Etichetă: etnologie

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Mergem mai departe pe drumul încercării de a înţelege satul românesc vechi. Parte esenţială a României Străvechi.
La început am arătat puterea modelului asupra unei culturi şi, foarte importantă, o atestare a structurii complexe a unui sat românesc să-i spunem „obişnuit” (un cuvânt foarte înşelător).

Într-adevăr, cel mai des realitatea ajunge să fie falsificată prin simplificare.
Pentru că simplificarea, o necesitate în orice prezentare sau analiză, trebuie să privească elementele care nu privesc subiectul prezentării sau analizei.
De pildă, atunci când se prezintă iuţeala şi rezistenţa unui cal, culoarea acestuia este nesemnificativă. Poate fi menţionată în treacăt, ori poate fi ignorată. Oricum, nu de culoare depinde iuţeala şi rezistenţa unui cal. Dar dacă de la această simplificare se trece la ignorarea altor elemente – lungimea gâtului, starea de sănătate a copitelor sau genunchilor etc. – vom ajunge să falsificăm, cu voie sau fără voie, adevărul despre iuţeala şi rezistenţa calului respectiv.

În prezentarea unui popor se practică adesea falsificarea prin simplificare.
Descrierea Germanilor fie strict pe temeiul puterii lor economice dintr-un moment anume – fie că e perioada anilor ’20 ai secolului XX, fie că este perioada primilor ani din secolul XXI – poate fi corectă strict dacă subiectul este puterea lor economică în acea clipă a Istoriei. Dar dacă se dorea descrierea Germanilor ca popor, o astfel de abordare este părtinitoare şi falsificatoare.
Putem da mii de exemple de asemenea prezentări naţionale falsificatoare. Dar sperăm ca unul singur să fie de ajuns.

În ceea ce priveşte satul românesc, în ceea ce priveşte vechea cultură românească, practica falsificării merge, de obicei, pe linia păgânizării. Sau mitologizării culturii româneşti vechi.

În Istoria folcloristicii europene, marele specialist italian Giuseppe Cocchiara (1904-1965) arăta cum până în 1952 programul ideologic al unui grup sau altul – cel mai adesea cu substrat politic – influenţează etnologia şi folcloristica (implicit şi discipline similare, precum antropologia şi altele asemenea).
Cei care doresc amănunte despre acest proces vast şi complicat, cu o vechime de câteva secole, pot consulta traducerea apărută în 2004 sub titlul „Istoria folcloristicii europene. Europa in cautare de sine” la Ed. Saeculum I.O. (Bucureşti).
Aici ne oprim doar la indicarea fenomenului – şi lucrării ce îl prezintă. Un fenomen prin care se falsifică recepţia de către culegător, interpretarea de către cercetător şi, implicit, prezentarea de către editor a materialului folcloric şi etnologic. (Faptul că adesea culegătorul, cercetătorul şi editorul sunt una şi aceeaşi persoană, ori parte a unui grup restrâns, amplifică fenomenul de falsificare.)
Extrem de grav şi, de obicei, nebăgat în seamă, este efectul asupra folclorului pe care îl produce această falsificare.

În ultima privinţă am dat adesea exemplul Mioriţei, un exemplu foarte la îndemână şi foarte clar.
Alecsandri, cel care spunea că folclorul trebuie cules fără a fi schimbat de culegător, este cel care culege şi preschimbă Mioriţa, publicând-o în forma devenită celebră. Altfel spus, creaţia populară cunoscută în România – şi Românimea – de astăzi sub numele Mioriţa… nu este o creaţie populară! Este, de fapt, prelucrarea de către Alecsandri a unei creaţii populare!
Care? Ei bine, Alecsandri nu a vrut să dezvăluie acest lucru niciodată! Şi a ascuns până dincolo de moarte creaţia populară din care s-a inspirat!
De parcă o asemenea falsificare nu era destul de gravă, promovarea a fost gigantică! De la manualele şcolare până la ziare, de la serbările „câmpeneşti” până la calendare de perete, toate mijloacele posibile au difuzat Mioriţa lui Alecsandri. Şi nu oricum, ci ca pe o fundamentală creaţie populară, ca pe o esenţă a culturii române autentice. Interpretată extrem de fals – ca dominată de un „spirit de resemnare” ş.a.a.
Rezultatul?
Dintre cele cca. 1.000 de forme de Mioriţă existente la Români, se ajunge în 60-70 de ani la o singură formă dominantă, Mioriţa lui Alecsandri. Mai supravieţuind doar câteva alte variante, prea deosebite de Mioriţa lui Alexcsandri spre a fi înghiţite de aceasta. Câteva din o mie! O întreagă – şi minunată – lume a baladei româneşti, nimicită prin impunerea sistematică a unei versiuni livreşti.

Acest tipar de falsificare a culturii române, prin cele mai diferite metode, este extrem de răspândit. Şi face parte dintr-un efort programatic de distrugere totală a României Străvechi şi culturii sale.
Acest efort a fost început de extremiştii Greci ca parte a efortului de distrugere şi preluare a Romanităţi, întâi, apoi a Românităţii (aici o lucrare bună pe temă). A fost completat apoi de intervenţia Papalităţii, pentru care Românii erau – ca neam şi ţări – o contestare directă a pretenţiilor sale fanteziste de a continua Imperiul Roman (Romania). La instigarea şi sub dirijarea Papalităţii au fost implicaţi în efortul de distrugere a Românilor şi civilizaţiei lor Germanii şi Ungurii. Creat pe filieră germană, Imperiul Ţarist a schimbat, din secolul al XVIII-lea încolo, relaţiile vechi, destul de bune, româno-ruse, cu unele din ce în ce mai ostile. Pe care comunismul sovietic le va transforma într-o ură sălbatică şi rasistă. Grupările masonice iniţiate de Greci, preluate ulterior mult mai direct de alte grupuri apusene, au fost adesea dominate de patrioţi care… nici nu ştiau ce înseamnă „a fi Român”, nici nu ştiau prea bine româneşte. Impactul lor asupra României Străvechi şi Culturii Române Vechi a fost devastator.

Pe linia ideologică a unora sau altora din aceste puteri străine s-au înscris inevitabil, prin simpla „instruire şcolară”, extrem de mulţi intelectuali. Vocile rare care s-au opus fenomenului – pe măsură ce-l descopereau şi înţelegeau – au fost reduse la tăcere sau ignorate. Un Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mircea Vulcănescu… Oameni băgaţi în spitale de nebuni sau puşcării, oameni trecuţi pe liste negre…

În 1900 satul românesc aduna în sine 92% din populaţia Regatului Român!
Şi avea reprezentare zero în cultura română, cu excepţia adoptării exoticelor haine româneşti de către părţi izolate ale elitei. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) a fost una dintre puţinele persoane „de la vârf” care a apreciat cu adevărat tradiţiile populare româneşti. Dragostea ei, care a îmbrăţişat de la meleagurile adoptive la poezia unor Alecsandri sau Eminescu, a rodit în multe forme practice. Şi a fost una din frânele deznaţionalizării ce se practica, în contrapartidă, la nivelul partidelor politice, guvernului, aparatului de stat.

Răscoalele de la sfârşitul secolului al XIX-lea (ai căror morţi încă nu au fost număraţi) şi din 1907 sunt parte şi mărturie a acestui genocid anti-românesc.
Doar în răscoalele din 1888 sunt arestaţi peste 3.000 de ţărani; armata a atacat răsculaţii trăgând în plin, folosind şarje de cavalerie… numărul de morţi este necunoscut.
De fapt armata era folosită adesea în slujba oprimării poporului. Mulţi boieri şi arendaşi sileau oamenii prin forţă – manu militari – să lucreze moşiile deţinute sau exploatate de ei. Iar clasa politică veghea la îndeplinirea de către armată şi jandarmerie a acestor cereri. Românii erau sclavi în propria lor ţară. Sclavi ai unei clase politice condusă din străinătate. Şi astăzi sunt grupări masonice care se laudă cu faptul că oamenii lor au condus Regatul României în acele vremuri şi l-au modernizat; prin masacrarea Românilor şi distrugerea sistematică a culturii româneşti adevărate.

Spre a nu pierde prea mult timpul cititorilor, sărim peste alte părţi negre ale istoriei.
România intră în 1916 în „Marele război”, adică în Primul război mondial. Care începuse de doi ani de zile. Ani în care pregătirile de luptă ale conducerii ţării şi aparatului de stat au fost cel mult superficiale. Insistenţele Regelui Carol I de înarmare şi instruire aveau ca răspuns asigurări depline de îndeplinire la cel mai înalt nivel a acestei îndatoriri esenţiale. O minciună mizerabilă. La intrarea în război, după doi ani de la începerea conflictului, doi ani în care Regatul României trebuia să se pregătească, Armata Română era… cea mai prost înarmată armată implicată în război!

Rezultatele sunt cumplite.
Vitejia ostaşului român, recunoscută şi de duşmani, este sabotată de incompetenţa multor ofiţeri – aflaţi în funcţie „pe pile” – şi de o dotare tehnică aflată cu 40-50 de ani în urma epocii, uzată şi lipsită de susţinere. Producţia de război asigura soldatului român cca. 6-7 cartuşe/zi…
În faţa mitralierelor şi tunurilor duşmane ostaşii români răspund cu proiectilele unor arme din Războiul de independenţă. Îngropaţi de vii sub focul artileriei duşmane, ciuruiţi de mitraliere, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade, soldaţii români, ţăranii români, insistă să lupte, refuză dezertarea, îşi păstrează o încredere ireală în victoria finală. Dezertează în schimb scârbavnicul Carol Caraiman, cel care apoi va distruge România Mare sub numele de Carol al II-lea.
„Aliaţii” Ruşi lucrează adesea împotriva trupelor române, favorizând dezastrul de la Turtucaia şi alte asemenea „întâmplări” şi îndemnând permanent conducerea României… să se retragă în Rusia, abandonând toate teritoriile Regatului.

Stăpânirea germană în Muntenia (în 1916-1918), este una dintre cele mai cumplite pagini ale istoriei. Poate vom prezenta cândva unele din paragrafele ei. Bulgarii şi Turcii săvârşesc măceluri anti-româneşti în Dobrogea şi Muntenia, depăşind orice limită, la un nivel atât de înfiorător încât până şi aliaţii lor Germani, oricât de ticăloşi, sunt nevoiţi să-i tempereze.

Roadele războiului în care au fost băgaţi Românii fără nicio pregătire? Pierderile de peste 800.000 de oameni dintr-o populaţie de nici 8 milioane înseamnă mai mult decât decimarea. Iar aici nu sunt incluşi Românii morţi în Basarabia şi în Războiul civil din Rusia, Românii ucişi în Austro-Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Serbia etc.

Distrugerea sistematică a satului românesc – şi prin exploatare, şi prin introducerea în educaţia şcolară a multor elemente snoabe, anti-româneşti, deznaţionalizatoare – se va amplifica în perioada interbelică. Dar şi teroarea de stat creşte pe măsură – mai ales în perioada alegerilor.
În faţa abuzurilor sistematice ale aparatului de stat unii îşi pun nădejdile într-unul sau altul dintre partide (deşi toate aveau aceleaşi practici şi acelaşi stil de conducere – externă).
Educaţia, presa, radioul şi toate celelalte mijloace de propagandă sunt folosite pentru a răspândi imoralitatea şi concepţii cât mai străine. În paralele cu sforăitoare declaraţii de patriotism ale unor politicieni vânduţi. Care au fost glorificaţi atunci şi sunt glorificaţi şi astăzi, în neo-comunism. (Un exemplu este Iuliu Maniu, dovedit a fi agent străin, dar mai departe ridicat în slăvi…)

După 1948 distrugere satului românesc devine de-a dreptul apoteotică, regimul sovietic şi cele care îi urmează transformând lumea rurală într-o extensie mizeră a mahalalelor orăşeneşti.
Aspect păstrat şi astăzi de foarte multe sate din întreaga ţară.

Faţă de acest genocid sistematic, este greu de crezut că mai sunt oameni care cred că pot găsi în satul de astăzi adevăratul folclor românesc…
Generaţii întregi silite să îşi transforme tradiţiile, în cel mai bun caz în spectacol folcloric, urmate de generaţii întregi îndrăgostite de căminul cultural, băutură, „munca” în C.A.P. – inclusiv „dijmuirea” produselor şi alte activităţi similare -, toate acestea îndoctrinate în fel şi chip prin şcoală, periodice, cărţi, emisiunir radio şi tv… iată lumea satului din ultimul secol.
Pe acest fundal, desigur că mitologizanţii pot impune ce „folclor” au chef.
Oamenii sunt plătiţi să interpreteze aşa-zise „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini” şi înregistraţi interpretându-le. Înregistrare folosită ca „dovadă” a acestor „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini”. Falsificarea merge înainte.
Oamenii ajung să creadă că „Dragobetele” născocit de unii „trebuie să fie adevărat” şi ajung să îl preia. Ca să fie mai… români. La fel şi alte invenţii falsificatoare, acceptate pe scară largă drept „tradiţii româneşti”.

Şi totuşi, pe ici pe colo, satul românesc adevărat, satul românesc de demult, încă mai trăieşte. Măcar în amintirile unor fii ai acestuia…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură și civilizație românească. Despre „Miorița”, rost și luptă la români

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Acest material a fost publicat întâi pe facebook, fiind preluat apoi pe Activenews. Puţin întregit, îl dăm şi cititorilor blogului România Străveche.

Se pretinde, foarte des, că „Mioriţa” lui Vasile Alecsandri este o reprezentare fidelă a spiritului românesc. Acesta fiind adesea numit şi „spirit mioritic”.
Este cel puţin ciudat să defineşti printr-o singură baladă o cultură uriaşă, întinsă până în anul 1800 cel puţin din Munţii Alpi în Asia Mică, de la Marea Adriatică la Marea Casipică şi din codrii şi mlaştinile Pripetului (Pripiatului) la Marea Mediterană.
Şi mai ciudat este ca, ignorând implicarea purtătorilor acestei culturi în mii şi mii de războaie, în sute de mii – dacă nu milioane – de bătălii sau „ciocniri armate”, să pretinzi că „spiritul mioritic” prin care o defineşti ar însemna „resemnare”.

Ideea că „Mioriţa” are vreo legătură cu „resemnarea” este o aberaţie. De origine iluminist-masonică, propagată în sute de mii de exemplare de reviste şi manuale şcolare, dar lipsită de orice argument real. Idee menită să inoculeze românilor principiul resemnării – străin românilor – drept „gândire românească”.

Ca folclorist sunt nevoit să atrag atenţia că interpretările mitologizante ale adepţilor iluminismului sunt fundamental false. Giuseppe Cocchiara, folclorist italian de excepţie, a demonstrat de multă vreme acest lucru. Petre Culianu a plătit, se pare, demonstraţiile mai ample făcute, chiar cu preţul vieţii sale. Dincolo de aceste observaţii, rămâne o realitate extrem de importantă pentru oricine vrea să înţeleagă „Mioriţa” sau orice alt text popular:

În folclor fiecare creaţie se analizează în context.

Ori „Mioriţa” se cânta pe vremuri înainte de povestirea unor fapte de vitejie – haiduceşti, ostăşeşti etc. Sau înaintea unor cântece de luptă, de vitejie, de haiducie etc. Este dovedit științific, absolut clar, că Miorița nu era un vaiet, nu era o plângere, era prefața unor fapte de arme pline de eroism și curaj, pline de putere.

De aceea, este limpede că rostul „Mioriţei” era de a sublinia că vitejia românului NU vine din inconştienţă, dintr-o sete de sânge sau o violenţă oarbă. Vitejia românului NU vine din faptul că nu ar ştii că moartea îl pândeşte; ci, dimpotrivă, din pregătirea de a o primi, dacă este să vină, cu rost şi demnitate.
Avem aici un punct de unire clar între folclorul roman şi respectiv tracic, în amândouă moartea eroilor şi sfinţilor fiind o biruinţă şi o încununare glorioasă a vieţii. Spre deosebire de folclorul grecesc în care moartea era o catastrofă/tragedie.

Discernământul este prezent clar – pentru românii din vechime, care aveau aşa ceva:

„de eşti năzdrăvană”, spune românul – adică „de o fi adevărat ceea ce ai spus” (urma să se verifice vorbele acelea)
„şi DE O FI SĂ MOR” – adică nu urma să stea degeaba, dar se putea ca ceea ce făcea el să nu îl scape, să nu îi asigure supravieţuirea (ca să vorbim în romgleză)

În „Mioriţa” ciobanul nu moare! Nu există prezentată, de fapt, moartea nimănui în această baladă. Fapt pe care falsificatorii „Mioriţei” şi ai spiritului mioritic, îl trec sistematic sub tăcere.
În „Mioriţa” ciobanul nu moare ci, ştiind că s-ar putea să urmeze o înfruntare pe viaţă şi pe moarte, îşi face un testament prin care îşi mărturiseşte rostul şi locul în Creaţie – un loc şi un rost de frunte, în legătură cu toate stihiile firii, cu toate crugurile sale. Românul se ştie o sinteză a Cosmosului şi legăturile dintre el şi acesta, dintre acesta şi el sunt vii. Viaţa sa şi moartea sa, chiar dacă puţin văzute de omul păcatului, supus orbirii, sunt trăite de Cosmos, au rost, fac parte dintr-o rânduială mai presus de fire.

Aceasta este conştiinţa cu care apoi pleca la luptă românul, sigur că este pregătit şi să moară, şi să trăiască, împlinindu-şi rostul său şi fără a se înfricoşa întru nimic de cei potrivnici.
Liniştea plină de putere în faţa oricărei ameninţări, fie ea şi a morţii, discernământul, puterea de liniştire a celor speriaţi, trăirea unei mistice şi profunde uniri cu lumea şi Cerul (transcendentul), iată ceea ce îl defineşte pe eroul mioritic.
Acesta este rostul şi înţelesul „Mioriţei„, acesta este spiritul mioritic, nu răstălmăcirile fanteziste şi sofistice ale unora.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.

puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt…
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.

satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)

Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.

Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.

Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.

Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Despre Români, Crimeea, Caucaz

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

13570_2013_Article_86_Fig2_HTML

Ca o completare la postările despre Românii din Crimea şi Tauria, dar şi la altele despre Români… pentru cunoscătorii de limbă engleză: pastoralismjournal.springeropen.com/articles/10.1186/2041-7136-4-4

Puţin despre artele marţiale româneşti (I)

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

„Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este
pe faţa pământului un alt popor care pentru gloria
războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică
contra mai multor duşmani, atacându-i sau
respingându-i fără încetare”
Stanisław Orzechowski

A. Noţiuni lămuritoare

1) Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise. Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.

2) Două confuzii apasă asupra înţelegerii artelor marţiale în general, şi a celor din afara Asiei în special.

  1. Prima este aceea a sistematizării artelor marţiale. Cei obişnuiţi cu artele marţiale moderne se aşteaptă să găsească ceva asemănător în orice formă de arte marţiale. Dacă se poate, de la gradele practicanţilor şi până la împărţirea tehnicilor folosite. Dar, de pildă, în secolul al XIX-le Okinawa-Te era foarte departe de a fi o artă marţială modernă. Sistematizarea – cu grade pentru practicanţi, cu împărţirea tehnicilor în tipuri de poziţii, lovituri, apărări etc. – nu exista. Ea se face de câţiva maeştri, pricepuţi în „bătaia de Okinawa” sau „mâna de Okinawa” cum era numită. Ginkin Funakoshi va transforma această artă marţială populară în ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de karate. Desigur, nu singur, pe măsură ce trece timpul alăturându-i-se şi alţi oameni care, unind talentul, dărurirea, munca sistematică şi inteligenţa, au participat la această construcţie. În acelaşi fel, savat-ul sau boxul franţuezesc, în care lupta se dă cu mâinile şi picioarele – spre deosebire de boxul englezesc, în care nu există lovituri de picior – apare ca o artă marţială populară. Şi, secole de-a rândul, este folosit de bătăuşii din sud-estul Franţei, din Catalonia franceză şi alte zone învecinate, până când ajunge să fie preluat, sistematizat şi transformat într-o artă marţială modernă. Prin aceste două exemple arătăm că existenţa unei nomenclaturi sistematice, a unui cadru riguros de predare etc. ţine mai mult de cultura livrescă, de cerinţele moderne şi nu de tipicul vechi al celor mai multe culturi şi arte marţiale. Astfel încât dispreţul faţă de artele marţiale încă nesistematizate ar trebui să fie înlocuit de bucuria înţeleaptă pe care au avut-o cei care au descoperit şi valorificat artele marţiale moderne.
  1. A doua confuzie comună este a încadrării artelor marţiale, în masă, la „producţie orientală”, eventual „extrem orientală”. Nu doar că însuşi termenul de arte marţiale este latin şi se răspândeşte în Europa înainte de întâlnirea cu artele marţiale orientale. Dar arte marţiale, chiar sistematizate, există în multe părţi ale lumii încă din Antichitate. De la cele practicate de Egipteni, Hicsoşi, Parţi, Traci, Romani, Celţi, Evrei sau Greci şi până la forme din Asia, Oceania sau Americi. Concret, oriunde au existat războaie au apărut forme de arte marţiale, uneori cu arme extrem de specifice. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de „arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).

Odată înţelese aceste două confuzii, abordarea artelor marţiale româneşti capătă altă perspectivă. Pot fi mai uşor de înţeles şi sistematizarea prezentării lor devine clară.

Ca şi în alte locuri, artele marţiale româneşti cuprind, în mare, două categorii: artele marţiale moderne şi artele marţiale populare.

Artele marţiale moderne din părţile noastre sunt, la rândul lor, de două feluri: europene şi asiatice.

Artele marţiale europene practicate în România în ultimele secole sunt, în primul rând, forme de scrimă. De la şcolile de scrimă din Muntenia şi Moldova, inspirate, după caz, din scrima franceză, scrima germană, scrima ungară, scrima italiană sau scrima rusă, mai rar cea spaniolă şi până la cele din Bucovina, Pocuţia, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat etc. În aceste ultime părţi, care au fost sub stăpâniri străine, şcolile occidentale de scrimă – iar în regiunile ocupate de Rusia, şi cele ruseşti – au fost o prezenţă permanentă şi clară.

Încă în 1840, „Academia Mihăileană” din Iaşi, sub conducerea lui Gh. Asachi, avea ca materii obligatorii scrima, gimnastica şi înotul. Ultimele două fiind privite ca auxiliare foarte importante pentru pregătirea de război/luptă.

Tot scrima cuprinde însă şi formele marţiale orientale; precum cele aduse de tătari, cercehezi, turci, persani etc. în Ţările Române (Bosforan, Cimeria, Zaporojia, Vozia, Podolia, Moldova, Sciţia Mică sau Dicia ori Dobrogea, Muntenia etc.).

De asemenea, tragerea cu arcul, în care Românii au o tradiţie extrem de veche, a avut parte şi de influenţe europene – ca arcul englez, practicat de cei care au studiat în Anglia. Dar şi de influenţe asiatice – ca cele venite pe filieră tătărască.

Dar şi scrima sau lupta cu sabia, şi trasul cu arcul sau întinsul arcului au rădăcinile şi formele lor autohtone, româneşti. Desigur, nu vorbim aici de forme dezvoltate izolat, care nu pot exista decât excepţional, în cine ştie ce enclave – dacă sunt şi acolo. Dar aşa cum schimburile între şcolile de scrimă franţuzeşti, spaniole, italiene şi germane nu au împiedicat dăinuirea acestora, tot la fel s-a întâmplat şi în cazul nostru.

Sunt doar câteva exemple, pe care le vom dezvolta mai jos, încercând să schiţăm liniile principale ale artelor marţiale româneşti, aşa cum le-am găsit în sursele istorice şi etnologice. Pornind de la un adevăr simplu, deplin atestat: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea