Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul III

În care se iveşte un schit, multe întrebări se lămuresc, dar altele răsar în loc.

Hai! – strigă Surdul. E vremea de sculare!
Soarele încă nu se ivise şi în adăpost era întuneric bez­­nă. Dar Surdul ştia ce spune. Înspre răsărit se ivise o gea­nă de roşeaţă. Ziua era aproape.
Masa de dimineaţă fu şi mai scurtă decât cea de sea­­ră. Încălecară iute şi, chiar înainte de revărsatul zori­lor, por­­niră. Dan îi întinse, de pe cal, lui Mitu sabia de Dochia:
– Pentru tine!
Acesta o primi cu uimire şi bucurie.
– Pentru mine? O sabie de Dochia? Doamne, Dane, de unde o ai?
Acesta râse.
– De la negustor, desigur, preţ pentru ducerea scri­sorii.
– Dar tu ai? Nu‑ţi trebuie ţie mai mult?
– Fii liniştit. Am încredere în sabia mea. Nu uita că eu mi‑am făcut‑o şi ştiu ce poate.
Şi Dan râse din nou.
În trapul cailor Mitu îşi scoase sabia din teacă şi o roti de câteva ori înainte de a o pune iar la locul ei.
– E minunată, nu ştiu cum să‑ţi mulţumesc pentru ea. E puternică şi ageră! Doamne, cât am visat la o ase­me­nea sa­bie. Îmi amintesc bine că de când eram de‑o şchioa­pă do­ream să am aşa ceva. Am auzit atunci prima oară, la Moş Hans, la o şezătoare, cum povestea despre meşterii din Do­chia, care fac să­bii cum nu mai sunt altele în lume. Zi­cea că au învăţat taina lor de la nişte meşteri din munte, pro­babil nişte pitici bi­ne­vo­i­­tori. Şi…
Dan îi tăie vorba.
– Mitule, ştii cum ai putea să‑mi mulţumeşti?
– Cum? Spune cum şi îndată…
– Mai taci!
Şi izbucni în râs, odată cu Surdul. După o clipă de sur­­­prin­dere Mitu râse şi el. Ştia că este vorbăreţ, dar ce să facă, da­­­­că aşa îi era firea? Chiar şi acum, spusese lucruri pe care ori­ce copil le ştie. Cine nu a auzit de minunaţii meş­teri fierari din Dochia?

*

Se înseninaseră toţi, odată ce râsul spărsese a­pă­sa­­rea. Glumeau şi râdeau în mersul cailor, deşi erau a­tenţi în continuare la cele din jurul lor.
Drumul Trecătorii cobora oblu în Valea Crivei. Era mult mai îngust ca înainte şi, pe alocuri, trebuia să mear­gă unul după altul. Fără să se fi vorbit, Dan se aşeza atunci în faţă şi Surdul în spate. Deşi Mitu se credea gro­zav, ştiau a­mân­doi că e cel mai slab în luptă, şi voiau să‑l poată apăra dacă era nevoie.
Dar orele curgeau fără întâmplări neplăcute. Ajun­se­ră la fundul văii, şi se opriră uimiţi: Drumul Trecătorii se des­fă­cea în două!

– Aşa ceva n‑am mai auzit! – exclamă Mitu. Ni­meni n‑a pomenit vreodată că există şi alte drumuri în Pădurea cea Mare afară de Drumul Trecătorii.
Fiind chiar pe malul râului din fundul Văii Crivei, dru­­mul se arăta de ambele părţi subţirel. Le fu cu nepu­tin­ţă să îşi dea seama dacă trebuia să coboare sau, dim­po­tri­vă, să ur­ce pe el.
– Mai bine, sări Mitu, să coborâm, că e mai uşor să cobori.
Dan şovăi.
– Auzi, spuse Surdul, dacă ţin bine minte, Turnul Mor­ţii se găseşte sus, pe Culmea lui Coroi. Deci mai în­ţe­lept ar fi să urcăm.
– Auzi! – zise Mitu. Şi de unde ştii că mai pe urmă nu urcă şi drumul ăstălalt?
– Tocmai, nu ştiu! Dane, tu ce zici?
Acesta privi din nou în jur, apoi înfipse sabia sa în pământ, de mai multe ori, de‑o parte şi de cealaltă a răs­crucii. Prietenii îl priveau uimiţi.
– Hm! – făcu el. Pământul pare ceva mai tare în­s­pre vale. Ar însemna că pe acolo a trecut mai multă lume, că a­ce­la este drumul bun. Dar dacă e o amăgire?
– Cum să fie? – sări iar Mitu. Hai s‑o luăm la vale!
Dan îşi mână însă calul la deal.
– Hai s‑o luăm spre culme, zise el şăgalnic.
– De ce? – făcu Mitu bosumflat, însă urmându‑l.
– Pentru că la vale mergi mai repede. Dacă e ne­voie să ne întoarcem, dacă trebuie să fugim de vreo pri­mejdie, o putem face mai iute.
Deşi se miraseră de vorbele lui, îl ascultaseră to­tuşi. De fapt, de la întâmplarea cu strigile şi fluierele, de­venise în chip firesc cel dintâi între ei, şi îl ascultau aproape fără să‑şi dea seama. El însă văzuse aceasta, şi se simţea în­căr­cat de un fel de povară – răspunderea pentru ei. Avea oa­re să se arate vrednic de încrederea lor?

*

Urcuşul era mai lin decât drumul pe care coborâ­seră de pe Culmea Crivei, dar şi mult mai şerpuit, ur­mând firul întortocheat al apei. Pe partea pe care mer­geau ei pă­durea aproape lipsea, deşi într‑un fel nu era departe. Pă­mântul era foarte pietros, acoperit cu rugi de mur şi zme­ur, pâlcuri de jnepeni şi afin şi iarbă de munte. Vegetaţia chiar scundă era totuşi deasă şi făcea legătura cu copacii de pe cul­me. Vremea era foarte plăcută şi, dacă ar fi fost alt ano­timp, cu siguranţă ar fi poposit câteva clipe spre a culege fruc­tele de pădure. Dar încă nu era vremea lor.

După o cotitură a văii, se iviră iar brazii şi pinii şi de partea lor. La început erau rari, dar mai apoi se înde­siră tot mai mult, devenind pădure.

Doar atunci văzură că umbrele se lungiseră şi sea­ra, era limpede, se apropia tot mai mult.

Din fericire, după încă o cotitură, zăriră, chiar pe cul­me, pitită între brazi, o construcţie. Dar o clădire din… lemn! În Pădurea cea Mare o construcţie din lemn făcută de oa­meni?! Cum să fie aşa ceva?

Pentru câteva clipe crezură că este o capcană şi se o­priră. Dar văzură trecând un om printre brazi şi, deşi a­bia îl desluşiră, văzură limpede haina călugărească pe ca­re o pur­ta: ajunseseră la un schit!

Doar atunci înţeleseră de ce era clădit din lemn. Ni­meni, în Pădurea cea Mare, nu avea voie a lovi locurile sfinte sau a lovi pe cineva în ele. Dreptul de refugiu al a­cestora era res­pectat din cele mai vechi timpuri, şi nu doar aici, ci şi în vale şi câmpie şi în alte locuri. Chiar şi în Şin­driliţa, îşi a­min­teau ei bine, fusese odată o asemenea în­tâmplare, când un hoţ fugărit de potera din Târgul Mo­rii se ascunsese în bi­se­ri­că. Preotul interzisese poterii să intre în curte, a­min­tin­du‑le de străvechea datină. De­gea­ba în­cer­­ca­seră poteraşii a‑i schim­ba hotărârea, arătându‑i până şi că acel hoţ furase cele ale u­nei biserici. Preotul îi res­pin­se­se, deşi izbutise a‑l con­vin­ge pe hoţ să înapoieze cele fu­­rate. Poteraşii rămăseseră în sat, şi mul­tă vreme ho­ţul a locuit în curtea bisericii. Apoi, într‑o noap­te dis­­pă­ruse. Nu‑l găsise potera, nu‑l mai aflase ni­meni. Doar o vorbă ieşise mai apoi, că înduplecat de conştiinţa sa, dar şi de bu­nătatea preotului şi frumuseţea slujbelor, se că­lu­gărise un­deva în munţi, de­parte de ispi­tele lumii. Se spu­nea în u­nele povestiri că ar exista călu­gări şi în Pădurea cea Mare. Dar alţi povestitori negau cu îndârjire această pă­re­re, aşa că nici ei nu ştiuseră până acum care este a­de­vărul.

– Hei! E cineva aici? – răcni deodată Mitu, fă­cându‑i să tresară pe prietenii săi şi totodată şi caii.
– Te‑ai scrântit la cap! – observă acru Surdul.
Mitu se mulţumi să râdă. Parcă era prima oară! Me­­reu făcea asemenea lucruri şi mereu Surdul se oţăra la el.
Dinspre brazi le ieşi în cale un monah tânăr, cu o bar­bă neagră şi deasă.
– Dumnezeu să fie cu voi, fiilor! – îi binecuvântă el. Dar cu ce treburi pe aici?
– Vrem să trecem în Derala, zise Dan. Nu‑i acesta Drumul Trecătorii?
Călugărul îl privi cu mirare, înclinând uşor capul într‑o parte.
– Nu, fiilor. Aici este Schitul Sfântul Ioan Bo­te­ză­to­rul. Drumul ce îl căutaţi este mai la vale.
Mitu rânji bucuros:
– Ei, v‑am spus eu? Încă o zi prăpădită!
Surdul mârâi ceva printre dinţi. Călugărul nu‑i lă­să însă a se lua la harţă.
– Dar veniţi, că în curând e gata masa, şi veţi fi flămânzi.
Adevărul e că de flămânzi, erau flămânzi.

*

Masa era aşternută într‑o căsuţă scundă, cufun­da­tă între brazi, cu spatele proptit de o stâncă înaltă. Deşi se ve­­dea că schitul e sărac, bucatele erau tare bune.

Era întâi un borş călugăresc, plin de tot felul de le­gu­me, nespus de gustos. Pentru cei ce aveau poftă, erau la în­demână şi nişte ardei foarte iuţi. Bineînţeles, Surdul fu pri­mul care se înfipse în ei, dar cu prea multă poftă pen­tru iu­ţi­mea lor. Curând era roşu la faţă şi îi curgea su­doa­rea pe frun­te şi obraji, iar ochii prinseseră a lăcrima. Din fe­ri­ci­re borş era des­tul, şi cu el îşi stinse Surdul ustu­ri­mea, dar nu­­mai pentru a şi‑o înnoi la următoarea îmbu­că­tu­ră.

După borş veni o mâncare de vinete şi ciuperci, cu us­turoi, de asemenea foarte bună. Nici nu mâncaseră vre­o­dată asemenea mâncare, şi nu se aşteptaseră ca o mâncare fără carne să fie atât de bună şi atât de săţioasă. E drept că era drea­să şi cu ceva smântână… o minunăţie, nu alta!
Între timp, special pentru ei, după cum le spusese bă­trânul preot care era şi stareţul schitului, bucătarul pră­jise un fel deosebit de ciuperci, numite creasta cocoşului. Cres­­când numai şi numai în munte, acestea nici nu arătau a ciu­perci, semănând mai mult cu un fel de ră­dăcini cu vâr­furi multe şi mărunţele crescute în sus. Dar în ciuda înfăţişării lor ciu­date, se dovediră a fi delicioase, şi cei trei nu se pu­tură stăpâni – deşi erau deja sătui – să mai ceară un rând.
Fură serviţi cu un zâmbet plin de bunătate cu ciu­per­cile cerute, iar apoi cu o dulceaţă de fructe de pădure într‑adevăr minunată.

În toată vremea cinei, în afară de rugăciunile călu­gărilor, nu se rostise nici un cuvânt.

Şi totuşi Dan îşi stăpânea cu greu curiozitatea, mai ales pe măsură ce i se astâmpăra foamea.
Când veni vremea să se ridice de la masă, nu se mai putu stăpâni:
– Părinte, am putea vorbi oleacă?
Acesta zâmbi cu bunătate:
– Fireşte, fiule. Putem.
Şi se aşeză din nou la masa de pe care fratele de rând strângea urmele cinei.
– Părinte, nu am auzit până acum de schitul vos­tru.
– Nici nu vei auzi din afară, căci este legământ a nu se vorbi de noi. Şi sper că şi voi veţi păzi acest cuvânt şi nu veţi spune în afara Pădurii celei Mari nici măcar un cu­vânt des­pre a­cest schit.
– De ce, părinte?
– Pentru că aceasta este dorinţa noastră, spuse cu a­­ceeaşi bunătate bătrânul, ca să rămânem neştiuţi şi ne­su­pă­raţi de nimeni. De se întâmplă să ajungă cineva la noi, ră­tă­cindu‑se în Pădurea cea Mare, îl primim cu pace şi îl lă­săm să plece cu pace. Dar altă treabă cu oamenii noi nu a­vem.
– Dar drumul?
– Care drum?
– Cel care vă leagă de Drumul Trecătorii! – se uimi Dan de întrebare.
– Fiule, crede‑mă, nu există asemenea drum.

Dan sări uimit din scaun, holbându‑se la călugăr (deşi nu vedea, la fel făcuseră şi prietenii săi). Fugi la uşă: drumul pe care veniseră nu se mai vedea. „Să fie din pri­cina în­se­rării?” se întrebă el. Porni iute la vale. Îşi amintea bine lo­cul de unde zăriseră schitul. Dar drumul nu se ve­dea ni­că­ieri. Vă­zu în schimb urmele cailor lor în iarbă. Nu‑i venea să creadă! Mitu şi Surdul, lângă el, se minu­nau şi ei de a­se­me­nea lucru nemaivăzut. Iarbă, ferigi, brus­turi călcaţi în picioa­­re de caii lor, deşi fusese drum bătut, cu doar un ceas mai devreme.

*

Intors la schit, Dan intră în căsuţa în care stareţul schi­­tului îl aştepta la masă neclintit. Îl privi nedumerit şi se aşeză pe scaunul pe care i‑l arătă călugărul. Liniştea a­ces­­tuia în faţa unui astfel de fapt i se părea ciudată.

– Ce ziceţi, părinte, de acest lucru? Am urmat până a­ici un drum la fel de lat ca şi Drumul Trecătorii, iar a­cum a dispărut.
Călugărul zâmbi liniştit:
– Nu ştii că eşti în Pădurea cea Mare? Aici se în­tâm­­plă multe lucruri neaşteptate. Nu sunteţi primii care pă­ţesc astfel. Din fericire, drumul care a dispărut v‑a adus în­­coace. Alţii au fost purtaţi pe cine ştie ce căi neştiute, pier­zându‑se pentru totdeauna.
– Şi cum apar aceste drumuri mincinoase? – întrebă curios Dan.
– Cum să apară? Unele sunt de la Dumnezeu, pen­tru călăuzirea sau salvarea ori chiar pedepsirea unora. Al­tele, ţin de puterile întunecate ale Pădurii. Depinde.
– Şi nu te poţi feri de ele, nu le poţi deosebi de Dru­mul Trecătorii?
Părintele clătină din cap, nehotărât.
– Dacă ştii calea, nu te înşală. Ele îi păcălesc doar pe cei care nu o cunosc. Dar, vezi tu, fiule, mai e ceva…
– Ce? – se băgă în vorbă Mitu.
Părintele tăcu o vreme, ca şi când ori n‑ar fi auzit în­tre­­­barea lui Mitu, ori n‑ar fi vrut să‑i răspundă.
– Vezi tu – reluă într‑un târziu – a cunoaşte Dru­mul Tre­­cătorii este altceva decât s‑ar crede. La prima vedere ai pu­tea să zici: fac o hartă şi gata. Dar nu‑i aşa. Chiar s‑a fă­cut odată, de­mult, o hartă a Drumului Trecătorii, dar nu fo­­lo­seş­te mai de­loc. Drumul se schimbă. Nu doar din pri­cina ploilor, sau a um­­flării apelor, ori din alte pricini obiş­nuite în lumea din a­fa­ră. Că şi Turnul Morţii, de pildă, de trei ori s‑a surpat şi a fost re­zidit. Se pare că Drumul se schim­bă singur, ca un râu care‑şi mută albia.
– Cum şi de ce? – zise de această dată Dan, dar cu o vo­­ce mai liniştită.
Bătrânul ridică uşor din umeri.
– Nu se ştie. Oricum, schimbările se petrec doar în­tre forturi şi adăposturi. Acestea nu se mută şi ele. De a­ce­ea u­nii spun că Drumul Trecătorii ar fi viu… Dar eu nu cred as­­ta. Cred că există alte pricini, tainice. Şi nu toate tai­nele pot fi aflate.
– Înţeleg! Dar dacă Drumul se schimbă, cum îl poţi cunoaşte?
– Se schimbă el, dar munţii sunt aceeaşi, ca şi for­tu­rile şi adăposturile. Dacă Drumul s‑a schimbat, şi ajungi la o răscruce – ceea ce, desigur, n‑ar trebui să se întâmple – te uiţi în jur şi vezi în ce parte este fortul spre care mergi, îţi a­minteşti cum era Drumul Trecătorii data tre­cută şi astfel îţi dai seama care e drumul cel bun. Nu e uşor, dar asta es­te calea.
Mitu oftă. I se părea prea greu şi prea complicat. Şi, la drept vorbind, cam era.
– Părinte, zise din nou Dan, am avut parte de u­ne­le lucruri… neaşteptate.
Şi îi povesti despre negustor, despre fluierele celor nouă blesteme şi despre scrisoare. Bătrânul rămase pe gân­duri.

Afară se lăsase noaptea şi stele sclipeau pe cer mai apropiate ca niciodată. Se făcuse frig. Un călugăr intră şi aprinse focul în sobă, dar lăsă mai departe fereastra des­chisă, parcă nu ar fi simţit frigul ce intra pe acolo. Undeva în munte, departe, se auzi urletul unui lup şi apoi răs­pun­sul altuia. În apropiere de schit brazii foşniră şi, cu tot în­tu­nericul pădurii, pentru o clipă se văzu spinarea ma­ro­nie a unui urs.
– Fiule, greu drum vei avea. Ori laşi fluierele aici, ori te pregăteşti de lupte mari. E drept, dacă le laşi aici, mai de­­vre­me sau mai târziu le va fura cineva… Cel mai bine ar fi să le poţi distruge, dar este foarte greu.
Părintele se opri, şi oftă adânc.
– Vezi tu, dacă ai putea să laşi un fluier şi pe celă­lalt să‑l iei şi să‑l distrugi, ar fi cel mai bine. Dar nu pot fi dis­truse u­nul fără altul. Aşa că trebuie să le duci pe amândouă.
Surdul interveni.
– Dar de ce trebuie să avem lupte mari?
Călugărul îşi plecă într‑o parte capul, ca şi cum s‑ar fi gândit dacă să‑i răspundă sau nu.
– Şi tu vrei să mergi cu el? – întrebă.
– Desigur! – răspunseră într‑un glas Mitu şi Surdul, a­­proa­pe cu mirare.
Părintele zâmbi cu duioşie:
– Off, dragii mei! Nici nu ştiţi în ce primejdii vă băgaţi…
Şi după ce‑i mai cântări o dată din priviri zise:
– Bine! Hai să vă spun tot ce ştiu despre asta. Fluie­rele ce­lor nouă blesteme sunt foarte vechi. Se zice că au fost făcute de nişte vrăjitori din Egipt, după ce Moise i-a elibe­rat de a­co­lo pe evrei. Prin urmare, au fost făcute după mo­­­de­lul plă­gilor pe care Dumnezeu le‑a aruncat asupra E­gip­tu­lui, dar întru slujirea Răului. Făurirea lor a fost fă­cu­tă cu sân­ge şi ce­nuşă de copil, chiar cu sângele şi ce­nu­şa co­­pi­lu­lui fa­ra­o­nu­lui şi a copiilor magicienilor care le‑au fă­cut. De aceea bles­temul ca­re apasă asupra acestor flu­ie­re este aşa de mare. Se spune că nu pot fi distruse de­cât cu un singur ciocan, aşa nu­mitul Cio­can al Zimbrului. Este un ciocan foar­te mare şi foarte greu, ca­re abia poate fi ri­dicat de doi oameni. Pentru cei care l‑au fă­cut însă, era u­şor, mic şi ager.

Şi părintele făcu o scurtă pauză, ca şi cum ar fi aş­tep­tat ca ei să ghicească ceva.
– Uriaşii! – şopti Dan.
– Desigur. Ei sunt cei care l‑au făcut. Se spune că în el au pus mult metal sfinţit, fiind făcut special pentru a pu­tea distruge obiectele blestemate. Pentru că, sunt sigur că ştiţi, flu­­­ierele nu sunt singurele de acest fel.
– Ştim, spuseră toţi trei.
– Ei bine, prin ţinutul uriaşilor, acum nu veţi trece. Ei v‑ar ajuta, cred. Însă Ciocanul Zimbrilor nu mai este de multă vreme la ei.
Spre mirarea lor, bătrânul se oprise iar din poves­tit.
– Dar unde este? întrebă un pic enervat Dan.
– Hm! Chiar unde ai fost tu trimis. La Castelul Ne­gurilor, în mâinile Voievodului Crişan.
– Cum? – făcu Surdul. Atunci de ce spune în scri­soare că Dan poate să‑l aducă?
– Nu ştiu. Poate că negustorul nu ştia aceasta. Sau poa­­te ştia, şi atunci e altceva la mijloc. Oricum, şovăi ia­răşi că­lu­gărul, cu Voievodul Crişan este ceva ciudat. Nu îmi pla­­­ce să vor­­­besc de rău pe nimeni. Cândva era consi­derat un om bun. Acum însă umblă vorba că s‑a înhăitat cu pu­te­rile negre.
– De aceea se numeşte castelul său Castelul Negu­ri­lor? – întrebă Mitu.
– Nu, nici vorbă. Numele i se trage de la aburii ca­re ies din pământ în Ţara Negurilor pe care Voievodul Cri­şan o con­­duce. Aceşti aburi vin de la numeroasele iz­voare cu apă caldă ale ţinutului. Se pare însă că ei fac să se i­veas­că foarte des ceaţă şi nori peste acele locuri. De aici vine numele.
Bătrânul părea că a încheiat vorba şi se ridică de la masă.
Dan însă mai voia să afle ceva:
– Şi de unde a luat Voievodul Crişan Ciocanul Zimbrului?
– Şi de ce îi zice aşa? – sări şi Mitu.
– Îi spune aşa pentru că are mânerul din os de zim­bru, iar pe laturile sale sunt sculptaţi de asemenea zim­brii. De alt­fel a­­ni­­malele preferate ale uriaşilor sunt zim­brii şi bourii.
Băieţii tresăriră, amintindu‑şi de bourii din prima lor seară în Pădurea cea Mare. Parcă trecuseră ani de a­tunci! Şi erau, de fapt, doar două zile!
– Ciocanul a fost luat din Ţara Litua, sau a li­can­tro­pi­lor. De atunci este mare duşmănie între cele două ţări, ca­­­re se răz­­­bo­iesc mai mereu.
– Au aceeaşi graniţă, nu? – întrebă Surdul.
Părintele încuviinţă fără o vorbă şi apoi se retrase.

*

Intr‑un colţ al camerei le fură aşternute paturile.

Întins pe spate, Dan fura cu coada ochilor frumu­se­­­ţea stelelor, şi nu se putea stăpâni de la întrebările ne­nu­­­mărate care îl frământau.
Deodată, îşi dădu seama că uitase să pună poate cea mai însemnată întrebare: cum aveau ei să ajungă înapoi la Drumul Trecătorii, şi la vreme pentru a ajunge la un a­dă­post sau fort? Şi îşi mai aduse aminte de o între­bare im­por­tantă, care‑i fulgerase o clipă în minte şi apoi o uitase: da­că fluierele erau atât de spurcate – făcute cu sânge de co­pii morţi – ce s‑ar fi întâmplat cu cel care ar fi sunat în ele… sau măcar în unul din ele?
În vălmăşagul gândurilor şi temerilor sale nici nu îşi dădu seama când alunecă în somn.

Capitolul II                                              magazin online DSV                                     Capitolul IV

Mihai-Andrei Aldea

2 gânduri despre “Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul III

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s