Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (III) Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline

2. BISERICĂ ŞI SECTĂ

2.1. Biserica în Epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)

Acest subcapitol este necesar pentru ca din el să se cunoască mărturia Sfântului Apostol Pavel în privinţa Bisericii lui Dumnezeu şi să se poată face astfel comparaţie cu feluritele culte care se pretind a fi această Sfântă Biserică. Cei care cunosc mai pe larg cele despre Sfânta Biserică pot trece, desigur, direct la părţile ce urmează după această mică prezentare.

Biserica lui Hristos este Împărăţia cerurilor.

Deşi are o parte văzută pe pământ, Biserica se înalţă la Ceruri prin sfinţii lui Dumnezeu, şi dincolo de Ceruri prin Capul său, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, în mai multe dintre epistolele sale.

(Desigur, nu este singurul care vorbeşte despre Biserică în Sfânta Scriptură (Biblia). Mai mult, există nenumărate cărţi despre Biserică scrise de sfinţi, ca şi nenumărate scrieri pe această temă ale unor oameni obişnuiţi, ori chiar străini de dreapta credinţă. Ne vom opri însă la ceea ce ne comunică Duhul Sfânt prin Sfântul Apostol Pavel, deoarece constituie o sinteză foarte bună, care ne oferă reperele de care avem nevoie în lucrarea de faţă. De asemenea, fiind lucruri rămase pentru vecie în Biblie, ele au o autoritate mare, fiind de mare folos în faţa celor care nu înţeleg legătura neîntreruptă dintre Dumnezeu şi sfinţi şi care resping de aceea cuvintele sfinţilor.)

Trebuie întâi spus că Sfântul Apostol Pavel ocupă un loc deosebit în iconomia Noului Testament. Deşi Faptele Apostolilor, prima scriere de după Evanghelii, este scrisă prin pana Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca1, principala figură apostolică prezentată aici este cea a Sfântului Apostol Pavel. Apoi, din 21 de epistole apostolice2 nu mai puţin de 14 sunt scrise prin Sfântul Apostol Pavel. Dintre acestea unele sunt considerate adevărate tratate dogmatice3, ca Epistola către Romani sau Epistola către Evrei, toate fiind însă lucrări de o mare profunzime duhovnicească şi îndreptăţind pe Sfântul Apostol Petru să le considere anevoie de înţeles, astfel încât cei neîntăriţi le răstălmăcesc spre a lor pieire (II Petru 3, 16).

Trebuie spus însă că, de multe ori, chiar asemenea greşeli şi răstălmăciri, ale începătorilor sau chiar şi ale unora care ar fi trebuit să fie deja pricepuţi, au făcut pe Sfântul Apostol Pavel să scrie – sau să dicteze – epistolele sale, căci Duhul Sfânt s-a folosit de cele slabe – adică de greşelile unora – ca să ne lase mărturie tare a Adevărului.

Intrând cu ajutorul lui Dumnezeu în subiect, cred că este bine să-i precizez importanţa pentru omul contemporan. Nu de puţine ori am întâlnit oameni dau dovadă de o mare – şi chiar totală – necunoaştere a semnificaţiei termenului „Biserică”. Astfel, foarte mulţi înţeleg prin Biserică doar pe clerici – şi mai ales pe preoţi – uitând ori neştiind că ei înşişi, ca mireni, sunt parte a Bisericii4. Alţii privesc Biserica doar ca o structură sau instituţie – adică ceva, până la urmă, lumesc –, eventual cu rol moral şi tradiţionalist ori social sau, dimpotrivă, fără rol în societatea modernă ş.a.m.d. Prin asemenea concepţii se realizează o mare distanţare între om şi Biserică şi implicit între om şi Adevăr. Căci, în definitiv, Sfântul Apostol Pavel ne arată că Biserica este stâlp şi temelie a adevărului şi că cele scrise în Scripturi s-au scris ca să ştim cum se cuvine a petrece în Biserică (I Timotei 3, 15). Deci prin această separare – de multe ori inconştientă – a omului de Biserică, se produce o tristă ruptură între om şi Adevăr, între om şi Dumnezeu.

Parcă dinadins pentru asemenea rătăciri, Sfântul Apostol Pavel are grijă să sublinieze acea atât de uitată astăzi – cel puţin la nivelul faptelor – structură a Bisericii, zicând o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Iar Pâinea aceasta este Hristos, după cum El Însuşi a zis:

Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă pâinea aceasta viu va fi în veci… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el

(Ioan 6, 51-56 şi urm.).

Avem astfel un prim punct de reper în eclesiologia paulină, respectiv unitatea creată de dimensiunea euharistică a Bisericii. Pentru unitatea credincioşilor, pentru ca cei ce cred în Adevărul ce S-a pogorât din cer să fie în unire, este nevoie de Euharistie, de Împărtăşirea cu Sângele şi Trupul lui Hristos.

Desigur, această Împărtăşire nu se poate face oricum.

Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Cor. 11, 27-30).

Desigur, nu este uşor de înţeles şi de acceptat acest cuvânt, această imagine. Înţelesurile ei duhovniceşti nu se potrivesc gândirii acestei lumi, căci, după cum a dovedit Dumnezeu, înţelepciunea acestei lumi este nebunie, astfel încât nu poate înţelege cele duhovniceşti (I Cor. 1, 18-21). Dar prezenţa acestui cuvânt este o realitate, o realitate de care trebuie să se ţină seama.

Apropierea de Biserică şi, implicit, de Euharistie, se face doar în anumite condiţii, fără de care devine act de duşmănie faţă de Dumnezeu!

Căci ce este această Pâine? Hristos! Hristos, Care este Dumnezeu şi om.

Deci apropierea fără credinţă şi fără pregătire este un act de ostilitate ori nepăsare, de duşmănie sau dispreţ faţă de Însuşi Dumnezeu.

Dar, din faptul că Pâinea este Hristos Însuşi, apare ca o consecinţă implicită, şi formulată clar de Sfântul Apostol Pavel, şi adevărul că Biserica este un trup, iar credincioşii mădulare ale acestui trup al lui Hristos (I Cor. 12, 4-27 şi urm.). Căci, hrănindu-se din Trupul lui Hristos, Cel ce este nemuritor, creştinii ajung a avea în ei pe Hristos cel Viu, Care îi uneşte între ei şi cu El!

Imaginea este, în comparaţie cu gândirea de toate zilele, şocantă. Pentru că dacă fiecare este mădular în trupul lui Hristos, unitatea dintre creştini are – sau trebuie să aibă – cu totul altă formă decât cea a unei asocieri între oameni cu aceleaşi păreri, scopuri sau idei religioase. Acestea toate sunt asocieri parţiale şi limitate, uşor de risipit, în vreme ce în trup, chiar dacă fiecare mădular îşi păstrează individualitatea, unitatea este deplină şi organică. Mai clar, în trup fiecare mădular lipsă înseamnă o cumplită mutilare sau chiar moartea trupului. Şi mai mult încă, nu se poate vorbi în trup de o întâietate lumească, de o subordonare exclusivă.

Nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase (I Cor. 12, 21-22).

S-au întărit astfel de Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel, cuvintele Cuvântului care a poruncit: cel mai vârstnic între voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca cel care slujeşte (Luca 22, 26).

Din toate aceste cuvinte dumnezeieşti se zugrăveşte o imagine a Bisericii plină de unitate şi har, în care fiecare om are rolul său deosebit de important. Într-o asemenea Împărăţie fiecare este esenţial în domeniul său iar ierarhizarea competenţelor pe domenii se face nu dirijat, ci natural, ca parte a firescului Bisericii. Altfel spus, Biserica este o Împărăţie ca un trup – Trupul lui Hristos. Iar creştinii – mireni, preoţi, episcopi etc – au fiecare rostul şi locul lor în aceasta, într-o legătură strânsă unii cu alţii.

O asemenea structură organică a Bisericii este greu de înţeles dacă nu ne raportăm la cele două puncte centrale ale eclesiologiei pauline, Euharistia şi unitatea Hristos – Biserică.

Despre prima am spus deja câteva cuvinte, arătând cum prin împărtăşirea cu sângele şi trupul lui Hristos se unesc în Hristos creştinii, devenind un trup cu Hristos şi unul cu altul.

Acest trup, ne arată Sfântul Apostol Pavel, este Biserica, ea având cap chiar pe Iisus Hristos (Efeseni 4, 15).

(Desigur, se poate pune întrebarea, cum este Hristos, cu trupul Său cu tot, cap al Bisericii, de vreme ce creştinii mănâncă trupul şi sângele Lui spre a deveni una cu El. Sau, altfel spus, de unde mai apare diferenţa între creştinii care formează mădularele Bisericii şi care se unesc mereu mai mult cu Dumnezeu şi Hristos omul-Dumnezeu cu Care şi prin Care ei se unesc cu Dumnezeu? Bineînţeles, distanţa este cea firească între tendinţă şi împlinire. Pentru că omul, chiar împărtăşindu-se desăvârşit de harul dumnezeiesc din momentul în care a găsit credinţa, are de parcurs o distanţă lungă până la desăvârşire. Atunci când omul lucrează la primirea harului şi unirea cu Dumnezeu cu toată puterea lui, ajunge la ceea ce se numeşte îndumnezeire, adică unirea cu Dumnezeu pe măsura puterii sale.)

Din această legătură organică între creştin şi Hristos, între Biserică şi Hristos, rezultă şi caracterul unic al Bisericii. Căci de vreme ce avem un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5) şi există o singură nădejde în care am fost chemaţi (Efeseni 4, 4), atunci există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Căci şi toţi şi toate sunt una în Hristos, prin împărtăşirea dintr-o Pâine – Care este Hristos – şi Biserica este una, de vreme ce este unită în Hristos şi formează trupul Lui.

Vedem acest fapt şi din aceea că nu se vorbeşte nicăieri despre „mai multe biserici” (fie ele surori, verişoare, soacre sau nurori) care să formeze trupul lui Hristos, nici nu se spune undeva că Hristos ar avea mai multe trupuri. Peste tot Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de o Biserică şi un trup al lui Hristos. Astfel că, aşa cum este şi firesc, există o Biserică, unică, a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, tot din legătura organică între creştini şi Hristos reiese şi caracterul de sfântă al Bisericii. Căci de vreme ce Hristos este sfânt, şi Biserica Sa este sfântă.

Bineînţeles, se poate ivi şi aici o întrebare, referitoare la diferenţa dintre starea de păcătoşenie a celor care vin la credinţă şi încep a face parte din Biserică şi sfinţenia pe care trebuie aceasta să o aibă5. Lămurirea o dă a treia formă de prezentare a Bisericii întâlnită la Sfântul Apostol Pavel, aceea dinamică, de zidire, despre care şi Domnul a vorbit (Mt. 16, 18). Căci Apostolul neamurilor spune efesenilor:

odinioară, voi, păgânii […] eraţi […] în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu în lume. Acum însă, fiind în Hristos Iisus, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos, căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, […] ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea, şi să-i împace în Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia… Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. În El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh

(Efeseni 2, 11-22).

Iată deci că şi Biserica şi creştinii sunt zidire. Biserica se zideşte şi ea, prin creştinii care sunt, după cuvântul Sfântului Apostol Petru, pietre vii şi casă duhovnicească în acelaşi timp (I Petru 2, 5). Căci, într-adevăr, fiind mădulare ale Bisericii, de vreme ce aceasta este numită şi zidire, iar Hristos piatra din capul unghiului, este firesc să fie şi creştinii pietre vii. Dar, pentru că nu de la început se primeşte desăvârşirea, ci după multe nevoinţe, ca să fie o piatră bună şi de folos în zidirea Bisericii creştinii trebuie totodată mereu să se zidească pe ei înşişi.

Căci este scris voi sunteţi templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16). Dar se spune aceasta nu ca despre un dat, ci ca despre un rezultat al unei îndelungi şi bine cumpănite zidiri. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu – spune corintenilor Apostolul neamurilor – voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu cel dat mie eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va vădi ziua Domnului (I Cor. 3, 9-13).

Iată deci că Hristos, Cel care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să cheme la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu S-a mulţumit să facă aceasta doar cât a petrecut sub ani în lume, ci o face, prin Biserică, mereu, zidind în Duhul pe cei ce caută cu sinceritate vindecarea şi pocăinţa. (De fapt pentru aceasta a şi întemeiat Dumnezeu Biserica, pentru ca aceasta să călăuzească, întru libertatea conştiinţei, spre mântuire pe cei dornici a o dobândi).

Tot la acest aspect, al zidirii creştinului şi Bisericii, trebuie văzut şi slăvit felul în care Dumnezeu reproduce Biserica cea mare în omul cel atât de mic. Aşa cum se zideşte Biserica, iată, se zideşte şi creştinul. Avem parcă de-a face cu o oglindire micşorată a Bisericii în om sau cu o oglindire augumentată a omului în Biserică. Dincolo de orice alte consideraţii, pot spune că înainte de toate acest lucru arată atât unitatea Bisericii – iar – cât şi scopul mântuitor pentru care Biserica a fost creată de Dumnezeu.

Desigur, pentru realizarea unei zidiri bune, care în ziua judecăţii să fie triumfătoare în faţa focului, se cere atât un meşter înţelept care să pună o bună temelie, cât şi o mare râvnă şi luptă din partea celui ce începe astfel a se zidi în Hristos. Aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel – în Duhul Sfânt – către Efeseni, zicând

Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus, precum este cu dreptate să gândesc astfel despre voi toţi; […] şi aceasta mă rog, ca iubirea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult, întru cunoştinţă şi întru orice pricepere, ca să cercaţi voi cele ce sunt mai de folos şi ca să fiţi curaţi şi fără poticnire în ziua lui Hristos, plini de roada dreptăţii, care este prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu

(Efeseni 1, 6-11).

Cunoştinţă şi pricepere nu însă după gândirea omenească, ci după cea dumnezeiască. Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos, spune Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8). Căci, mai spune el către ucenicii săi – şi aceste cuvinte pot sta temelie pentru orice manual al înţelepciunii creştine – Eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos, şi pe Acela răstignit.

Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi.
Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Pentru ca şi credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o […], ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.
Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 1-10).

Desigur, aceste cuvinte nu sunt prea comode. Mulţi se simt deranjaţi de ideea că diploma şi studiile nu sunt suficiente (ba chiar pot şi dăuna6) pentru înţelegerea înţelepciunii creştine. Dar Sfântul Apostol Pavel vorbeşte ca cel care, trăind în Hristos cu adevărat, putea oricând să adeverească Duhul şi puterea lui Dumnezeu. Această cale se bazează deci nu pe un proces de învăţare teoretică oarecare – fie ea considerată mecanică sau prin deducţie ori de alt tip – ci pe viaţa în Hristos, aceasta fiind şcoala adevărată a înţelepciunii creştine. Încrederea Sfântului Apostol Pavel în Dumnezeu este desăvârşită, căci el are – şi-l are (co)lucrător – pe Duhul pe care L-a promis Domnul apostolilor în noaptea de după Cina cea de Taină, când le-a zis când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul (Ioan 16, 13). Putem aşadar înţelege că zidirea în Hristos şi Biserică, sau creşterea în Hristos şi în Biserică este de fapt acest proces de unire cu şi în Adevăr, prin Duhul Sfânt, prin trăirea directă, reală, a Adevărului revelat. De aceea de atâtea ori se dau avertismente împotriva tâlcuirilor greşite făcute de cei neştiutori şi neîntăriţi. Pentru că cei care nu cunosc – încă – Duhul Sfânt prin cunoaştere directă şi nemijlocită sunt, cu adevărat, neştiutori în cele despre Dumnezeu (I Cor. 2, 11).

Despre aceasta, s-a dat ca mărturie nu numai Scriptura (II Tim. 3, 16-17) ci şi restul propovăduirii apostolice, cum arată Sfântul Apostol Pavel, zicând:

Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15) şi iarăşi, către Timotei: ceea ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii (II Tim. 2, 2).

Acelaşi lucru îl spune şi mai lămurit când arată că cei credincioşi sunt în Dumnezeu zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

Avem astfel o altă trăsătură fundamentală a Bisericii, apostolicitatea.

Ea se referă în primul rând, desigur, la păstrarea legăturii directe cu învăţătura şi Duhul lui Dumnezeu, care prin apostoli s-au dat, după cum este scris: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi (Ioan 15, 20); şi iarăşi: Cine vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte (Matei 10, 40); şi iarăşi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 8, 18). Iată izvoarele din care se hrănea Sfântul Apostol Pavel în adeverirea Duhului şi a puterii! (Şi, putem adăuga, iată putere a unităţii Bisericii!) Această putere şi acest Duh cer însă de la cel care le-a primit să aprindă mereu mai mult şi mai mult flacăra harului (II Timotei 1, 6), zidindu-se pe el însuşi mai înainte de a zidi pe alţii. De aceea mulţi care nu vor să se ostenească în lupta cu patimile şi pătimirile se ascund în spatele unui comod „ex opere operandum”7, care este de fapt o minciună. Dar apostolicitatea Bisericii obligă la păstrarea aceluiaşi duh nu doar în teorie, ci mai ales în practică. Nu doar pe hârtie, ci mai ales în viaţa reală, trăită. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli nu înseamnă doar păstrarea cuvintelor apostolice, chiar cu cea mai mare fidelitate. Păstrarea credinţei Sfinţilor Apostoli înseamnă şi păstrarea dar şi trăirea cuvintelor apostolice, cu cea mai mare fidelitate posibilă. Fără aceasta, despărţirea de Biserica adevărată este inevitabilă.

Iată, pe scurt, câteva din cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre Biserică, pe care le considerăm foarte importante pentru cel care doreşte să fie creştin adevărat8.


Note

1 Spunem „scrisă prin…” pentru că Sfânta Scriptură nu este scrisă din inspiraţie omenească, deşi scrierea s-a făcut de oameni. Dar aceşti oameni sunt oameni sfinţi, care au scris scrierile lor „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. Este vorba şi aici, ca în toate lucrările Bisericii, de lucrarea de apropiere faţă de om a lui Dumnezeu, lucrare ce duce la teandrie, adică la conlucrarea – într-o unire de multe ori total inseparabilă – între Dumnezeu şi om.

2 Apocalipsa nefiind o epistolă, ci o profeţie.

3 Dogmele sunt adevărurile dumnezeieşti ce stau la baza existenţei lumii, acele raţiuni – sau legi – divine prin care este organizată Creaţia. Dintre ele, Dumnezeu a descoperit omului cele ce sunt necesare pentru mântuire. Cunoaşterea lor este indispensabilă mântuirii, de aceea Dogmatica este un domeniu foarte important – şi delicat – al Teologiei. Ridicarea împotriva dogmelor creştine înseamnă ridicarea împotriva Duhului Sfânt.

4 Mirenii sunt cei cu Mirungere. Prin acest cuvânt li se recunoaşte şi un anumit grad de preoţie. Căci la fel cum preoţia lui Hristos lucrează deplin în episcopi, mai smerit în preoţi şi ceva mai puţin în diaconi, există un anume grad de preoţie şi pentru mireni – fie ei bărbaţi sau femei. Ca exemplu, Creştinismul autentic (adică ortodox, desigur) priveşte Sfânta Liturghie ca săvârşindu-se printr-o împreună lucrare a mirenilor, clericilor (diaconi, preoţi, episcopi), puterilor cereşti (sfinţi, îngeri, Maica Domnului) şi Dumnezeieştii Treimi. În această împreună slujire fiecare are lucrarea lui, nici unul nefiind doar „spectator” sau „beneficiar”. Ca urmare, preotul sau episcopul nu pot săvârşi Sfânta Liturghie fără credincioşi!

5 Întrebare ce este pusă deseori cu răutate de necredincioşi, inclusiv de acei sectanţi care, înşelaţi de demonul trufiei, îşi imaginează că ei şi toţi membrii sectei lor sunt „sfinţi fără de păcat” şi din această înşelare dispreţuiesc Biserica lui Hristos, Cel ce a venit pentru cei ce se recunosc a fi păcătoşi nu pentru cei ce se cred drepţi (Marcu 2, 17).

6 Dacă sunt privite cu mândrie şi înşelare, ca un atestat de valoare creştină sau ca suficiente şi înlocuitoare ale valorii duhovniceşti, singura fundamentală şi foarte greu de câştigat.

7Ex opere operandum” – erezie catolică ce pretinde că harul lucrează obligatoriu, indiferent de vrednicia şi nevrednicia credincioşilor şi a clericilor. În realitate, deşi Duhul Sfânt acoperă o mulţime de păcate şi neputinţe, există totuşi păcate pentru care harul este retras, temporar sau permanent; cele mai mari păcate de acest fel sunt erezia, blasfemia sau hula intenţionată şi/sau repetată, batjocorirea celor sfinte, slujirea sau rugăciunea împreună cu ereticii ş.a.m.d. E foarte important să înţelegem că Dumnezeu nu poate fi obligat de nimeni cu nimic (deci harul nu lucrează „obligatoriu”). Deşi poate nu este aici locul a stărui asupra acestui lucru, trebuie spus că „ex opere operandum” ţine mai mult de o concepţie vrăjitorească, păgână, aplicată în mod greşit creştinismului. Această greşită aplicare porneşte de la lipsa de înţelegere a diferenţei dintre mila lui Dumnezeu faţă de neputinţele şi alunecările fireşti ale omului (pentru care iubirea dumnezeiască multe acoperă) şi mânia lui Dumnezeu faţă de „tot cel ce ţine nedreptatea de adevăr” (Romani 1.18).

8 Desigur, suntem departe de a fi schiţat măcar bazele largi ale eclesiologiei pauline, dar acest lucru este imposibil în câteva pagini, necesitând tratate speciale.

<(II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei 

(IV) Biserică şi sectă>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (II) Cei trimişi la vestirea Evangheliei

1. CEI TRIMIŞI LA VESTIREA EVANGHELIEI

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!

Sfânta Scriptură (Galateni 1.8)

Cui nu i s-a întâmplat să zărească prin oraşele (ba chiar şi satele) ţării noastre oameni care, îndeobşte câte doi, aţin calea altora, cu broşuri şi cărticele în mână? Sau care le bat la uşi, cu aceleaşi broşuri şi cărticele în mână? Aceşti oameni se numesc pe ei înşişi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu” ori cu alte cuvinte ce simbolizează de fapt acelaşi lucru: propovăduirea învăţăturii creştine. Şi, indiferent ce reacţii stârnesc la prima vedere, prezenţa lor rămâne ceva cu totul uimitor, într-o ţară cu atât de vechi rădăcini creştine cum este România.

Căci orice om cu bun-simţ se întreabă, pe bună dreptate, de ce trebuie să fim evanghelizaţi din nou, după două mii de ani de creştinism, după atâţia şi atâţia martiri şi sfinţi daţi de Neamul nostru lui Dumnezeu? Şi dacă putem găsi o părelnică motivaţie în decăderea morală a societăţii, ori în anii de ateism şi comunism, apare iar o întrebare foarte importantă: de ce ei?

Chiar aşa, de ce să ne (re)evanghelizeze ei şi nu alţii? De ce i-am urma pe unii şi nu pe ceilalţi? „Oferta” este – după cum ştim cu toţii – foarte largă: sunt „vestitorii evanghelişti”, „miniştrii iehovişti”, „misionarii baptişti” şi mulţi, mulţi alţii. Doctrinele sau învăţăturile lor de credinţă sunt diferite, deşi atitudinea lor este foarte asemănătoare. Pe care să-i asculţi? Pe care să-i urmezi? Şi, în definitiv, să-i urmezi, sau nu? De ce să nu mergi – dacă tot te interesează subiectul religie – la strămoşeasca Biserică Ortodoxă Română şi să-i urmezi pe ei?

Haideţi să vedem care este lămurirea pe care ne-o dă Dumnezeu!

Acum aproape 2000 de ani, pe un munte din Galileea, un Învăţător cu totul deosebit, unic, stătea în faţa ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, în faţa Apostolilor. Aceştia, care nu demult se îndoiseră de El, se închinau acum la pământ înaintea Lui. Şi El le-a zis: „Datu-Mi-S-a toată puterea, în cer şi pe pământ. De aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 16-20).

Iată! Vestirea învăţăturii date de Hristos este poruncă dumnezeiască. Adresată însă cui? Apostolilor! Iată pe cei trimişi de Dumnezeu la propovăduirea Cuvântului Său.

S-au îngrijit Apostolii de misiunea dată lor?

Desigur. S-au îngrijit de aceasta atât de mult, încât, atunci când grijile administrative ale Bisericii le primejduiau libertatea slujirii, au rânduit diaconi pentru treburile interne ale Bisericii, păstrându-şi pentru ei propovăduirea (Fapte 6, 1-4). S-au îngrijit de misiunea lor, ştiind că de la Dumnezeu li s-a rânduit această misiune, precum şi alţii au primit alte misiuni (I Cor. 12, 28). Dar au fost oare Apostolii singurii propovăduitori? Nu!

După cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, au mai fost şi alţi vestitori ai Evangheliei. Desigur, în primul rând au fost cei şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 1), dar au fost şi alţii, dintre cei convertiţi mai târziu.

Poate cel mai mare dintre convertiţi s-a arătat a fi prigonitorul Saul, devenit apoi Apostolul neamurilor. El a vestit pe Fiul lui Dumnezeu din Arabia în Spania, având una din cele mai profunde activităţi misionare cunoscute. Este însă de observat un fapt foarte important: deşi a fost adus la Adevăr printr-o minune, printr-o intervenţie directă şi personală a Marelui Arhiereu Iisus Hristos (Fapte 9, 1-6), botezul, instruirea şi trimiterea sa la propovăduire s-au desfăşurat întâi prin intermediul lui Anania – unul din cei 70 de apostoli – (Fapte 9, 6-20) iar apoi prin trimiterea şi hirotonia primite de la Apostolii cei vechi (Fapte 9, 26-28; 11, 22-26; 13, 1-3). Văzând acest lucru, ajungem la o întrebare fundamentală:

De ce, dacă a fost convertit direct de Hristos, nu a fost trimis la propovăduire tot direct de El? Era oare nevoie ca toţi cei care propovăduiau să fie trimişi de Apostoli?

Da!

Avem această dovadă atât prin mărturiile deja amintite, cât şi prin altele, din care cităm chiar cuvântul întărit de autoritatea unei vieţi extraordinare, cuvântul spus în Duhul Sfânt de… însuşi Sfântul Apostol Pavel:

Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui dacă nu vor fi trimişi? (Romani 10, 14-15).

Şi întărind şi mai mult acest cuvânt este mărturia Sinodului Apostolic din Ierusalim, cel dintâi sinod cunoscut al Bisericii lui Dumnezeu1. Despre ce este vorba? Este vorba de rezolvarea tulburărilor provocate de cei ce, după cum spune Scriptura, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă (Filipeni 1, 15). Asemenea tulburători apăruseră într-o vreme în Siria şi Cilicia. Ei, fără a fi trimişi de Apostoli, încercau să iudaizeze Biserica, forţând prin propovăduirea lor pe fraţi să primească tăierea împrejur şi legea lui Moise (Fapte 15, 1; 5). Fraţii dintre neamuri, chemaţi la libertatea lui Hristos, erau foarte tulburaţi de această cerere iudaizantă, care dispreţuia nu numai tradiţiile lor ci şi puterea Legii Noi. La această tulburare s-a dat răspuns cu putere multă, căci Sinodul Apostolic a trimis fraţilor tulburaţi scrisoare, zicând:

Apostolii şi preoţii şi fraţii, fraţilor dintre neamuri, care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia, salutare!

Deoarece am auzit că unii dintre noi, fără să fi avut porunca noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvăşit sufletele voastre, zicând că trebuie să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi legea, noi am hotărât, adunaţi într-un gând, să trimitem la voi oameni aleşi … pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:

Să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu, de care ferindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi! (Fapte 15, 23-29).

Iată însă că se găsesc şi astăzi unii asemenea acelor tulburători. Şi ei vin fără să fie trimişi, tulburând şi răvăşind sufletele oamenilor cu tot felul de învăţături false. De ce oare?

Ei bine, pentru că întotdeauna în Biserică trebuie să fie ispită, atât din afară cât şi din lăuntru. Este absolută nevoie de ispită, pentru ca cei care sunt ai lui Dumnezeu să se curăţească, iar cei care nu sunt, singuri să iasă dintre cei credincioşi. Să iasă, arătându-se astfel că nu erau ai noştri (I Ioan 2, 19) şi să se alăture sectelor sau ereziilor de care, de fapt, ţin2.

Vom vedea în paginile care urmează felul în care feluriţii tulburători luptă împotriva Adevărului. Desigur, nu analizăm aici toate răstălmăcirile adventiste sau neoprotestante. Acestea sunt extrem de multe, iar unele dintre ele duc atât de departe, încât cei care cred în ele cu greu mai pot fi consideraţi a avea ceva în comun cu învăţătura creştină. Vom vedea însă principalele înşelări răspândite de propovăduitorii adventismului şi cât de mult se deosebesc de mărturia plină de lumină a Adevărului.


Note

1 Sinodul se va arăta de altfel ca mijlocul de cârmuire a Bisericii de către Dumnezeu, el rămânând pentru totdeauna autoritatea bisericească vizibilă supremă, având asupra sa doar pleroma Bisericii – prin care înţelegem pe toţi cei ai Bisericii – şi, bineînţeles, pe Domnul şi Dumnezeul nostru.

2 Schisma este separarea administrativă a unei (unor) părţi din Biserică, dar fără o despărţire dogmatică (de învăţătură). Erezia este o cădere mult mai gravă, deoarece pe lângă separarea administrativă mai cuprinde şi deosebiri în învăţătura de bază a grupului care s-a separat faţă de învăţătura de bază (dogmatică) a Bisericii. Cuvântul sectă denumeşte un grup de oameni despărţiţi de autoritatea oficială (în acest caz religioasă, dar poate fi şi de altă natură), cu o învăţătură separată de cea oficială; din punct de vedere creştin cuvântul sectă, deşi are un înţeles mai social, este echivalent cu cel de erezie, care are un caracter mai mult spiritual. Adică termenul sectă se referă mai ales la oamenii despărţiţi de Biserică, iar cel de erezie mai ales la învăţătura greşită pe care o au.

<Lumina Adevărului. Cuvânt către cititori   

Biserică şi sectă. Biserica în epistolele pauline (sau o scurtă înfăţişare biblică a Bisericii lui Hristos)>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (I) Cuvânt către cititor

În 2007, în acelaşi an cu „Zbor prin vâltoare vremilor„, apărea la Editura Christiana cartea „Lumina Adevărului – un studiu ortodox asupra adventismului şi altor secte apropiate„. Cartea venea ca urmare a anilor petrecuţi în căutarea Credinţei adevărate, când am cunoscut îndeaproape Adventismul şi alte asemenea mişcări (înainte să cunosc Ortodoxia). Dar şi ca urmare a nevoilor sufleteşti ale multor oameni – adventişti sau ortodocşi –, a nevoilor misionare ale unor preoţi şi diaconi etc.
Tirajul este epuizat demult. Încă nu am izbutit să mă ocup de reeditarea cărţii, dar m-am gândit să o ofer cititorilor în format electronic, în nădejdea că le poate fi de folos. Până la urmă, în cartea „Lumina Adevărului…” avem răspunsuri biblice la felurite întrebări ce sunt puse şi astăzi:
– ce este Biserica? şi care este Biserica? (întrebări organic legate una de cealaltă)
– orice credinţă mântuieşte?
– care este purtarea creştină faţă de necreştini?
– care este Ziua de Odihnă a ucenicilor Domnului?
– ce putem să mâncăm şi ce nu putem să mâncăm, după cuvântul Bibliei?
– ce trebuie să păstreze creştinii din Legea lui Moise?
– ce este preoţia? şi ce sunt clericii? (iarăşi două întrebări indisolubil legate)
– cine poate şi cum poate să tâlcuiască Biblia?
– ce urmează după moarte? ce înseamnă „Rai” şi „Iad”?
– cine sunt „sfinţii” şi ce sunt „sfinţii”?
– ne putem ruga sfinţilor? da, nu, de ce?
– icoanele sunt după Biblie sau împotriva Bibliei?
etc., etc.
Dacă asemenea întrebări vă preocupă, o să vă atragă, desigur, paginile ce urmează.
Deci, „Lumina Adevărului…„, începând cu începutul, adică de la…

Cuvânt către cititor

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.  Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.  Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
                     Sfânta Scriptură (Ioan I.1-5)

Dintru începuturi Biserica a avut a lupta atât cu neîncrederea, respingerea şi chiar duşmănia celor din afară, cât şi cu slăbiciunile, căderile şi chiar răutatea (duşmănia) celor dinăuntru. Din cei doisprezece apostoli, unul a fost Iuda Iscarioteanul, trădătorul, iar ceilalţi unsprezece au fugit cu toţii când, în noaptea Joii celei Mari, Hristos S-a lăsat prins de prigonitori. Şi doar unul a avut puterea de a se întoarce şi a însoţi pe Hristos până la capăt (Sfântul Apostol Ioan) – unul din doisprezece!

Iată prin urmare că începuturile uceniciei întru Hristos sunt mereu pline de primejdia alunecării şi chiar a lepădării, oricât de tare şi iscusit ar fi (ori s-ar crede) ucenicul. Nu este prin urmare lucru de mirare că şi după Cincizecime, când Biserica a început a creşte tot mai mult, au apărut tot felul de rătăciţi, înşelători şi slăbănogi la suflet, ca Anania şi Safira, Simon Magul, ereticii docheţi şi nicolaiţi şi alţii asemenea.

Desigur, de multe ori oamenii au căzut în înşelare nu din voia lor, ci din pricina unor asemenea învăţători mincinoşi. Ba chiar şi dintre aceşti învăţători unii erau sinceri în înşelarea lor, aşa cum a fost la început Saul, cel devenit apoi Apostolul Neamurilor.

Pentru a apăra sufletele credincioşilor de aceştia şi de falsele lor învăţături, Sfinţii Apostoli au ţinut predici şi cateheze, ba le-au şi scris cuvinte de folos, lăsându-ne nouă Epistolele ce completează Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa. La fel au făcut şi ucenicii Sfinţilor Apostoli, ca Sfinţii Policarp al Smirnei, Ignatie Teoforul, Clement Romanul etc. La fel au făcut şi mai departe urmaşii acestora, ca Sfinţii Bretanion al Tomisului, Niceta de Remesiana, Irineu de Sirmium sau alţii dintre strămoşii noştri, sau Sfinţii Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina dintre cei de alt neam. Şi, se înţelege, se mai pot înşira încă multă vreme numele celor care, de multe ori cu preţul vieţii, au luptat cu sabia cuvântului întru apărarea Dreptei Credinţe. Toată această lucrare a Duhului prin sfinţii Săi a făcut cu putinţă păstrarea peste veacuri a Adevărului şi, prin urmare, păstrarea Bisericii lui Hristos şi a puterii ei mântuitoare.

Acestei străvechi lucrări a Bisericii încercăm şi noi a ne alătura prin lucrarea de faţă.

Lucrarea aceasta prezintă adevărul de credinţă propovăduit de Mântuitorul Bisericii Sale în comparaţie cu unele dintre numeroasele falsuri ale diferitelor secte adventiste, precum şi ale altor grupări neoprotestante. Nu avem intenţia de a combate toate rătăcirile lor, pentru că sunt mult prea numeroase pentru o scriere de popularizare cum se vrea aceasta. Dar sperăm să lămurim destul de multe din înşelările fundamentale ale neoprotestantismului în general şi adventismului în special, pentru ca orice om să poată înţelege adâncimea pieirii sufleteşti şi trupeşti pe care acestea le aduc.

Va putea fiecare, sperăm, să se întărească în Dreapta Învăţătură pe care Hristos Iisus, Lumina şi Învăţătorul lumii, ni le-a dat spre mântuire. Dar trebuie să ţinem bine minte că a cunoaşte adevărul nu e suficient; nici pentru mântuire, nici pentru întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi. „Şi dracii cred, şi se cutremură” căci „credinţa fără fapte moartă este” (Iacob 2.19-20). Trebuie şi să faci ceea ce e conform cu adevărul. Cunoaşterea lucrurilor din această carte va da roade adevărate, ducând şi la întoarcerea la adevăr a celor rătăciţi, doar dacă va fi însoţită de trăirea în Hristos. De fapt trăirea credinţei este cea mai deplină propovăduire a adevărului.

Hristos este Lumina lumii, iar cel care iubeşte pe Dumnezeu trebuie să trăiască în Lumina Adevărului. Fără Adevăr nu Îl avem pe Hristos. Desigur, nimeni dintre oameni nu deţine tot Adevărul, căci nimeni nu Îl cunoaşte deplin pe Dumnezeu. Dar hotărâtor este să ţinem tot ceea ce putem cunoaşte din Adevăr, fără a adăuga sau a scoate ceva, după cheful nostru. Încercând astfel, după ale noastre puteri, să cunoaştem şi să trăim Adevărul, vom înainta pas cu pas în Lumină, apropiindu-ne tot mai mult de Dumnezeu. Ceea ce este, de altfel, rostul vieţii creştine, şi a tot ceea ce facem. Este, deci, şi rostul acestei cărţi.

E bine, totodată, să înţeleagă cititorul încă dintru început că această lucrare se face în duhul iubirii: iubirea de Adevăr (care este Dumnezeu), iubirea de fraţii întru Hristos şi chiar iubirea faţă de cei rătăciţi. Într-adevăr, nu suntem împotriva oamenilor care ţin de grupările adventiste ori neoprotestante. Dimpotrivă, noi suntem de partea lor, luptând împotriva înşelăciunii prin care cel rău i-a amăgit pentru a-şi irosi vieţile şi a-şi pierde sufletele. Noi le dorim cu cea mai sinceră dorinţă îndreptarea şi aşezarea pe calea mântuirii. Nu-i privim (ferească Dumnezeu!) ca pe duşmani, ci ca pe nişte fraţi atraşi pe o cale greşită, pe care îi aşteptăm şi îi chemăm spre a reveni pe calea cea bună. Şi dacă judecăm cu asprimea necesară acele fapte ale lor ce au trebuinţă de o asemenea judecată, nu punem nici o pecete asupra lor, căci ştim că multora dintre ei li se potriveşte cuvântul spus cu tristeţe şi dragoste de Sfântul Apostol Pavel pentru conaţionalii săi: „au râvnă către Dumnezeu, dar nu au pricepere” (Romani 10.2). De aceea sperăm că înarmarea creştinilor noştri cu răspunsurile adevărate la întrebările la care adventiştii şi alţii asemenea răspund cu o falsă învăţătură va fi de folos şi unora şi altora, spre buna sporire şi zidire întru Dumnezeu, spre veşnică aşezare în Lumina Adevărului.

(va urma…)

Cei trimişi la vestirea Evangheliei>

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC”” C.I.B. ÎNTREABĂ:

RĂSPUND LA ÎNTREBĂRI… LA ARTICOLUL „ORTODOXIA ŞI EREZIA „VEGANISMULUI BIBLIC” C.I.B. ÎNTREABĂ:

Ma intrebam daca orice om trebuie sa stea sub pacatul lui Adam sau este permis ca unul sa manance ca Ioan Botezatorul si sa se sacrifice ca el (sau sa incerce e mai multe ori); si atunci e gresit sa fii vegetarian cat mai mult timp sau mereu? e gresit ce a facut Ioan Botezatorul? Iisus spunea ca pentru a invinge anumiti demoni trebuie post de 40 de zile spun biologii ca laptele ouale carnea sunt acide si cu toxine ; sigur ca daca esti in lume gusti (nu abuzezi) – dar acasa 90% vegetarian (naut fasole linte fasole mamaliga nuci miere usturoi mucenici placinte – nu e asa rau); pentru ca altfel se intelege ca omnivor se intelege salam dimineata cu oua prajite la pranz friptura si seara felul 2 adica se intelege mai mult carnivor; mi-a placut paragraful cu ce mancau romanii de demult – oare asta inseamna sa fii omnivor?; sa tii post inseamna sa iti faci tie un bine (sufletului si trupului) nu lui Dumnezeu nu? Aveam o colega care tinea post miercurea vinerea si LUNEA – spunea ca asa o ascuta Dumnezeu mai mult ce ziceti?

Este greu de crezut că vor fi mulţi dintre Creştini care să-l egaleze măcar pe Sfântul Constantin cel Mare (cel întocmai cu Apostolii). Iar „Împăratul Alb”, Constantin cel Mare, a mâncat şi carne… Aceasta este doar o pildă – între foarte, foarte multe – prin care putem să înţelegem că nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 8.8).

Nevoia de carne este venită din starea de cădere a Omenirii, ca întreg. Aceasta este indirect o urmare a căderii Protopărinţilor, dar această relaţie nu este bijectivă: ieşirea din blestemul ascultării de Satana – lăsat moştenire de Adam şi Eva urmaşilor lor – nu anulează consecinţele alegerilor ulterioare ale omului, nu anulează făptuirile urmaşilor lor. Altfel spus, atunci când Saul s-a botezat, devenind Pavel, nu au înviat nici Ştefan, Întâiul Mucenic, nici alţi creştini ucişi cu complicitatea sau din vina lui Saul/Pavel. Atunci când pocăinţa Apostolului Petru a fost primită de Domnul iertarea nu a înlăturat lepădarea, nu a şters-o din istorie; ea a rămas făptuită şi stă până astăzi pildă a slăbiciunii şi trufiei omeneşti, a iubirii dumnezeieşti şi a puterii curăţitoare şi vindecătoare a pocăinţei şi harului.

Tot la fel, ieşirea din blestemul lui Adam s-a făcut, la nivel obiectiv, prin Întruparea, Pătimirile, Moartea, Pogorârea la Iad, Învierea şi Înălţarea la Ceruri săvârşite de Domnul nostru Iisus Christos. Însuşirea acestei ieşiri se face, la nivel personal, prin Credinţa în Iisus Hristos Domnul, prin ascultarea faţă de Biserica/Învăţătura Sa. Nu se face ieşirea de sub blestemul/păcatul lui Adam nici prin post, nici prin rugăciune, nici prin orice altă asemenea lucrare; acestea au rostul lor, ca mijloace de (mai) bună aşezare a noastră în Credinţă, de înlocuire a păcatelor şi patimilor cu lucrarea şi trăirea cea bună. Ele nu sunt nici scop în sine, nici „mijloace mântuitoare” – căci altfel nu era nevoie de Jertfa lui Christos.

Desigur, postul este cerut şi proorocit de oamenii lui Dumnezeu, ca şi de Domnul nostru Iisus Hristos Însuşi (ca la Matei 9.15 ş.a.a.). Dar ceea ce înseamnă postul în primul rând se vede mai pe larg, în Scripturi, la Profetul Isaia (capitolul 58), la Profetul Zaharia (capitolul 7) etc. Cei care pun accentul pe mâncare în post au toate şansele să uite de esenţa postului: facerea de bine şi ferirea de rău. Din acest punct de vedere Fiul lui Dumnezeu a postit şi atunci când mânca mielul pascal, şi atunci când mânca peşte, ca şi atunci când nu a mâncat nimic, pentru că niciodată nu săvârşise nedreptate şi nicio înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia 53.9; I Petru 2.22). Milostenia, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: acestea sunt postul care alungă demonii (şi, trebuie să-ţi spun, Hristos nu a cerut pentru acest post o anumită durată! vezi Matei 17.21 şi Marcu 9.29, ca să constaţi că nu există termen anume pentru post şi rugăciune…).

Abţinerea de la anumite mâncăruri se face în post ca mijloc de a supune trupul sufletului, astfel încât şi patimile trupeşti să fie biruite de voinţa întărită, antrenată prin abţinerea de la mâncărurile amintite. Dar asta nu înseamnă că ele pot fi numite necurate sau spurcate, de vreme ce Însuşi Domnul a oprit o asemenea gândire (Faptele Apostolilor 10.9-16), iar Duhul lui Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Pavel, spune limpede că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4.4-5).

Faptul că unii biologi (ori medici) spun că ar fi „acide şi toxice” unele alimente este nesemnificativ în acest context; unii (biologi ori medici) spun că şi cartofii sunt toxici, că şi peştii sunt toxici, că şi pâinea e toxică, ba şi legumele şi fructele… Dacă ne-am lua după toţi, ar trebui să ne hrănim cu aer!

Adevărul este însă că o hrănire sănătoasă, omnivoră, este mai bună decât veganismul sau vegetarianismul pentru cei mai mulţi dintre oameni. Voi reveni mai jos asupra termenului.

Înainte aş vrea să mă opresc la uimitoarea comparaţie cu Sfântul Ioan Botezătorul.

Totdeauna m-am minunat de îndrăzneala unor oameni care îşi închipuie că pot „imita” sfinţii în anumite performanţe, fără a se strădui să observe contextul, fără a se întreba dacă nu cumva acelea ţin de unicitatea sfântului ce le-a atras atenţia.

Sunt unii care sunt grabnici în a lovi – din păcate, chiar la propriu – sub jalnica „îndreptăţire” că ar fi vorba despre „palma Sfântului Nicolae”. Dar ei uită că înainte de a putea da o asemenea palmă ar trebui să aibă în spate toate ostenelile şi faptele bune ale Sfântului Nicolae – ba chiar mai multe, proporţional cu păcatele şi patimile lor – şi să fi ajuns la înălţimea duhovnicească a acestuia (adică la îndumnezeire). Dar ei, fără să se fi despătimit măcar, cu atât mai puţin să fi ajuns la contemplaţie şi îndumnezeire, îşi arogă dreptul la o faptă pe care o înţeleg strâmb, foarte strâmb (după starea lor sufletească, adică).

În aceeaşi măsură şi ideea de „a-l imita” pe Sfântul Ioan Botezătorul este străină dreptei judecăţi. Pentru că rosturile şi starea acestuia – ultimul profet al Vechiului Testament, primul sfânt al Noului Testament, deschizătorul căii Domnului – sunt înfricoşător de departe de starea celor care pretind a încerca „să-l imite”…

„Simplul” fapt că iconografia ortodoxă îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul îngereşte înaripat ar trebui să ne smerească sufletul înaintea sa!
Desigur, există în Istoria Bisericii câţiva – câţiva! – care au ajuns la măsuri asemănătoare Sfântului Ioan Botezătorul în unele privinţe; ca în asprimea postirii, de pildă. Însă aceştia sunt, după cum am subliniat, câţiva; şi, pe deasupra, călugări.

Mai mult, ideea că Ioan a postit „ca să se sacrifice” este cel puţin stranie, iar cea că un mirean de astăzi ar putea – sau ar trebui – „să se sacrifice ca el” este şi mai străină gândirii ortodoxe.

Om excepţional, plin de Duhul Sfânt şi prooroc încă din pântecele maicii sale, cel prin care însăşi maica sa a primit Duhul Sfânt (Luca 1.41-45), Ioan Botezătorul este pentru omenire un pisc ameţitor de înalt. Rosturile sale de binevestitor al Venirii Domnului, de Botezător şi Înaintemergător al Acestuia sunt unice şi irepetabile. De aceea, din pilda vieţii sale trebuie să alegem ceea ce este de ales, nu ceea ce suntem ispitiţi să „înşfăcăm”.

Merită observat că însuşi Proorocul Ioan Botezătorul nu a îndemnat pe oameni la o postire ca a sa! Întrebat de unii şi de alţii despre calea pe care trebuie să o urmeze, el le-a răspuns
Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea.” (Luca 3.11)
Iar vameşilor le-a cerut doar
Nu faceţi nimic mai mult decât vă este rânduit” (Luca 3.12-13)
Iar ostaşilor le-a poruncit
Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră.” (Luca 3.14)

Şi dacă ucenicii lui Ioan posteau, aceasta nu a fost nici după o cerere a Proorocului, nici după chipul postirii lui, şi nici nu i-a ferit de greşeli; căci postirea lui Ioan era urmare a harului, pe când postirea lor era o căutare a harului. Dar harul se dă după mila lui Dumnezeu, iar nu după fapte. Faptele sunt fie roade ale credinţei (Matei 7.16-18; Iacob 3.17), fie călăuză spre o viaţă în credinţă, îndreptar şi lecţie (Tit 2.1-14 şi 3.8; Romani 7.4-5; Evrei 10.24; I Timotei 6.17-19 etc., etc.). Iar harul lui Dumnezeu este dar, pe care omul fie îl respinge, fie îl iroseşte, fie îl primeşte, apropiindu-se de Credinţă şi începând să se ostenească a rămâne în Credinţă (şi dând voinţă, primeşte putere, adică har peste har – Ioan 1.16).

Ori încercarea de a impune – sau de a-ţi impune – un regim vegan, ori chiar vegetarian, împotriva poruncilor lui Dumnezeu, nu este lucrare a Credinţei. Căci Însuşi Dumnezeu a poruncit să se mănânce şi carne (Facerea 9.3-4; I Corinteni 10.25 ş.cl.), şi a oprit osândirea acesteia (F.A. 10.9-16; I Timotei 4.4-5 ş.cl.), ba chiar a osândit făţiş pe cei care ar impune, ca obligatoriu, veganismul sau vegetarianismul (I Timotei 4.1-3).

Este oare bine să ţinem post?

Da. La vremea potrivită, şi doar dacă folosim abţinerea de la mâncărurile de dulce pentru a da sufletului putere în lucrarea faptelor bune. Dar dacă mâncarea de post ni se face îmbuibare şi prilej de lăcomie, cu mare greutate se mai poate numi acela post.

Este oare bine să nu mâncăm niciodată carne?

Desigur. Dacă avem o boală care ne opreşte de la carne, dacă suntem călugări sau pustnici (respectiv călugăriţe sau pustnice). Sau dacă, printr-o lucrare a harului, scăpăm de nevoia de carne; doar că trebuie mare grijă să fie har, iar nu ispită diavolească prin care ne hrănim trufia, prin care ne tulburăm familia, prin care smintim pe alţii. Pentru că Cel care a zis milă voiesc, iar nu jertfă (Osea 6.6; Matei 9.13), ne-a arătat limpede că mai mare este dragostea decât postul (Matei 9.9-15). Căci este o vreme pentru toate lucrurile de sub cer (Eccleziastul 3.1), iar postul este bun şi el la vremea lui şi cu rostul lui. Iar pentru cei din familie s-a poruncit ca rugăciunea şi postul – şi de mâncare, şi de apropiere dintre soţi – să se facă doar cu bună învoială, pentru un timp – deci nu pentru totdeauna (I Corinteni 7.5). Căci diavolul adesea ispiteşte pe unul dintre soţi fie cu îndemnuri nemăsurate la rugăciune, fie cu îndemnuri nemăsurate la post, fie cu alte asemenea „asupra măsuri”, pentru a stârni dezbinări, certuri, despărţire; şi se bucură cu atât mai mult cu cât asemenea răutăţi se fac în numele evlaviei.

Este oare bine să mâncăm carne, ouă, lactate şi altele asemenea?

Desigur. Dacă ţinem posturile cuvenite, iar mâncarea de dulce o primim cu mulţumire şi măsură.

Aşa cum există ispita laicizării, prin care unii pierd moştenirea Străbunilor şi în Credinţă, pierzând şi bucuria posturilor, şi bucuria sărbătorilor, tot aşa există şi ispita monahomaniei. Prin aceasta s-au pierdut familii, căci unul dintre soţi – sau chiar amândoi – au uitat ce înseamnă căsătoria şi mirenia şi au început, cu totul nepotrivit, să încerce să fie „mireni-călugări”, adoptând, fără îndrumare duhovnicească şi fără dreaptă socoteală, bucăţi din cele ale monahilor, scoase din rânduiala mânăstirească. Doar că postirea monahilor – dacă este să o dăm ca pildă – se face prin ascultare şi cu îndrumare, iar nu după chef şi idei culese de pe internet sau din spusele unuia şi altuia. Am cunoscut chiar cazuri în care mari duhovnici au silit pe unii fii duhovniceşti (fie călugări, fie mireni) să mănânce de dulce în post spre a-i scăpa de trufia în care căzuseră pentru că se încredeau în faptele lor. Trebuie să ne păzim, prin urmare, şi de lepădarea de viaţa creştinească de frica lumii, dar şi de ispita evlaviei false, lipsită de dreaptă socoteală; căci amândouă ne despart de Dumnezeu. (Să nu uităm că mulţi prooroci şi martiri au fost ucişi sub cuvânt de evlavie…)

Cu toate că acest răspuns poate să pară lung, faţă de întrebările puse e, de fapt, foarte scurt. Mai multe lucruri se lămuresc, desigur, prin buna călăuzire a duhovnicului, prin ţinerea cărării împărăteşti cea de mijloc, bine cumpănită.

Iar Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Ortodoxia şi Erezia „vegetarianismului biblic”

Biblia

Există un (neo)protestantism ortodoxist, care s-a infiltrat în Biserica lui Dumnezeu prin multe mijloace: prin filme impregnate de (neo)protestantismul american, britanic, german ori scandinav, prin oameni admirabili în societate, însă despărţiţi de Biserică prin aderenţa faţă de tot felul de secte, prin cărţi, cântece şi alte opere purtătoare de mesaje (neo)protestante etc., etc.
Dincolo de canalele de infiltrare în Biserică, rămâne faptul că de la pietism la veganismul ori vegetarianismul „biblic” sunt foarte multe învăţături străine, rătăcite, care au fost primite de ortodocşi de bună-credinţă din pricina lipsei de discernământ; nu s-au informat, nu au cercetat, nu au pus la încercare cele aflate (ceea ce este, în sine, o călcare a poruncilor Duhului Sfânt – I Ioan 4.1; I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; Filipeni 3.17-19 şi 4.8-9 etc.).

Împotriva confuziei – ne-ortodoxă – dintre preţuirea faţă de post şi dispreţul sau chiar ura faţă de alimentaţia omnivoră, a apărut de curând un articol scurt dar foarte folositor scris de Părintele Constantin Sturzu, cu titlul „A fost Mântuitorul vegetarian?” (poate fi citit aici).

Poate să pară paradoxal, dar primele împotriviri faţă de acest material, împotriviri chiar violente, cu acuzaţii de „rătăcire”, vin de la ortodocşi care nu îşi cunosc propria Credinţă. Şi care, din păcate (la propriu), nu au înţelepciunea de a învăţa ceea ce nu ştiu, ci încearcă să-i silească pe învăţătorii aşezaţi de Dumnezeu să tacă ori să preia rătăcirea drept adevăr.

Însă adevărul este limpede!

Pe de-o parte, avem porunca lui Dumnezeu de a se mânca şi carne:

Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi!” „(Facerea, capitolul 9.1-7)

Putem să vedem astfel că la Facerea 9.3 Dumnezeu Însuşi porunceşte omului să aibă o alimentaţie omnivoră, nu una vegană sau vegetariană.

De altfel Însuşi Dumnezeu, atunci când se înfăţişează în chipul Sfintei Treimi la Stejarul Mamvri (Facerea 18.1-33), primeşte de la Avraam şi Sarra pâine (azime), unt, lapte şi mâncare (friptură?) de viţel (Facerea 18.6-8). Nici vorbă de „regim vegetarian”, şi cu atât mai puţin „regim vegan” (sau „raw-vegan”!)!
Că Dumnezeu nu are nevoie de hrană pământeană este limpede. Ca urmare, a mâncat nu pentru sine, ci pentru noi, dându-ne pildă pentru o masă a bucuriei (pentru că nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi împreună cu Dumnezeu!). O masă la care au stat alături vegetalele (mai precis, cerealele), lactatele şi carnea. Lecţia este atât de clară, învăţătura acestei întâlniri este atât de limpede în ceea ce priveşte alimentaţia omului, încât nu ar mai fi nevoie de niciun cuvânt în plus.

Cu toate acestea, există voci care, după emoţionale (a.k.a. pietiste) discursuri despre „bietele animale”, încearcă să spună că porunca lui Dumnezeu pentru o alimentaţie omnivoră „încetează” odată cu Noul Testament, cu venirea Domnului nostru Iisus Christos.

Discursul face apel la sensibilitatea exacerbată şi cere înlăturarea raţiunii, astfel încât să se creadă că mâncarea cărnii ar fi „incompatibilă” cu bunătatea în general, cu bunătatea lui Dumnezeu, deci şi a lui Iisus Christos în special, deci şi cu o viaţă creştină adevărată.

Ar merita aici să facem o paranteză ştiinţifică şi să dovedim că suferinţele vegetalelor sunt cel puţin egale cu ale animalelor, şi că dacă aceste suferinţe ar fi un criteriu s-ar impune să mâncăm doar piatră sau, şi mai bine, energie solară. Căci s-a dovedit ştiinţific de aproape un secol faptul că plantele simt, suferă şi reacţionează. Faptul că omul este surd la aceste forme vegetale de simţire şi suferinţă nu înseamnă că ele nu există – azi o aparatură vastă poate observa nenumărate detalii ale simţirii, bucuriilor, suferinţelor şi reacţiilor plantelor.

Există însă primejdia ca în loc de a ajuta să facem rău. Nebunia zilelor de astăzi pare să nu cunoască hotare, şi nu ar fi uimitor să ne trezim cu o asociaţie care să încerce impunerea unei alimentaţii mineral-energetice1 (a cărei logică sentimentală ar fi mai coerentă decât cea vegetarian-vegană, deşi medical şi teologic ar fi şi mai ilogică decât vegetarianismul şi veganismul).

Ca urmare, în loc să cercetăm toate afirmaţiile vegetarian-vegane zis „biblice”, o să observăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi ce ne spune el, clar, despre alimentaţia omnivoră în general şi consumul de carne în special. Desigur, în Noul Testament, ca să nu fie loc de îndoieli pe această temă!

Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru„, ne spune Duhul Sfânt prin Apostolul Neamurilor (I Corinteni 10.25). Este oare nevoie să spunem că şi în secolul I d.Chr., ca şi astăzi, în măcelării se vindea carne? Este nevoie oare să amintim că de la muşchi de viţel sau slănină de porc la felurite organe şi păsări, măcelăriile din Romania (Imperiul Roman) vindeau o gamă de produse „carnivore” foarte bogată? Porunca este atât de clară şi categorică încât ar fi de ajuns pentru orice om onest.

Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.„, ne zice Duhul Sfânt prin acelaşi Apostol Pavel (Romani 8.2-3).

Merită să ne oprim puţin asupra acestui cuvânt, pentru că ne învaţă şi despre rostul postului, dar şi despre alimentaţia creştinului.

Într-adevăr, postul se ţine pentru slăbiciunea sufletească pe care o avem, fiind mijloc de întărire. Dar chiar dacă cineva, ştiindu-se slab sufleteşte, alege calea postirii neîncetate, se află sub dumnezeiască poruncă de a nu osândi pe cel care mănâncă de toate, „fiindcă Dumnezeu l-a primit„!
Atât în cuvântul dinainte, cât şi în cel de faţă, se vede categoric faptul că porunca din Vechiul Testament a alimentaţiei omnivore se păstrează neschimbată în Noul Testament! Faţă de aceste cuvinte aceia care osândesc pe cei care mănâncă şi carne sunt împotrivitori faţă de Dumnezeu, Cel care a rânduit această alimentaţie omului.

Bineînţeles, dacă cei care osândesc alimentaţia omnivoră îşi asumă faptul că nu sunt creştini, discuţia se poate purta în cu totul alt fel şi cu alte argumente. Dar în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Biblie, în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Dumnezeu, vegetarianismul şi veganismul sunt, corect, strict opţiuni personale (ca cele ale călugărilor şi călugăriţelor), iar încercarea de impunere a lor, de transformare a lor în „obligaţie”, o rătăcire puternică.

Acest lucru se vede şi din multe alte cuvinte ale Noului Testament.

La Sinodul Apostolic din Ierusalim – primul sinod din istoria Bisericii – se păstrează din Legea lui Moise doar patru porunci, printre care ferirea de sânge poruncită omenirii prin Noe şi familia lui (Faptele Apostolilor 15.29, respectiv Facerea 9.3-4).

În Prima Epistolă către Timotei, inspirat de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel spune un cuvânt hoarte hotărât şi foarte aspru:

Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (I Timotei 4.1-7)

Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că se porunceşte Creştinilor, în Noul Testament, alimentaţia omnivoră? Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că Duhul Sfânt osândeşte pe faţă şi cu putere pe cei care încearcă să impună oamenilor o alimentaţie vegetariană sau vegană?

Ar fi, poate, clipa cea mai potrivită să subliniem răutatea patimii care conduce către o asemenea purtare. Pentru că ea vine de la oameni îndestulaţi, care îşi permit să compenseze aportul alimentar adus de carne, peşte, lactate şi ouă prin tot felul de vegetale şi diete pe care un om mai sărac nu şi le poate permite. Ei nu sunt oameni care trăiesc mâncând iarbă, ca vacile, caprele, găinile sau alte asemenea vietăţi. De altfel oamenii care pot trăi cu aşa ceva sunt extrem de rari – undeva la unul la zece milioane, sau şi mai rari. Cei care încearcă să impună vegetarianismul şi veganismul sunt în imensa majoritate oameni ce consumă felurite seminţe, legume, fructe etc., fără să îşi dea seama vreo clipă câtă pădure se defrişează pentru culturile lor, câtă păşune este rasă pentru culturile lor, cât este otrăvit pământul pentru culturile lor, cât este secătuit pământul pentru culturile lor. Ar fi amuzant să vieţuiască şi ei măcar un an în ţinuturile Sahelului, în care vitele pasc ierburi ce ar ucide omul care ar încerca să trăiască cu ele; să-i vedem ce ar mânca atunci, nisip sau pietre? Existenţa abuzurilor în producţia şi consumul de carne este o realitate ce nu elimină realitatea abuzurilor din agricultura dedicată consumului de vegetale. Problema reală aici nu este consumul de carne, ci abuzul, indiferent în ce direcţie.

Totodată, ca duhovnic, pot să dau mărturie că sunt foarte multe cazuri în care posturile sunt o povară foarte grea pentru familiile sărace, pentru că sunt prinse între preţurile mult mai mari pentru o mâncare vegană cât de cât consistentă şi limitele financiare şi fizice pe care le au. Ei fac această jertfă, din credinţă, dar să încerci să le impui aşa ceva pe termen nelimitat înseamnă genocid.

Este uşor să adopţi vegetarianismul sau chiar veganismul atunci când îţi permiţi fresh-uri de tot felul de fructe hrănitoare şi energizante şi în mijlocul iernii sau al altor „extra-sezoane”. Dar atunci când costul kilogramului de asemenea fructe îţi găureşte buzunarul, „porunca” veganismului devine doar o exemplificare a vechii zicale româneşti „bogatul nu crede săracului, sătulul nu crede flămândului şi sănătosul nu crede bolnavului”. O tristă mărturie a lipsei de discernământ.

Am cunoscut oameni care posteau uluitor de mult, unii fiind călugări, alţii preoţi de mir, alţii episcopi, alţii mireni… Şi la toţi am găsit deplina înţelegere a faptului că această postire, acest veganism sau raw-veganism spiritual, ortodox, este o alegere personală, pe care niciun adevărat creştin nu o poate socoti „obligatorie pentru toţi creştinii”.

Lăsând această paranteză, mă întorc la textul biblic, apropo de una dintre cele mai absurde idei invocate drept „argument” în privinţa „obligativităţii” veganismului – sau „măcar” vegetarianismului – „creştin”:

Iisus Christos nu a mâncat niciodată carne!

Pe de-o parte, această afirmaţie este o minciună, după cum vom dovedi îndată.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost adevărată în sine, ea nu ar fi putut servi de argument, de vreme ce Noul Testamen porunceşte repetat Creştinilor o alimentaţie omnivoră, ba chiar şi, textual, consumul de carne.

Şi, pe acelaşi considerent aberant („Christos a făcut sau nu a făcut cutare lucru”) ar însemna că trebuie să fim toţi bărbaţi (Iisus Christos a fost bărbat), că trebuie să fim toţi Evrei (Iisus Christos a fost Evreu), că trebuie să fim toţi rabini (Iisus Christos a fost rabin), că trebuie să fim toţi tâmplari (Iisus Christos a fost tâmplar), că trebuie să mergem toţi la sinagogă (Iisus Christos mergea la sinagogă), că trebuie toţi să vindecăm paraliticii printr-un singur cuvânt şi în general să vindecăm toţi bolnavii care vin la noi (ceea ce Iisus Christos a făcut de mai multe ori), că trebuie toţi să purtăm o cămaşă ţesută dintr-o singură bucată (cum a purtat Iisus Christos), că trebuie să prefacem apa în vin dacă se termină vinul la o nuntă (mulţi s-ar bucura de asta!), că trebuie să ne răstignim, să murim pe cruce şi să înviem (aşa cum a făcut Christos) etc., etc.

Este evident că asemenea pretenţii sunt iraţionale, delicat spus. Şi că ceea ce păstrăm sau nu din ceea ce a făcut Domnul ţine de ceea ce El ne-a spus că trebuie ţinut. De pildă, să mâncăm carne! (Am arătat mai sus cum Duhul Sfânt, trimis de Iisus Christos de la Tatăl, a poruncit aceste lucruri, ceea ce este totuna cu o poruncă dată de Fiul lui Dumnezeu.)

Dincolo de aceste lucruri atât de limpezi, la fel de limpede este şi faptul că Iisus Christos a mâncat carne.
Trebuie subliniat întâi faptul că orice obicei alimentar neobişnuit al proorocilor era semnalat în Biblie (ca la Ioan Botezătorul – Matei 3.4, Marcu 1.6). Ceea ce li s-a părut „neobişnuit” în alimentaţia Domnului nostru Iisus Christos criticilor săi a fost tocmai faptul că nu ţinea regulile alimentare ale nazireilor sau altora asemenea. De aceea a fost numit „mâncăcios” şi „băutor de vin”, om căruia îi place să mănânce „cu păcătoşii”. A pretinde că aceşti păcătoşi mâncau numai de post este mai mult decât aberant; un asemenea regim alimentar al păcătoşilor ar fi fost atât de uluitor încât era imposibil să nu fie consemnat. Dar! Pentru că cei care sunt orbiţi de fanatism sunt gata să nege tot ce nu-i izbeşte în ochi, o să dăm exemplu direct de un caz în care Mântuitorul a mâncat carne împreună cu ucenicii Săi!

Citim în Scripturi:

În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26.17-21; a se vedea şi Luca 22.7-16)

Textul poate să pară de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă Sărbătoarea Azimelor sau Paştele Evreilor. Este o sărbătoare poruncită în Vechiul Testament, pe care, iată, au ţinut-o şi Domnul nostru Iisus Christos şi ucenicii Săi. Ce rânduială avea această cină din Paştile Evreilor? Cităm din Scripturi:

În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie deajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.” (Ieşirea 12.3-11)

După cum se vede, exista un singur fel în care se putea ţine această sărbătoare: mâncând miel sau ied fript!

Iar, după cum a spus El Însuşi, Iisus Christos a mâncat Paştile cu ucenicii Săi, adică a mâncat miel sau ied fript împreună cu ei. Să mai amintim faptul că de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale – petrecută în Nazaret fără evenimente deosebite, după cum arată Evangheliile – Domnul nostru Iisus Christos prăznuise în fiecare an Paştile împreună cu ceilalţi Evrei? Ceea ce, de altfel, va face şi cu ucenicii Săi în cei trei ani de activitate publică.

Este limpede, prin urmare, că după mărturia Bibliei, ucenicii Domnului au mâncat carne împreună cu Acesta şi apoi în călătoriile lor, că Duhul Sfânt a poruncit Creştinilor să mănânce şi carne şi să nu numească „spurcată” această mâncare (Faptele Apostolilor 10.10-16; I Timotei 4.1-7) etc.

Dacă adăugăm la această realitate biblică şi mărturia Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice şi a întregii experienţe a Bisericii lui Dumnezeu, o să vedem că totdeauna Creştinii au privit practicile vegane sau vegetariene ca foarte bune pentru cei care le pot duce. „Impunerile” în această privinţă sunt hotărnicite de Duhul Sfânt la zilele de post (miercuri, vineri, cele patru posturi mari de peste an etc.). În rest, alimentaţia a fost şi este omnivoră pentru cei mai mulţi dintre Creştini.

În încheiere, merită să amintim faptul că o alimentaţie creştină omnivoră nu înseamnă îmbuibare, abuz, exces.

Românii Vechi mâncau carne cu mult mai multă măsură decât s-ar înţelege din „literatura gastronomică” romantică sau post-romantică. Mielul haiducesc era minunat, doar că se mânca o singură dată în an (de obicei de Paşti). Viţelul îngrăşat era o bucurie păstrată de obicei pentru cununiile din sat. Zama de pasăre se făcea Duminica, aceeaşi carne fiind folosită şi pentru friptura de pasăre. Cei care munceau din greu şi uneori copiii în creştere primeau uneori ceea ce astăzi numim mezeluri (cârnat, muşchi afumat, slănină etc.), cu măsură. Baza alimentaţiei româneşti vechi era constituită de ciuperci, peşte, lactate şi rădăcinoase (napi, morcovi, sfeclă, păstârnac etc.), la care se adăugau felurite legume şi zarzavaturi, ouă, fructe şi carne, precum şi, bineînţeles, mierea şi băuturile din fructe (sucuri de fructe, sicheră, mursă, vin etc.) sau alte părţi ale plantelor (socată, ceaiuri). Altfel spus, Românii de demult, cu o sănătate şi o putere de muncă greu de egalat în zilele noastre, mâncau şi carne, însă aceasta era pentru ei doar un aliment secundar; cu rostul şi greutatea sa, dar până la urmă secundar. Şi, trebuie subliniat, posteau cu multă dăruire, adesea la acelaşi nivel cu călugării.

Cred că era nevoie să amintim aceste lucruri, pentru a nu se crede că o alimentaţie omnivoră înseamnă abuz de carne sau alimentaţie carnivoră. Ştiu că nu e logică o asemenea confuzie, dar secolul XXI pare să rămână în istorie drept secolul confuziilor (agresive), astfel încât e nevoie de mai multă precizie…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Eventual pornind de la gluma „Veganule care mănânci o salată, nu uita că prin asta ai lăsat flămând un iepuraş!”, pe care ar fi în stare să o ia ad litteram.

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…