Etichetă: istorie; istoria

Românii în Primul război mondial (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru mulţi Românofoni de astăzi pregătirea de luptă este cel mult o idee filosofică.
Sunt destui şi ortodocşii care, călcând Cuvântul lui Dumnezeu, dispreţuiesc pregătirea de luptă. Lepădându-şi datoria faţă de Neam şi Ţară, dar devenind şi slabi, foarte slabi, în războiul duhovnicesc. Pentru că între războiul duhovnicesc şi războiul „omenesc” deosebirile sunt doar de nuanţă şi, în parte, de mijloace. În fapt, sunt aceleaşi motive, aceleaşi mecanisme, aceleaşi tactici, aceleaşi strategii, aceleaşi probleme logistice…
Dar practica dezarmării Românilor, a resemnării lor, a transformării lor în luptători cu vorba, nu cu fapta, începe de mult. Este o practică anti-românească, desigur. Şi este uimitoare prostia şi convingerea care însoţesc victimele acestei practici, atunci când se opun, sistematic, vindecării.
Dar, cum spune Dumnezeu, cine are urechi de auzit, să audă!
Si vis pacem, para bellum!

Cum au intrat Românii în Primul război mondial (1914-1918)?
Paradoxal, nepregătiţi.

Spunem „paradoxal” pentru că: (1) se ştia că România va avea război, fie cu Rusia, fie cu statele sudice balcanice (sau Bulgaria, sau Grecia, sau Turcia), fie cu Austro-Ungaria… (2) când România intră în luptă Marele război (cum se numea atunci) începuse de doi ani de zile.

Să vedem o sursă istorică din acele vremuri:

„Pe când germanii, prin intelectualitatea lor, familiarizau poporul cu necesitatea naţională de a face războiul, pe când generalii lor, ca Benhardi, popularizau doctrina militară, mii de alte cărţi şi broşurele politice, şi mai ales militare, arătau celui din urmă lucrător ce este războiul şi cum se va desfăşura el, în culori şi cu amănunte locale, cât mai aproape de realitate. […]*

La noi, ce s-a făcut?

O educaţie falsă, sentimentală, în şcoli şi în armată. […] Ne amintim de timpul când făceam serviciul militar într-o garnizoană. Se citea, pentru stimularea sentimentului patriotic, discursul plăsmuit de un autor, pe care l-ar fi rostit sergentul Florea Băjan, în războiul de la 77, la Calafat. Erau vreo câteva file! Un discurs pe care nici muribundul sergent nu-l putea rosti, nici soldaţii asculta, în toiul luptei, în vijelia de gloanţe şi şrapnele. Când sunt atâtea pagini adevărate în colecţiile noastre de cronici şi documente!
Nicio cunoştinţă despre vecini.
Frazeologie şi sentimentalism fals care nu pot dura la încercări, întruniri şi gazetărie!”
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 106-107)

Aceste realităţi au fost consemnate masiv în memorialistica şi literatura română interbelică. Pentru că au fost trăite de toţi. Ele, şi consecinţele lor.
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, publicată în 1930, Camil Petrescu zugrăveşte un tablou cutremurător. Romanul ne arată situaţia dinainte de intrarea României în război, după doi ani de la începerea acestuia. Clasele sociale bogate (de la moşieri la feluriţi intelectuali cu poziţie şi avere), precum şi funcţionarii, jurnaliştii şi politicieni, sunt dominate categoric de un amestec infernal de făţarnică retorică „patriotică”, dependenţă de plăceri (adesea extrem de murdare) şi corupţia cea mai deplină. Cei care încearcă să fie cu adevărat patrioţi sunt priviţi cel mult cu amuzament. Înarmarea armatei este mizerabilă. Puşti din 1877, puţine mai noi, dar şi acelea de slabă calitate. Tunuri din 1877, care fuseseră moderne în urmă cu jumătate de secol; uzate, imprecise, mult depăşite. Calibrul maxim curent este ridicol faţă de cel al artileriei inamice. Grenade de mână. „Fortificaţiil” din Carpaţi, o glumă proastă. Duşmanii au puşti moderne, artilerie modernă şi multă, mitraliere – la noi o raritate. Etc., etc.

Singurul lucru frumos şi clar atestat în toate sursele, româneşti sau străine: vitejia neţărmurită a ostaşului român!

Critica României şi Armatei Române, politicii militare etc. făcută de Kellerman în Bukarester Tag(e)blatt, include şi următoarele afirmaţii:

„[soldatul român este n.n.]** ca atacator şi chiar ca urmăritor, irezolut; eroic însă, plin de sacrificiu, ca apărător al pământului naţional.
… A arătat în apărarea graniţelor toată destoinicia sa şi s-a bătut vitejeşte.
… [la Severin, soldatul român opune n.n.] o crudă rezistenţă.
… [în Argeş n.n.] vrăjmaş încăpăţânat!
… [la Câmpulung n.n.] tăria acestor lupte, pentru înălţimile dinaintea oraşului, nu aducea germanilor, cu tot cursul favorabil al luptelor, niciun câştig vizibil de teren. 
… [în sudul Transilvaniei n.n.] rămâne de neînţeles cum, în criticile momente ale bătăliei de la Sibiu, armata a II-a română, aflată la Vest de Făgăraş, la 24 kilometri, nu a alergat pentru descongestionarea vecinului. Dar, deşi acolo mitralierele aduceau moarte înmiită în rândurile românilor, ei se adună iarăşi, atacă îndrăzneţ, vitejeşte. Bravo, valahule! Germanii ştiu să preţuiască vitejia!”
… [la sud de Braşov n.n.] aripa stângă a grupei Falkenhayn avusese un greu ceas, fiindcă apărătorul nu numai că apăra fiecare petic de pământ cu cea mai mare încăpăţânare, dar ataca energic.”
… [la Predeal n.n.] rezistenţă încăpăţânată… eroică.”
((Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 105-107)

Sunt acestea mărturii ale Germanilor ocupanţi, care se înstăpâniseră în Muntenia şi Oltenia. Mărturii ale celor care erau – în acele clipe – învingători, despre cei pe care – în acele clipe – credeau că-i învinseseră definitiv. Şi, de aceea, sunt cu atât mai preţioase!

Valoarea acestor izvoare istorice este uriaşă. Pentru că ne arată un adevăr istoric pe care mulţi – duşmani din afară sau din lăuntru ai Românilor – încearcă să-l ascundă sau nege în fel şi chip:

Românul de rând şi-a făcut datoria exemplar, stârnind admiraţia duşmanilor cei mai înverşunaţi; clasa politică şi administraţia s-au dovedit trădătoare şi cauza tuturor nenorocirilor pe care le-au avut de dus Românii.

Trebuie să amintim aici faptul că această clasă politică şi această administraţie erau fundamental străine!
Educaţia politicienilor şi funcţionarilor înalţi, a diplomaţilor şi celor mai mulţi ofiţeri se făcea pe tipar străin: masonic (adică ne-românesc), franţuzesc (să mai spunem ne-românesc?), englezesc, rusesc, german, grecesc etc. Orice, numai românesc să nu fie!
Ca urmare, românismul acestor clase rămânea, în imensa majoritate, strict declarativ. Bietul Eminescu, zadarnic atrăsese atenţia, în urmă cu peste 50 de ani, asupra acestei divizări între popor şi clasele suprapuse!

În aceste condiţii avem, la intrarea şi în timpul războiului, două lumi „româneşti”: întâi, cea a ţăranului român, care cuprinde aproape 90% din populaţie, dar nu are niciun drept politic real; apoi cea a orăşenimii şi a grupurilor ce constituie modelul, ţinta, idealul, idolii orăşenimii, adică politicieni, intelectuali cu avere şi influenţă, funcţionari înalţi etc.
Prima lume este fundamental românească, supusă unui program „patriotic” de deznaţionalizare sistematică şi exploatare cruntă (în numele „progresului” şi pe principiul „noi ştim mai bine decât voi ce vă trebuie”).
A doua lume este cel mult românofonă – deşi mulţi din alcătuitori nu ştiu bine limba română – şi dominată de o dragoste sau patimă pentru ceea ce e străin.
Prima şi-a făcut datoria faţă de Ţară, Neam şi Dumnezeu, după cum o recunosc toate sursele istorice, româneşti sau străine.
Cealaltă, dimpotrivă.

Întrebarea ar fi, când vom schimba această stare de fapt? …

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Autorul indică o serie de cazuri particulare ale acestei pregătiri de război germane, inclusiv cunoaşterea şi pregătirea cuceririi fortificaţiilor franceze.
** Notele noastre sunt făcute pe baza textului aparţinător lui Virgiliu N. Drăghiceanu.

Fontes Historiae Daco-Romanae I

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este primul volum din „Fontes” ori „Fontes Historie Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice.

Titlul acestui volum este, de fapt, Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes. Şi cuprinde scrieri ce vin în atingere cu Dacia nord-dunăreană şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea); de la Hesiod (secolul VIII î.Chr.) şi până la Itinerarul lui Antoninus (de la sfârşitul sec. III d.Chr.).

Am citit aceste cărţi (Fontes), pentru prima dată în liceu, de la una dintre bibliotecile publice din Bucureşti (eram înscris la trei sau patru, deci nu-mi aduc aminte exact de la care).
Le-am citit cu nesaţ, bucuros şi uluit totodată. Bucuros de a avea o legătură directă cu izvoarele antice, cu informaţia care circula atunci despre străbuni. Uluit, pentru că multe dintre informaţii erau foarte departe de ceea ce se spunea public. Şi pentru că aparatul critic al lucrărilor se dovedea nu doar de foarte mare valoare ci şi, în unele puncte, o adevărată sfidare a aparatului de partid comunist (declarând o serie de adevăruri ne-agreate de regim sau chiar interzise).

La începutul anilor 2000, ajutat de câţiva tineri harnici – Tudora, Iulian, Lucian, Ana-Maria şi alţii – am izbutit să cumpărăm (mare minune!) şi apoi să punem în format pdf şi să urcăm pe internet aceste izvoare. Spre a le dărui Românilor de pretutindeni, ca o mică poartă spre cunoaşterea străbunilor.

Desigur, izvoarele acestea scrise nu sunt totul, ci doar un început.
Ele se referă prea puţin la străbunii sud-dunăreni, la cei nord-pontici sau din alte părţi, mai îndepărtate de Dacia ptolemaică (zona dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, cum apare Dacia ca zonă geografică la Ptolemeu). De asemenea, cuprind o serie de inexactităţi, fie impuse de limitările vremii, de ideile scriitorilor, de subiectivităţi personale sau impuse politic etc.

Aceste izvoare scrise trebuie completate cu alte surse – fie scrise, fie arheologice – şi însoţite de multă răbdare şi dragoste de adevăr. „Completarea” lor cu închipuiri este acceptabilă doar ca formă de literatură. În Istorie înseamnă falsificarea adevărului. O practică răspândită, ce-i drept, şi extrem de distrugătoare.

Mihai-Andrei Aldea

fontes-historiae-dacoromanae-i (aceste cărţi pot fi găsite şi pe siteul vistieria)

Istoria, cum – metodă şi ajutoare

Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Dacă am vorbit despre Istoria, de ce?, se cuvine să ne întrebăm, se înţelege, şi cum…

Istoria este putere dacă este adevăr şi slăbiciune – sau chiar nimicire – dacă este mincinoasă.
De aceea este foarte important ca Istoria pe care o cunoaştem să fie cea adevărată.
Cum putem obţine acest lucru?

metodă

În primul rând, ferindu-ne să înlocuim golurile cu păreri, presupuneri, vorbe goale, idei preconcepute (prejudecăţi). O asemenea „umplere” a golurilor este totuna cu a încerca să umplem golurile dintr-o barcă folosind ghemotoace de hârtie de ziar sau igienică. Din clipa în care barca va fi pusă pe valuri, apa va pătrunde prin goluri. Şi, chiar dacă dăm vina pe alţii, de fapt este a noastră, a celor care am „umplut” golurile bărcii cu asemenea materii.

În Istorie, acolo unde nu ştim, spunem că nu ştim. Sinceritatea istorică este esenţială.

În al doilea rând, căutând sursele şi comparând interpretările.
Sursele istorice sunt de trei feluri: scrise, materiale şi orale.

Sursele orale sunt folositoare – mai ales odată transcrise! – în cunoaşterea întâmplărilor contemporane. Amintirile bunicului povestite de nepoţi sunt de mai mică încredere, adesea fiind transformate. Golurile de memorie – umplute reflex cu idei personale – dar şi subiectivismul personal, pot duce la deosebiri mari între realitate şi asemenea amintiri. Cu cât este mai mare depărtarea între întâmplări şi povestire, cu atât sursele orale sunt mai puţin de încredere.

Sursele scrise sunt extrem de folositoare. Ele rămân în forma în care au fost imprimate pe argilă, piatră, pergament, papirus, tencuială, hârtie sau oricare alt material folosit. Dar această stabilitate nu înseamnă că trebuie luate ca atare. Ele trebuie comparate între ele, dar şi cu celelalte surse ale vremurilor despre care ne vorbesc. Sursele scrise pot fi, de pildă, relatări de război ale participanţilor. Şi atunci este de înţeles că pot fi, chiar şi fără voie, părtinitoare. Dar pot fi părtinitoare – din felurite pricini – şi când aparţin cuiva din afara acelui război! Deci, e nevoie de discernământ şi obiectivitate în cercetarea şi înţelegerea lor.

Sursele materiale – dacă sunt vechi mai sunt numite şi arheologice – sunt de cea mai mare însemnătate. În sine, ele prezintă un foarte mare grad de obiectivitate: sunt. Ele sunt, şi gata. Papirusul pe care este scris un text creştin din secolul al III-lea d.Chr., de pildă, există ca atare, ca materie în sine. Cercetându-l, putem afla cum a fost făcut, ceea ce uneori ne poate arăta şi locul în care a fost făcut. O oală de Cucuteni, fie că este găsită între Siret şi Prut sau între Bug şi Nipru, este o oală. Ea există ca atare. Şi ne dă o serie de informaţii clare: din ce a fost făcută, cum a fost făcută, cum a fost împodobită, ce formă are etc. De aceea, sursele istorice materiale sunt extrem de folositoare. Dar şi mărginite! Un şir de siluete de pe o oală preistorică poate însemna foarte multe lucruri: o călătorie, o strămutare, o căutare, un joc, un dans, un ritual, o simplă podoabă, faptul că olarului îi plăcea să deseneze siluete… Tâlcuirea sau interpretarea surselor materiale – arheologice – este locul din care poate începe cunoaşterea adevărată sau falsă a Istoriei.

Privind aceste trei surse istorice fundamentale, ne dăm seama că o situaţie ideală este aceea a îmbinării lor. Dar şi de faptul că pot fi înţelese – aceleaşi surse – foarte diferit. Deci avem nevoie să cunoaştem direct sursele istorice (vom vedea îndată cum) şi să comparăm interpretările care există, pentru a putea vedea care este cea mai obiectivă.

ajutoare

Istoria se foloseşte, pentru a exista şi a fi cât mai adevărată, de unele ajutoare.

Acestea se numesc şi discipline auxiliare, cu toate că sunt „auxiliare” doar pentru Istorie. La rândul său, aceasta poate fi socotită auxiliară pentru acele discipline (şi pentru multe altele).

Asemenea ajutoare sau discipline auxiliare sunt:

– Geografia şi Geologia; fără cunoaşterea Geografiei devine cu neputinţă cunoaşterea Istoriei; Istoria nu este doar în timp şi nu este legată doar de oameni şi alte vietăţi, ci şi în spaţiu, deci legată de caracteristicile geografice – şi geologice – ale lumii.

– Arheologia; o disciplină esenţială pentru Istorie, Arheologia este cea care caută, cercetează şi descrie, cu o muncă, o răbdare şi, până la urmă, un eroism greu de apreciat de necunoscători, toate urmele vechi: ruine, ceramică, drumuri, cimitire medievale sau antice, gropi comune (inclusiv ale celor morţi de holeră sau ciumă), sticlărie, arme străvechi etc.; ea dă Istoriei acele surse istorice materiale amintite mai sus, atât de importante!

– Numismatica; pentru mulţi o simplă pasiune pentru monezi vechi, în fapt este o ştiinţă şi o artă, de foarte mare importanţă pentru multe zone ale cercetării şi cunoaşterii istorice; pentru că monezile dau detalii despre tehnica metalurgică, despre sursele de metal, despre structura politică, economică şi chiar administrativă, despre ridicări şi căderi de conducători şi ţări etc.

– Cronologia; este o disciplină istorică specială, de foarte mare importanţă; ea descrie, evident, aşezarea pe axa timpului a lucrurilor întâmplate; mulţi o confundă, foarte des şi foarte greşit, cu Istoria; totuşi Cronologia este cu totul altceva; Istoria este ceea ce merită ţinut minte, este lecţia experienţelor trecute; Cronologia este aşezarea în timp a întâmplărilor, este ştiinţa datării evenimentelor; aşa cum Geografia oferă harta fizică a Istoriei, Cronologia îi oferă harta temporală; deosebirea este esenţială, căci Istoria este, ca prezentare al lucrurilor, cunoaştere pentru toţi, în vreme ce Cronologia, chiar şi ca prezentare cere o vocaţie specială.

– Etnologia şi Folcloristica; aceste două discipline ştiinţifice sunt foarte importante pentru înţelegerea şi interpretarea datelor pe care le oferă izvoarele istorice materiale; Etnologia şi Folcloristica, fiecare în felul lor, cercetează cultura – materială şi spirituală – specifică feluritelor comunităţi (cătune, sate, regiuni etnografice, triburi, obşti, popoare, state etc.); această cunoaştere poate ajuta la înţelegerea mai bună a preistoriei (vremea dinainte de izvoarele scrise), dar poate şi ajuta la răstălmăciri (pentru că fiecare comunitate este, într-un anume fel, unică, pentru că fiecare epocă are specificul ei şi tot aşa).

– Teologia şi Filosofia; Teologia Ortodoxă explică, pentru cei care vor să vadă adevărul, mecanisme intime ale istoriei; Teologia Istoriei este o disciplină ortodoxă puţin cunoscută, dar foarte importantă pentru a înţelege şi cauzalităţile întâmplărilor trecute, precum şi ceea ce se numeşte astăzi Viitorologie; în general, Teologia ca Istorie a Religiilor, împreună cu Filosofia ca analiză a sistemelor ideatice/ideologice ajută în lămurirea multor mecanisme de gândire, motivaţiilor şi raţionamentelor ce au condus pe oameni – bine sau rău – de-a lungul Istoriei.

– Zoologia, Botanica, Etologia, Horticultura şi alte ştiinţe asemănătoare; mediul antropic (mediul creat de om) este totdeauna întrepătruns cu mediul natural; felurite vietăţi, de la cele dorite – găini, pisici, oi, câini, măgari, vaci, cai etc. – şi până la cele nedorite – păduchi, purici, viruşi etc. – l-au însoţit pe om totdeauna; alături de acestea sunt tot felul de plante, dar şi mucegaiuri – de la cele utile (ca cele de pe struguri, datorită cărora se face vinul) până la cele care îmbolnăvesc omul.

– Medicina, cu toate laturile ei; o ştiinţă – sau un sumum de ştiinţe – de maximă însemnătate pentru om şi viaţa lui, a cărei prezenţă în Istorie este esenţială, dar care şi explică foarte multe lucruri despre Istorie; există şi abuzuri, precum încercarea de a defini genetic naţiunile, în ciuda dovezilor ştiinţifice contrare.

– Dreptul şi ştiinţele juridice; acestea sunt esenţiale pentru a înţelege legile feluritelor societăţi construite de oameni de-a lungul istoriei şi o parte din cauzele înţelegerilor sau neînţelegerilor intra- şi inter- sociale;

– Arhivistica şi alte discipline asemănătoare, care se ocupă de buna păstrare a dateolor istorice, a documentelor, manuscriselor etc. şi care ajută la determinarea vechimii lor reale – unele pretinzând a fi mult mai vechi decât sunt de fapt;

– Lingvistica; o disciplină foarte complexă, care cere multe cunoştinţe şi multă răbdare, precum şi un studiu interdisciplinar foarte serios; cunoaşterea limbilor şi variantelor lor (graiuri, dialecte) este o parte importantă a perspectivei istorice; la fel cunoaşterea originii cuvintelor (nu întotdeauna posibilă cu siguranţă).

– Metalurgia şi alte ştiinţe ale materialelor dau Istorie baza pentru a afla cât mai multe despre obiectele vechi – izvoarele materiale, adică – descoperite.

Şi tot aşa, putem ajunge să vedem că, după domeniul Istoriei pe care îl atingem, vom cuprinde între ajutoarele Istoriei toate domeniile cercetării şi creativităţii umane, de la Matematică şi până la Filosofie sau Estetică.

Pentru că Istoria este învăţătoarea vieţii, este ceea ce merită ţinut minte din tot ce a fost. Şi orice disciplină, ştiinţă sau artă este întemeiată pe experienţa trecutului, adică pe o latură sau alta a Istoriei.

(urmează Istoria, cum? Izvoarele scrise (I))

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Istoria, de ce?

Mihai-Andrei Aldea21 comentarii

De ce ne trebuie Istoria?

Istoria este ceea ce trebuie ţinut minte (din ceea ce s-a întâmplat).

Este lecţia întâmplărilor trecute, este experienţa (cel mai mult netrăită, dar cunoscută) din care cei înţelepţi învaţă. Spre a repeta şi creşte cele bune, spre a se feri de repetarea – sau creşterea – celor rele.

Un om sau un popor care nu-şi cunosc istoria sunt ca un om fără memorie. Sau ca un copac fără rădăcini – un trunchi uscat, dus de ape, lipsit de sistem imunitar, mâncat de putregai şi carii… fără frunze, fără flori, fără lăstari, fără fructe.

Istoria ne arată de unde venim, ce suntem, cine sunt ceilalţi, încotro mergem, cum se merge… Întrebările esenţiale rămân fără niciun răspuns adevărat în lipsa Istoriei.

Dimpotrivă, cel care ştie Istoria, aşa cum a fost, are putere.

Înţelege locul şi rostul său în lume; ştie cine îi sunt aliaţi, duşmani, prieteni; ştie cum se câştigă sau pierde o bătălie; ştie drumurile bune sau rele ale vieţii; este pregătit pentru valurile vremurilor, nu se sperie de ele, pentru că ştie că sunt necesare şi… trecătoare.

Cine îşi cunoaşte – şi înţelege – istoria proprie se cunoaşte mai bine, îşi înţelege punctele tari şi slăbiciunile, ştie să se dezvolte.

Cine cunoaşte istoria lumii înţelege adevăruri fundamentale. Precum acela despre veşnicul război dintre rău şi bine pe care îl dă omul – îl dau oameni. În lăuntrul propriei fiinţe, între ei, între grupurile lor (între cetăţi, între popoare, triburi, alianţe…).

Cine cunoaşte Istoria înţelege de ce şi cum se dă lupta pentru putere politică. Înţelege manipulările şi se poate apăra de ele. Îşi găseşte drumul acolo unde alţii rătăcesc.

Istoria înseamnă putere!

Istoria adevărată este puterea celui care o cunoaşte.

Istoria falsă este pieirea celui care o crede adevărată. Şi dă şi mai multă putere celui care cunoaşte adevărul.

Cele mai frumoase minciuni, oricât ar fi repetate, rămân minciuni. Şi, mai devreme sau mai târziu, adevărul se răzbună.

Cunoaşterea Istoriei este aşezarea în adevăr şi eliberarea de minciună.

Amintiri

a) Din vechime oamenii au socotit amintirile ca pe o comoară de nepreţuit.
Din experienţa înaintaşilor, păstrată cu multă grijă de cei înţelepţi, se cunoşteau legile firii (naturii) şi se năşteau legile oamenilor.
De aceea legile, la început, erau ascultate şi învăţate ca parte a unor cântări despre întâmplările de demult – întâmplări care arătau adevărul legilor. Aceste cântece se numeau dainá şi din ele s-a născut, la Români, doina. Alte forme de istorie veche sunt legendele istorice.

 b) În vechea Mesopotamie a existat o vreme în care tăbliţele cuneiforme, memoria societăţii de atunci, au început să cuprindă mai ales… denunţuri! Altfel spus, turnătorii sau trădări.
Practica aceasta a trădării devenise atât de răspândită încât sunt nenumărate tăbliţe ce o înregistrează.
Urmarea? Ţara s-a prăbuşit.

Paradoxal, peste mii de ani, Republica Veneţiană dezvoltă acelaşi obicei al denunţului, trădării, turnătoriei. Exista un loc anume în care denunţurile anonime se puteau lăsa. Şi autorităţile se luau după aceste denunţuri!
Urmarea?
Republica Veneţiană s-a prăbuşit.

 Împăratul Traian, venit la putere după o epocă destul de tulbure a Romaniei, a respins denunţurile anonime, socotindu-le nedemne şi dăunătoare („pentru epoca noastră”, zicea el, atunci!). Ca urmare, stabilitatea politică şi socială a crescut foarte mult, iar sub acest împărat Romania a ajuns la cea mai mare întindere şi putere. Totodată, Împăratul Traian a primit supra-numele de „cel Drept”.

Învăţătură:
Cine nu cunoaşte Istoria o va repeta în tot ce a avut mai rău. Cel care cunoaşte Istoria se poate feri de toate cursele şi ameninţările ce au mai fost folosite în trecut.

(urmează „Istoria, cum?”)

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă