Etichetă: Aldea

Donald Trump și fățărnicia patriotardă

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Dixit et salvavi animam meam!

Tuturor ni se poate întâmpla – ni se întâmplă! – să ne contrazicem.
Ni se întâmplă asta mai ales acolo unde rânduiala, sau principiile, nu ne sunt limpezi; ori nu ne-au devenit obișnuință.
Și este bine dacă ne trage cineva de mânecă, dacă ne arată cineva că am greșit: putem să ne îndreptăm.

Dar ni se întâmplă uneori să greșim chiar în cele mai obișnuite ale noastre, în cele în care pare că suntem bine așezați. Este foarte rău, căci asta înseamnă că nu eram așezați în acelea, ci doar părea. Adică aveam – și poate încă avem – o anume fățărnicie; iar aceasta este o cumplită despărțire de adevăr (și de Adevăr!).

M-am gândit la aceste lucruri văzând unii influențări, de obicei patrioți și anti-globaliști, plini de fericire ranchiunoasă față de inculparea lui Donald Trump de către Neo-Comuniștii din New York.
Absurdul poziției ar fi ridicol dacă nu ar fi tragic.
Și dovedește o fățărnicie patriotardă extrem de primejdioasă – și pentru purtători, și pentru cei care îi urmează. Să o luăm pas cu pas!

Official portrait of President Donald J. Trump, Friday, October 6, 2017. (Official White House photo by Shealah Craighead)
source: en.wikipedia.org

1. Sunt încredințat că Donald Trump are multe lipsuri și defecte. Printre altele, omul a folosit nenumăratele goluri din sistemul american de taxare pentru a reduce taxele și impozitele plătite. Ceea ce poate fi imoral, dar nu este ilegal. Și, mai mult, este făcut de către absolut toate firmele mici, mijlocii, mari și foarte mari care pot să facă asta. Un exemplu de la noi este OMV, care își bate joc de Români cu toată bucuria.
Ce-i drept, Donald Trump are și calități. Printre altele, exact faptul că a vorbit deschis despre aceste goluri din sistem, dinadins lăsate pentru puternici. Și i-a provocat pe politicieni, repetat, de-a lungul deceniilor să le închidă. Lucru pe care l-a făcut, de altfel, și în campania sa electorală din 2016, spre furia familiilor Clinton, Obama, Gates etc. Ceea ce, trebuie să recunosc, mi l-a făcut mai puțin antipatic decât îmi era înainte.
Cu toate că îmi este străin stilul american – un stil clasic american, de fapt – al bărbatului puternic, dar și lăudăros, priceput în afaceri și luptă, dar și îngâmfat.

2. Totuși, în cazul de față, nu este vorba despre simpatii și antipatii (decât, cel mult, pentru oamenii cu un I.Q. atât de redus încât judecă politica pe temeiul unor asemenea simțăminte goale). Aici este vorba despre o luptă vitală între Neo-Comuniști și cei care li se împotrivesc – în SUA și în restul lumii. Ori o asemenea situație trebuie privită, cântărită, judecată și înfățișată mai departe după adevăr.

3. Adevărul este că așa-zisul „caz Donald Trump” de la New York este o înscenare ce ar fi jalnică dacă nu ar fi tragică sau chiar demonică; și care amintește 100% de procesele bolșevice din vremea lui Stalin. Un prim punct extrem de grav este al procurorului ce a înscenat… scuze, instrumentat cazul: Procurorul-Șef din Manhattan, Alvin Bragg.

Acesta este un procuror corupt și incompetent, sub care infracționalitatea crește vertiginos în New York. Ar fi doar incompetent, dacă nu ar săvârși numeroase acte ce corespund exact definiției primare date de DEX 2009 pentru corupție = ”Abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.”. Procurorul amintit nu doar că nu a luat măsuri pentru combaterea criminalității, dar chiar a scăzut pedepsele pentru multe infracțiuni, pe altele le-a transformat în contravenții etc. (link aici). Dar unele dintre lucrurile pe care avea datoria să le facă și nu le-a făcut (deci este corupt!) sunt de o importanță extraordinară pentru Statele Unite ale Americii și pentru întreaga lume.

De pildă, acest procuror nu a acționat în niciun fel în ceea ce privește cazul teribil al lui Hunter Biden, fiul actualului Președinte SUA, Joe Biden.
Spun caz teribil deoarece este un caz legat de siguranța națională a SUA, un caz în care există dovezi absolut clare, direct de la Hunter Biden, că acesta și tatăl său, adică Familia Biden, au săvârșit nenumărate acte de corupție inclusiv împotriva intereselor esențiale și siguranței naționale a SUA. Aceste dovezi au ieșit la iveală deoarece Hunter Biden, se pare din pricina întrebuințării cocainei, și-a uitat laptopul la un atelier de reparații de calculatoare. Acest atelier l-a vândut apoi unor jurnaliști. Este dovedit, subliniem, este dovedit, inclusiv prin audieri în Congresul SUA, dar și prin felurite documente – unele scoase la iveală din arhivele Twitter de către Elon Musk – faptul că FBI s-a implicat în mușamalizarea și oprirea anchetei asupra cazului Hunter Biden – Joe Biden, pentru a asigura câștigarea alegerilor de către Joe Biden! Acest șir de infracțiuni împotriva siguranței naționale săvârșit de FBI a fost deplin dovedit în ultimele luni. La fel a fost dovedită implicarea Familiei Biden în acte de corupție în Ucraina – lucru cu atât mai tragic în contextul războiului de față.
(Așa cum, de pildă, agentul FBI ce declara că Donald Trump ar fi omul Rusiei a fost dovedit a fi, în fapt, chiar el omul Rusiei, deci acuzațiile împotriva lui Trump… o manevră rusească!) Repetăm: aceste fapte au fost dovedite de documente puse la dispoziția autorităților și publicului, dar și de mărturii în Congres, făcute în direct (și, bineînțeles, înregistrate și aflate la dispoziția publicului și autorităților). Față de toate acestea – și altele asemenea – procurorul Alvin Bragg nu a avut nicio reacție.

Și mai tragic este faptul că în ultimele săptămâni s-a dovedit faptul că Familia Biden a primit și primește sistematic milioane de dolari de la China Comunistă – indirect și direct. Da, de la acea Chină despre care în România ni se spune că este chipul răului și că trebuie să nu avem nicio relație cu ea! De la acea Chină despre care Joe Biden pretindea în alegeri că l-ar susține pe Trump! Din această Chină vin, repetăm milioane de dolari pentru Familia Biden. Dovedit, clar și incontestabil, cu extrase de cont din băncile care au primit banii. Față de toate acestea – acte ce ating vital interesele naționale SUA – procurorul Alvin Bragg nu a avut nicio reacție.
Nici față de nenumărate acțiuni infracționale ale BLM, nici față de multe altele.

Ceea ce este, de fapt, de înțeles pentru acest procuror corupt: este omul Democraților, adică al Partidului Democrat, adică al partidului care a lansat mișcarea BLM, care l-a adus pe Joe Biden l-a putere în SUA, care a provocat războiul din Ucraina, care a înființat și susținut (până astăzi) KKK și care… care l-a adus pe Alvin Bragg în funcția de Procuror-Șef al Manhattan-ului! Căci, da, Alvin Bragg este membru al Partidului Democrat și a fost pus procuror de Partidul Democrat.

Același Alvin Bragg, care îi lasă în pace pe Bideni cu toate dovezile despre infracțiunile lor, are o deosebită înțelegere și pentru alți infractori. De pildă, a hotărât că incendiatorii nu au de ce să fie reținuți pe perioada cercetărilor. Nici spărgătorii de case ori de mașini. Nici răpitorii. Nici măcar violatorii de copii!

Pe de altă parte, însă, de la numirea sa în Manhattan la începutul lui 2022 Alvin Bragg a încercat de nenumărate ori să îl pună sub acuzare pe Donald Trump. Și, până la urmă, iată, a reușit.

4. Punerea sub acuzare sau indictment-ul este o acțiune care în New York are o formă mai specială: un proces fără apărare. Da, nu este o glumă: punerea sub acuzare se face în New York printr-un proces fără apărare, doar cu acuzare – realizată de Procuratură.

Mai precis, este adunat un juriu – numit ”mare juriu” pentru aceste cazuri – pe care Procuratura încearcă să îl convingă de faptul că „este mai probabil să se fi făcut o infracțiune decât să nu se fi făcut”. Pentru a-l convinge prezintă ce vrea ea – Alvin Bragg fiind dovedit ca procuror ce ascunde probele care îi dezvinovățesc pe cei țintiți. Iar marele juriu trebuie, pe baza acelor probe, să aprobe sau să respingă cererea Procuraturii de punere sub acuzare. Repetăm, pentru că ni se pare esențial, fără să existe apărare.
Ca urmare, după cum observa și avocatul expert Weinstein (de la firma Jones Walker din Miami), este extrem de rar ca marele juriu să respingă cererea Procuraturii.
Ceea ce, totuși, s-a întâmplat repetat în cazul Donald Trump. Iar în alte cazuri însăși Procuratura a renunțat să mai ceară punerea sub acuzare după ce și-a dat seama că „probele” nu conving pe nimeni. Până când, iată, a izbutit să facă acceptată, în cele din urmă, o punere sub acuzare.

Ajungem astfel la următorul punct,

5. De când a intrat în cursa electorală pentru alegerile din 2016 Donald Trump a devenit ținta unor persecuții juridice sistematice și neîncetate.

Oamenii cu un nivel scăzut de inteligență, desigur, nu se întreabă: ce are sistemul cu acest miliardar?

Pentru că singurul răspuns este: acest miliardar s-a ridicat împotriva sistemului!

Lucrul acesta este ușor de văzut pentru oricine urmărește obiectiv acțiunile juridice împotriva lui Donald Trump: acuzații de hărțuire sexuală dovedite ca false, acuzații de agresiune sexuală dovedite ca false, acuzații de corupție dovedite ca false, acuzații de deținere ilegală de documente secrete dovedite ca false, acuzații de finanțare și susținere rusească dovedite ca false, acuzații de finanțare și susținere chinezească dovedite ca false etc., etc., etc.
Între timp, însă, asemenea acuzații au fost dovedite ca adevărate pentru Democrații care îl acuzau pe Donald Trump.
Însă, ”întâmplător”, împotriva lor nu s-a luat nicio măsură.

S-a ajuns până la nivelul la care audierile din Congres dovedesc infracțiuni ale Democraților, unele extrem de grave, iar „Justiția” SUA și celelalte autorități SUA nu iau nicio măsură.

Un exemplu simplu este al acțiunilor din 6 Ianuarie 2021.
Donald Trump a îndemnat la proteste pașnice și a subliniat că toate acțiunile susținătorilor săi trebuie să fie și vor fi legale. Mai mult, față de apelul unor incitatori, a cerut mobilizarea Gărzii Naționale care să apere Congresul de acești incitatori. El fiind, atunci, Președintele în funcție al SUA!
Ei bine, Democrații au refuzat chemarea Gărzii Naționale!
După care a avut loc demonstrația din 6 Ianuarie 2021, în cadrul căreia manifestanții au intrat în Congresul SUA, cică ilegal. Spunem cică pentru că Partidul Democrat ce a pretins că în 6 Ianuarie 2021 ar fi fost o tentativă de lovitură de stat condusă ori cel puțin instigată de Donald Trump – repetăm, Președintele în exercițiu al SUA în acel moment – a ascuns publicului zeci de mii de ore de înregistrări video și audio de la demonstrație și din Congresul SUA (din amintitul 6 Ianuarie). Însă, ce arată acele înregistrări? De ce au fost ascunse de Democrați?
Ei bine, ieșite la lumină acum câteva săptămâni, înregistrările arată că Poliția și FBI-ul, controlate de Partidul Democrat, sunt cele care au deschis baricadele și au îndemnat manifestanții să intre în Congres, ba chiar i-au condus pe culoarele și sălile acesteia!
Adică acțiunile din 6 Ianuarie 2021 au fost instigate, organizate și conduse de către Partidul Democrat prin Poliție și FBI.
Una dintre țintele acțiunii a fost – și încă a rămas! – fostul Președinte SUA Donald Trump, care încă este pus sub acuzare de către „Comitetul” Democrat ce s-a însărcinat să judece acțiunile (pentru care Partidul Democrat este vinovat!).

Presa neo-comunistă din România, ca și cea din SUA, prezintă de fiecare dată doar titluri de felul „Donald Trump este acuzat (iar) de…”. Uitând să spună că acuzațiile se dovedesc de fiecare dată nu doar false, ci și instrumentate de aceleași surse corupte ale sistemului ce urăște cetățeanul și libertățile sale.

6. Pe exact această linie se află, din toate punctele de vedere, și „punerea sub acuzare” obținută de numele odios Alvin Bragg.
Pentru că, să ținem minte, acuzația este că Donald Trump ar fi încălcat regulile de finanțare ale unei campanii electorale în privința unor fonduri… pe care nu le-a folosit niciodată.
Nu, nu este o glumă!
Aceasta este punerea sub acuzare obținută de procurorul Partidului Democrat Alvin Bragg.
O punere sub acuzare pentru o contravenție care este declarată de procuror infracțiune și din care lipsește legătura dintre presupusa acțiune și cel pus sub acuzare!

Situația este similară cu punerea sub acuzare a unui om pentru proasta administrare a unui cont la care nu a avut niciodată acces și de care nu a răspuns niciodată! Juridic, este o nebunie și o rușine. Dar la câte asemenea acte au avut loc în SUA ultimilor ani – de la escrocheria George Floyd, odiosul infractor prezentat ca martir, până la escrocheria cazului Hunter Biden –, ce mai înseamnă încă una? Și încă una? Și încă una? Statele Unite ale Americii nu mai alunecă în Comunism – cum preveneam acum ani de zile – ci au intrat clar într-un Comunism crunt, de cel mai clasic stil bolșevic, pe linia lui Troțki, Lenin și Stalin.

Ca o tușă de culoare, merită remarcat faptul că Procurorul Alvin Bragg tocmai a „strecurat” presei (de altfel aproape fățiș) informații despre votul pentru punerea sub acuzare. Acțiunea constituie o infracțiune conform legilor pe care acest „procuror” al Democraților ar trebui să le apere. Deci, conform practicii bolșevice, un infractor acuză un opozant politic de încălcarea legilor, ignorând atât faptele invocate cât și legile care s-ar aplica în caz!

7. O ultimă notă în această simfonie gotică o reprezintă bucuria oamenilor sistemului față de aparentul succes în paralel cu prăbușirea globală a influenței SUA.

Aceste zile sunt critice pentru poziția politică, economică și militară a SUA în lume.
Tot mai multe țări „se leapădă de dolar”, deschizând calea unui nou sistem financiar mondial… dar și a prăbușirii valorii dolarului.
Tot mai multe țări se despart economic de „influența” sau „dependența de” SUA, inclusiv așa-numiți „aliați tradiționali”.
În Ucraina războiul, crimele și distrugerea continuă. Desigur, continuă și câștigarea unor sume uriașe din traficul… am vrut să spun comerțul cu gaze naturale, petrol etc.
Apropo, tot mai multe țări își mută comerțul cu petrol în afara sistemului controlat de SUA și UE.
Erdogan, Președintele Turciei, refuză să îl primească pe ambasadorul SUA.
Etc.

Față de toate aceste lucruri, pare cel puțin ciudată concentrarea presei americane pe punerea sub acuzare a lui Donald Trump – act descris de mulți drept o infamie politică. La fel a politicienilor americani ai Partidului Democrat.
Dar, până la urmă, este treaba lor.

Și a Românilor, totuși, căci România este un fel de feudă a Familiilor Clinton-Biden, cam în genul Ucrainei. Doar că România este în NATO și, oarecum, în UE. (Oarecum, după cum tocmai a arătat Austria, dacă vă aduceți aminte. A fost, totuși, demult, tocmai în 8 Decembrie 2022, iar acum e deja Aprilie 2023!)

Logic, sau, dacă vreți, după bun-simț, patrioții din România ar trebui să fie foarte îngrijorați de situația din SUA.
Înaintarea Statelor Unite ale Americii în bolșevismul acesta dezlănțuit și nerușinat, cu folosirea abjectă a aparatului de stat împotriva opoziției politice, ar trebui să amintească de foarte mari suferințe din România.
Teroarea anilor ’40-’50, oarecum moderată după 1956, cu sutele de mii de Români duși în lagăre și pușcării, cu milioanele de Români torturați de Securitate și Miliție… Iată ce ar trebui să aibă în minte Românii văzând aceste scene care, paradoxal, ca într-un roman de Kafka, se petrec totuși în SUA.
Și dacă se petrec acolo, se vor repeta și în România.

Mai mult, poziția de lătrău isteric și prost a conducerii României – mai ales sub „Președinția” germană a ultimelor două mandate – a pierdut nenumărate ocazii economice și politice, a înmulțit datoriile și a izgonit aliați și chiar amici ai României.
Ceea ce înseamnă că în noua lume multipolară ce se ridică la orizont România deține o poziție nu doar rea, ci din ce în ce mai rea.

Problema cu cei care conduc acum SUA este că sunt fie infractori prea îngroziți de ceea ce au făcut, fie puternici cărora nu le pasă de prăbușirea SUA.
Dar care e problema cu patrioții din România?
Patrioți care nu se tulbură că în timp ce criminali de război precum Obama sau Clinton sunt liberi, singurul Președinte SUA făcător de pace din ultimele decenii este la un pas de pușcărie; ba chiar se bucură de asta.
Ca și cum faptul că „sistemul din SUA se dovedește și mai corupt” ar trebui să bucure!

Unii, într-un chip cu totul straniu, jubilează că Donald Trump a fost pus sub acuzare (adică este vinovat până se dovedește altceva!) pe motiv că „a criticat corupția din România”! În loc să o laude?
Sau pentru că a lansat fraza cu „omul care poate rezolva problema corupției din România”…
Cam așa se bucurau unii opozanți greci la venirea Turcilor în 1453 la Constantinopol.
Până au intrat Turcii, le-au violat soțiile și fiicele, i-au omorât…

Și revin la primele rânduri ale eseului de față: sunt lucruri ce ar trebui să fie bine așezate în noi.
Pentru orice om care se știe/crede patriot sau naționalist, primul lucru este Dumnezeu (fără Dumnezeu „patria” și „neamul” sunt cel mult vorbe, dacă nu concepte negative), apoi interesul național și patriotic.
Prin urmare, orice asemenea situație se judecă prin sita interesului național și patriotic, întru Dumnezeu, fără imixtiunea (otrăvită) a simpatiilor și antipatiilor proprii.
Altfel ne dovedim purtători și răspânditori de fățărnicie patriotarde, o fățărnicie totdeauna ucigătoare de suflete.

Și acum, în pragul unor mari schimbări ale lumii, când noi furtuni urmează să se abată peste Românime, așezarea sinceră înaintea lui Dumnezeu – și, prin El, înaintea Străbunilor din România Cerească – este nu doar o datorie sfântă, ci și o lucrare mai importantă ca niciodată.
Să umblăm ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efeseni 5.16-17).
Iar pentru aceasta,
Căutați întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6.33)
Să ne ajute Domnul să facem aceasta și să Îl urmăm în Veșnicie!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (II). O pildă pentru traducerile rele

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Prima parte aici

În prima parte am amintit despre principiul traduttore, traditore (traducătorul (este) trădător).
Aici doresc să dau o pildă a răutății unor traduceri, printr-un text care ar trebui să fie ortodox, și ar trebui să fie o parafrază biblică.
Mergem, deci, la una dintre cântările unei mari sărbători ortodoxe, Buna Vestire (Buna-Vestire).

Înainte de toate, voi aminti faptul că sărbătoarea Bunei Vestiri este biblică, fiind (re)trăirea de către Creștini a întâmplărilor înfățișate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (Luca 1.26-38 ș.cl.). Ca urmare, firește, cântările ce însoțesc slujbele creștine de Buna Vestire sunt în acord cu Scripturile și mai ales cu amintitele întâmplări din Evanghelia după Luca.

Totuși, în foarte multe biserici din Patriarhia Română, există o cântare de Buna Vestire, numită Irmos la Cântarea a 5-a a Catavasiilor Bunei Vestiri, cunoscută și cântată de foarte mulți Creștini evlavioși. Cunoscută și cântată cel mai adesea cu următorul text (în care se află strecurată o erezie!):

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neispitită de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

După Învățătura lui Christos, nunta este cinstită de Dumnezeu.
Ca urmare, este erezie să pretinzi că nunta ar fi ispită.

Și, într-adevăr, textul original al acestui irmos (așa se numește acest fel de mic poem cântat) este ortodox. Adică folosește cuvântul απειρόγαμοζ, sau cu grafie latină „apeirogamos”, care înseamnă, ad-litteram, „care nu știe/cunoaște despre căsătorie” (a = fără; peira = experiență, cunoaștere (proprie, directă); gamos = căsătorie, cununie, împerechere).

Ori „care nu știe de nuntă” este, evident, cu totul altceva decât „care nu este (a fost) ispitit de nuntă”!
În textul original avem un cuvânt aflat în armonie cu Scripturile, oglindind realitatea biblică.
Prin urmare, traducerea dreaptă, atât după original, cât și după Biblie, este

(În)Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta;
că(ci) tu, Fecioară neștiind de nuntă [s.n.],
ai avut în pântece pe Dumnezeu cel peste toate
și ai născut pe Fiul (pe) Cel fără de ani,
Cel ce dăruiește pace tuturor
celor ce te laudă (pe tine).

Deocamdată, însă, deși – după cum am arătat prin paranteze – textul irmosului are mai multe forme în care circulă, cel mai adesea cuprinde erezia după care „Fecioara nu a fost ispitită de nuntă”; adică erezia după care nunta ar fi rea, ar fi o ispită.

De unde vine această falsificare a traducerii?
De la vreun călugăr influențat de cine știe ce rătăcire bogomilă, catară, gnostică sau de altă natură?
De la vreun călugăr influențat de monahomania ce bântuie, din nenorocire, Biserica, de (prea) multe secole? (Pentru lămurirea pe scurt a ceea ce este monahomania, și pentru alte rătăciri din Biserica de azi a se vedea aici.)
De la vreun traducător ce a confundat apeirogamos (neștiutor de nuntă) cu apeirasmogamos (neispitit de nuntă)?
Sau de la vreun traducător ispitit de cel rău, care a simțit el că „sună bine” acel cuvânt?

Adevărul este că, oricare ar fi sursa greșelii, răutatea traducerii rămâne.
Și otrăvește, de multă vreme, sufletele Creștinilor.
Punând în lăuntrul minții lor, în inima lor, în sufletul lor, ideea mincinoasă după care nunta, atât de binecuvântată și de iubită de Dumnezeu, ar fi „ispită”, adică ceva rău.
De câte ori aceștia ascultă traducerea rea în limba română, de câte ori o cântă – adesea și fără să își dea seama – de atâtea ori repetă erezia strecurată în cântare.
Și alături de cele bune ale cântării se picură în ei otrava unei învățături ce stă împotriva lui Dumnezeu!

Vedem, prin urmare, cât de mare este răspunderea unei traduceri teologice. Cu atât mai mult traducerea Bibliei cere o răspundere pe măsură.
De asemenea, putem înțelege o lege a traducerii Bibliei:

Traducerea trebuie în primul rând să respecte înțelesurile biblice, Învățătura lui Dumnezeu; valoarea estetică este secundară, obișnuința cu o formă înseamnă și mai puțin.

Se aplică și aici, ca în toată lucrarea creștină, îndemnul să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

După cum am arătat și în prima parte, pentru orice încercare de traducere a Bibliei esențială este lucrarea harului lui Dumnezeu. Iar această lucrare are loc doar atunci când traducătorul muncește, luptă chiar, ca toată osteneala lui să fie supusă deplin lui Dumnezeu.
Căci, după cum se vede și din această pildă rea, de prea multe ori ideile greșite pe care le avem – conștient sau nu –, fie ele estetice sau teologice sau de alt fel, pot strica traducerea. Și doar supunerea fiecărei idei unei cercetări cât mai sincere, în lumina Adevărului Dumnezeiesc, poate să ne apere de asemenea alunecări.

(cu voia lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Mii de mulțumiri și sinceră recunoștință Prof. Drd. Marian Maricaru pentru analiza textului original! Ajutorul său a fost neprețuit!

P.P.S. O veche provocare a traducătorilor din slavonă, greacă veche sau latină în română este o mare familiaritate cu limba străină și o prea puțină cunoaștere a limbii române – și mai ales a limbii române adevărate, vechi. Presiunea adusă de creolo-română este o parte dintr-un cerc vicios ce accentuează problemele. Am amintit mai demult despre deosebirea dintre a vrea și a voi, astăzi amestecate în creolo-română (a vrea = a fi hotărât să facă/spună ceva;; a voi = a avea intenția să facă/spună ceva). În ceea ce privește traducerea despre care discutăm, peira înseamnă „a știi/înțelege prin trăire sau încercare”. În creolo-româna de astăzi s-ar putea traduce prin a experia sau, mai ambiguu, prin a experimenta. În româna adevărată este a cunoaște. Pentru că a cunoaște înseamnă a știi prin trăire, încercare, „pe pielea ta”. Se prea poate ca răpit de posibilitatea de a traduce peira prin încercare sau experiment (în anumite contexte specifice!) autorul traducerii să fi pierdut din vedere că o asemenea traducere contrazice Scripturile, deci este greșită. Ceea ce l-a dus la „neispitită de nuntă”. Însă aceasta arată că nu a cernut traducerea prin sita fundamentală a Bibliei, a Învățăturii de Credință. Ca urmare, a neglijat celelalte nuanțe, pierzând din vedere și traducerea, de altfel folosită deja de Români, „necunoscătoare a nunții” sau, cum am spus mai sus, „neștiind de nuntă”.

Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri

Mihai-Andrei Aldea7 comentarii

Un prim fapt care trebuie subliniat este acela că înțelesurile Scripturii sunt teandrice, adică dumnezeiesc-omenești.
Nu sunt omenești, așa cum le cred cei îndoctrinați de Comunism.
Dar nu sunt nici exclusiv dumnezeiești, așa cum cred cred cei îndoctrinați de idei puriste.
Cunoașterea lui Dumnezeu prin Biblie nu este o cunoaștere directă și nemijlocită, care este imposibilă pentru om. Este o cunoaștere mediată de Însuși ținta cunoașterii, Dumnezeu. Iar medierea s-a făcut – și se face la fiecare citire sinceră a Bibliei – prin înțelegerea deplină și dragostea desăvârșită față de om a Celui care îi este și Creator, și Purtător-de-grijă, dar și El Însuși Om – prin Întruparea Sa.

Avem în Biblie, prin urmare, un text greu de citit și de înțeles atâta vreme cât plecăm de la ideea „hai să văd eu (adică, „să judec eu”) ce scrie în Biblie!”.
Pe de-o parte, pentru că înfățișează nenumăratele probleme care au frământat – și de multe ori copleșit – mințile, inimile, sufletele a miliarde și miliarde de oameni. Și câtă vreme omul abia dacă se înțelege pe el însuși, este clar că îi va fi cu neputință să înțeleagă toate aceste probleme.
Pe de altă parte, pentru că este scrisă personal. Biblia a fost inspirată de Dumnezeu pentru fiecare om care a citit-o și o va citi. Dacă tu nu ai fi existat, Biblia nu era scrisă la fel cum este acum. Dar această scriere pentru fiecare este tulburătoare – și pentru că suntem obișnuiți să râvnim la ceea ce este al altuia, deci avem obișnuința de a o apuca pe căi ce nu sunt ale noastre.
În al treilea rând, pentru că Biblia vorbește despre realități ce ne sunt în mare parte străine: Raiul, Iadul, Îngerii, Dracii, ba chiar și sfinții, harul, feluritele stihii – din care oamenii de știință abia acum încep să înțeleagă unele lucruri – și multe altele. Ca să nu reamintim despre Dumnezeu Însuși, despre lucrarea Lui în lume etc.
În sfârșit, mai există și necazul traducerii. Și asupra acestuia ne vom apleca, puțintel, în rândurile de față!

Prima ispită, atunci când se vorbește despre traducerea Bibliei, este mitul după care ”Biblia a fost schimbată foarte mult de-a lungul vremii”. De fapt Biblia este cea mai bine documentată sursă antică. De pildă, pentru Odiseea au fost găsite de-a lungul secolelor de căutare sub 900 (nouă sute) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la opt secole după scrierea Odiseii. Iar Odiseea este pe locul doi, după Biblie, între cărțile antice ca nivel de atestare. Prin comparație, pentru Biblie există aproape 30,000 (treizeci de mii) de manuscrise, cel mai vechi fiind de la 30-50 de ani după scrierea Bibliei. Între aceste manuscrise nu există nicio deosebire de substanță – s-a întâmplat să se uite ori să se adauge un „și” sau alt cuvânt și alte asemenea greșeli mărunte. Deci Biblia de care dispunem astăzi (în greaca veche) este aceeași cu cea de care dispuneau Creștinii și Păgânii din anul 95 d.Chr.

A doua ispită este aceea a idolatrizării originalului. Sunt destui care au convingerea că ”Biblia poate fi înțeleasă cu adevărat doar în original”. Această idee vine din etnofiletismul (extremismul etnic) al unor Greci, care a dus la o formă de extremism lingvistic – ce va aluneca apoi și la Arabi (”Coranul nu poate fi înțeles decât în arabă”, deși nu scrie asta în Coran), Evrei (”Tora nu poate fi înțeleasă decât în ebraică”, deși nu scrie asta în Tora) etc. Ideea este însă contrazisă chiar de Biblie. Pe de-o parte, părți din Biblie au fost scrise în limbi diferite, uneori și traduse în alte limbi. De pildă, Evanghelia după Matei a fost scrisă prima dată în aramaică, fiind apoi tradusă în greacă. Asemenea, Vechiul Testament a fost scris în cea mai mare parte în ebraică, puțin și în aramaică, dar în secolul al III-lea î.Chr. a fost tradus în întregime în greaca veche dând lumii Septuaginta. (După numele celor șaptezeci de învățați Evrei ce au tradus-o.) Mai mult, Biblia cere să fie propovăduită în limbile celor pentru care este vestită – după cum se vede la Faptele Apostolilor 2.1-12 ș.cl., dar și în alte locuri. Ca urmare, este firesc și de la Dumnezeu să existe traduceri, iar acestea nu trebuie disprețuite… atâta vreme cât nu sunt intenționat denaturate (cum sunt denaturate ”Biblia lui Cornilescu” sau ”Biblia Iehovistă”, în care sunt înlocuite cuvinte și expresii ca să se potrivească ideilor autorilor „traducerii”).
Mai mult, astăzi nu există o cunoaștere firească, din viață, a limbilor în care s-au scris cândva cărțile Bibliei. Schimbările din ultimele două milenii au dus la transformarea acelor limbi și a purtătorilor lor. Sensurile vechi sunt adeseori schimbate radical. Deci înțelegerea limbilor originale este ea însăși o problemă, și ca urmare și înțelegerea Bibliei în original.

A treia ispită este idolatrizarea unei traduceri. Până la urmă, cum zic frații noștri Italieni, traduttore traditore, adică traducătorul (este) trădător. Întotdeauna o traducere are și părți slabe, are locuri în care nu izbutește să redea deplin înțelesurile vechi. Mai mult, ca și textul original, și traducerile pierd în timp din înțelesuri, prin prefacerea limbii cu trecerea vremii.
Ca urmare, credința că o traducere veche, de pildă, este musai „mai bună” sau „mai adevărată” e la fel de greșită ca și aceea că o traducere nouă este musai „mai bună” sau „mai adevărată”. Se poate întâmpla să fie așa – ca fie traducerea veche, fie cea nouă, să fie „mai bună/adevărată”. Dar nu este o lege.

Ajungem aici la cel mai greu de înțeles lucru pentru omul de astăzi: nevoia harului pentru o traducere bună.
Desigur, este nevoie de cunoștințe, de multe cunoștințe. Dar acestea nu sunt și nu au fost niciodată de ajuns.

În Teologie – cea mai înaltă și mai grea știință – au fost mulți care s-au înșelat bizuindu-se pe cunoștințele lor. Și fie au lucrat în zadar – operele lor fiind lipsite de duh, deci neroditoare. Fie au lucrat spre osândă – operele lor fiind rătăcite, adică eretice. Totodată, au fost oameni fără școală, cu puține cunoștințe (lumești) care au lăsat opere nemuritoare. Proorocul Iona sau Sfântul Apostol Petru sunt două asemenea nume, dar și Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta din urmă a avut foarte puțină școală în înțelesul obișnuit: ceea ce prinsese la sinagogă, Sâmbăta. Și apoi cei trei ani cu Învățătorul Lumii. A fost de ajuns pentru ca, prin iubire și Duh, să urce la înălțimi nesfârșit de mari – după cum se vede din Evanghelia sa, din cele trei scrisori ale sale rămase în Biblie, din Apocalipsă.

Asemenea a fost și este și lucrarea de traducere a Scripturilor (Bibliei).
Între primele două războaie mondiale a existat o lucrare intelectuală de înalt nivel: traducerea Bibliei de Gala Galaction (Pr. Grigore Pișculescu, de fapt). Omul – de fapt, omul și echipa aflată sub conducerea sa – a(u) muncit enorm spre a face o lucrare cât mai actuală, artistică, intelectuală, perfectă… Avea un singur cusur: îi cam lipsea duhul. Sau harul. Este o lucrare ce a fost actuală, dar acum este depășită. Este o lucrare artistică, deși într-un stil azi desuet. Este o lucrare intelectuală, deși cu limite subliniate de trecerea timpului. I-ar fi rămas harul, ce nu se stinge nici în limbajul teoretic depășit al Psaltirii lui Dosoftei, nici în graiul acum arhaic al Predicilor lui Antim Ivireanul. Dar nu a avut acest har, așa încât a trecut aproape ca și cum nu ar fi fost.
La fel se întâmplă cu o mai nouă bătălie pentru traducerea Bibliei în limba română din „original”, ce s-a dat în deceniile de după 1990. Nici aceasta nu a izbutit mai mult. Căci încordarea intelectuală, oricât de puternică, sistematică, oricât de plină de dăruire, este vânare de vânt în lipsa harului.
De altfel, la fel se întâmplă cu numeroase predici care „imită” harul, și care la fel se pierd în noapte fără să lumineze. Căci Duhul suflă unde voiește El, ca Dumnezeu ce este, iar încercarea de a-L imita fără a fi cu El este în cele mai bune împrejurări zădărnicie (dacă nu osânditoare maimuțăreală, adică blasfemie).

Ca urmare, în cele care urmează ne vom apleca puțin și smerit asupra unor puncte din Biblie ce ni se par traduse nepotrivit sau greșit în limba română.
Nu avem cunoștințele trebuincioase pentru o traducere a Bibliei, nici puterea trupească pentru asemenea lucrare.
Venim, după ani de rugăciune, cu ceea ce am băgat de seamă că ar fi de îndreptat.
Alții, mai cunoscători, mai în putere, dar mai ales cu har, vor putea cerne ce e bine și rău din părerile pe care le vom înfățișa.
Și credem că, astfel, chiar și dacă greșim vom ajuta puțin, puțin de tot, la o mai bună traducere a Bibliei. Ceea ce ar fi spre mântuirea sufletului nostru… Să ne ajute Dumnezeu, și la fel pe toți cititorii!

(cu voia lui Dumnezeu, partea următoare este aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Câteva gânduri despre rescrierea istoriei, propagandă și adevăr…

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Rescrierea istoriei este un proces vechi. În Evul Mediu a crescut tradiția cronicilor paralele, care erau scrise de persoane sau grupări din tabere rivale, ori chiar de cronicari oficiali, pe ascuns. Deși acestea nu erau neapărat mai obiective decât cronicile oficiale, sunt un alt punct de vedere, un mijloc de mediere între perspective. Au mai apărut, pe măsură ce hârtia a devenit tot mai răspândită, și felurite înregistrări contabile și statistice, documente de călătorie, afaceri, vamă etc. Care, implicit, oferă date ceva mai concrete, din care se lămuresc multe.

De pildă, atunci când Turcii pretindeau că i-au biruit pe Românii din Muntenia și Moldova: actele care arată că Otomanii aveau, după luptă, mari cheltuieli cu refacerea trupelor pierdute în bătălie, că acei comandanți (supraviețuitori) ai oștilor turcești erau pedepsiți (nu recompensați), că pierduseră administrarea unor raiale, că nu mai venea tributul din Țările Române etc. dovedesc faptul că de fapt Turcii fuseseră înfrânți (și profitau de faptul că Românii doar se apăraseră, deci schimbările de frontieră, dacă existau, erau minime, pentru a pretinde că biruiseră).

Desigur, atunci când un novice are în față o paralelă între cronicile turcești, pe de-o parte, și cele europene, pe de alta, și tot aici, în a doua „tabără”, actele administrative, contabile etc. amintite, va fi șocat: se poate minți într-un asemenea hal? Și doar obișnuința cu studiul istoriei îi va arăta că asemenea minciuni sunt normalitate pentru cele mai multe state și puteri ce au existat și există.

Propaganda (orice nume i-am da) este totdeauna o realitate și, esențial, o necesitate; fie și măcar din perspectiva propagandei inamice.

Asupra acestui aspect au stăruit nume foarte mari ale istoriei, de la Cicero sau Sun Tzu, Mauricius ori Nicolae Iorga până la Clausewitz ori Nicolae Steinhardt.

Pentru unii, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit-convingătoare a adevărului. Pentru alții, propaganda este mărturisirea repetată, stăruitoare, iscusit- convingătoare a adevărului lor, adică a minciunilor convenabile.

Un exemplu simplu este dat de paralela între propaganda românească privind Transilvania și propaganda ungurească privind Transilvania.

Românii au o propagandă slabă și sporadică în privința Transilvaniei, deoarece li se pare că adevărul este evident și repetarea lui redundantă. Faptul că Românii sunt băștinașii Transilvaniei este dovedit inclusiv de cronicile maghiare, ce arată că i-au găsit pe Români atunci când au ajuns în aceste locuri. Este dovedit de arheologie și de foarte multe alte surse istorice. Mai mult (mai rău, ar trebui spus) Românii simt că de vreme ce oricum asigură drepturi și chiar privilegii uriașe Ungurilor din România, discuția este absurdă. Pe de altă parte, Ungurii muncesc și luptă sistematic pentru a (re)cuceri Transilvania de la Români; acesta este visul și țelul lor, pentru care fac eforturi cotidiene, coorodonate, fără oprire. Ca urmare, ei pretind iar și iar că Românii nu erau în Transilvania când Ungurii migratori au ajuns acolo. Dar mai pretind și că Românii au fost și sunt o cultură minoră, inutilă sau chiar dăunătoare, o rasă inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare, o prezență inferioară, inutilă sau chiar dăunătoare. Mai pretind și că, dimpotrivă, Ungurii au fost și sunt o cultură „cel puțin” de „mare importanță regională”, o parte a „concertul marilor culturi europene și mondiale”, creatori de valoare culturală și economică, o rasă și o națiune superioară, utilă, necesară etc. Și că sunt „persecutați”, că sunt „oprimați”, ba chiar „supuși genocidului” de către Români.

Revenind la tabăra (?) românească, vedem o adevărată nepăsare față de această propagandă maghiară. Celor mai mulți Români adevărul li se pare atât de clar încât nu își dau seama de ce ar trebui să lupte împotriva unor asemenea minciuni gogonate. Doar Românii din zonele controlate de Unguri – Bihor, Satu Mare, Sălaj, Mureș, Harghita, Covasna – știu consecințele otrăvite, distrugătoare, genocidare, ale lucrării ungurești. Ceilalți Români, de la cei din București la cei din Iași, Galați, Craiova, Tulcea etc., se leagănă într-o inconștiență totală.

Consecințele acestei deosebiri s-au văzut însă, extrem de practic și extrem de tragic, de foarte multe ori.

Intrarea Românilor în Primul război mondial și în Al doilea război mondial, fără înarmarea elementară, fără pregătire de luptă, cu o clasă politică dezbinată și iresponsabilă, a dus la milioane de morți în rândul Românilor. Pierderea unor vaste teritorii în amândouă războaiele mondiale, cu suferințele teribile ale ocupațiilor străine1, tragediile de la Ip, Trăznea, Fântâna Albă, Turtucaia etc. s-a datorat nu doar dezastrului moral și material al iresponsabilității naționale: propaganda anti-românească (ungurească, rusească, bulgărească, austriacă, germană etc.) a avut un rol esențial. Până și Italia, văzută de Români ca țară-soră, a fost împotriva României exact din pricina acestei propagande anti-românești (la care statul „român” practic nu răspundea, așa cum nu o face nici astăzi).

În această privință trebuie înțeles că diplomația – adică arta războiului în timp de pace – este arta de a îmbrăca un pumn de oțel, ori lame ascuțite și otrăvite, într-o catifea cât mai frumoasă. Iar diplomația, alături de interese economice, specularea patimilor și iscusința negocierilor folosește, masiv, propaganda.

Orice putere există și prin propagandă, iar fără aceasta moare.

Ca urmare, ușurătatea românească în ceea ce privește propaganda ungurească este o formă clară de sinucidere.
Ceea ce, repetăm, s-a văzut foarte clar de-a lungul istoriei ultimilor 150 de ani.

Rescrierea istoriei este un element esențial al propagandei.
Ea se poate face, desigur, pe aceleași două căi amintite: mărturisirea adevărului și mărturisirea minciunilor convenabile.

În urmă cu ceva decenii am fost îndemnat, de un mare cărturar, să ader la o minciună convenabilă. Sub pretextul că și Biserica ar avea de câștigat din acea minciună convenabilă. I-am amintit că pe termen lung orice minciună se răzbună, chiar și atunci când este crezută de toți.

Aici există o realitate obiectivă, de obicei trecută sub tăcere:

Adevărul, deci propaganda adevărului, poate aduce rezultate dureroase și aparent defavorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă zidește, vindecă, întărește și, treptat, înalță.

Minciuna, deci propaganda minciunilor convenabile, poate aduce rezultate favorabile pe termen mediu și scurt; la prima vedere chiar și pe termen lung. În realitate însă erodează și, treptat, nimicește.

Un exemplu clasic pentru prima variantă este Biserica. Mărturisirea adevărului i-a adus încercări, suferințe, persecuții, masacre. Însă treptat s-a zidit, a vindecat suflete și s-a vindecat de bolile interioare (iude, erezii, schisme), s-a întărit și s-a înălțat tot mai mult.

Un exemplu clasic pentru a doua variantă este Națiunea Germană. Cufundarea ei în visul imperialist, provocat de o iscusită propagandă elenistică în secolele II-IV și după aceea, i-a adus, la prima vedere, câștiguri uriașe. Germanii au cucerit cea mai mare parte din Europa, Nordul Africii și alte teritorii. Treptat însă, au fost erodați și nimiciți. O comparație între Germania de la 1890 și Germania de astăzi, între Austria de la 1890 și Austria de acum, ar fi de ajuns pentru a arăta acest proces.

Desigur, obișnuința este a doua natură. Iar cine nu învață și înțelege Istoria o va repeta în tot ce are mai rău. Aici intră și Germanii – cu supunerea oarbă față de elitele imperialiste ce i-au împins repetat în dezastru –, dar și Românii – cu iresponsabilitatea oarbă față de datoria și misiunea națională.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1A se citi, de pildă, 707 zile sub cultura pumnului german, de Virgiliu N. Drăghiceanu, Teroarea Horthysto-Fascistă în Nord-Vestul Transilvaniei (1940-1944), Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Memoria deportărilor etc.

Despre Țigani, Sclavie, Neocomunism și Profitori (II). Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

pentru prima parte click aici

Sclav(ie), rob(ie), șerb(ie) în Țările Române

A existat sau există sclavie în Țările Române (Moldova și Muntenia)?

Pentru un răspuns științific, adică obiectiv, trebuie să vedem ce înseamnă sclavie. De aceea, urmează o secțiune foarte importantă: în care cunoaștem înțelesul cuvintelor folosite. În creolo-română se numește definirea termenilor (și relațiilor). Orice nume îi dăm, este o lucrare sau acțiune fără de care totul este ilogic, neștiințific, haotic. Dimpotrivă, atunci când se cunosc înțelesurile cuvintelor, adevărul poate fi de asemenea cunoscut cu cea mai mare precizie posibilă.
Spun, celor care nu știu, și reamintesc celor ce au știut, că am înfățișat de mai multe ori prăpastia între înțelesurile vechi, adevărate, ale unor cuvinte românești, și veșmântul străin de astăzi. Iar folosirea unor termeni de astăzi, cu înțeles schimbat, pentru realități trecute garantează răstălmăcirea, minciuna. De asemenea, regăsirea înțelesurilor vechi, contemporane, este cheia înțelegerii drepte, cinstite, obiective.
Deci, hai să vedem înțelesurile cuvintelor sclav(ie), rob(ie), șerb(ie)

Dicționarele românești definesc sclavia prin starea de sclav. Ca urmare, sclavia este starea celui care este sclav. Desigur, o definiție ce tinde să fie circulară; din fericire, DEX 2009, de pildă, dă o definiție destul de clară pentru sclav

sclav = Persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân

Deși dă ca sinonim rob, DEX 2009 are ca definiție pentru rob

rob = (în Evul Mediu, Țările Române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să-l poată omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În iudaism și creștinism) Calificativ atribuit omului care se ridică la slava divină prin suferință.

Desigur, de obicei o limbă nu păstrează prea mult sinonimele perfecte. Ca urmare, este de așteptat ca rob și sclav să fie diferite. Cât de diferite? De ce ne interesează deosebirea dintre ele?

Am văzut mai sus că și în secolul XXI cuvântul vechi românesc rob este polisemantic, adică are mai multe înțelesuri, cu deosebiri semnificative – deși în legătură unele cu altele, spre deosebire de omonime, care au aceeași formă dar înțelesuri cu totul diferite (broasca din baltă și broasca de la ușă).

Pe de altă parte, neologismul sclav, deși bine împământenit, este monosemantic, adică are un singur înțeles (desigur, excludem întrebuințările metaforice, pentru că nu facem o analiză literară).

În ceea ce privește dicționarele străine, sau alte instrumente lingvistice similare, sclavia este definită în mare ca starea în care un om este proprietatea (bunul) altuia, care poate dispune de el după propria voință. Enciclopedia Britanică subliniază că sclavul este o proprietate – indiferent dacă este văzută ca una mobilă sau imobilă. Și că, dincolo de limitele de abuzare existente într-o parte din țările cu sclavi, în mod constant sclavul nu are rudenie și nu poate invoca relații de rudenie. De asemenea, că munca sclavului este proprietatea stăpânului sclavului, stăpân care dispune după voia sa de această muncă și produsele ei. În sfârșit, că sclavul nu are niciun fel de drepturi politice și administrative, de actele lui răspunzând exclusiv stăpânul, aici intrând inclusiv actele reproductive.

Orice observator obiectiv o să constate o deosebire de substanță între starea de sclav și aceea de rob.

În timp ce slavul este o făptură la marginea umanității, adeseori doar un „animal biped” conform societății în care trăiește, robul este un om foarte sărac, de obicei aflat „în dependență” față de un anume „stăpân” (temporar sau permanent).

Ajungem aici la un adevăr esențial pentru Cultura Română Veche, pentru societatea sau societățile românești (nord-dunărene) dinainte de 1715:

Cuvântul obișnuit pentru starea socială a robului este în limba română veche șerb.

DEX 2009 dă pentru șerb definiția

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

Pentru iobag, același DEX 2009 dă definiția

iobag = Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

Foarte important, (Scriban, 1939) dă următoarea definiție pentru cei doi termeni (șerb și iobag)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

șerb m. (lat. sĕrvus, rob, it. pg. servo, pv. ser, vfr. serf, sp. siervo. V. servitor). Vechĭ. Țăran supus unuĭ boĭer și alipit pămîntuluĭ pe care trăĭa și de pe care n’avea voĭe să se mute, nicĭ să dispună de persoana și de munca luĭ: șerbiĭ se numeaŭ în Țara Românească „rumânĭ”, în Moldova „vecinĭ”, și în Ardeal „ĭobagĭ”. – Fem. șarbă, pl. șerbe. V. român, vecin, ĭobag, răzăș.

Sinteză

În cultura veche cuvântul rob avea mai multe înțelesuri, printre care și acelea de sclav și de șerb sau rumân (vecin, iobag).

În timp ce sclavul este o făptură lipsită de libertate și cu drepturi asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață, șerbul este un arendaș foarte sărac, dependent sau legat (după caz) de proprietarul pământului pe care îl are în arendă.

Revenim la întrebare

A existat în Țările Române sclavie în înțelesul clasic, internațional, de făptură lipsită de libertate și cu drepturi și obligații asemănătoare sau identice animalelor și/ori proprietăților fără viață?

Să ne raportăm la fapte, folosind în primul rând Descrierea Moldovei, de Dimitrie Cantemir. Lucrarea, scrisă pe la 1715, relatează starea de fapt constatată de fostul domnitor al Moldovei în anii 1710-1711. (Folosim aici ediția Editurii Litera, Chișinău, 2001).

Pe de-o parte, avem descrierea făcută lucrului la ocnele de sare din Moldova în lucrarea amintită. Din (Cantemir, 2001:45-46) reiese că la ocnele de sare lucrau oameni liberi. Pe de altă parte, însă, la (Cantemir, 2001:146) se arată că se putea ca ucigașii, în loc să fie executați, să fie trimiși să muncească la ocnă a ucigașilor. Deși pare contradictorie, mărturia de fapt este logică, mai ales raportat la (Cantemir, 2001:46):

„Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

În Moldova se află munți întregi care, dacă dai la o parte scoarța de pământ de deasupra se dovedesc a fi cu totul de sare. Voievodul și întreaga țară [s.n.] trag mari foloase de pe urma sării…”

Se poate deci vedea că sarea era exploatată și de Domnie, dar și de oamenii locului. Mai mult, că nu exista vreo mare nevoie de mână de lucru – pentru că exploatarea era dinadins limitată la nevoile țării și ale unui comerț limitat. Ca urmare, ocnașii, care sunt singura categorie de sclavi în înțelesul propriu al cuvântului, sunt foarte puțini. Pedepsele vremii, dacă nu era vorba de ucideri sau trădări, se pedepseau fie corporal – de obicei cu vergi sau bici –, fie prin despăgubiri („amenzi”) (Cantemir, 2001:145-149 ș.cl.). Uciderile, tâlhăriile și trădările, ca și altele asemenea, se pedepseau cu moartea (ibidem). Osândirea la ocnă era, se vede, foarte rară, astfel încât se poate înțelege că

sclavia propriu-zisă era extrem de rară în Țările Române până la 1715

Există însă șerbia.

Am văzut mai sus înțelesurile date de dicționarele contemporane, de la Scriban încoace.

Dar reprezintă, oare, înțelesul adevărat și pentru Cultura Română Veche? Este, adică, potrivit pentru stările sociale din Țările Române dinainte de 1715?

Constantin Giurescu, fiul său, Constantin C. Giurescu, și nepotul său, Dinu C. Giurescu, au arătat repetat, pe nenumărate documente, o realitate de care se fuge sistematic: legarea de glie (pământ/moșie) este un mit. Un mit promovat și de către unii dintre boieri în timpul Regimului Fanariot – din interese lesne de înțeles –, dar mai ales de către Stânga Politică și în special de Socialiști, de Ocupația Sovietică și urmașii acesteia (până astăzi).

O pildă clasică este mitul „legăturii lui Mihai”. Aceasta, după multe prezentări ale unor istorici ar fi fost chiar „prima legare de glie a șerbilor din Muntenia”. În realitate, după cum arată Giurăștii în mod repetat, legea dată de Mihai Viteazul are sensul invers: șerbii fugiți de pe moșii sunt „legați” de moșiile pe care se așezaseră astfel ca foștii stăpâni să nu îi poată lua înapoi chiar dacă nu își plătiseră datoriile!

Adică: șerbii nu erau „legați” de o moșie într-un sens absolut, ci prin aceea că aveau anume îndatoriri față de proprietarul ce îi lăsase să se așeze pe ea; odată îndeplinite aceste datorii, odată plătită datoria față de proprietar, puteau pleca.

Problema este că din felurite pricini – de la propria lene la felurite nenorociri sau chiar abuzuri ale proprietarului, de la caz la caz – se întâmpla ca șerbii, adică arendașii cum li se va zice mai târziu, să plece fără să-și plătească datoria. Ca urmare, proprietarul avea dreptul să le ceară fie să își plătească datoria, fie să se întoarcă înapoi și să plătească prin muncă până la stingerea ei.

Există cazuri în care noii proprietari plăteau pentru șerbi, astfel încât aceștia să rămână la ei și să semneze noi înțelegeri (contracte), care includeau ca datorie plata făcută fostului proprietar. Dar sunt și cazuri în care – iar din felurite pricini – noul proprietar nu plătea aceste datorii. Ori că nu era încredințat de cinstea noilor veniți, ori pentru că nu voia să se pună rău cu vechiul proprietar, ori că nu avea el însuși sumele datorate, sau nu voia să riște asemenea sume (care la zece sau mai multe familii de șerbi deveneau destul de mari pentru a fi greu de dus chiar și de către un boier mijlociu).

Legătura lui Mihai Viteazul este o ștergere a datoriilor șerbilor, care sunt lăsați pe moșia pe care i-a apucat legătura, fără ca fostul proprietar să-i mai poată trage la socoteală.

După cum se vede de aici, dar și din nenumăratele documente, în Muntenia și Moldova starea de rob sau de șerb (de rumân, român sau vecin, ori, după vorba ungurească, de iobag), era o stare în care un cap de familie sau un bărba singur făcea o învoială sau înțelegere, deci un contract, cu un proprietar de pământ. Primul primea o anumită bucată de pământ pentru casă – ori o casă părăsită, pustiită etc.1 – și o bucată de pământ pentru nevoile sale; în schimb trebuia să dea o anume dajdie și/sau să îndeplinească o anume corvoadă pentru proprietar.

Dajdia sau birul era o plată în bunuri (struguri, must, vin, miere, lemn, lână, lapte, brânză etc.) sau bani, corvoada era o datorie în muncă (la început trei zile pe an, către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ajuns chiar și la 20-25 de zile).

Dacă era cu dajdia și corvoada „la zi”, robul sau șerbul putea să rupă învoiala. Această rupere se făcea pe drept fie atunci când proprietarul își încălcase cumva datoriile, fie atunci când șerbul își răscumpăra pământul pe care lucrase (devenind astfel el însuși boier, adică proprietar de pământ), fie când voia să plece la alt proprietar – unde știa sau nădăjduia într-o învoială mai bună.

În acest ultim caz ruperea învoielii, adică a contractului, cerea din partea șerbului o despăgubire; la fel, din partea proprietarului, dacă acesta se hotăra să rupă învoiala cu șerbul și să îi ceară să plece. Din această perspectivă, despăgubirea este absolut îndreptățită și se practică și astăzi în situațiile similare.

Abuzuri au existat, și de-o parte, și de cealaltă. Dar ceea ce ne interesează aici sunt raporturile de drept. Care arată că robul sau șerbul era o persoană liberă, nici pe departe un sclav, așa cum îl prezintă propaganda Stângii.

După cum am văzut mai sus, sclavul nu poate să încheie contracte; el este o proprietate, și așa cum un cal, un pat sau o grădină nu pot semna contracte, nici sclavul nu poate face așa ceva. Această ultimă stare socială o găsim în Țările Române la ocnași. Dimpotrivă, robul sau șerbul are învoieli sau înțelegeri, deci contracte în deplinul înțeles al termenului, cu proprietarul – dar și cu mulți alții, căci sunt documente despre contracte sau învoieli sau înțelegeri între robi sau șerbi și felurite alte persoane.

Mai mult, în ciuda propagandei căreia îi cade victimă chiar și un geniu ca Scriban, robul ori șerbul nu este, în înțelesul originar al termenului, „legat de glie”. Dimpotrivă, avea voie să se mute, avea voie să dispună de persoana sa și de munca sa. Fiind însă, evident, legat de contractele pe care le încheiase. O situație în care sunt și toți angajații de astăzi.

Un fotbalist care a semnat un contract la un club nu este sclavul acestuia, chiar dacă nu poate să plece de la club când îi vine cheful. Un funcționar ce nu poate să plece de la birou când îl apucă nu este prin aceasta un sclav. Un pompier ce este nevoit să își pună viața în primejdie ca să stingă un foc sau să lupte împotriva unui incendiu nu face asta pentru că este un sclav. Etc., etc.

La o privire superficială niciunul dintre aceștia nu dispune „liber” de propria persoană și muncă. Asta pentru că termenul de „liber” a fost denaturat de Stânga de la „conform datoriilor naturale sau liber asumate” la „după cheful persoanei”. Iar această schimbare de sens duce la confuzii extreme.

De aceea pentru cunoașterea adevărului este absolută nevoie de cunoașterea înțelesurilor adevărate, de lămurirea termenilor și relațiilor.

Concluzii

În Țările Române avem, tradițional, alături de starea de boier sau proprietar de pământ, adică Țăran în înțelesul vechi al cuvântului, și stările de

rob sau șerb

și, respectiv,

ocnaș sau sclav

Robul sau șerbul este = Om foarte sărac, ce depinde pentru a-și câștiga existența de înțelegeri sau învoieli (contracte) cu proprietari de pământ de la care, în schimbul dajdiei și corvoadei, primește în folosință lot(uri) de pământ.

Ocnașul sau sclavul este = Om lipsit de libertate și drepturi în urma crimelor pe care le-a făcut; uneori, foarte rar, se poate răscumpăra prin fapte excepționale; dovedirea nevinovăției anulează slavia și îi redă libertatea și despăgubiri, ducând totodată la moartea sau sclavia celor care l-au învinovățit/osândit pe nedrept.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

***

P.S. De ce folosim limita de 1715?

Pentru că de la 1715 Țările Române intră în ceea ce se numește Regimul Fanariot. Acesta a fost un regim care, după cum o recunosc toți istoricii, a schimbat radical societățile românești din Muntenia și Moldova. Schimbarea a fost brutală – cu măcelărirea fizică a opoziției – și a inclus întreaga societate „importantă”, de la mânăstiri și târguri până la boierimea mare. Atunci când Mircea Vulcănescu spune „România a avut o cultură, 1848 a rupt-o”, el menționează anul în care procesul început în 1715 câștigă definitiv puterea la Români: Cultura Veche Românească începe să fie nimicită sistematic și la sate și cătune de către pătura deznaționalizată a orașelor. În această privință se pot vedea și lucrările (Obedeanu, 1900)2 și (Popescu-Lumină, 2007)3.

Între 1715 și 1865, de pildă, Mitropolia Munteniei, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Brăilei (cât funcționează aceasta) sunt subordonate Patriarhiei Fanariote ca niciodată în istorie. Aceasta nu doar că schimbă adeseori vlădicii, adică episcopii, după bunul plac, dar schimbă chiar și stareții și egumenii tuturor mânăstirilor mari – și, prin aceia, controlează cca. 80% din averile bisericești din cele două țări românești. Fenomenul este unic în istoria noastră. Și, printre altele, duce la impunerea limbii grecești în cultul și administrația bisericească, în paralel cu sau în locul slavonei.

La fel, după cum se poate vedea detaliat în (Obedeanu, 1900), grecizarea la început, apoi deznaționalizarea boierilor, atinge culmi greu de înțeles astăzi. Patriotismul clasei politice se topește în propaganda politică străină; își schimbă înțelesurile, își pierde rosturile, își pierde ființa. Legislațiile se schimbă continuu. Sub pretextul „emancipării” și „progresului” se ajunge la o șerbie sau robie cum nu fuseseră niciodată în aceste locuri. (vom reveni, sperăm)

Printre altele, ocnele încep să devină o prioritate pentru mulți dintre domnitorii fanarioți, care câștigă bani mulți de pe urma lor. Implicit, apare interesul pentru o mână de muncă ieftină și îndestulătoare, adică pentru ocnași. De aici acea lume de iad a ocnelor din secolele XVIII-XIX, care ține exclusiv de Fanariotism și urmașul său direct, Regimul Masonic.

1De pildă în urma năvălirilor ungurești, tătărești, poloneze, turcești etc.

2Cartea Grecii în Țara-Românească cu o privire generală asupra stărei culturale până la 1717, de Constantin V. Obedeanu, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, București, 1900

3Cartea Bucureștii din trecut și de astăzi, de Colonel N. I. Popescu-Lumină, Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București, 2007