Etichetă: Aldea

Puţin despre Limba Armeană (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…

(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )

Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.

Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.

În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.

O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.

Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.

Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)

Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Poezia românească din temniţele comuniste

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În această lume post-modernă, „curaj” înseamnă să faci ceea ce se ştie că este urât, imoral, dar legal şi jignitor pentru cei care nu-ţi pot da replici consistente
(creştinii – care sunt puşi la colţ de mass-media; copiii nenăscuţi – evident neputincioşi în faţa agresiunilor; eroii şi sfinţii trecuţi în Istorie – al căror răspuns este prea subtil pentru grosolănia epocii etc.).
Omul de azi este atât de lipsit de duh, încât încercând să pară profund este doar confuz; şi încercând să pară înţelept este ori doar încâlcit, ori numai ridicol.
În acest context patologic, al unei lumi aflată în curs de prăbuşire, poezia românească a temniţelor comuniste este o explozie de viaţă, adevăr, lumină, curaj, trăire înaltă, Duh Sfânt, demnitate, nobleţe, frumuseţe profundă, curăţie… toate unite între ele, firesc, aşa cum se cuvine să fie.
Minunea – şi lecţia! – este că poezia românească a temniţelor comuniste apare în cel mai sumbru, abject, satanic loc: puşcăriile de exterminare a celor arestaţi din motive religioase şi politice. Asemenea medii exterminatoare nu sunt noi. Extrema stângă a avut totdeauna astfel de mijloace şi medii, începând cu puşcăriile, ghilotinele şi linşajele bestiale din Revoluţia Franceză, continuând cu sistemele demente de represiune ale bolşevismului sovietic şi naţionalism-socialismului german, şi până la spitalele de nebuni ale lui Ceauşescu sau lumea orweliană a Coreii de Nord.
O literatură a temniţelor sau a lagărelor există, de asemenea, în toate aceste medii.
Însă este o literatură a tristeţii, a deznădejdii, a durerii, a răzbunării etc.
Ceea ce aduce cu totul nou poezia românească din temniţele comuniste este sublimarea tuturor sentimentelor şi gândurilor negative în înfloriri puternice, sigure, neclintite, de încredere în viitor, dragoste, bucurie (da, bucurie! în acele locuri!), de trăire a minunilor dumnezeieşti, de recunoştinţă pentru frumuseţile găsite şi trăite în aceste cumplite locuri. Un optimism puternic, rădăcini adânci, extrem de adânci, trecând până dincolo de începuturile lumii şi care, îmbrăţişându-i pe toţi Eroii şi Sfinţii, se întind, imposibil dar deplin adevărat, în Ceruri, cu îngerii şi dincolo de ei, în luminile necreate ale Dumnezeirii.

Unul dintre deţinuţi consemnează pentru Veşnicie:

„Poeziile erau cerute prin morse și transmise mai departe. Lumea închisorilor se hrănea cu aceste daruri cerești care țineau nu numai spiritul treaz, dar chiar și trupul căpăta puteri de rezistență în aceste înfricoșătoare încercări. Poeziile, prin însuși conținutul lor, erau rugăciuni ce se rosteau la sfârșitul acatistelor și paracliselor, pe care le făcea fiecare în gând sau cu toții în șoaptă. Au fost hrană spirituală de care puțini întemnițați din întreaga lume au avut parte.” (Virgil Maxim, Imn pentru Crucea purtată)

Cei pierduţi în lumea post-modernă, rătăcitori prin pretenţiile glorioase ale căderii unei civilizaţii, au în poezia românească a temniţelor comuniste un loc în care îşi pot regăsi durerile, tristeţile, întrebările… astfel încât răspunsurile primite prin aceeaşi poezie să le fie hrană, regăsire, lumină, întărire, bucurie, încredere, scară către Înalt.

 

Mihai-Andrei Aldea

De ce nu se schimbă învăţătura ortodoxă?

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Ortodoxia păstrează neschimbată Învăţătura lui Christos, de la Venirea Lui şi până astăzi. Pricină pentru care unii o iubesc şi o respectă, alţii o hulesc şi o atacă (socotind-o fie înapoiată, fie încuiată etc.). Există însă două pricini mari pentru care Biserica nu schimbă şi nu poate schimba Învăţătura lui Christos.

1. De vreme ce este a lui Christos, adică a lui Dumnezeu (Întrupat sau nu, tot Dumnezeu rămâne), a o înlocui cu o învăţătură omenească sau a o schimba după mintea omului, oricât de avantajos ar părea, este de fapt o împotrivire faţă de Dumnezeu. Chiar şi cei care nu aceeptă că Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat ar trebui să recunoască faptul că este decent, pentru cei care cred că Iisus este Dumnezeu Întrupat, să Îl asculte deplin. A-L declara Dumnezeu şi, totodată, a-L „corecta”, a-I schimba învăţătura etc. este ori nesinceritate (fariseism), ori împotrivire directă, voită, faţă de Dumnezeu (ceea ce, desigur, anulează calitatea de creştin, adică de „ucenic al lui Christos” – Faptele Apostolilor 11.26).

2. Orice sistem religios – ori filosofic –, orice religie, se defineşte prin confesiunea sa, prin mărturisirea sa de credinţă; altfel spus, învăţătura defineşte religia (filosofia). Acest lucru este mai greu de înţeles pentru cei nereligioşi, căci acolo domeniul este cel prin care se defineşte un sistem. De pildă, mecanica se ocupă cu studiul mişcărilor (şi repausului) corpurilor; descoperirile ce schimbă perspectivele asupra mişcării nu o transformă în altă ştiinţă, ea rămâne mecanică atâta vreme cât se ocupă de respectivul domeniu de cercetare. Schimbarea domeniului de cercetare înseamnă trecerea la altă disciplină ştiinţifică. Spre deosebire de această perspectivă, religiile şi sistemele filosofice se ocupă toate de unul şi acelaşi domeniu – viaţa spirituală şi materială a omului – dar se definesc prin doctrină sau învăţătură. Altfel spus, felul în care privesc viaţa spirituală şi materială a omului, regulile de viaţă şi gândire pe care le propun (sau impun) sunt definitorii pentru sistemele religioase şi filosofice; în esenţă, toate acestea sunt denumite învăţătură sau doctrină (fie ea religioasă, filosfică, mixtă). Ca urmare, dacă schimbi învăţătura schimbi religia sau sistemul filosofic. Pentru a rămâne într-o religie – sau într-un sistem filosofic – trebuie ca toate dezvoltările existente să fie conforme cu bazele vechi; schimbările duc la apariţia altei religii, altei filosofii. Deci, evident, pentru ca Ortodoxia să rămână ea însăşi trebuie să îşi păstreze neschimbată învăţătura. Iar, din acest punct de vedere, „setul” de percepte esenţiale, dumnezeieşti, – numite dogme – este în Ortodoxie mult mai mare decât cel din Catolicism, Protestantism şi alte grupări de inspiraţie biblică. Ceea ce îi conferă acesteia o stabilitate doctrinară – o consecvenţă a învăţăturii de credinţă – foarte mare.

De aceea din secolul I d.Chr. şi până astăzi Ortodoxia rămâne aceeaşi, deosebiri ivindu-se doar la nivelul de înţelegere a doctrinei (mereu mai profund) şi în formele de manifestare a cultului (mai bogate, mai rafinate, sau mai sărace, în funcţie de epocă).
Şi tot de aceea Ortodoxia nu îşi va schimba niciodată Învăţătura de Credinţă. Din fidelitate faţă de Dumnezeu, care i-A dăruit-o, din sinceritate faţă de ceea ce este de la început şi până la sfârşit.
Desigur, într-o lume în care schimbarea este motorul economiei – consumerismul nu poate supravieţui altfel – este greu de înţeles (şi cu atât mai greu de acceptat) o statornicie atât de mare, o asemenea consecvenţă. Poate, însă, mica noastră lămurire va ajuta măcar pe unii cititori să înţeleagă de ce Ortodoxia păstrează fără schimbare Învăţătura lui Christos din secolul I şi până astăzi, de ce Ortodoxia nu poate primi nicio schimbare a acesteia.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Români şi Românofoni. Unirea şi dezbinarea

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Românii vechi îşi cunoşteau neputinţele, limitele, nepotrivirile; le luau ca atare şi trăiau, împreună, ţinând seama de ele. Petreceau sau munceau recunoscându-şi limitele, nepotrivirile şi neputinţele, glumind pe seama lor, chiar (era un mijloc de blândă şi puternică acceptare a hotarelor fireşti). Lucrau împreună acolo unde puteau, singuri acolo unde aşa era mai bine. Ştiau că e mai bine să ai un prieten alături când poate decât să fi totdeauna singur. Astfel au făcut istorie, au împlinit lucruri ce par unora legende sau chiar născociri.

Românofonii* de azi vor o unire prin identitate (celălalt trebuie să aibă exact aceleaşi păreri/principii/purtări etc.), altfel privindu-l pe celălalt drept duşman. Cum identitate nu există, Românofonii se privesc unul pe altul – făţiş ori pe ascuns – ca duşmani. Dezbinarea devine astfel un fel de viaţă, însingurarea – chiar şi în mijlocul celor mai mari mulţimi – o permanenţă, drogurile – de la fumat şi sex nonafectiv (şi niciodată împlinitor, desigur) până la etnobotanice, iarbă, zăpadă, ciuperci şi ce-o mai fi – o necesitate (chiar şi emisiunile tv, telenovelele, chat-urile etc. împlinesc aceeaşi funcţie).

Ieşirea din puşcăria românofonă – ieşirea din „matrix” – este simplă: adunarea împreună pe principii româneşti. Înţelegând că nu suntem şi nu vom fi la fel, că unii sunt vegetarieni, alţii omnivori, că unii iubesc fotbalul, alţii trântele, alţii oina, alţii şahul, că unii beau ceai, alţii bere, alţii vin etc. Să ne bucurăm de ceea ce găsesc ceilalţi bun în noi, oricum este mai bine decât să nu fie nimeni care să găsească ceva bun în noi! Şi dacă ne doare că nu preţuiesc din noi tot ceea ce preţuim noi, să ne amintim că, pe de-o parte, nici noi nu preţuim în ei tot ceea ce li se pare lor că merită, iar pe de altă parte, că oamenii se descoperă şi preţuiesc mai bine în timp. Doar că trebuie să fie un timp împreună, în unire, iar nu unul în dezbinare.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

* Prin Românofoni se înţeleg vorbitorii de oarece limbă română – cetăţeni sau nu ai Republicii România – care nu cunosc şi nu duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc (singura prin care ne putem defini ca Români).

Puţin despre vin în Dacia

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Ca o adăugire la micul eseu despre vin, amintesc aici câteva lucruri despre cultivarea viţei de vie şi facerea vinului în hotarele Daciei ptolemaice…

1. Cuvintele privitoare la viţa de vie şi facerea vinului sunt în foarte mare parte latine şi tracice (dacice)*. O mică listă mai jos:

  • acru (latin) (despre vin, struguri sau poame)
  • (a) agăţa (latin)
  •  alb (latin) (despre struguri sau poame)
  • amar (latin) (despre vin, fie când are gustul acesta de la struguri, de la prea mult cotor sau lemn, ori de la vreo boală, fie de la pelin sau altă plantă adăugată)
  • arcer (tracic) (piatră bună pentru ascuţit; evident, se folosea şi la vierit, pentru cuţit, cuţitoaie, foarfece etc.)
  • aromă (latin)
  • aspru (latin) (pentru gustul vinului şi altele)
  • aţă (latin) (se folosea la legarea viei)
  • beci (tracic)
  • bob, boabă, boambă (tracic)*
  • bute (latin)
  • butie (latin)
  • butoi (latin)
  • butuc (tracic)
  • (a) călca (latin) (lucrarea prin care poamele sau strugurii copţi sunt storciţi spre a fi storşi de zeamă)
  • cârcel (traco-ilir)
  • cârlig (tracic) (uneori pentru cârcel, dar şi pentru atârnarea viţei acolo unde se doreşte)
  • celar (latin)  (anexă pentru felurite produse, uneori şi pentru butiile cu vin, în lipsa unui beci)
  • cep (latin)
  • ciorchine (tracic)
  • (a) (se) coace (latin)
  • coardă (latin)
  • copt (latin)
  • coş (latin) (folosit pentru culegerea, ducerea şi păstrarea poamelor, uneori şi pentru storcirea lor în vederea scoaterii mustului)
  • cotor (tracic)
  • (a) creşte (latin)
  • crud (latin) (necopt)
  • (a) curăţi (latin) (este o lucrare ce apare şi pentru uneltele vierului, şi pentru butii sau butoaie, şi pentru vin – vezi şi limpezire – etc.)
  • curpen (tracic)
  • cuţit (latin)
  • cuţitoaie (latin)
  • doagă (latin)
  • dulce (latin) (pentru poame, struguri sau vin; ca neologism, demidulce, prin prefixare)
  • (a) fărâma (traco-ilir)
  • fărâmă (traco-ilir)
  • fir (latin)
  • foarfece (latin) (folosit în vie la tăiere)
  • fruct (latin)
  • frunză (latin) 
  • galben (latin)  (pentru soiuri de poame sau struguri, de viţă şi de vin; ex.: Galbenă de Odobeşti)
  • groapă (tracic)
  • gust (latin)
  • gros (latin) (folosit uneori pentru drojdie; de asemenea descriptiv pentru vinuri)
  • (a) lega (latin) (cuvânt folosit pentru mai multe lucrări din creşterea viţei-de-vie)
  • legătură (latin)
  • limpede (latin) (descrie vinul)
  • (a) (se) limpezi (latin)
  • limpezire (latin) (limpezirea sau curăţarea vinului, parte a procesului de producere a acestuia)
  • masă (latin) (în expresia struguri de masă)
  • miez (latin)
  • mugur (traco-ilir)
  • must (latin)
  • muşuroi (latin)
  • (a) muşuroí (latin)
  • necopt (latin)
  • negru (latin) (despre struguri sau poame)
  • oală (latin)
  • ochi (latin)
  • piatră (latin)
  • pieliţă (latin)
  • picior (latin)
  • planta (latin)
  • poamă (latin) (strugure sau ciorchine de struguri în mai multe părţi ale Românimii; în altele are acest înţeles doar ca arhaism)
  • pucioasă (latin) (sulf; folosit pentru curăţirea butoaielor şi buna păstrare a vinului)
  • puiet (latin) (material săditor; butaşi)
  • pulpă (latin) (pentru „carnea” fructelor)
  • ram (latin)
  • ramură (latin)
  • rădăcină (latin)
  • roşu (latin) (pentru vin, uneori şi pentru struguri)
  • sapă (latin)
  • sămânţă (latin)
  • sâmbure (traco-ilir)
  • (a) săpa (latin)
  • sec (latin) (despre vin, atunci când nu este dulce, dar nici amar)
  • (a) stoarce (latin)
  • (a) storcí (latin)
  • suc (latin) (pentru zeama de fructe; la struguri se numeşte de obicei must, forma „suc de struguri” folosindu-se glumeţ pentru vin sau must)
  • strugure (tracic)
  • subţire (latin) (pentru vin)
  • tare (latin)  (referitor la vin desemnează aprecierea superioară a cantităţii de alcool)
  • (a) tăia (latin)
  • tărie (latin)  (procentul de alcool din vin)
  • tăiere (latin) (lucrare esenţială în creşterea viei)
  • tămâie (latin)
  • tămâios (latin) (pentru poamă sau ciorchinul de struguri, pentru soiul de vin etc.)
  • tulbure (latin) (vin în care sunt prezente fărâme de pulpă din miezul strugurelui, vin de o calitate mai scăzută sau tulburel)
  • tulburel (latin) (vin nou, încă nelimpezit)
  • ţăruş (tracic)
  • ulcior (latin)
  • vânăt(ă) (latin) (pentru piatră-vânătă, adică sulfat de cupru, folosit în viticultură)
  • verde (latin)
  • viţă (latin)
  • vie (latin) (plantaţie de viţă-de-vie)
  • vier, viereasă (latin) (este cel care creşte via, nu „vier” în înţelesul de mistreţ/porc, deşi latin este şi acesta)
  • vierit (latin) (creşterea viţei-de-vie)
  • vin (latin)
  • vinar (latin) (cel care face vinul; uneori folosit şi pentru vier – podgorean -, dacă via era destinată exclusiv facerii vinului)
  • vinărici (latin) (zeciuială din vin, a zecea parte din producţie, ce se plătea în trecut de către viile mari, ce produceau vin pentru vânzare)
  • vinărit (latin)
  • zeamă (latin)

Există şi o serie de cuvinte de origine probabil ori sigur slavonă (precum rod, coajă sau cosor), arătând şi acestea vechimea îndeletnicirii şi urmele migraţiilor străine asupra vocabularului românesc.
Pentru unele dintre cuvinte – precum mlădiţă, grijă, boască etc. – este greu de spus în ce măsură sunt de origine slavonă ori tracică (aşezarea idiomurilor tracice între limbile satem şi centum, evidente înrudiri şi cu forme din care se va naşte slavona fac, în lipsa unor noi izvoare scrise antice, imposibilă delimitarea originii unor termeni).

În esenţă, vocabularul românesc privitor la viţa-de-vie şi vinărit este bogat şi arhaic, dovedind o tradiţie străveche atât a plantei cât şi a îndeletnicirii vinăritului. Desigur, această atestare lingvistică evidentă este completată şi de un material arheologic vast, dar şi de izvoarele istorice şi de surse etnologice.

*

feteasca_neagra.jpg

2. Vechimea creşterii viţei-de-vie în Dacia este foarte mare.
Cele mai vechi urme arheologice în această privinţă sunt încă din neolitic, fără ca acest lucru să însemne o limită. Dar există şi izvoare scrise ce, încă din Antichitate, confirmă descoperirile arheologice.
Pe de-o parte, avem de-a face cu menţiuni privitoare la Tracia, dar fără ca acestea să se refere doar la Tracia sud-dunăreană, ci şi la cea nord-dunăreană (cf. A. Griesbach, A. D. Xenopol, R. Billiard etc.); pe de altă parte, avem descoperirile arheologice de cosoare şi alte unelte viticole din Dacia.
Ovidiu, Strabon, Diodor din Sicilia şi alţi autori antici consemnează prezenţa viţei-de-vie şi a vinului sau mustului la Daco-Geţi şi alte ramuri tracice. De altfel zona Traciei este vestită în Antichitate pentru vinurile sale.
Îngroşarea sau întărirea vinului prin îngheţare, folosită de Geto-Sciţii amintiţi de Ovidius, este o tehnică avansată, astăzi din păcate puţin folosită în afara marilor producători.
Sabarios, care era zeu al vinului la unii dintre Traci, va fi adoptat de Greci sub numele de Dionisos.

Am amintit în mai vechiul material despre vin celebra întâmplare a tăierii viilor din ordinul lui Burebista. Am arătat atunci că nu are logică afirmaţia după care tăierea s-a făcut spre a împiedica beţia, dacă ar fi fost vorba despre o beţie obişnuită. Asta pentru că Dacilor le mai rămâneau cel puţin miedul, cidrul şi berea spre a se îmbăta, dacă îşi doreau asta. A apărut şi fantezia după care viile ar fi adus migratori în Dacia, iar Burebista ar fi tăiat viile de frica acestor migratori. Ideea este complet lipsită de temei, câtă vreme nu există consemnată nicio asemenea „invazie după struguri” sau „după vin” a vreunui popor migrator. Mai mult, tăierea are loc într-o vreme de maximă putere a lui Burebista şi de lipsă a năvălirilor străine. Singura explicaţie logică este aceea a beţiei rituale produsă de răspândirea de către grecofili a cultului lui Dionisos – prin coloniile greceşti de la ţărmurile Dunării şi Mării Negre. Beţie pe care Burebista şi cei din jurul său, adepţi ai zalmoxianismului – un curent militarist-ascetic – nu o puteau accepta.
Dincolo de discuţia pe temă, este esenţială existenţa largă a viilor şi facerii vinului în Dacia lui Burebista.
Sciţii şi Dacii beau vinul, de obicei, fără a-l amesteca, asemenea Romanilor şi Grecilor, cu apă. Aceasta şi pentru că vinurile nordice erau mai subţiri decât cele mediteraneene, la facerea cărora se foloseau foarte mult stafidele şi alte fructe.

Cercetările făcute asupra modelelor de struguri de pe diferite obiecte – de la ritoane la coloane din piatră – au dovedit că se cultivau atât soiuri pentru vin, cât şi pentru ceea ce astăzi numim „struguri de masă”.

Romanii, ei înşişi crescători de viţă-de-vie şi iubitori de vin, încurajează vieritul sau viticultura în Dacia Romană. De altfel frunzele de viţă-de-vie şi strgurii sunt des întâlniţi atât în arta romană păgână, cât şi în cea creştină.
În timpul lui Decius (240-251) Dacia este văzută în primul rând ca sursă de grâu şi struguri sau vin.

Deşi lucrurile nu sunt limpezi în această privinţă, se pretinde că unele soiuri – precum Gordin**, Braghină, Crâmpoşia, Negru şi altele – ar data cel puţin din vremea Daciei Romane, dacă nu chiar mai de demult.
Sigur este că de la cosoare la centre de vinificare, urmele arheologice din secolele II-VI d.Chr. mărturisesc şi ele, alături de alte surse, o cultivare extinsă a viţei-de-vie.
Chiar şi în timpul dominaţiei hune asupra unei părţi din Dacia, acolo există vii întinse.

Atât uneltele viticole – mai ales cosoare -, cât şi ornamente şi vase atestă preocuparea pentru viţa-de-vie şi în secolele de după invazia slavă (din 602 şi după).
Pârvan priveşte chiar această lucrare drept esenţială pentru supravieţuirea autohtonilor, vinul fiind un fel de „valută forte” pentru migratori.
Chiar şi specialiştii maghiari – precum Herczeg Mihály ori Kazal Zsigmond – pun începuturile viticulturii din Ungaria înainte de stăpânirea romană în zonă şi subliniază continuitatea acestei îndeletniciri din Antichitatea până în epoca modernă.

Deja în secolele XII-XVI vinurile româneşti, fie produse în hotarele Coroanei Maghiare, fie în părţile libere ale Daciei – Ţările Româneşti Muntenia şi Moldova – sunt cunoscute în străinătate până departe. Polonia, Ungaria şi Veneţia sunt principalii cumpărători, urmaţi de Genova şi chiar de Turci, care „uitau” adesea de oprirea de la vin a religiei lor.
Merită amintit, ca o parte a unei continuităţi străvechi, faptul că tradiţia romană ca la facerea mustului să se dea de băut oricui a fost ţinută la Români până astăzi. Şi acum, în unele sate, se mai poftesc trecătorii să bea must sau chiar vin alături de cei care zdrobesc strugurii. În unele părţi cei care cumpără struguri pentru masă ori pentru a-şi face singuri must (sau vin) primesc în dar şi o cană de must – sau mai multe. Alături de cosoarele sau cuţitele de vie româneşti, care sunt adesea identice cu cele folosite de Daci în urmă cu mii de ani, această tradiţie vine să întregească atestarea continuităţii viţei-de-vie şi întregului ethos legat de ea pe vechiul teritoriu al Daciei.
Ca o mărturie proprie, trebuie să spun că în această toamnă, în câteva sate din Judeţul Iaşi, în care m-am oprit să cumpăr struguri, am avut bucuria profundă a acestui dar frumos. O binecuvântare a toamnei, un gest binecuvântat, o mărturie a unei dărnicii şi a unui duh prin care se păstrează legătura cu Cerul, cu pământul, cu Străbunii…

 

Mihai-Andrei Aldea

 

P.S. Doritorii pot găsi o mică Bibliografie online la nota ***

 

* Există dispute faţă de etimologia cuvintelor pe care le-am notat ca de origine tracică. De cele mai multe ori acestea ţin de un fel de hiper-corectitudine ce devine falsificare. De pildă, atunci când un cuvânt se găseşte în limba română în toate dialectele (ex.: cârlig), să insişti că vine dintr-o limbă în care se ştie că a fost împrumutat din limba română (în acest caz, bulgară) este deja absurd. La fel să pretinzi că un cuvânt românesc vechi vine dintr-o anumită limbă slavă (fie ea sârbocroată sau bulgară sau oricare alta), deşi nu există în slava veche acel cuvânt. Într-un asemenea caz fie există o sursă externă (în cazurile de aici, nu există), fie este un cuvânt autohton, pre-slav. (Amintim aici că se cunosc termenii de origine germanică – chiar dacă adesea e greu de spus dacă au fost adoptate în Evul Mediu sau Antichitate -, precum şi alţii folosiţi de migratori.)  Un exemplu tipic este alacul, adică grâu de munte (un soi de grâu foarte rezistent), pe care unii hiper-corecţi îl declară ca venit din maghiară, deşi lingviştii maghiari, oricât de naţionalişti, îl consideră de origine străină. Existenţa lui boambă pentru boabă şi a formei bob arată clar un termen autohton, foarte vechi, influenţat în timp şi de slavicul boba. Nu facem aici o discuţie amănunţită pe temă, doar precizăm faptul că ne asumăm teoria originilor tracice sau traco-ilire indicate, cu amintirea disputelor etimologice existente.

** Chiar la nivel academic se susţine că soiul Gordin îşi are numele de la Generalul roman Gordinus, care s-a stabilit în Dacia – chiar pe lângă Dealu Mare – în secolul al II-lea d.Chr.

*** Câteva surse bibliografice online:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=terra_dacorum&fisier=vita_de_vie
http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/09/30/viticultura-romaneasca-podgoria-dealu-mare-10-38-14
csiatim.uvt.ro/NOU/BHAUT/ro/pdf/2010_art03.pdf
ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Vita%20de%20vie%20in%20cultura%20moldoveneasca.pdf
http://www.academia.edu/5665199/Viticultura
http://www.acsa.md/public/files/produse/struguri/GHID_PENTRU_PRODUCATORII_DE_STRUGURI_DE_MASA.pdf
biblioteca.regielive.ro/cursuri/industria-alimentara/tehnologia-vinului-177920.html
http://www.cameraagricolavn.ro/biblioteca/articole/Viticultura/VITICULTURA%20Suport%20de%20curs.pdf
http://www.wineromania.com/files/docs/Romania_viticola_drumurile_viei_vinului.pdf
http://www.wineromania.com/files/docs/Romania_repere_istorice.pdf
http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/Cronica-Cercetarilor-Arheologice-2000.pdf
http://www.revino.ro/viticultura-in-romania-vin-romanesc-turism-viticol-vita-de-vie-harta-viticola-a38.html
http://www.winetaste.ro/noutati/soiuri-de-vita-de-vie-autohtone-pentru-vinuri
cramahistria.ro/tipuri-de-vin-si-soiuri-de-struguri-care-sunt-cele-mai-bune-vinuri/
http://www.vitis-metamorfosis.com/istoria-viticulturii-in-romania/
http://www.romaninlume.info.ro/soiuri-de-struguri-romanesti-balsam-pentru-suflet-de-la-a-la-z/
madein.md/news/diverse/soiurile-autohtone-de-struguri-ce-stau-la-baza-vinurilor-autentice-moldovenesti