Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IV

În care se schimbă multe şi se trece de Turnul Morţii.

Pentru a le lăsa vreme de odihnă, călugării îi mai ţi­­nuseră încă o zi la schit. Fusese o zi frumoasă, deşi aici pe cul­me era destul de frig. Doar la amiază soarele biruia, re­văr­sând căldură multă asupra păşunilor şi pădurii.

Mâncaseră bine, se odihniseră, mai fuseseră şi la sluj­bele din biserica micuţă… Mai că şi‑ar fi dorit să nu mai ple­ce. Dar trebuia!

În zorii zilei următoare porniră iar la drum. Călu­gă­­rii îi învăţaseră să meargă pe creastă până la Turnul Morţii, for­tul la care şi ei voiseră să ajungă.
Deşi nu se vedea nici o potecă, nu aveau cum să se ră­­tăcească. Era destul de îngustă creasta, iar celelalte cul­mi care se desprindeau de ea, coborând într‑o parte sau al­­ta, nu‑i pu­teau înşela. Pădurea cea Mare se vedea, de‑o par­­te şi de cea­lal­tă, peste văi şi culmi, străpunsă ici şi a­co­lo de culmi înierbate ori pietroase, ori de câteva stânci se­me­ţe.

Dar cu toată frumuseţea locului şi a Pădurii, şi cu toa­­tă uşurinţa drumului, cei trei se simţeau apăsaţi de un fel de umbră. Soarele strălucea vesel, dar între el şi ei era ca un fel de văl, nevăzut dar greu.
– Opriţi‑vă! – spuse Dan.
Ridicat în şa, privea în urmă.
Priviră şi ceilalţi doi: nimic deosebit.
– Unde‑i schitul?
Mitu şi Surdul se priviră cu uimire, dar şi cu spai­mă: schitul nu se vedea, deşi abia plecaseră din el.
Fără să vrea, clătinară îngânduraţi din cap, toţi trei o­da­tă. Şi, stârniţi de hazul gestului, începură să râdă. Nu mult, căci um­bra stăruia asupra lor, dar destul ca ceva să se schim­be în ei. Să‑i facă să iasă din apăsarea care îi înăbuşise până atunci.
– Ştiţi ce, sări Mitu? Asupra noastă este primejdie. A fost şi este, şi cred că va mai tot fi. Dar, ascultaţi‑mă pe mi­ne, vom birui! Vom birui, orice ar fi!
Îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret:
– Vom birui!
Se simţeau dintr‑o dată învioraţi, puternici şi pre­gă­­ti­ţi pentru orice ar veni asupra lor. Gata de luptă.
Şi Pădurea simţi schimbarea. Vălul de ameninţare nu dispăru, dar păru a se subţia oarecum. Şi ei simţiră a­ceas­ta.
Pentru o vreme drumul fu cel obişnuit. Călăreau a­dică fără oprire, şi mâncau în şa, grăbindu‑se a ajunge la adăpost înainte de căderea serii. O dată, Surdul îi oprise pen­tru o clipă, arătându‑le păsările ce izbucneau din co­paci, pe o linie pa­ra­lelă cu a lor.
– Suntem urmăriţi, încuviinţă Mitu.
Şi, nu ştiu de ce, priviră întrebători amândoi spre Dan.
– Nălucile, spuse acesta.

Ceilalţi doi încuviinţară tăcuţi. Bănuiseră şi ei că sunt Nălucile, iar cuvântul lui Dan îl primiseră fără în­do­ia­lă. Dar, ciudat, nu se mai temeau. Sau, oricum, nu mai era acea tea­mă puternică, ce te încremeneşte. Dim­potrivă, era un sen­ti­ment care îi îndemna la luptă. Aşa cum am spus, ceva se schim­­base în ei. Era poate acea schimbare ce apare în oa­me­nii adevăraţi, atunci când în­ţeleg pentru pri­ma oară că lupta este luptă şi trebuie dusă, atunci când în­ţeleg pentru prima oară cu a­de­vărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te dis­truge. Iar realitatea era lim­pe­de: erau în Pădurea cea Mare, şi nu doar ca trecători, ci ca pur­tători ai unor obiecte de va­loare, râvnite şi temute to­to­da­tă. Şi aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preţ.

Călătoriseră mai departe liniştiţi, cu aceeaşi hărni­cie ca şi până atunci. Seara, care se lăsa mai târziu aici pe cul­me, se vedea deja strecurându‑şi întunericul în văile din jur. Ca­lea Nălucilor, dezvăluită de păsările tulburate la tre­cerea a­cestora, se apropia cu încetul de culme, ur­când o­da­tă cu um­bra. Deşi soarele se mai vedea încă într‑o par­te, câteva stele mai în­drăz­neţe deja ieşiseră la ve­dere. As­cuns la început de steiuri mari de stâncă, Turnul Morţii se ivi deodată în depărtare.

– Să ne grăbim, spuse Mitu.

Şi aplecându‑se pe coamele cailor, porniră în ga­lop.

Niciun sunet nu se auzi dinspre pădure, în afară de zborul şi ţipătul păsărilor. Dar Nălucile ţâşniră din în­tu­ne­ri­cul copacilor, zvâcnind spre culme şi aşezându‑se în ur­mă­rirea celor trei. Erau multe, şi tot mai multe. Al­bastrul în­tu­necat al serii se întindea tot mai puternic pe cer. Tur­nul Mor­ţii era tot mai aproape. Cei trei goneau fă­ră oprire. Caii aveau gu­rile pline de spume, dar nu sco­teau niciun sunet în afară de gâfâitul obişnuit. Sim­ţeau şi ei greutatea clipei. O îm­pie­dicare ar fi fost moartea ime­dia­tă şi a a­ni­malului, şi a omului.

Curând Turnul Morţii se înălţă deasupra, iar pe cre­­neluri se văzură ca nişte umbre în noapte soldaţii.

– S‑a lăsat seara! – scrâşni Mitu înciudat.

Ştiau cu toţii că nimănui nu i se mai deschide în Pă­­du­rea cea Mare după căderea întunericului. Cu atât mai mult lor, care în loc să vină pe Drumul Trecătorii, so­seau pe a­ceas­tă ciu­dată cale.

La poalele Turnului Morţii se opriră iute, aproape că­zând de pe cai şi, scoţându‑şi săbiile, se întoarseră spre Nă­lucile care se aruncau asupra lor. Un val de săgeţi iz­bucni din Turn, ca un văl negru, chiar peste Nălucile din fa­ţă. Timp de câteva clipe, cât cădeau săgeţile, Nălucile pă­rură a se lovi de un fel de zid care le dobora cu repezi­ciune. Apoi căderea să­geţilor se opri, şi cei trei se treziră faţă în faţă cu Nălucile. A­cestea erau un fel de umbre ne­gre, înşelătoare, cu sute de vă­luri, dintre care ieşeau tot fe­lul de vârfuri şi lame de oţel, până atunci ascunse. Pă­reau a avea nenumărate braţe ce se învârteau în vârtejuri uci­ga­şe. Unul lângă altul, Dan, Surdul şi Mitu luptau cu cea mai desăvârşită nebunie. Nici nu mai gândeau la luptă sau la viaţă sau la moarte. Se trans­for­ma­seră în să­biile pe care le roteau cu o viteză de necrezut, sfâ­şiind văluri şi car­ne, îndepărtând şi de multe ori chiar ru­pând lamele de o­ţel, făcând să ţâşnească valuri de sânge şi uneori şi ţipete. Din vreme în vreme, din Turnul Morţii se re­vărsa iar pes­te Năluci potop de săgeţi. Dar numărul Nă­lu­ci­lor părea nes­fârşit. Iar şi iar se aruncau la atac, ivindu‑se ne­încetat din întunericul adânc al Pădurii. Cu­rând, cei trei tre­cură de pe cai direct pe mormanele de cadavre înălţate înaintea lor. Şi luptară mai departe, cu aceeaşi nebunie, în faţa u­nui duş­­man fără margini.

Deodată se auzi undeva într‑o parte strigătul as­cu­ţit al unei strigi, apoi altul.
– Vin strigile! – strigă Mitu bucuros, aproape fără să‑şi dea seama.

Nălucile se retraseră dintr‑o dată în umbra pădu­rii, lăsând în urmă dâre de sânge.

Cei trei stăteau spate în spate, pe mormanele de ca­­­davre, încercând să fie pregătiţi pentru orice atac.

Cu tot întunericul, desluşiră umbra măreaţă a unei strigi care se roti asupra lor, şi apoi asupra pădurii în care se re­tră­se­seră Nălucile.

Cei trei, aflaţi sus, la poalele steiurilor, vedeau în jos umbra pădurii, iar sus cerul înstelat, întins nesfârşit în toa­­te părţile.

Şi doar o strigă, una singură se vedea, rotindu‑se a­­­su­pra ascunzişului duşmanilor lor. Ştiură atunci că nu vor a­vea alt ajutor de la ea în afară de clipa de răgaz pe care o pri­miseră deja. Însă nu se clintiră nici măcar o clipă. O sin­­gu­ră şoaptă, a­ce­eaşi, ieşi de pe buzele lor, unindu‑i încă o dată:

– Vom birui!

Şi când în cele din urmă Nălucile îşi recâştigară în­drăz­­­­neala şi se repeziră asupra lor, fură întâmpinate de stri­­­­gătul lor de luptă şi de acelaşi vârtej înspăimântător de să­bii. Şi de valurile de săgeţi ce cădeau din Turnul Mor­ţii. Bă­tă­lia urmă mai departe, la fel de îngrozitoare. Prinşi de lup­tă, cei trei nu simţiră nici o clipă schimbarea, dar Nă­lu­­ci­­­­le da. Cerul începuse a se înălbi spre răsărit. Iar nu­mă­rul Nă­­lucilor nu mai părea nesfârşit. Deşi săgeţile că­deau mai rar, ajutoare noi nu mai soseau din pădure. Şi la pri­me­le ra­ze ale soarelui, N­ă­lu­cile se topiră iar în pă­dure.

Striga dispăruse de mult. Nu era încă lumină, doar pe­­­­­­numbra zorilor. Cei trei, cu săbiile acoperite de sânge, cu hai­ne­­le şi mâinile şi chipurile de asemenea roşii de sânge – al cui? al lor? al Nălucilor? – se roteau cu paşi mă­su­­raţi pe muntele de le­şuri, pândind încă duşmanul. Şi, de­o­da­tă, înţeleseră că s‑a sfârşit. Biruiseră!

Erau atât de sus pe mormanul de cadavre, încât a­jun­­­seseră la mijlocul înălţimii Turnului Morţii. De aceea nici nu mai putuseră trage săgeţi mulţi din ostaşii de aici. Poar­ta se deschidea, şi soldaţii ieşiră, privindu‑i pe ei şi ur­mele bă­tă­liei cu uimire şi spaimă. Caii, aproape striviţi de Turn, ne­che­zau cu şovăială. Cei trei se coborâră şi iz­butiră să‑i smul­gă dintre leşuri, trăgându‑i spre poartă unde… se prăbuşiră.

Soldaţii le luară săbiile şi le puseră deoparte, te­mân­­­du‑se de ei. Apoi îi ridicară şi pe ei şi îi duseră înă­un­tru. Spă­laţi, arătau a oameni, dar încă nu puteau fi tre­ziţi, nici mă­­car de cârpele ude care îi curăţau de sângele – şi al lor şi al duş­manilor – care îi acoperea.

*

Era deja a patra zi de când fuseseră aduşi în Tur­nul Morţii. Dormiseră aproape douăzeci de ore, apoi mân­­caseră ceva, şi iar dormiseră, şi tot aşa. Între timp mai ve­nise o ca­ra­vană dinspre Derala, şi plecase, desigur. Şi din sol­­daţi ple­caseră mulţi. De fapt era o întreagă ceată de ar­caşi, trimisă spre a schimba militarii vechi din forturile de pe Drumul Trecătorii ce voiau a se retrage. Sosise, această ceată, chiar în seara în care ajunseseră şi cei trei. De aici a­jutorul atât de ta­re pe care îl primiseră în lupta lor. Ci­ne­va, un­deva, avea, se pare, grijă de ei.

Între timp aflaseră şi cei din Turnul Morţii că cei trei lup­­tători nu erau făpturi ale Pădurii celei Mari, ci oa­meni… poa­­te nu chiar ca toţi oamenii, dar oameni. Sau, mai bine spus, eroi. Şi vestea despre Marea bătălie cu Nălu­cile sau Ma­rea bătălie de la Turnul Morţii se răspândise deja, o­da­tă cu ar­caşii, dar şi pe alte căi, de‑a lungul Drumului Tre­cătorii şi chiar dincolo de Pă­du­rea cea Mare.

Desigur, cei trei nu ştiau aceasta. Aflaseră de cara­va­­nă şi arcaşi, mâncaseră şi dormiseră. Schimbaseră câ­te­va cu­vinte cu soldaţii cu înfăţişare dură şi vorbă priete­noa­­să. Li se spu­se­s­e că nu trebuie a se grăbi: aveau dezle­ga­re să stea nu doar do­uă zile (după legea Drumului Tre­că­to­rii), ci cât a­­veau tre­bu­in­ţă.
De aceea, în a patra zi, simţindu‑se mai în putere, după masă îşi luaseră săbiile, spre a le verifica. Erau deja cu­răţate de sânge, şi fierarul Turnului Morţii încercase oa­­re­cum să le ascută (oarecum, căci să ascuţi săbii de Do­chia nu­mai uşor nu este). Dar urmele bătăliei se ve­deau încă pe ele. Tă­işurile aveau mulţime de ştirbituri şi ne­nu­mă­rate zgâ­ri­eturi se încrucişau pe latul lamelor. Doar sa­bia lui Dan, cea fă­­­cută de el, era mai bine, arătându‑se ast­fel cunoscătorilor ca mai bună decât ves­titele arme de Do­chia. Se aşezaseră toţi trei în uşa camerei ce li se dă­du­se, bucurându‑se de soa­re şi ascuţindu‑şi şi lustruindu‑şi de zor armele.

Căpitanul veni lângă ei şi intră în vorbă cu o şo­vă­ia­lă pe care ei n‑o înţelegeau, fiind încă neobişnuiţi cu res­pectul acela deosebit arătat de ostaşi eroilor.
– Bună ziua, vitejilor!
– Să trăieşti, că­pitane – răspunseră ei într‑un glas, bucurându‑se a‑l vedea din nou.
– Ştiţi, făcu militarul, am aflat despre voi de la For­tul Podului. Ştiu că veniţi din Şindriliţa şi mergeţi spre De­rala, dar… nu înţeleg cum de aţi venit pe Culmea Nă­lucilor.
– Ce culme? – făcu Mitu uimit.
Căpitanul şovăi o clipă
– Culmea Nălucilor. Nu ştiţi că aţi venit pe Culmea Nălucilor?
– Nu! – zise Mitu. Nu ştiam cum îi zice. Am rătăcit drumul, de la Adăpostul Crivei încoace.
– Cum să‑l rătăciţi? – făcu surprins căpitanul.
– Simplu, râse Mitu. Am dat de o răscruce. Un drum urca, altul cobora. Am urcat şi am dat de un schit. Acolo am dormit. Şi călugării ne‑au arătat calea, spre a ajunge la Tur­nul Morţii, pe culmea aceasta.
Căpitanul îl asculta cu ochii mari.
– Dar voi ştiţi că nu există nici o răscruce?
– Ei, am aflat noi că de fapt nu e răscruce, şi că dru­mul pe care l‑am văzut era un fel de amăgire.
– Dar ştiţi că din cei plecaţi spre schit nu s‑a mai în­tors nimeni? Doar dintre călugării schitului mai apare câ­te unul, rar de tot, la vreun fort, cu cine ştie ce treabă tai­nică. Dar din cei plecaţi spre schit, nimeni n‑a mai ve­nit înapoi.
– Păi vezi, râse Mitu, noi n‑am plecat spre schit, am plecat spre voi. O fi fost o greşeală la mijloc.
Deşi îi respecta vitejia, căpitanul nu putu să nu cla­tine din cap mustrător:
– Greşeală? Pădurea nu face astfel de greşeli. De bu­nă sea­mă, spuse el gânditor, trebuia să ajungeţi şi pe‑acolo. Cine ştie de ce… – spuse, şi‑i privi pe sub sprân­cene.
Se vedea limpede că ar fi vrut să‑i întrebe mai mul­te, dar nu cuteza.
– Păi, sări iar Mitu, se poate ca…
– Mai taci! – zise Surdul scurt. Vorbeşti mereu, şi a­iu­rea pe deasupra.
Se făcu linişte. Roşu la faţă, Mitu se aplecase dea­su­pra sabiei, lustruind‑o de zor.
– Căpitane, întrebă Dan, după ce ieşim din Pădu­rea Mare, cum ajungem la Ţara Negurilor?
Căpitanul făcu ochii mari:
– La Ţara Negurilor? Păi de ce să ajungeţi acolo?
– Da’ de ce nu? – sări iar Mitu, uitându‑şi ruşinea.
De data asta însă nimeni nu‑i zise nimic.
– De ce? Pentru că este urâtă. Este o ţară doar de munţi aproape sterpi, cu pietre multe şi ierburi ţepoase şi mlaş­­­­tini mul­­te şi urâte, ca mai toate mlaştinile de munte. Iar ne­gurile care o înfăşoară mai tot timpul sunt şi urâte şi, de mul­te ori, o­tră­vitoare. Iar conducătorul ei…
– Voievodul Crişan – sări iar Mitu.
– Voievodul Crişan? A, nu! – spuse căpitanul. El con­du­ce doar cu numele. Adevăratul conducător este ne­cu­nos­cut. Voievodul Crişan era un om bun, un adevărat prinţ de Heg, atunci când a primit a sta pe tronul Marelui Castel din Ţa­­ra Negurilor. Însă curând, ca toţi dinaintea lui, s‑a schim­bat şi a devenit… rău. Foarte rău. Şi asta pentru că este alt­ci­ne­­va, care conduce această ţară.
– Cine? – îşi arătă curiozitatea Mitu.
Căpitanul dădu însă din umeri.
– Se spun multe vorbe, dar de fapt nu ştie nimeni adevărul.
– Dar ce vorbe se spun? – nu se lăsă Mitu.
– Că ar fi vorba de Zâna Negurilor, că ar fi vorba de Vrăjitorul Verde, că ar fi vorba de Prinţesa Enga… multe!
– Cum Prinţesa Enga? – sări Mitu iar. Ştiam că Prin­­ţesa Enga era din Ocland şi a fost ucisă de muuultă vre­me, într‑o călătorie făcută în… – şi Mitu şovăi pentru pri­ma oa­ră.
– Într‑o ţară îndepărtată, râse căpitanul. Da, de o­bi­cei nu se spune care ţară, dar e chiar Ţara Negurilor. Unii spun că nu a fost ucisă, ci s‑a unit cu forţele întuneri­cului, şi le slu­­jeşte în ascuns. Alţii spun că s‑a unit cu aceste for­ţe după moarte, în­­torcându‑se oarecum din moarte, dar nu cu totul, şi de aceea nu se arată. Adevărul nu‑l ştie ap­roa­pe nimeni.
– Cum aproape nimeni? sări încă o dată Mitu.
– Mă, tu nu ai minte deloc? – îl opri iar Surdul. Nu în­­ţelegi că adevărul e cunoscut de cel care conduce din um­bră şi de cei de lângă el?
Căpitanul dădu din cap a încuviinţare.
Însă Dan nu se mulţumi cu asta:
– Şi oare nu este nimeni altul care să cunoască adevărul?
Căpitanul dădu din umeri. Oricum, părea să spu­nă, am vorbit prea mult pentru un ostaş. Se ridică şi plecă.
– Ştiţi ce, zise Mitu, cred că ne‑ar prinde bine şi no­uă să ne obişnuim mai mult cu arcul.
Cei doi îl priviră cu mirare:
– Hop şi tu, ca nuca‑n perete! Ce‑ţi veni?
– Aşa, mă gândeam. Poate să ne fie de folos. Noi ne re­­­pezim aşa, una‑două, la sabie. Dar uneori arcul e mai de fo­los ca sabia.
Adevărul e că niciunul nu avea arc. Un arc bun se fa­­ce greu, şi ei şi le stricaseră de mult pe ale lor, iar chel­tu­­ielile de plecare nu lăsaseră loc şi pentru arcuri.
– E bun, întări Dan. La o vânătoare, sau chiar şi ca să trecem peste o apă, şi pentru altele. Dar ai bani de unul?
– Nu. Dar oare Nălucile alea nu aveau nimic de preţ? Şi oare nu ni se cuvenea şi nouă ceva din ale lor?
Surdul şi Dan îl priviră cu uimire. E adevărat, din vre­­­­­mea veche exista legea prăzii de război. Dar, neobiş­nu­­iţi cu aşa ceva, uitaseră cu totul de ea.
– Bine, măi Mitule, zise Surdul, dar tu ai vrea să te a­puci să buzunăreşti cadavre?
Mitu strâmbă din nas.
– Nu, dar pun pariu că deja au făcut‑o alţii.
– Şi vrei să ne cerem partea? Las‑o baltă! Nu‑i felul nostru acesta.
Mitu clătină din cap nemulţumit.
Dan se ridică în picioare:
– Ştiţi, Mitu mi‑a adus aminte că am uitat ceva.
– Ce?
– Să ne uităm la Năluci.
Tresăriră.
Era adevărat, merita să te uiţi la ele, să vezi cum sunt de fapt.
Porniră spre poartă. În faţă se vedea, mare, Valea Ur­­­şi­­lor Negri. În stânga, Culmea Nălucilor, pe care veni­se­­­ră ei. În dreapta venea dinspre Valea Crivei Drumul Tre­că­torii, pen­­­tru a coborî apoi înspre Valea Urşilor Ne­gri pe un şirag par­­­că ne­s­fâr­­şit de trepte largi.

– Greu cu caii pe aici, făcu Mitu, privind îngându­rat spre nenumăratele stânci care se ridicau deasupra co­pa­ci­lor în Valea Urşilor Negri. Şi la coborâre greu, şi prin­tre urşi greu, dacă ne pun gând rău. Se ştie doar că uşor se spe­rie ca­lul de urs. Ne putem aştepta la cine ştie ce să­ri­turi sau…
Văzu că vorbea singur. Nu era, de altfel, pentru pri­ma oară. Prietenii săi deja se aflau la locul Marii Bătălii cu Nălucile. Locul era deja curăţat. Nici n‑ai fi zis că doar cu câ­­teva zile în urmă acolo fusese un cumplit măcel. Doar pă­­mântul mult mai întunecat acolo decât în restul lo­cului măr­turisea multul sânge înghiţit.
– V‑am spus eu, făcu Mitu, că s‑au ocupat alţii de ele? Ar trebui să ne cerem partea!
– Cui, făcu Dan, corbilor sau urşilor sau altor fiare?
Şi‑i arătă cu mâna în vale. Dâre de sânge arătau ca­lea pe care stârvurile rămase pe culme fuseseră prăvă­lite în pră­pastie. Unele chiar atârnau de colţuri de stâncă sau de crengi ale copacilor mai mari. Stoluri de corbi se ro­teau şi se co­bo­rau între ramuri. Mişcările pomilor ară­tau că fia­re uriaşe le cu­tremurau trunchiurile.
– Doamne fereşte! – făcu Mitu cutremurat pentru o cli­­pă la gândul că ar fi putut fi el acolo.
Ceilalţi doi deja se întorceau spre Turnul Morţii. Îi urmă.

*

Aflară în acea seară, de la câţiva soldaţi mai gura­livi, în vreme ce lucrau la facerea de săgeţi, că Nălucile e­rau un fel de oameni ciudaţi, crescând în vizuini ascunse în pă­mân­­tul anumitor platouri din Pădurea cea Mare. Ni­meni nu lua din lucrurile lor niciodată. Din pricini ne­cu­nos­cute, ei ştiau unde se află oricare din lucrurile lor, şi îl ur­măreau pe cel care‑l luase cu îndârjire. Chiar şi din­colo de hotarele Pădurii! E drept, nu totdeauna, dar se în­tâm­pla­­­­se. Şi chiar când nu tre­cu­­­­seră, trimiseseră blesteme gre­­le asupra celor scă­­­paţi. Mai bine era să nu ai de‑a face cu ni­mic dintr‑ale lor. De aceea nu se a­tin­gea nimeni nici de hai­­nele lor în­şe­lă­toa­­re, cu sute de văluri, nici de ar­me­le lor ciudate. Şi nici nu ştia nimeni cum de nu vorbesc dar se în­­ţeleg între ei, nici cum de se mişcă fără sunet, ca nişte a­de­vărate năluci.

– Aaa! – zise unul către Mitu. Arcuri vreţi? Păi de ce nu spuneţi? Mai este unul de la Tiberiu, bătrânul ostaş ca­re a plecat acum câteva zile către casă. Mai erau câteva, dar le‑au luat arcaşii care au trecut pe aici.
– Şi pe acesta de ce nu l‑au luat?
– Păi… e prea tare, şi nu l‑a putut întinde nimeni dintre ei.
– Dar sigur voi o să‑l puteţi folosi – hotărî cu în­cre­de­re altul dintre ostaşi.
Cei trei începuseră a se obişnui cu admiraţia pe ca­re le‑o arătau militarii, dar se simţiră încurcaţi în faţa a­ces­­­­tei încrederi.
– Uite‑l, făcu un soldat care ieşise pe uşă aproape neobservat.
Era un arc minunat. Era vechi, se vedea limpede, iar lemnul din care era făcut era necunoscut. Şi era dublu. Era făcut parcă din două arcuri de luptă împletite între ele şi a­vând o singură coardă, dar una foarte puternică.
– Măiculiţă! – strigă Mitu. Doar tu, Surdule, ai pu­tea să‑l întinzi.
Fără să vrea, atras de frumuseţea arcului şi mişcat de cuvintele lui Mitu, Surdul se apropie de arc. Îi mân­gâ­ie li­ni­ile răsucite, şi îi cercetă balansul.
– Perfect echilibrat! – exclamă admirativ Mitu, în lo­­­cul său.
Surdul luă o săgeată din grămada aflată la picioa­re­le sa­le şi ieşi pe marginea zidului. Se întoarse către Cul­mea Nă­­lu­ci­lor, puse săgeata în arc, îl încordă şi trase. Să­gea­­ta zbură nes­­fârşit de lung, înfigându‑se în pământ de­par­te, departe de tot.
Cei trei fluierară a uimire, împreună cu unii dintre sol­­­­daţi. Alţii, după o clipă de încremenire, începură să stri­­­ge şi să aplaude. Era mai mult decât de două ori dis­tan­ţa unui arc obişnuit.
– E ceva deosebit cu arcul ăsta, zise Surdul către pri­­e­tenii săi, aproape în şoaptă. Nici nu e aşa de greu de în­cor­dat precum au zis ei. Şi uite ce departe a tras!
Cei doi râseră. Ştiau bine cât de puternic este Sur­dul, şi ce deosebire este între ce i se pare acestuia a fi greu şi ce în­seamnă greu pentru ceilalţi oameni.
– Auziţi, zise Mitu spre ostaşi, făcându‑le cu o­chiul, nici nu e aşa de greu de încordat. De ce aţi vrut să ne spe­riaţi?
Râseră toţi. Şi arcul, fără alte vorbe, îi rămase lui Sur­­dul, cu tot cu tolba cu săgeţi.
– Dar de ce ai tras către Culmea Nălucilor? – îl în­tre­bă pe Surdul un soldat mai tânăr.
– Simplu, zâmbi acesta. Pe Drumul Trecătorii se pu­­tea afla cineva, şi la fel în pădure.
– Păi cine să mai fie la ora asta pe drum? – întrebă ne­­­­­vi­novat ostaşul, uitând că şi cei trei tot la o asemenea o­ră se iviseră.
Toţi începură să râdă.
– Păi fie oameni întârziaţi, aşa, ca noi, fie unele din a­nimalele Pădurii. Şi multe ne sunt prietene. De ce să le fi ră­­nit, fie şi din greşeală?
Toţi îi priviră cu mirare.
– Cum să vă fie fiarele Pădurii prieteni?!?

Şi cei trei fură nevoiţi să povestească despre cele cu stri­­­­gile, şi despre lupta pe care acestea o dăduseră cu Nă­lu­­ci­­le pe drumul către Valea Crivei, şi despre ajutorul pe ca­re a­cea stri­­gă, singură, îl dăduse după puterile ei în noap­­­tea Ma­­rii Bă­tălii de la Turnul Morţii.

Deşi mâinile învăţate ale ostaşilor încercau să lu­cre­­ze mai departe la săgeţi – spre a le înlocui pe cele pier­dute în bătălie – povestea nouă le făcea să se oprească mereu.

Părea de necrezut ca strigile cele aspre şi război­ni­ce să fi sărit în ajutorul oamenilor.

Urmară câteva istorisiri despre uriaşele păsări, u­ne­­­le necunoscute celor trei, altele auzite de mai multe ori.
Noaptea, târziu, când Mitu şi Surdul erau deja în pat, Dan se strecură afară şi intră în vorbă iar cu căpita­nul. Luna lumina împrejurimile, mult crescută faţă de noap­tea în care cei trei luptaseră cu Nălucile.

– Ai cunoştinţe în Derala, căpitane?
– Am, recunoscu acesta. Am chiar şi rude.
– Departe tare?
– Ei, nu chiar. La câteva ore de marginea Marii Pă­du­­ri, în Ţinutul Băiesei, chiar pe Drumul Trecătorii. La Târ­­gul Vicinului.
Dan zâmbi auzind atâtea amănunte de la un om alt­­fel destul de zgârcit în cuvinte. Era limpede că atinsese su­­fletul că­­pitanului într‑un loc sensibil.
– Şi cum ţii legătura cu ele?
– Prin cei care merg dintr‑o parte în alta, voinice, par­că nu ştii cum se face!
Căpitanul privi iute în jur, apoi scoase o pungă mi­că pe care o vârî cu o mişcare foarte iute în brâul lui Dan. Pun­­ga se simţea grea şi tare, şi Dan recunoscu doar după a­tin­gere că era vorba de aur.
– Ia, să nu te vadă cineva! E solda mea pe un an! Să o duci, te rog mult, surorii mele care trăieşte acolo. E sin­gu­­ra ru­dă apropiată a mea. Pentru ea muncesc până a­cum. O chea­­­­mă Enga… la fel ca pe prinţesa din Ocland; aşa a vrut mama să‑i zică. O ştie toată lumea, că e sora mea. Stă nu de­par­­te de Ha­nul Urşilor – şi căpitanul râse scurt, par­că în­ve­se­­lit de întâmplarea care unea pe sora sa de locul aspru în care el însuşi trăia3.
Deşi vorbea, ochii căpitanului scrutau zarea şi pă­du­­rea, străpungând întunericul în căutarea posibilelor pri­mej­dii.
– Bine, zise Dan. Fii sigur că, dacă trăiesc, i‑o voi da.
Dădu să plece, dar căpitanul îl opri.
– Cum să te răsplătesc?
Dan îl privi aspru:
– Crezi că fac asta pentru bani?
– Nu, dar osteneala ta…
– Termină, căpitane! Aici nu‑i vorba doar de oste­nea­­lă. Ori­­cum trebuie să ies din Pădurea cea Mare. Şi asta es­­te o pri­­ci­­nă de viaţă şi moarte. Aşa ceva nu se plăteşte. Dacă aş fi ne­­gus­tor, aş înţelege, poate. Deşi chiar şi a­tunci, pentru prieteni…
– Ei, îl întrerupse căpitanul. Se vede că nu ştii vor­ba „frate, frate, da brânza‑i pe bani”!
– O ştiu, dar unde‑i brânza?
Căpitanul fu zăpăcit de întrebarea fără înţeles.
– Vezi? Nu‑i vorba de nici o brânză aici. Aici e vor­ba de viaţă şi moarte, de prietenie, de ajutor, de alte lu­cruri.
Şi Dan intră la adăpost, să se culce.
– Măi Dane, şopti Mitu în întuneric, măcar un arc pen­­­­­­­tru mine puteai şi tu să‑i ceri.
Dan râse încet:
– Măi Mitule, nu te poţi stăpâni să tragi cu urechea nici când pici de somn?
Râse uşor şi Mitu.
– Gândeşte‑te, zise Dan iar, că ne‑a ţinut de două ori mai mult decât primeşte legea. Să‑i mai cer ceva?
– Nu, recunoscu Mitu, e chiar mai mult decât se poa­­te cere.
– Vezi!
Şi se cufundară în somn.

*

A doua zi, chiar la revărsatul zorilor, cei trei ieşiră pe porţile Turnului Morţii, grăbind spre Fortul Urşilor.

În urmă, ostaşii le dădură onorul.

Nici unii, nici alţii n‑ar fi putut spune că înţelegeau no­­­­­­­­ua legendă care se năştea chiar în aceste zile, prin fap­te­­le celor trei şi ale celor din jurul lor.
Purtau desagi noi, cu merinde pregătite de ostaşii Tur­­­­­nu­­­lui. Şi mai era un pachet mare, bine legat, care îi fu­se­­se dat pe furiş lui Mitu de unul dintre ostaşi, cu priviri pli­­ne de în­ţe­les (din care Mitu, cum era de aşteptat, nu în­ţe­le­sese nimic).

Deşi ostaşii încercaseră şi aici a se ţine oarecum reci fa­­­­­­ţă de ei, nu izbutiseră aceasta. Chiar deloc. Prea fu­se­se­ră a­proa­­pe de ei în noaptea luptei cu Nălucile, când mulţi din­­tre ei, deşi aflaţi la adăpostul zidurilor, crezu­seră că pen­tru a pa­tra oară avea să fie distrus Turnul Morţii. Gre­u­ta­tea bă­­tăliei le­gase între ei o frăţie de arme pe care n‑o pu­teau înlătura, de­­şi era cu putinţă să nu se mai vadă ni­cio­da­­tă. Priveau cu părere de rău plecarea celor trei, deşi în­ţe­le­geau oarecum că n‑ar fi fost cu putinţă – şi nici bine – ca aceştia să se fi oprit din drumul lor.

Pe cerul albastru fuioare albe alergau cu re­pe­zi­ciu­ne. Se apropia furtuna.

Capitolul III                                        magazin online DSV                                          Capitolul V

Mihai-Andrei Aldea

Ce arte marţiale să facă băiatul (copilul) meu/fata mea?

Pentru că am fost întrebat iar de câţiva cunoscuţi ce arte marţiale să facă băiatul/fata de câţiva ani (între 3 şi 7 ani, după caz), dau mai jos un răspuns. Vreau să subliniez că nu o fac decât în calitate de om ce are o anume, să-i zicem, şcoală a vieţii şi care preţuieşte valorile creştine, între care intră şi grija faţă de toţi talanţii daţi de Dumnezeu – deci inclusiv cei trupeşti. Fiecare trebuie să treacă sfaturile pe care le dau prin cumpăna propriei gândiri.
A. Principii generale
1. Băieţi (am luat-o alfabetic, nu în ordine cavalerească, îmi cer iertare!)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică (un sport complet, minunat, câtă vreme este făcut profesional şi NU pentru competiţie, aberantă la o asemenea vârstă; desigur, pot fi „concursuri” hazlii, fără tensiuni şi mize absurde). În al doilea rând plimbările/drumeţiile cu părinţii şi prietenii lor, pe trasee uşoare, corespunzătoare vârstei şi capacităţilor personale. Înotul, călăria (chiar pe deşelate, la ţară), ţurca, oina, faţa ascunselea, ţintarul, şahul, săniuşul sunt câteva din sporturile secundare, însă foarte necesare totodată.
b. între 10 (8) şi 14-16 ani
Ar trebui să nu uite niciodată exerciţiile de gimnastică, dar să treacă la lupte libere sau trântă, eventual judo sau forme de jiu-jitsu fără brutalitate. Oasele, tendoanele şi alte părţi sunt în creştere, solicitările exagerate pot face foarte mult rău pe termen lung. Recomand evitarea oricăror săli în care se merge pe o linie de agresivitate. Băieţii tind oricum să fie agresivi la această vârstă, astfel că efortul trebuie să fie de echilibrare şi canalizare a energiilor într-o lucrare serioasă, pe termen lung, nu în izbucniri dăunătoare.
Este, de asemenea, vârsta la care ar trebui să înceapă drumeţiile adevărate (ah, ce frumos a fost în munţi la această vârstă!).
La înot, călărie, şah şi celelalte sporturi amintite mai sus aş adăuga din vreme în vreme tirul cu arcul, paintball sau airsoft. Practicarea tirului cu arcul înainte de 10 ani nu este recomandată. Chiar şi tirul cu arme airsoft sau paintball poate dăuna înainte de 10 ani (dacă se face cu o solicitare prea mare şi prea îndelungată a corpului, de pildă cu arme prea grele, prea puternice, pe o durată prea mare).
Un sport frumos şi de mare ajutor este escalada pe structuri artificiale; încă prea puţin practicat la noi în ţară, faţă de beneficiile uriaşe pe care le aduce (rezistenţă, coordonare, maturizare, gândire etc.).
c. de la 14-16 ani
Autoapărare adevărată. Desigur, prefer formele româneşti de luptă, dar până la urmă există foarte multe forme eficiente şi venite din afară, de la HEMA sau jiu-jitsu la savate (frumosul box francez) ori kickboxing. După ceea ce există în localitate, după calitatea antrenorului şi după preferinţele şi posibilităţile noastre, putem alege.
Drumeţiile, înotul, călăria, tirul şi celelalte sporturi ocazionale trebuie menţiunte.
2. Fete (aş zice că cei din urmă vor fi cei dintâi, dar adevărul este că de multă vreme la noi fetele luptă şi muncesc mai mult decât băieţii şi obţin şi roade mai frumoase în foarte multe domenii)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică artistică (aceea cu cerc, minge, măciuci, panglică…). Este ideală pentru agilitate, rezistenţă, coordonare, îndemânare, simţ artistic, ritm etc. Mi-aş dori să văd o gimnastică pe aceeaşi linie şi pentru bărbaţi. Subliniez şi aici faptul că TREBUIE să ne ferim de competitivitate între copii: până la urmă esenţială este dezvoltarea personală PE TERMEN LUNG, nu diplome sau premii luate la câţiva ani cu riscul distrugerii sănătăţii şi echilibrului pe viaţă.
Şi pentru fete plimbările cu părinţii în natură, înotul, călăria, şahul şi alte asemenea activităţi sunt foarte importante (şi foarte necesare).
b. între 10(8) şi 14 ani
Păstrându-şi vreme pentru a-şi aminti ce au învăţat la gimnastică, ar fi bine să facă sporturi specific feminine de autoapărare şi luptă cu armele, de la scrimă la krav maga. Sabia uşoară (scurtă), bastoanele scurte şi alte asemenea arme uşoare vor fi uşor de stăpânit după câţiva ani de gimnastică artistică. Fetele se dezvoltă mai repede decât băieţii, astfel că au nevoie mai devreme de echilibrul şi înţelepciunea pe care le dau artele marţiale practicate aşa cum se cuvine. Desigur, buna alegere a profesorilor este esenţială – şi ţine mai ales de părinţi.
Evident, TIRUL CU ARCUL este recomandat din plin la această vârstă, şi cunosc multe fete care au fost mai mult decât fericite să primească de la părinţi DARUL unor şedinţe de tragere cu arcul cu săgeţi.
Înotul, călăria, şahul etc. sunt de asemenea binevenite, ca şi drumeţiile. Escalada pe structurile artificiale, amintită mai sus, este de asemenea o alegere strălucită.
c. după 14 ani
Evident, autoapărare la un nivel mai înalt. Fie continuând sportul deja practicat, fie trecând la altul, după cum simte fiecare. Dacă sportul se potriveşte persoanei, schimbarea la această vârstă nu îşi are rostul. Un sport practicat serios – nu competiţional! – cere măcar 6-8 ani pentru maturizarea practicantului. Dacă însă fata simte că, să spunem, vrea să treacă de la jiu jitsu la savate, pentru că i se potriveşte mai bine, e bine să încerce.
Drumeţiile, înotul, călăria, şahul, tirul şi celelalte sporturi ocazionale e bine să fie menţinute.
B. Precizări
Acesta este un răspuns la întrebarea „ce arte marţiale să facă băiatu meu/fata mea?”. Întrebare ce mi s-a pus deja de cel puţin câteva sute de ori, aşa că am zis să fac răspunsul meu public.
Desigur, şi răspunsul meu este un răspuns personal şi având caracter general, din care fiecare poate alege pentru sine şi copiii săi ce i se pare potrivit.
Evident, de asemenea, că dacă avem copii cu pasiune şi talent pentru vioară, canotaj, pictură sau călărie, pentru matematică, olărit, chimie sau informatică, a-i sili să facă musai arte marţiale şi musai serios este greşit.
În cazul în care copilul are chemare pentru activităţi ca şahul, go-ul, cântatul la un instrument muzical etc., trebuie să-l încurajăm în această direcţie şi să găsim mijloacele pentru a combina chemarea lui cu nevoia medicală de mişcare în aer liber, de sport.
Cred că sporturile şi jocurile de echipă sunt valoroase. De la Căluş ori oină la rugby sau fotbal, sunt multe asemenea activităţi. Care au beneficiile lor. Şi merită practicate de asemenea, după chemarea şi talentul fiecăruia.
Practicarea sporturilor trebuie însoţită de o creştere spirituală pe măsură. De la cea duhovnicească la cea intelectuală. Şi, într-o educaţie bună, se împletesc, se sprijină, se completează reciproc. Valorile morale cerute de sporturi – muncă stăruitoare, disciplină şi iniţiativă bine cumpănite, răbdare şi optimism etc. – ajută foarte mult în dezvoltarea celorlalte calităţi intelectuale şi sufleteşti. Desigur, dacă sunt folosite pentru aceasta.
Închei subliniind faptul că NU am discutat nimic despre sportul de performanţă şi cel profesionist, exceptând recomandarea de a nu intra într-un asemenea domeniu prea devreme. Nu am discutat despre asta şi pentru că întrebarea era alta, dar mai ales pentru că NU MĂ PRICEP în aceste domenii. Nu am practicat sporturi de performanţă (am alergat ca amator la „Dacia” în clasa a IX-a şi cam atât), chiar dacă am fost, ca amator, la judo, atletism, paraşutism, tir etc. Deosebirea dintre noi şi practicanţii de performanţă sau profesionişti era foarte mare, de aceea nu-mi permit să vorbesc nimic pe această direcţie.
Aceasta este, pe scurt, părerea mea. Cum spun bătrânii, cine ştie mai bine, mai bine să spună!
Sănătate tuturor copiilor noştri, sănătate tuturor, o viaţă frumoasă şi mântuire!
Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)

Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.

puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.

satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)

Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.

Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.

Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.

Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Despre Români, Crimeea, Caucaz

13570_2013_Article_86_Fig2_HTML

Ca o completare la postările despre Românii din Crimea şi Tauria, dar şi la altele despre Români… pentru cunoscătorii de limbă engleză: pastoralismjournal.springeropen.com/articles/10.1186/2041-7136-4-4

Puţin despre artele marţiale româneşti (III). Sabia

După introducerea în subiect şi scurta prezentare a animalelor implicate în ostăşie şi vânătare, trecem la artele marţiale româneşti propriu-zise…

C. Vom spune deschis, de la bun început: Românii au (aveau) o moştenire marţială extrem de bogată, distrusă sistematic de clasele politice ale ultimilor 300 de ani. Un exemplu tipic este cel al Căluşului. Dacă în vremea lui Dimitrie Cantemir (1711) toată Moldova era împărţită între cete (şcoli) de Căluş, care practicau această artă marţială „cu sabia goală în mână”, 100 de ani mai târziu, dezarmaţi, căluşarii „joacă”, asemenea copiilor, cu bastonul. Pe care, în mare parte, nici nu ştiu de ce-l mai ţin…

Reluăm acest adevăr simplu, fundamental: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

Deoarece este cel mai eficace criteriu pentru început, voi împărţi artele marţiale româneşti pe temeiul armei sau armelor principale folosite. Astfel, am pus la un loc sabia – şi armele înrudite îndeaproape cu ea – în prima categorie. Urmează, ghioaga, o armă specifică românilor, înrudită cu buzduganul – sau dimpotrivă, acesta fiind înrudit cu ghioaga – şi apoi bâta. Amândouă fiind arme de apropiere, ca şi sabia, şi înlocuind-o. Cuţitul, următoarea armă, o sabie în miniatură, este adesea însoţitoarea acesteia (mai ales ca jungher), dar este folosită şi singură. O sabie cu mâner lung, sau un cuţit cu mâner lung, devine fuşt(e), suliţă (lungă sau scurtă), lance etc. Acest soi de arme se întrebuinţează – lucrează, ar fi zis luptătorii români din vechime – la o depărtare mai mare decât celelalte de până acum. Depăşind – cu mult – chiar şi bâta lungă. Mai ales că unele dintre ele pot fi aruncate, lovind chiar şi la 15-22 de stânjeni (sau la 33-50 metri). De la acestea trecem, desigur, la arcul cu săgeţi. Aici am putea adăuga şi armele de foc, de vreme ce ţineau de lupta la distanţă, cereau o pricepere specifică şi au înlocuit arcul. Mai mult, folosirea lor a fost privită şi în Extremul Orient ca o artă marţială. Ceea ce, de fapt, şi este. În sfârşit, lupta fără arme este o categorie importantă, ce cuprinde mai multe forme româneşti. Am lăsat la sfârşit, într-o singură categorie, arme ce au fost folosite mai puţin, care nu mai sunt întrebuinţate astăzi etc.

Am încercat în această sistematizare să cuprind datele istorice şi etnologice adunate de-a lungul deceniilor. Atât din felurite surse scrise – de la izvoare istorice la consemnări ale basmelor, legendelor, baladelor etc. – cât şi din ceea ce am văzut în ţară de-a lungul a aproape 40 de ani. Desigur, este doar o primă formă. Ca urmare, foarte departe de rigoarea pe care o capătă un material prelucrat mai multă vreme, de mai mulţi. Nu am acoperit toate regiunile româneşti. Nu am prezentat sursele în mod sistematic. Etc. Scopul acestui material este de a pune un început, cu speranţa că alţii vor prelua ştafeta şi vor trece de la forma nefinisată la studiul sistematic, specializat pe arme, provincii, perioade de timp etc.

a. Sabia, spada, rapierul şi alte asemenea arme.

Dacii foloseau în general săbii drepte, precum cele de tip scitic (achinaches – akinakes) ori celtice. În zona Ţării Haţegului şi împrejurimi se dezvoltă o formă specifică de sabie, curbă, cunoscută astăzi şi sub numele de „dacă” (falx, dacian falx). Suntem îndreptăţiţi să credem că ea corespundea şi unor forme marţiale particulare (unele impuse de caracteristicile armei). Se pare că ea se trage din rhomphaia, sabia tracică sudică, de care se deosebeşte prin lama mai scurtă şi mânerul (mult) mai lung. Şi această ultimă armă apare şi la nord de Dunăre, fie aparţinând Tracilor „sudici” şi Ilirilor din această zonă, fie preluată de Daci.

Deşi filmele de propagandă comunistă şi alte materiale similare au transformat în ochii maselor falx-ul în sabia tipică a Dacilor, în realitate ea a fost o particularitate locală, fiind folosit aproape exclusiv în părţile Ţării Haţegului. În rest, în afara unor rare descoperiri de tip rhomphaia, amintite, spaţiul dintre Tisa şi Nistru este domniat de sabia dreaptă, şi în tipuri scurte, dar mai ales în cele lungi.

O practică funerală interesantă este aceea a îndoirii sabiei cu care era îngropat luptătorul. Această îndoire pe o latură se făcea până când vârful atingea apărătoarea sau mânerul armei. Deşi putem da felurite interpretări acestei practici, motivul real – în afară că este ceva legat de viaţa de după moarte – nu îl cunoaştem încă. Sigur este însă că sabia avea pentru Tracii nord-dunăreni – fie că îi numim Geţi, Daci, Carpi etc. – o semnificaţie mistică.

Tradiţiile de luptă ale Tracilor sunt foarte bogate şi sunt poate cea mai binecunoscută latură a culturii acestora. Din zona predominant celtică a Panoniei şi Noricumului până înspre Armenia, diferite ramuri şi triburi tracice s-au remarcat prin înclinaţiile războinice. Sabia fiind una dintre armele lor preferate. La unele populaţii tracice – ca şi la unele scitice sau germanice – femeile erau şi ele luptătoare, de unde şi Câmpiile Amazoanelor din Asia Mică (la hotarul de apus al Armeniei).

 Celţii foloseau săbiile cu mare plăcere. În primul rând cavalerii celţi, dar şi alte categorii. Aveau săbii drepte, de mărime medie sau lungi. Infiltrarea galică pe Valea Dunării – şi apoi invazia Celţilor în secolele IV-III î.Chr. – va aduce nu doar noi tehnologii metalurgice şi alte elemente de tehnică, ci şi tipurile de sabie celtice. Descoperirile arheologice atestă o prezenţă puternică a elementelor de cultură celtică – sau galică, după numele preferat în epocă – până înspre Nipru, unele grupuri celtice ajungând chiar şi dincolo de acest fluviu. Sabia avea o dimensiune mistică şi la celţi.

Săbiile drepte, achinaches (akinakes) sunt folosite şi de sciţi, mai ales în luptele unul la unul, chiar dacă în războaiele lor baza erau arcurile. Aceste săbii sunt foarte des întâlnite şi în spaţiul de la apus de Munţii şi Fluviul Ural(i), până în Panonia – unde au trăit multă vreme Sarmaţii Iazigi – şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea de azi). Sarmaţii însoţeau folosirea acestor achinaches de o amură specifică, în solzi, uneori acoperind şi calul în întregime. Acest soi nou de luptător va fi cunoscut apoi drept catafract şi alţii îşi vor aroga meritul apariţiei sale (atât Grecii, cât şi Perşii sau Iranienii de mai târziu, cu toate că şi unii, şi ceilalţi, doar au preluat sistemul de la Sciţi, prin intermediul Parţilor[1]). Pentru Sciţi armamentul era un semn al libertăţii şi puterii. Un om liber fără arme era de neînchipuit. La unele ramuri scitice chiar şi femeile, pentru a fi libere să se căsătorească, aveau de trecut probe de luptă sau vânătoare. Grupuri de tinere scite intrau în luptă cu o putere şi un curaj înfricoşător, iar spre a se căsători o asemenea femeie trebuia să fi ucis cel puţin o fiară mare – un zimbru, un bour sau un urs. De unde se naşte şi prezenţa unor Amazoane pe hărţile greceşti ale nordului Mării Negre, în teritoriul Sciţiei Mari.

Felurite săbii – mai ales scurte, pentru infanterie – sunt folosite şi de Romani. Aceştia vor prelua şi formele de săbii, şi formele de arte marţiale corespunzătoare acestora, de la Etrusci, Gali (Celţi), Traci etc. Ele sunt parte a armamentului trupelor auxiliare – mai variat – şi chiar al legiunilor – mai standardizat – dar şi al unităţilor de miliţii, al gladiatorilor etc. Folosirea sabiei este prezentată în felurite exerciţii, inclusiv sub forma unor dansuri cu figuri de luptă, atât în arene, de către gladiatori, cât şi în antrenamentele trupelor. Sunt ceea ce în Extremul Orient s-a numit taolu sau kata, ori „exerciţii de luptă cu parteneri imaginari”, după o definiţie modernă. Practicarea lor în stil de dans avea atât avantajul folosirii ritmului, cât şi pe cel al antrenării prin muzică a sufletului într-o lucrare ce devenea din plictisitoare plăcută.

Sinteza romană va culmina prin împământenirea multor trupe. Acestea, devenite miliţii populare, îşi păstrau structura militară şi obligaţiile de pregătire şi luptă. În schimb primeau (primiseră) pământuri şi scutiri de taxe[2]. Ca urmare, acestea vor păstra şi armele, şi rânduielile ostăşeşti, precum şi pregătirea de luptă. Din Caucaz până în Marea Britanie forme de arte marţiale în care pregătirea – dar şi exprimarea publică – se face prin dansuri cu figuri de luptă se păstrează – mai bine sau alterate – până astăzi. Numite Căluş la Români, Morisca, Morris(e) Dance, Moresque etc. la britanici, francezi, italieni, Khevsuruli (eventual şi Ajameti şi Khandjluri) în Caucaz.

Revenind la tipurile de sabie, observăm că în secolele IV-V toate formele amintite mai sus (tracice, scitice, galice etc.), cernute de experienţa militară romană, se cristalizază în mai multe linii (tipuri) fundamentale de sabie lungă şi scurtă. Din care la Români domină categoric un model roman creştin: sabie „în cruce”, cu mâner destul de lung şi greutate în capăt, cu o lamă din pământ în capul pieptului sau de la vârful mâinii drepte la încheietura umărului stâng. Multe dintre aceste săbii au cântăresc între 1,4 şi 2,2 kg, din care o parte serioasă revine greutăţii care echilibrează sabia. Aceste arme sunt ceea ce se numeşte „de o mână” sau „de o mână şi jumătate”. Popular li se mai spunea şi sabie românească (deşi, de fapt, în mai multe forme, se înâlneşte la multe popoare). De obicei se întrebuinţează în luptă doar cu o mână, în cealată fiind adesea un scut sau o altă armă (jungher, cuţit, topor scurt/bardă etc.). La Români sabia nu se folosea niciodată decât împotriva duşmanilor, neînţelegerile comune rezolvându-se prin luptă dreaptă, trântă sau bătaie şi alte asemenea forme fără arme, eventual prin lupta ciobănească – cu bâtele etc.
Românii păstrează multă vreme sabia ca arma fundamentală şi ca semn prin excelenţă al omului liber. Orice familie românească avea pe perete, chiar şi până în perioada interbelică, măcar o sabie (şi un arc, sau altă armă de distanţă).

În afară de tipul de sabie amintit, cu variantele sale, există însă la Români şi săbii scurte, săbii de două mâini, paloş, sabie persană, sabie tătărască şi alte asemenea modele, inclusiv, mai târziu, săbiile de cavalerie turceşti, germane, franceze ori căzăceşti, rapierul şi multe alte modele. Desigur, lucrurile se schimbă şi mai mult după masacrul fanariot împotriva Românilor din Muntenia şi Moldova, petrecut în secolul al XVIII-lea în paralel cu masacrele greceşti – sau greco-musulmane – anti-româneşti din Peninsula Balcanică, cele austriece şi austro-ungare din Transilvania şi celelalte teritorii ocupate de fanticii papişti vienezi etc. Sabia de cavalerie de tip apusean sau oriental începe să domine. Era folosită în toată Europa, dar şi în Asia rusească şi Americi, astfel încât se răspândeşte mult şi la noi. Sabia dreaptă începe să fie privită ca un „model ţărănesc”, „învechit” (snobismul…).

Din punct de vedere tehnic ştim că liniile româneşti de luptă cu sabia foloseau o sabie de o mână sau de o mână şi jumătate, adesea cu scut sau pavăză, respectiv jungher sau altă armă în mâna secundară. Sabia cu două mâini era folosită doar de cei instruiţi (şi) după tipar occidental (ca Ştefan cel Mare la Curtea Ungariei). Asta şi pentru că utilitatea ei, în lupte împotriva cavaleriei sau luptătorilor cu armură şi coif, era la noi împlinită cu alte arme (literele b., e. şi h. din mica noastră listă).

Tehnicile româneşti cuprindeau şi rotiri de sabie, dar mai ales împunsături şi răsuciri, prin care sabia „se strecura hoţeşte” prin apărarea duşmanului. De aceea una din exprimările populare pentru aceste arte marţiale cuprinse sub numele de scrimă sau luptă cu sabia era a ştii să (ră)suceşti sabia. Iar un luptător bun era descris ca unul care ştie să răsucească bine sabia.

Intelectualitatea de secol XIX – şi cu atât mai mult cea de după aceea – a făcut uneori (mai târziu, deseori) confuzie între a ştii să răsuceşti bine sabia – ceea ce corespunde unor tehnici de luptă – şi a ştii să învârtă bine ghioaga/buzduganul – ceea ce corespunde altor tehnici de luptă.

Sabia se învăţa – expresiile erau „a învăţa sabie” sau „a învăţa să răsucească sabia” – de la părinţi sau fraţi/prieteni mai mari, la cei mici. Mersul cu vitele sau caii la păscut era unul din timpurile preferate pentru aceasta, dar nici pe departe singurul. La început se foloseau beţe sau săbii de lemn. Greu era în primul rând învăţul apărării cu anumite părţi ale sabieipartea tare, fără tăiş, la săbiile care o aveau, latul sabiei la celelalte. Dar acesta, odată însuşit, dădea încheieturii agilitatea şi puterea pentru celelalte răsuciri ale sabiei, esenţiale în luptă. Şi, totodată, dădea liber la folosirea sabiei propriu-zise, din metal[3]. Foarte apreciaţi erau vitejii, cei care luptaseră cu adevărat (ca voluntari, haiduci, răsculaţi etc.) şi, astfel, aveau o experienţă de mare valoare. La fel ostaşii, fie retraşi, fie activi. Dar, până în secolul al XIX-lea, esenţiale erau frăţiile (de cruce) pentru bărbaţi, respectiv surăţiile pentru femei. Cele mai cunoscute sunt astăzi frăţiile căluşăreşti şi surăţiile aromâne (în special fârşerote) şi moţeşti, dar mai erau şi multe alte frăţii, precum cele ale Junilor, ale Şoimanilor etc., surăţiile Drăgaica ş.a.m.d. Practic legăturile de tip frăţie (sau surăţie) de cruce erau atât de răspândite la Români încât extremiştii greci au încercat să le trateze drept „erezi” spre a le distruge (şi a distruge astfel una din structurile esenţiale ale Neamului Românesc). În cadrul acestor frăţii şi surăţii, în afară de felurite învăţături specifice genului – ca cele privitoare la căsătorie, igienă intimă, sarcină şi naştere etc. – se primeau şi puneau în lucru învăţăturile naţionale (o parte cunoscută de străini ca Jus Valachorum, adică Legea Românească). Printre acestea erau şi luptele, şi în primul rând sabia.

În „Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir înfăţişează pe Căluşari în aşa fel încât oricine citeşte despre ei, dacă nu ştie că este vorba despre Români, va crede că este vorba despre şcolile de arte marţiale orientale, cu practicile lor, inclusiv cu înfruntările dintre ele. Într-adevăr, prezentarea în public drept dansatori sau/şi acrobaţi, eventual vindecători sau chiar exorcişti, apare şi la şcolile de arte marţiale din mai multe părţi ale Asiei (în India, China, Japonia, Indonezia, Indochina, Filipine etc.). Dar dacă există o paralelă a practicilor, structura misticii este radical diferită. Căluşarii se raportează categoric şi definitoriu la Biserică, la sărbătorile, canoanele, învăţătura acesteia. Ei reprezintă, în mod clar, o formă de ostăşie paleocreştină, păstrată peste veacuri şi chiar milenii, incluzând tradiţia creştină veche a dansurilor rituale, taumaturgice (atestate încă în Vechiul Testament, prezente în Constantinopolul secolelor X-XII şi din care se păstrează în cultul ortodox horele de la Botez, Cununie şi Hirotonie).

Cetele căluşăreşti, am putea să le numim, foarte corecte, şcolile căluşăreşti, au fost un mediu rezervat Românilor, închis străinilor. În care arta sabiei a ocupat un loc esenţial, dezvoltând alături formele obişnuite ale luptei şi pe cele acrobatice (cu salturi la înălţime) ori la sol. Confruntările dintre cetele căluşăreşti erau supuse unui cod de legi deosebit de cel civil – conform vechiului Drept Roman sintetizat de Împăratul nostru Iustinian. Ca urmare, chiar dacă se terminau cu morţi, judecătorii (civili) nu puteau să intervină. Această situaţie juridică atestă vechimea şi autoritatea tradiţiei căluşăreşti.

Un termen românesc polisemantic este acela de harţă. Atestat în Evul Mediu, termenul defineşte (1) şi o ceartă între doi – sau mai mulţi – oameni, care pare serioasă însă nu este (şi nu are urmări grave). De asemenea este folosit (2) pentru o ciocnire uşoară, fără un angajament decisiv, între două forţe militare. Dar mai este folosit şi pentru (3) dueluri prieteneşti şi întreceri de luptă călare, ca şi pentru (4) forme de luptă fără arme (litera g. din mica noastră listă).
În harţă (3) se înfruntau doi sau mai mulţi luptători, folosind felurite arme. Preferate erau paloşul ori sabia voinicească şi, respectiv, buzduganul. Aceste forme româneşti ale turnirurilor cavalereşti străine mai purtau denumirea de jută iar, pentru anumite forme care foloseau suliţa (vom reveni mai jos) de halcă.

Prin paloş s-au înţeles de-a lungul vremii mai multe tipuri de sabie, unite prin faptul că erau mai grele decât sabia românească obişnuită (descrisă mai sus). Unele erau curbe, aici intrând şi hangere turceşti, săbii de cavalerie, paloş căzăcesc ş.a.a.; altele drepte, însă foarte late, altele aveau o linie mediană dreaptă, dar partea dinspre vârf era mai lată decât cea dinspre apărătoare (gardă). Termenul, cum se întâmplă adesea în popor, este neclar, semnificaţia variind de la o regiune la alta.

Despre hărăţit – cum suna forma de verb a substantivului harţă – există mai multe consemnări, dintre care amintim o formă populară:

„Începea dar de-a călare
Harţa cea din fuga mare,
Paloşele zăngănind,
Buzduganele-nvârtind
şi din gură chiuind.”

(O formă – cu evidente intervenţii livreşti – o găsim şi la Vasile Alecsandri, în poemul Radu Calomfirescu.)

În luptele călare se folosea şi scutul, deşi acesta era adesa prins de şa, lăsând mâna stângă să ţină hăţurile. Totuşi era socotit un adevărat voinic sau viteaz acela care putea să-şi conducă în luptă calul doar din genunchi şi glas, fără hăţuri.

Deşi, după cum am arătat, se practica şi lupta călare cu sabia, în fapt călăreţii preferau să folosească, şi la vânătoare, şi la război, arcul pentru depărtare şi fuştea, suliţa sau lancea pentru înfruntarea faţă către faţă. Sabia era folosită mai mult dacă se frângea ori pierdea arma lungă, ori în luptele pedestre.

Ca urmare a acestor tradiţii, este de aşteptat ca lupta cu sabia să fie iubită şi păstrată de Români până în epoca comunistă. De fapt, Scrima este una din artele marţiale acceptate oficial şi practicate ca atare încă în secolul al XIX-lea. În special în forma de scrimă pentru duel şi cea sportivă. Sabia de război este practicată mai ales de cavalerişti, dar şi de ofiţeri (alături de cea de duel). Pentru ei sabia rămâne, până în primul război mondial, o armă esenţială (de obicei ofiţerii erau înarmaţi cu un pistol şi o sabie).

Forme de luptă cu sabia au parte, şi la Români, de influenţe masive din Europa şi Asia, dezvoltându-se în linii xenofile (care păstrează linia unor şcoli străine – franceze, germane, ruseşti, spaniole etc.) sau proprii.

Am amintit mai sus faptul că în prima jumătate a secolului al XIX-lea scrima era larg practicată la Români. Din Munţii Pindului în Zaporojia, din Ţara Cicerilor în Dicia (Dobrogea), orice casă de Român liber avea cel puţin o sabie, dacă nu mai multe. Iar folosirea lor este larg atestată.

Întrebuinţarea în luptă a sabiei este comună încă la Românii din Epir şi vestul Macedoniei în secolul al XIX-lea. Deşi Ion Caragiani menţionează despre activităţile de corsari – anti-otomani – ale multor eroi Români sudici – ceea ce presupune folosirea unor săbii specifice mediului marinăresc – avem încă puţine date în această privinţă.
Românii din Zaporojia folosesc deja în secolul al XVIII-lea săbiile căzăceşti, curbe şi fără crucea apărătorii (gărzii) pe care o avea sabia dreaptă românească, dar întrebuinţează şi suliţele scitice, rămase până în secolul al XIX-lea şi chiar XX.
Şi Românii din Dalmaţia sunt săbieri temuţi până în epoca modernă.

Revenind la scrimă, trebuie să subliniem creşterea masivă a impunerii – pe linie politică – a unor forme străine, cu distrugerea celor autohtone. În contrast cu deschiderea veche a Românilor faţă de tehnici şi arme noi, adaptate la tradiţia proprie.

Nu vorbim aici despre şcolile de arme conduse de străini şi despre influenţa lor. Italianul Gaetano Biasinni, din Cluj, este un asemenea exemplu [Vasile Hoble, Istoria practicării artelor marţiale în România şi în lume, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca, p. 57]. Datorită elevilor şi intelectualilor români din oraş, influenţa lui atingând nu doar mediile maghiare şi germane, ci şi pe cele româneşti. Asemenea practicanţi de scrimă apuseni apar în tot Imperiul Habsburgic – din Cernăuţi în Triest – dar şi în Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în Imperiul Rus, marcând o influenţă pe care o putem numi globalizatoare – şi care, în epocă, atinge chiar şi Extremul Orient, unde artele marţiale vest-europene încearcă să se impună în faţa celor locale[4].

În Principatele Romane Dunărene, devenite Principatele Române sau România după Unirea din 1859, se caută tot mai mult ceea ce nu este românesc. Veteranii Români, de la pandurii din Oltenia[5] şi până la luptătorii din Moldova[6], nu mai sunt preţuiţi. Săbiile lor, ghioagele lor, suliţele şi sâneţele lor sunt socotite primitive, nerafinate etc. De aceea se preferă „maeştrii de arme” veniţi din Apus. În special cei francezi, deşi nu sunt singurii. În vreme ce peste hotar înspre vest, după cum am arătat, se preferă şcolile de scrimă germană, italiană şi maghiară.

Totuşi mulţi dintre ostaşii noştri, mai ales cavaleriştii şi unii ofiţeri, păstrează linia românească de sabie. Ce se poate caracteriza prin motto-ul ortodox: toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine.
În 1862 prima asociaţie modernă, propriu-zis sportivă, este Societatea de dare la semn, care îşi propusese a uni gimnastica, scrima şi tirul, sub conducerea lui Gheorghe Moceanu, specializat în gimnastică şi tir, şi a profesorului de scrimă Constantin Constantiniu.
Evident, în paralel se studiau aceste discipline şi în şcolile militare.

Tradiţia va fi dusă mai departe, atât în cadrul Gărzii Regale şi a corpului ofiţeresc românesc – dar şi al cavaleriei, pentru care sabia rămâne definitorie – cât şi în cadrul asociaţiilor şi cercurilor sportive, de scrimă etc. Duelul cu sabia – şi pregătirea marţială corespunzătoare – se practică în România până în perioada interbelică.

După 1944, cu toată desfiinţarea Armatei Regale, unele linii de luptă cu sabia se păstrează, sub supravegherea Securităţii. Printre altele, datorită faptului că însăşi U.R.S.S., ai cărei agenţi şi colaboratori conduceau România, păstra formele militare de scrimă (inclusiv cu baioneta). Iar modelul „fratelui mai mare” trebuia respectat. Ca urmare, aceste forme de scrimă militară – cu sabia, rapierul şi „puşca” (de fapt din lemn) cu „baionetă” (de fapt din cauciuc) – însoţesc scrima sportivă. Desigur, fără a se confunda cu ea. Le confundă însă necunoscătorii.

În zilele noastre, la început – încă – de secol XXI, scrima se practică în România în mai multe forme.
Există kendo, sau scrima japoneză sportivă, însoţită de kenjutsu, sau scrima japneză de luptă. Care se practică fie ca atare, fie în cadrul unor alte şcoli marţiale (ninjutsu, aikido, aikijutsu etc.).
De asemenea există forme de eskrima – complex marţial din Filipine ce a unit scrima spaniolă, extrem de eficienă, cu artele marţiale şi armele locale.

În sfârşit, există unele centre în care se practică şi sabia de duel apuseană – mai ales ungureşti – dar şi un centru în Bucureşti unde se mai practică sabie românească. În Arad există, de asemenea, Clubul Aradan Martial Arts, unde marele maestru Hajas-Bucher Gabriel (8 dan Shotokan!, întemeietorul stilului de arte marţiale Aradan) face eforturi sistematice şi inteligente de (re)construire a unor forme româneşti de luptă cu armele. Sabia (de o mână şi de o mână şi jumătate), Falxul dacic („Sabia seceră”), Sica („Cuţitul curb”), Barda („Toporul de luptă cu coadă medie”) şi Bâta (ciobănească) sunt principalele arme româneşti studiate aici. Alături, desigur, de lupta fără arme.

Tradiţia merge mai departe, prin munca eroică a câtorva oameni şi a celor care au tăria să îi urmeze.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea



[1]
Parţii sunt o grupare ce apare în nordul Iranului de astăzi printr-o suprapunere între unele populaţii mai vechi – locale sau nu – Cuşani (în parte de origine tracică) şi Sciţi. Între Parţi şi Perşi era o deosebire categorică. În timp, Perşii au înghiţit şi Mezia, şi Partia, astăzi revendicând pentru sine ceea ce au creat aceste două ţări.

[2] Sub numele de moşteni, răzeşi, armatoli etc. şi în mai multe nuanţe organizatorice, aceste miliţii populare se păstrează în Românime până în secolul al XIX-lea, cel puţin. În România miliţiile populare confirmate de Constituţia lui Cuza vor fi desfiinţate de satanicul Carol al II-lea, spre a fi înlocuite de alte forme de miliţii populare, sub controlul acestuia („Străjerii”). În timpul ocupaţiei sovietice directe şi apoi a celei prin regimul agenţilor sovietici şi colaboraţioniştilor (P.C.R. şi celelalte structuri ale României comuniste) aceste miliţii populare continuă sub forma unor grupări de voluntari, apoi a gărzilor civile. Regimul neo-comunist ce domină Republica România din decembrie 1989 până în prezent (2017) a desfiinţat total această moştenire antică, parte a unei tradiţii prezentă la toţi înaintaşii noştri (Românii vechi, Romani, Traco-Iliri, Sciţi, Gali).

[3] Destul de scumpă – oţelul nu a fost niciodată mai ieftin decât în vremurile noastre, când nu este, totuşi, prea ieftin. Ca urmare nu se dădea sabia în mâna celor care, izbind fără rost tăişul, ar fi stricat-o repede.

[4] De aici şi scenele din filmele (extrem)orientale de arte marţiale în care maeştrii chinezi ori japonezi înfruntă maeştri din Rusia, Franţa, Anglia etc.

[5] Panduri care, părăsiţi de „autorităţile centrale”, au înfruntat singuri şi au învins de mai multe ori oştirile blestematului Pazvante Chiorul, tâlharul şi genocidarul paşă al Vidinului, care venea după jaf, crimă şi răpire în Oltenia. Panduri care în multe rânduri au luptat ca voluntari împotriva Turcilor în armatele austriece şi chiar ruseşti.

[6] De multe ori luptători voluntari împotriva Turcilor, mai ales în armatele ruseşti, dar şi în cele austriece.