II. Sticla făurită de om

II.1. Începuturile făuririi sticlei

Oricât de ciudat ar putea să pară, începuturile uluitorului meşteşug al făuririi sticlei sunt legate de… plante. Mai ales de o plantă ce pare banală, crescând pe ţărmurile Mării Negre, Mării Marmara, Mării Traciei, Mării Egee, Mării Mediterane etc. Această plantă se numeşte săricică, zisă şi căruţa racilor, căruţa racului sau, ştiinţific, Salsola Soda.

Numele vechi româneşti ale plantei dezvăluie câte ceva despre ea.
Numele de săricică este legat de iubirea acestei plante pentru apa sărată. Creşte pe ţărmurile unor asemenea ape – mări, oceane, dar şi lacuri sărate -, ferindu-se parcă de apa dulce. Iubitoare de sare, deci… săricică!
Numele de căruţa racilor sau căruţa racului i-a fost dat de Români datorită faptului că adesea este adăpost pentru crustacee, atât la flux, atunci când apele se întâmplă să atingă tufele de săricică, dar şi atunci când, aventurându-se pe ţărmuri, crabii îşi caută ascunzători. Smulse uneori de valuri şi mişcate între stâncile ţărmurilor, tufele de săricică devin cu adevărat căruţe ale crustaceelor din preajma ţărmurilor – garizi şi crabi, mai ales. Aceştia se agaţă de rămurele, găsind aici hrană şi adăpost şi călătorind pe ape. Denumirea de căruţa racilor devine atunci mai mult decât îndreptăţită.
Ca o paranteză, un nume nou apărut al acestei plante stă mărturie a decăderii româneşti din ultimele secole. Mihai Eminescu spunea, absolut adevărat, că „limba română este floarea sufletului românesc”. Dacă vechile denumiri sunt legate de însuşirile plantei, numele nou apărut ţine de romgleza ori creolo-româna de astăzi, şi de starea de întunecare a societăţii. Este vorba despre absurda poreclă „căruţa dracului„, o deformare ilogică a denumirii „căruţa racului„; ilogică raportat la caracteristicile plantei, dar care devină logică dacă o înţelegem ca rezultat al sufletului celor care au făcut acest „joc de cuvinte”… Căci drăcuitul, ca şi înjuratul sau alte forme de a blestema – cel mai adesea absolut gratuit, ca să nu spunem dement – constituie, bineînţeles, o „floare” a anumitor suflete, care ajung să creadă că spurcăciunea este „amuzantă”. Tristă „floare”!

Dar să ne întoarcem la ale noastre!
Săricica ori Salsola Soda a fost binecunoscută Antichităţii.
Este o plantă ce aduce un aport mare de minerale în alimentaţie, dar ce are un conţinut caloric extrem de redus. Astăzi este folosită tot mai mult în cure de slăbire, pentru că dă senzaţia de săturare, aduce în organism vitamine, calciu şi alte minerale, este depurativă etc. Are un gust plăcut, uşor acrişor, fiind folosită mai ales în salată, adăugată la napii fierţi sau copţi etc. Este folosită şi în combaterea anemiei, în creşterea imunităţii şi în alte tratamente.
„Bine, bine! Toate bune şi frumoase, dar ce legătură are cu sticla?!”, mă vei întreba, cititor nerăbdător.
Răspund: Săricica are un bogat conţinut de potasiu.
Nu e clar?
Să lămurim lucrurile!

În trecut, din săricică – dar, cei drept, şi din alte plante înrudite, ba chiar şi din unele alge – se obţinea, prin ardere, soda. De unde şi numele ştiinţific al plantei, Salsola Soda.
Soda este o substanţă (Na2CO3) cunoscută şi sub numele de „sodă de rufe” sau „sodă de haine”. În trecut, ea era foarte mult folosită pentru curăţarea hainelor, pentru a înmuia unele fibre textile (precum lâna). Iar Egiptenii, în plus, o foloseau şi la îmbălsămare! Ei, şi acum ajungem la legătura dintre săricică şi sticlă!
Pentru că undeva în Antichitate, demult de tot, un Egiptean care se ocupa cu olăritul a amestecat în nisipul pe care lucra şi ceva sodă. Amestecul, lipit de vasele din lut, a intrat în cuptor. Ce s-a întâmplat?

Nisip + sodă + temperatură destul de mare = smalţ.

Adică prima formă de sticlă făcută de om!
Altfel spus, Egipteanul care a făcut greşeala amintită a găsit, pe vasul scos din cuptor, o parte foarte ciudată: foarte netedă, lucioasă, fără porii pe care îi avea ceramica obişnuită.
Şi, din fericire pentru noi, a fost destul de deştept încât să-şi dea seama cine era „vinovat” de frumuseţea acestui strat subţire, foarte subţire: amestecul de nisip şi sodă. Şi a început să-şi acopere vasele cu acest amestec, smălţuindu-le, pentru prima dată în istoria omenirii… Prima formă de sticlă fusese descoperită!

Ca o paranteză, amintim aici o legendă preluată de Pliniu cel Bătrân de la negustorii Fenicieni sau Cartaginezi. Aceştia au pretins că ei sunt cei care au descoperit smalţul – pe care obţineau câştiguri foarte bune. Descoperirea ar fi fost făcută în urma unei furtuni ce a silit o corabie cu sodă să tragă într-o seară la ţărm într-un golf mic şi atât de nisipos încât nu se găsea acolo nici urmă de piatră. Ca urmare, atunci când au făcut focul şi au vrut să-şi încălzeazcă mâncarea negustorii – pretindeau Fenicienii – nu au avut alt sprijin pentru vasul lor decât nişte bulgări de sodă dintre cei pe care îi duceau. Deci, s-au încălzit, au mâncat, au dormit peste noapte lângă foc… De dimineaţă, atunci când s-au trezit, scormonind prin spuză au găsit primele bucăţi de email, apărute prin amestecul de nisip şi sodă topit de foc.
Basna aceasta a fost crezută de Pliniu cel Bătrân, care a repovestit-o în scrierile sale. Doar că nu are nicio legătură cu realitatea. Temperatura unui foc obişnuit nu poate să producă nici măcar smălţuirea pe o suprafaţă – de piatră, lut sau metal -, cu atât mai puţin bucăţile de smalţ din povestea negustorilor. Experimentele făcute repetat au dovedit faptul că istoria este doar o născocire. Iar descoperirile arheologice au dovedit că toate obiectele vechi smălţuite apărute în aşezările feniciene provin din Egipt, locul în care s-au născut smalţul şi smălţuirea, dar şi – după cum o să vedem – sticla, cel puţin în primele ei forme.

Revenind la istorie, să spunem că, de la întâmplătoarea sa descoperire, pas cu pas smălţuirea a devenit o obişnuinţă în Egipt.
De la vase s-a ajuns la foarte multe obiecte smălţuite. La început din lut, apoi şi din metal, şi chiar din piatră. Scarabeii smălţuiţi – scarabeul fiind parte a religiei Copţilor pre-creştini – sunt poate cei mai cunoscuţi, dar departe de a fi singurii.
La nisip şi sodă – cea care, să ne amintim, se obţinea mai ales din săricică! – s-au adăugat cu vremea şi alte substanţe minerale. Smalţul, până atunci doar verzui, a căpătat şi alte culori – auriu, albastru, purpuriu etc.
Iar din Egipt, smalţul s-a răspândit în lumea largă, ajungând până în China şi mai departe…

Cupă egipteană cu smalţ albastru şi frunze de lotus (Fine Arts Museum – Boston)

Însă cu toată frumuseţea lui, smalţul era doar un strat, foarte subţire, aplicat pe vasele din lut, iar mai târziu şi pe obiecte din piatră sau metal, dar fără o viaţă a lui, „independentă”.
Până când, se pare, un olar – tot din Egipt! – care încerca straturi mai groase de smalţ, a obţinut ceea ce ar fi putut părea o greşeală: în locul pojghiţei subţiri şi lucioase, un amestec de bucăţi de smalţ străbătute de crăpături, fragmente de nisip semi-topit dar şi… „bulgăraşi de smalţ”, tot verzi, dar strălucitori şi asemănători cu pietrele preţioase. A văzut astfel că poate să obţină „pietre de smalţ”… şi a făcut trecerea de la smalţ la sticla propriu-zisă.

< Sticla (I) Începuturile

Sticla (III) Egiptul, între smalţ şi sticlă >

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă