„… individul – oricît de înzestrat şi de superior – nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.
– Constantin Hr. (vecinul meu de stranăde la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă Liturghia toată în genunchi, mănîncă (oricît de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect – ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută- şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” – şi-i place. Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mîntui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănînci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvîrşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii. O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu. Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvînt că nu eşti desăvîrşit – ce bine ar fi – nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e! (C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)”
Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii
Etichetă: gând
Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea
Românii vechi îşi cunoşteau neputinţele, limitele, nepotrivirile; le luau ca atare şi trăiau, împreună, ţinând seama de ele. Petreceau sau munceau recunoscându-şi limitele, nepotrivirile şi neputinţele, glumind pe seama lor, chiar (era un mijloc de blândă şi puternică acceptare a hotarelor fireşti). Lucrau împreună acolo unde puteau, singuri acolo unde aşa era mai bine. Ştiau că e mai bine să ai un prieten alături când poate decât să fi totdeauna singur. Astfel au făcut istorie, au împlinit lucruri ce par unora legende sau chiar născociri.
Românofonii* de azi vor o unire prin identitate (celălalt trebuie să aibă exact aceleaşi păreri/principii/purtări etc.), altfel privindu-l pe celălalt drept duşman. Cum identitate nu există, Românofonii se privesc unul pe altul – făţiş ori pe ascuns – ca duşmani. Dezbinarea devine astfel un fel de viaţă, însingurarea – chiar şi în mijlocul celor mai mari mulţimi – o permanenţă, drogurile – de la fumat şi sex nonafectiv (şi niciodată împlinitor, desigur) până la etnobotanice, iarbă, zăpadă, ciuperci şi ce-o mai fi – o necesitate (chiar şi emisiunile tv, telenovelele, chat-urile etc. împlinesc aceeaşi funcţie).
Ieşirea din puşcăria românofonă – ieşirea din „matrix” – este simplă: adunarea împreună pe principii româneşti. Înţelegând că nu suntem şi nu vom fi la fel, că unii sunt vegetarieni, alţii omnivori, că unii iubesc fotbalul, alţii trântele, alţii oina, alţii şahul, că unii beau ceai, alţii bere, alţii vin etc. Să ne bucurăm de ceea ce găsesc ceilalţi bun în noi, oricum este mai bine decât să nu fie nimeni care să găsească ceva bun în noi! Şi dacă ne doare că nu preţuiesc din noi tot ceea ce preţuim noi, să ne amintim că, pe de-o parte, nici noi nu preţuim în ei tot ceea ce li se pare lor că merită, iar pe de altă parte, că oamenii se descoperă şi preţuiesc mai bine în timp. Doar că trebuie să fie un timp împreună, în unire, iar nu unul în dezbinare.
Pr. Mihai-Andrei Aldea
* Prin Românofoni se înţeleg vorbitorii de oarece limbă română – cetăţeni sau nu ai Republicii România – care nu cunosc şi nu duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc (singura prin care ne putem defini ca Români).
Partajează asta:
IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)
IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)
În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.
Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.
Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…
În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.
Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.
S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.
Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.
De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.
O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!
Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.
Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.
Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.
Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…
Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente (nerecomandat celor sub 18 ani)
Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente
(nerecomandat celor sub 18 ani)
A fost sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, o să fie sărbătorile Sfinţilor Dimitrie.
Prima a fost o tânără ce, lăsând bogăţia părinţilor, a devenit călugăriţă, slujind cu drag, toată viaţa, lui Dumnezeu – şi, prin această iubire, oamenilor. Lucrarea ei continuă prin minuni, cea mai mare fiind aducerea continuă a zeci de mii de oameni împreună, în iubirea lui Dumnezeu.
Ceilalţi doi sunt unul un călugăr, celălalt un militar de elită, amândoi legaţi prin munca şi lupta de a face lumea mai bună.
Apropierea oamenilor de asemenea modele este, evident, benefică. Fie şi câte puţin din faptele lor bune, din lucrarea lor, sunt preluate de către cei care îi cinstesc şi, astfel, oamenii devin puţin mai buni, lumea devine puţin mai bună.
Paradoxal pentru o gândire logică, tipic pentru o gândire bolnavă, unii au fost – şi sunt – furioşi pe faptul că sute şi sute de mii de oameni îi cinstesc pe aceşti sfinţi. În nebunia lor, sunt fierţi de mânie şi ură pentru că nu sunt ei modele, pentru că ideile lor nu pot fi impuse celor care gândesc altfel, pentru că nu pot să-i silească pe aceştia să îşi ducă viaţa după tipare anti-creştine. Aşa că îi numesc „înapoiaţi”, „spălaţi pe creier”, „pupători de moaşte”…
Desigur, pentru a-i dispreţui şi urî pe pupătorii de moaşte trebuie să ai o gândire extrem de primitivă şi josnică, ceva de tipul activiştilor comunişti sau altor asemenea fanatici. Nici atunci când eram ateu nu am înţeles violenţa imbecilă a acestui fel de purtare. Da, mi se părea hazliu că unii cred că sărutând moaşte sau icoane intră în legătură cu sfinţii sau Dumnezeu, obţin ajutor, „har” (ce-o fi ălă?) etc. Dar să te superi pentru asta? „Doar dacă eşti complet prost!”, spuneam atunci, prieteneşte, rarilor tovarăşi întru ateism care se agitau pe temă. „Nu-i dreptul lor să creadă în ce vor şi ce le place?” – desigur, era dreptul lor. „Ce, fac rău cuiva?” – bineînţeles, nu făceau rău nimănui. „Ce, vrei să faci ca staliniştii, să-i extermini pe cei care nu gândesc ca tine?” – a, nu, nu voiau asta. „Şi atunci?” Tăceau. Argumente logice nu există, iar ateii din România anilor ’80 (ai secolului XX, desigur) erau mult mai logici decât usr-iştii şi ceilalţi comunişti de astăzi.
În zilele noastre comuniştii urâtori de creştini găsesc cele mai idioate pretexte pentru a-i dispreţui şi persecuta – măcar cu ceva insulte comuniste, dacă nu cu bătaie de joc la locul de muncă, şcoală, sau în locurile publice. De la faptul că „dau bani preoţilor” – deşi sunt banii lor şi nu e treaba ta ce fac ei cu banii lor – şi până la discursul despre „mizeria” „pupării de oase de morţi”.
Desigur, „oasele de morţi” care sunt moaşte sunt curate. Foarte curate. Spălate repetat cu vin, aghiasmă (apă sfinţită) şi untdelemn, spălate cu acea încăpăţânare a credincioşilor care încearcă să facă un lucru pentru Dumnezeu: cât mai aproape de perfecţiune. Pentru că această spălare a moaştelor este primul pas canonic – adică, pentru credincioşi, absolut obligatoriu – în cinstirea lor.
Or fi sfinte, aceste oase?
Dacă sunt sfinte, aşa cum cred credincioşii – printre care, de peste o jumătate de viaţă, mă număr şi eu, fost ateu – atunci cu atât mai bine.
Dacă nu sunt sfinte, măcar sunt curate.
Zonele sexuale şi fundul, nu, nu sunt curate, chiar şi spălate fiind.
De ce?
Pentru că oasele nu mai au glande cu secreţie. Sunt oase uscate, vechi de sute de ani, chiar de mii de ani unele. Foarte bine spălate, curate, lustruite – de sfinţenie? de vreme? de săruturi? oricum, foarte curate, foarte lustruite.
În vreme ce zonele sexuale şi fundul sunt zone cu tot felul de organe excretoare – de la glandele sudoripare la cele producătoare de fecale şi urină.
Iar cei care îi urăsc şi dispreţuiesc pe „pupătorii de moaşte” sunt cei mai mari pupători, lingători etc. de zone sexuale şi funduri. La propriu. Adică sunt cei mai mari înghiţitori de excremente din lume (excluzând psihopaţii coprofagi, pe care în curând o să-i vedem „legalizaţi” tot ca un fel de „minoritate sexuală” ori ceva asemănător).
Trebuie observat faptul că din punct de vedere medical nu există niciun caz de boală provocat de cinstirea moaştelor sau icoanelor. În două mii de ani de Creştinism, în faţa a miliarde şi miliarde de oameni care pupă moaşte şi icoane, nu există niciun asemenea caz. În acelaşi timp, practicile sexuale orale sunt bine documentate ca izvor de infecţii. De la herpesul genital şi candidoză la sifilis, zeci şi zeci de BTS-uri (Boli cu Transmitere Sexuală) se dau şi se primesc prin formele de sex oral (şi anal). Este o realitate medicală certă, absolut atestată. Şi…
absolut atestat este şi faptul că nu există posibilitatea de a avea zonele sexuale şi anale perfect curate. Chiar în timpul spălării au loc felurite excreţii, de la cele de sudoare la cele de fecale şi urină, de la cele tipice unui organism sănătos până la cele provocate de ciuperci şi alte (micro)infecţii… sau de BTS-uri. Ca urmare, practicanţii de activităţi orale în aceste zone mănâncă, obligatoriu, asemenea excreţii. Cu mai multă sau mai puţină plăcere, după caz, mânaţi de patimă sau de presiunile – psihologice sau fizice, violente sau persuasive – ale partenerului/ei/ilor/elor.
Paradoxal pentru răutatea societăţii noastre, tipic pentru bunătatea creştină, nu a răspuns cu batjocoră pe temă niciunul dintre milioanele şi milioanele de Români batjocoriţi pentru credinţa lor, persecutaţi de mass-media, de comuniştii din usr ori alte grupări ale acestei religiozităţi atee fanatice. Nimeni nu s-a apucat să le spună acestora „mâncători de excremente”, deşi sunt; ba chiar sunt campioni în domeniu, şi încă în cel mai concret mod cu putinţă, nu la figurat.
Între împuţiciunea mâncării de excremente – sub pretexte de „libertate sexuală” – şi curăţenia „pupării de moaşte” – din „libertatea credinţei” – există, dincolo de atestările medicale, distanţa evidentă a spiritualităţii ce însoţeşte gesturile.
„Puparea moaştelor” se face din dragoste şi respect faţă de modele strălucite de eroism şi bunătate, din dragoste şi respect faţă de oameni care au învins patimile personale şi răutatea lumii, din dragoste de Dumnezeu. Aşa cum copiii, lângă sicriul tatălui sau mamei care i-a iubit şi i-a slujit, îi sărută mâna cu deplină iubire şi respect.
„Mâncarea excrementelor” se face din pofta disperată de plăcere sexuală şi lipsa de dragoste adevărată şi respect faţă de celălalt. Acolo unde există dragoste deplină şi respect, nu se ajunge la aşa ceva, pentru că bucuria întâlnirii dintre cei doi este atât de mare încât artificiile sunt perfect inutile.
Altfel spus, avem în „pupatul moaştelor” o lucrare a dragostei şi respectului, iar în „mâncarea excrementelor” o lucrare a patimii înjositoare, a lipsei de iubire, a lipsei de demnitate.
Şi, evident, fiecare îşi alege ce vrea dintre aceste două spiritualităţi şi din milioanele de nuanţe dintre ele.
Dar, iarăşi evident, dacă „mâncătorii de excremente” nu ar fi complet complexaţi de propriul stil de viaţă, nu ar încerca să-l impună, cu răutate şi furie, celorlalţi. Că doar nu-i împiedică nimeni să-şi vadă de plăcerile lor, dar ei încearcă să-i împiedice pe ceilalţi să-şi trăiască viaţa aşa cum vor! „Pupătorii de moaşte” îi cheamă pe cei din afară către bucuria pe care ei o trăiesc, dar nu încearcă, în niciun caz, să le impună venirea. Ceea ce arată şi faptul că „pupătorii de moaşte” se simt mult mai bine în tărirea credinţei creştine decât „mâncătorii de excremente” în trăirea credinţei în comunismul sexualist. Dar şi faptul că ameninţarea dictaturii vine în România nu din direcţia creştinilor ci, dimpotrivă, din grupurile necreştine, unul dintre cele mai ameninţătoare din acest punct de vedere fiind acela al comuniştilor – „corecţii politic”, „progresiştii ateişti” etc.
Adevărurile neplăcute supără – nu cred că „Adevărul supără”, supără doar adevărurile ce nu convin, la fel şi minciunile (cele plăcute, de la linguşiri la cele „de politeţe”, vor fi atât de des acceptate…). Dar fără să ne uităm în oglindă, îndreptarea este cu neputinţă. Iar adevărul este că „pupătorii de moaşte”, cu toate lipsurile şi slăbiciunile lor, sunt, cel puţin, pe calea îndreptării. În vreme ce „mâncătorii de excremente” agresivi, lucrători ai fanatismului anti-creştin, sunt doar făcători de rău: lor, celorlalţi, societăţii…
Mihai-Andrei Aldea
fost ateu, azi pupător de moaşte
Partajează asta:
ÎNTRE BOALĂ ŞI LEAC
Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului.
Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…
Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.
Rezultatul?
Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi.
Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spanilolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast.
De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli.
Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară – mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o.
Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme – uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice – de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale.
Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.
Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început.
Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume.
Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme.
Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o – în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste – oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară.
Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.
În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă – după mintea lor bolnavă şi prostănacă – de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări.
Cum spunea Eminescu,
„Noi suntem Români şi punctum!”
Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara.
Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină – fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români.
Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.
Pensie nu există.
Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.
Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui.
Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele.
Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată.
Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită.
Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 