot felul de forme ale rasismului anti-românesc – de la ura faţă de însuşi numele definitorii de Român şi România până la băloşirea greţoasă şi iraţională în faţa a orice este neromânesc -, încercarea de a vedea România Străveche aşa cum a fost pare o lumânare ce vrea să ardă în furtună.
Cu toate acestea, nu este o lumânare oarecare. Este o lumânare a Învierii.
Străvechea tradiţie românească de a duce acasă, în plină noapte, Lumina Învierii are un rost şi înţeles adânc. Este o mărturie a luptei de a păstra lumina într-o lume a întunericului. O luptă posibilă, pentru că lumea a fost lumină, este venită din lumină şi, cel puţin în cei care stau în Dumnezeu, merge spre Lumină. Şi cu ei merge mai departe şi România Străveche, o lumină în furtună, care va lumina totdeauna.

Au fost prigoane, foarte mari, împotriva Românilor.
Dar s-a trecut şi se va trece peste toate.
Samen este sanguis christianorum, observa Antichitatea.
Fiecare persecuţie doar a crescut bogăţia României, adăugându-i Eroi şi Sfinţi şi cernându-i pe cei laşi, trădători, lipsiţi de iubire, demnitate, credinţă.
Sunt oameni care se simt descurajaţi de răutatea lumii de astăzi. Care cred că totul este pierdut. Înfrânt este doar cel care se dă bătut. România merge mai departe, ca Ţară, dincolo de toate răutăţile din lăuntru şi din afară. Şi nu doar în Veşnicie, ci chiar aici, prin fiecare Român care duce mai departe moştenirea Străbunilor, moştenirea Eroilor şi Sfinţilor Neamului Românesc.
Dincolo de toate răutăţile lumii, noi, Românii, suntem aici, trăind în Dumnezeu şi ducând mai departe Credinţa şi toată moştenirea cea bună a Străbunilor!
Lumânarea arde în furtună şi va arde mai departe. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!
Mergem înainte, până dincolo de hotarele lumii, până dincolo de sfârşitul lumii, în Veşnicie.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă