Categorie: Ştiinţă

Oţetul şi alte acrituri

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Începem aceste rânduri cu un zâmbet. Sau, cel puţin, asta am dorit folosind un titlu ca „Oţetul şi alte acrituri”…

Între tainele cuvintelor româneşti, se află şi originea cuvântului oţet.
Înrudit cu latinul acetum, apropiat de slavul ocitu, cuvântul românesc are o sursă indo-europeană veche, desigur, dar care nu este încă bine identificată.
În acelaşi timp, în zona „acriturilor” avem un vocabular bogat şi surprinzător, din care dăm câteva exemple pentru cei interesaţi… ceilalţi pot sări de-a dreptul la partea privitoare la oţet.

A. Mic vocabular despre oţet şi alte acrituri…

acrit – care a devenit acru, care a fost murat, lichid sau aliment care fierbe sau fermentează, care s-a oţetit etc.; cuvântul este folosit şi pentru produsele care se strică (alterează).
acru – din latină (acrus), definind şi gustul, şi laptele fermentat, şi fructele necoapte, şi fructele sau legumele murate; cuvântul este răspândit în toată Românimea, de la Românii din sud (Moreea, Epir etc.) până la cei din nord (Maramureş, Pocuţia, Galiţia etc.).
bleaşcă – sinonim pentru leoarcă declarat a fi de origine necunoscută; ni se pare o formă derivată din fleaşcă.
bulearcă – băutură proastă, rachiu sau vin acrit; ceai slab sau acrit; oţet (din vin).
drojdie – acest cuvânt de origine slavă defineşte la Români atât (1) părţile mai groase ale unui lichid, impurităţile unui lichid (vin, bere, sicheră, cafea etc.), dar mai ales (2) culturile de microorganisme ce produc fermentaţia unor lichide sau altor substanţe; de aici rezultă şi înţelesurile peiorative ale cuvântului.
ferment – cuvânt de origine latină ce desemnează la Români fie (1) drojdia (în vorbirea populară), fie (2) enzimele produse de drojdie care declanşează fermentaţia.
fermentaţie – proces de transformare (alcoolică sau acetică) ori degradare a unei substanţe sub influenţa drojdiilor sau fermenţilor; cuvânt de origine latină; popular se mai foloseşte şi termenul de fierbere.
fierbere – cuvânt de origine latină folosit, printre altele, şi pentru procesul de fermentaţie a musului, vinului, berii, sicherei (cidrului), miedului, mursei etc.
fleaşcă – un cuvânt vechi, probabil venit din latinescul flaccus, prin care se defineşte atât (1) ceva foarte ud (leoarcă), dar şi (2) orice materie moale, groasă, vâscoasă (lişteav), inclusiv drojdiile ori (3) ceva de o asemenea consistenţă, inclusiv lapoviţa sau zloata, dar, paradoxal, şi (4) o lovitură dată cu palma, precum şi (5) femeia desfrânată (iarăşi similar cu leoarcă). 
leoarcă – poate să pară ciudată să adăugăm aici un cuvânt pe care îl ştim de obicei cu sensul de „udat foarte tare” sau „plin de apă” (folosit pentru lucruri ce nu sunt, de obicei, ude, precum felurite vietăţi de uscat sau aer, haine şi altele asemenea); totuşi cuvântul acesta băştinaş, a cărui origine se pierde în negura începuturilor, are mai multe înţelesuri: (1) foarte ud sau plin de apă, (2) vin acrit, poşircă, oţet, (3) broască râioasă, (4) femeie desfrânată. Această bogăţie semantică veche, acum aproape uitată, indică o folosire mult mai largă în vremuri îndepărtate. Legăm înţelesurile de tip (2) de folosirea apei ca mijloc de a produce oţetirea sau acrirea unor produse.
lişteav – cuvânt vechi, probabil de origine traco-iliră sau scito-sarmatică, răspândit mai ales în Românimea nordică, din Moravia şi Panonia, prin Transilvania, Maramureş, Pocuţia, Moldova până la Românii din Zaporojia, Crimeea, Cuban, Caucaz; înţelesurile sale principale sunt (1) lichid tulbure, gros, mocirlos, murdar etc. sau (2) ceva „grosolan”, neprelucrat, brut. În primul sens era folosit local şi pentru vinul gros, cu multă drojdie sau boască, implicit pentru cel acru sau oţetit.
livej – cuvânt de origine ungurească, folosit pe alocuri în sudul Transilvaniei şi în nordul Munteniei pentru oţet (făcut din tescovină de prune, mai ales) sau pentru vin oţetit, poşircă etc.
moare – (1) apă cu sare sau cu oţet, folosită pentru acrirea sau murarea fructelor sau legumelor; (2) lichidul acru rezultat în urma murării (aproape exclusiv folosit astăzi pentru cel produs de murarea verzelor); acesta din urmă este folosit pentru acrirea unor feluri de mâncare sau băut ca atare (având multe săruri minerale şi vitamine), inclusiv ca leac pentru mahmureală; cuvânt de origine latină.
oţet – lichid acru sau dulce-acrişor obţinut din fierberea sau fermentarea (acetică) a vinului, sicherei, berii etc. (nu discutăm varianta sintetică); cuvânt cu origine probabil traco-latină;
oţetit – ceva care a prins gust de oţet, vin sau alt lichid ce tinde să devină oţet, aliment sau lichid aflat în fierbere sau fermentare, în curs de acrire sau alterare etc.
poaşcă – venit din latină (posca), acest cuvânt desemnează fie oţetul din vin, fie vinul de slabă calitate, acru, degradat din pricina vechimii (poşircă); forma omonimă desemnează o piesă de îmbrăcăminte (pieptar sau cojoc, în general o haină din blană) îmbătrânită, aflată în pierderea blănii, în curs de rupere etc., respectiv un om devenit neputincios din pricina bătrâneţii.
poşircă – cuvânt băştinaş, vechi, prin care se înţeleg vinul foarte acru, de calitate proastă, oţetit, sau, uneori, însuşi oţetul.
saur – un cuvânt cu origine încă neclară; acolo unde înseamnă balaur se presupune o influenţă franceză ori greacă; are însă şi sensul de acru în alte părţi, iar în altele pe acela de pietriş mărunt.
ţâşpoacă – lichid sau mâncare acră ori acrită; poşircă; vin acru; oţet; lapte acru; zeamă lungă; mâncare sau băutură de calitate scăzută; tutun prost (mahorcă); un cuvânt vechi, probabil tot băştinaş.
tescovină – cuvânt ce vine probabil din traco-iliră, prin care se înţelege (1) grosul rămas după stoarcerea sau sfărâmarea fructelor (spre a se scoate mustul/sucul din ele); acelaşi nume se dă şi (2) băuturii ce se obţine din amintitul gros; tescovina (1) este folosită şi pentru obţinerea oţetului.
zer – lichid rămas din lapte după închegarea sau coagularea acestuia; de culoare alb-gălbuie, apos şi dulceag, dulce-acrişor sau chiar acru (zer acrit), folosit uneori pentru a acri sau a produce efecte de fierbere (adică fermentare) la unele produse (ca în unele reţete de mied sau mursă); cuvânt provenit dintr-o formă latină populară înrudită cu serum (latina cultă), sau dintr-o formă traco-iliră similară (având o rădăcină indo-europeană comună).

B. Oţetul şi alte acrituri…

După cum am amintit deja, oţetul este un lichid cu gust acru, obţinut prin fermentarea acetică a unor lichide alcoolice, precum vinul, sichera ori cidrul (mai ales de mere), berea etc. Facerea oţetului din cereale, deşi cunoscută la noi încă din Antichitate, a rămas mai rară, din pricina belşugului de fructe. Începuturile oţetului se pierd în negura istoriei. Cele mai vechi atestări certe sunt din Egipt, unde a fost parte a hranei ţăranilor şi sclavilor ce lucrau la ridicarea piramidelor (fiind, astfel, în listele de cheltuieli păstrate până astăzi).
Cele mai răspândite soiuri de oţet la Români sunt oţetul de vin şi oţetul de mere.

În fapt, oţetul poate să aibă forme atât de diferite, încât facerea lui este o înaltă ştiinţă – astăzi aproape uitată în gospodării.
Dacă luăm fie şi numai oţetul de vin, acesta poate să fie, în primul rând, roşu, alb sau roze – precum şi de oricare dintre nuanţele pe care le poate avea vinul. Desigur, după cum este făcut dintr-un vin mai dulce sau mai sec, şi oţetul ieşit va fi mai dulce(-acrişor) sau numai acru. Şi se făceau pe vremuri mai multe soiuri de oţet, după nevoile gospodăriei (nevoi ce cuprindeau de la tipurile de murături dorite până la salatele preferate de casnici).
După ce s-a obţinut oţetirea vinului, se pot adăuga plante aromatice (de la rozmarin la trandafir). Aceste plante îi dau, bineînţeles, o aromă anume, dar şi proprietăţi medicinale specifice.

O situaţie similară o avem cu oţetul de mere, care se face, de fapt, din sichera de mere, prin transformarea alcoolului în acid acetic.
La fel este şi cu oţetul de miere, care se poate obţine din mied, precum şi cu oţetul de mursă, astăzi aproape cu totul uitat.
Toate aceste forme de oţet pot fi folosite ca atare sau îmbogăţite, după cum am amintit mai sus, cu plante aromatice.

Folosirea oţetului în mâncare este prea binecunoscută ca să mai stăm asupra ei prea mult. De la facerea unor sosuri sau acritul unor ciorbe – ca ciorba rădăuţeană, ciorba de burtă ş.a.a. – şi până la dregerea unor salate, de la murarea castraveţilor până la aceea a ciupercilor de toate felurile, cărţile de bucate înfăţişează mii şi mii (la propriu!) de întrebuinţări ale oţetului.
Vom trece repede şi peste faptul că oţetul şi alte lichide acre erau folosite şi în alte domenii – de la cele privitoare la facerea culorilor pentru zugrăvit, vopsit pânza etc. şi până la spălat.
Ca urmare, vom aminti doar de câteva din vechile soiuri de oţet aromatic, astăzi cam uitate pe la noi, în ciuda valorii lor.

Se spune că oţetul de trandafiri este foarte eficient împotriva durerilor de cap (migrenelor), este foarte bun pentru masaj (curăţă şi catifelează pielea), are un efect febrifug şi înlătură greţurile.
Oţetul de levănţică era folosit împotriva coşurilor (acneelor), fiind pus prin tamponare (nu prin frecare) seara, lăsat să lucreze câteva minute, după care urma clătirea cu apă uşor călduţă (nu rece, nu prea caldă). Şi acesta este febrifug, iar mirosul său combate greţurile.
Oţetul de salvie (salvia este o plantă minunată, puternică şi cu multe folosinţe) are, printre altele, două întrebuinţări vechi: împotriva reumatismului, în masaje sau frecţii şi împotriva gazelor sau balonării (fie în salate, fie câteva picături într-o cană cu apă). La fel se foloseşte şi oţetul de şerlai (acesta fiind, de fapt, doar o altă specie de salvie). Se pare că este folositor şi împotriva reflexelor vomitive sau spasmelor intestinale. Trebuie luat cu prudenţă, fără exces, deoarece combătând hipotensiunea, în cantităţi mai mari poate produce hipertensiune. Desigur, nu se ia de către femeile aflate la perioadă sau însărcinate (salvia, în ciuda multelor ei calităţi, nu se foloseşte niciodată de către femeile însărcinate!).
Oţetul de mere cu miere este nu doar foarte bun pentru salate sau alte preparate de bucătărie, dar se pare că ajută mult şi împotriva poftei de mâncare prea mari şi a depunerilor de grăsime; o linguriţă sau două într-o cană cu apă, la început odată pe zi, apoi până la de trei ori pe zi, timp de 2-3 luni de zile, se spune că ajută la reducerea poftei de mâncare la nevoile reale ale organismului şi produc o treptată şi sănătoasă scădere a greutăţii (între 1 şi 2 kg pentru această perioadă, echilibrarea alimentaţiei producând efecte pozitive pe termen lung); unii recomandă un amestec de o lingură oţet de mere şi o lingură de miere într-o cană de apă uşor călduţă (ca să ajute la topierea mierii), dar nu orice stomac poate primi acest amestec (atenţie la gastrite sau ulcer!). Aceste tratamente sunt foarte bune şi împotriva anemiei.
Oţetul cu tarhon era folosit pe vremuri pentru copiii fără poftă de mâncare (crează această poftă dacă se pun câteva picături în ciorbă sau salată), dar mai ales pentru reumatism (frecţii sau masaje).
Oţetul de calomfir era socotit foarte bun pentru liniştire şi vindecarea insomniilor, fiind pus în salate mâncate seara sau într-unul din amestecurile de băut pe care le vom reaminti mai jos. De asemenea, era folosit pentru reglarea perioadei la femeile care aveau probleme cu aceasta. Aroma oţetului de calomfir era folosită cu succes împotriva tusei puternice, dar şi pentru liniştirea respiraţiei şi reglarea mucozităţilor în timpul răcelilor grele.
Oţetul de busuioc era privit pe vremuri ca cel mai bun leac împotriva răririi sau căderii părului, socotindu-se că prin curăţarea (dezinfectarea) pielii capului şi stimularea rădăcinilor firelor de păr întinereşte şi întăreşte părul. Alături de ceaiul tare de muşeţel şi tei – sau, mai bine zis, alternativ cu acesta – era folosit la limpezirea părului după spălare, fiind unul dintre „secretele” frumuseţii părului Româncelor din trecut. Împotriva căderii părului exista şi forma de oţet de busuioc şi usturoi (oricât de neaşteptat ar suna pentru omul de astăzi…).
Oţetul de usturoi era şi el folosit împotriva căderii părului, dar mai ales intern, împotriva viermilor şi altor paraziţi intestinali, mai ales la copii (fiind pus în mâncare sau anumite băuturi).
Sunt, desigur, doar câteva amintiri fugare din străvechea ştiinţă a Româncelor de altădată – şi a tămăduitorilor români de altădată – ce unea în sine domenii astăzi privite separat (botanica, fitoterapia, gastronomia, cosmetica etc.).

Astăzi oţetul este văzut – cu excepţia frecţiilor pentru febră sau reumatism – doar drept un adaos la mâncăruri (mai ales la salate) şi mijloc de murare a unor fructe, legume, zarzavaturi etc.
Însă în trecut din oţet se făceau felurite băuturi dulci-acrişoare, asemănătoare cu ceea ce astăzi am numi „limonade”.
Astfel, un amestec de apă, oţet de mere, miere şi mentă zdrobită dădea o băutură foarte răcoritoare şi întăritoare, mult apreciată vara.
Tot cu apă, oţet, miere şi must de fructe (vişine, cireşe, mere etc.) se făceau sucuri de care se bucurau toţi ai casei, de la copii la bunici. Aceste băuturi aveau de toate: apa ce asigura hidratarea, gust plăcut şi aromă, săruri minerale, glucide, enzime, vitamine etc. Folosirea lor ajuta şi la echilibrarea poftei de mâncare, înlătura nevoia de alcool ca tonificant, îndeplinind ele această funcţie, ajuta la buna funcţionare a organismului, combătea depunerile de grăsime pe vasele sangvine şi, implicit, bolile de inimă.
Altă acritură, adică moarea era şi ea folosită ca băutură răcoritoare, mai ales alături de mâncarea mai grasă ori după aceasta. La fel erau folosite şi unele amestecuri de oţet cu vin, de oţet cu ţuică etc. Aproape toate sunt uitate astăzi, cu excepţia moarei care încă este folosită şi ca leac pentru mahmureală, şi pentru combaterea lipsei de poftă de mâncare la copii, şi împotriva anemiei sau altor boli.
Vinul acru este apreciat şi acum la ţară, în multe locuri. Sunt unii care dispreţuiesc acest obicei, crezându-l musai dovada unei lipse de gust a ţăranului român (interpretare evident rasistă şi evident răspândită la Românofoni). Că nu este aşa se vede şi din faptul că aceeaşi ţărani beau şi vinuri nobile, dulci sau seci, apreciază şi alte alimente şi băuturi etc. Deci nu se poate pretinde că este cazul unui „gust deformat” sau ceva asemănător, chiar dincolo de reamintirea decentului „de gustibus et coloribus non disputandum est”. În fapt, este vorba despre o tradiţie veche şi sănătoasă – desigur, în cazul consumului moderat – în care oţetul, prezent în parte în vinul acru, îşi are locul său, pe deplin îndreptăţit din punct de vedere medical. Iar mirarea unora în faţa lipsei obezităţii la ţăranul român ce apreciează vinul acru şi iubeşte mâncarea grasă are o explicaţie ştiinţifică foarte la îndemână… dacă înlocuim prejudecăţile cu gândirea.

Cultura veche românească avea un adânc respect pentru mâncarea sănătoasă, iar folosirea unor băuturi variate, sănătoase, având rosturi diferite – cunoscute Românilor de atunci – era o parte a unei vieţi pline, apropiată de Dumnezeu şi Creaţia Sa, de armonia firească a lumii, în care şi omul îşi avea, cândva, locul său. Oţetul, vinul, sichera (cidrul), mursa şi miedul sunt doar câteva din marile categorii ale băuturilor româneşti de altădată. Dar sunt departe de a fi singurele, aici intrând şi musturile sau sucurile de fructe, borşul, băuturile din flori (socata) şi altele.
Am încercat să înfăţişăm cititorilor noştri pagini despre asemenea băuturi pentru a-i ajuta să înţeleagă puţin de trăirea Românilor de altădată, din bogăţia neaşteptată a unei vieţi şi culturi pe care mulţi, robiţi de prejudecăţi rasiste, o socotesc primitivă şi săracă. Sperăm să fi ajutat la descoperirea unei noi viziuni asupra României Străvechi şi culturii ei, inclusiv prin „banalul” – de fapt, esenţialul – oţet. Care, alături de untdelemn, de unt şi alte asemenea produse a fost esenţial pentru multe, foarte multe generaţii româneşti.
A, şi dacă vi s-a făcut foame… Poftă bună! 🙂

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Puţin despre mursă ori mied, vinul din miere

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Pentru că am amintit puţin despre istoria veche a vinului şi mai ales despre cea a vinului în Dacia, la care am adăugat unele rânduri despre sicheră sau cidru, adică vinul de fructe, este firesc să amintim şi de o altă băutură străveche. Mursa, cunoscută şi sub numele de mied (sau franţuzescul hidromel), este ceea ce se mai numea şi vin de miere (ori vin din miere). Uneori se confundă şi cu străvechiul mulsum, care era de fapt vin în care se punea multă miere, simplă ori împreună cu felurite aromate.

Deşi cuvintele par sinonime perfecte, în fapt nu sunt chiar aşa.
În trecut, prin mursă (latin) se înţelegeau, fie, regional, felurite musturi, sucuri ori chiar seve (dulci, precum cea de arţar sau viţă de vie), fie, mai general, băuturile slab alcoolice făcute cu miere, dar şi cu lapte ori suc de fructe (acel amestec dintre cidru şi mied pe care l-am amintit când am vorbit despre sicheră sau cidru).
Spre deosebire, la Români prin mied se înţelegea o băutură făcută exclusiv din miere, chiar dacă după facere se adăugau unele plante sau fructe (ori chiar sucuri de fructe) pentru aromatizare sau cu rosturi medicale.
Cu timpul înţelesurile s-au amestecat, ceea ce a dus la retragerea din vorbire a cuvântului mursă, rămas mai mult ca regionalism acolo unde avea înţelesurile secundare (de must/suc ori sevă).
Deşi se presupune pentru cuvântul mied o origine („poate”) vechi-slavă, socotim că este nesjustificată o asemenea ipoteză, câtă vreme rădăcina indo-europeană med(i)u corespunde perfect cu forma veche românească miedu şi venirea ei pe filieră traco-iliră – confirmată indirect şi de balticul midus (mied) – este mult mai logică.

mied 02

Mursa ori miedul este o băutură foarte importantă pentru cultura veche românească, pe mai multe planuri.
Pe de-o parte, a fost o băutură făcută şi băută încă din îndepărtata Antichitate. Dacă în China mursa este atestată în izvoare arheologice vechi de peste 9.000 de ani (din jurul anului 7.000 î.Chr.), în Europa cele mai vechi atestări arheologice ale miedului sunt de „numai” cca. 4.500-5.000 de ani (mai vechi, totuşi, cu cel puţin 3.000 de ani decât menţiunile indiene din Rig-Veda). Este limpede, prin urmare, că aducerea acestei băuturi în Europa s-a făcut pe un traseu nordic ce corespunde migraţiilor indo-europene înspre Apus. Ipoteza contactelor între populaţiile care au dat naştere valurilor Kurgan şi China este susţinută de mai multe surse. Dar, pe de altă parte, nu ar fi uimitoare nici descoperirea în timp a unor dovezi care să ateste – ca şi în cazul vinului – o origine inţială în Caucaz ori în zona Mării Caspice.
Fie într-un fel, fie într-altul, miedul există în Europa în vremea în care se formează, din amestecul ultimului val Kurgan cu populaţiile anterioare, nucleele proto-celtice, proto-germanice, proto-tracice etc. Ca urmare, toţi Europenii mileniilor II-I î.Chr. vor cunoaşte această băutură, ea fiind comună într-un spaţiu extrem de larg, de la Romani, Greci sau Cartaginezi în sud până la populaţiile nordice.

fagure de miere 02.jpg

Pe de altă parte, miedul sau mursa este o băutură foarte importantă pentru două feluri de Români, unul prea puţin cunoscut şi preţuit astăzi, iar celălalt aproape cu totul uitat: stuparii sau albinarii şi, respectiv, tămăduitorii.

Pentru aceştia din urmă, băutura numită mied sau mursa era atât un leac în sine, cât şi punctul de plecare în făurirea altor leacuri, dar şi un mijloc de a da leacuri neplăcute într-un mod plăcut. Dacă pentru copii laptele cu miere era „acoperirea” sau „răsplata” pentru leacurile amare, adulţii erau mai uşor de convins cu ajutorul vinului din miere, dulce şi întăritor. Totodată, formele de mied şi amestecurile între acesta şi anumite feluri de miere – de la cea de mană la cea de tei -, de polen etc. aveau rostul lor în lucrarea de tămăduire.

Un loc deosebit îl avea miedul pentru stupari, numiţi adesea şi albinari; denumire îndreptăţită de asemenea, pentru că întotdeauna aceşti oameni s-au concentrat fundamental pe creşterea albinelor, stupii de bondari cu mierea lor dulce-amăruie şi ceara lor specifică (socotite cândva excepţionale pentru bolile ficatului) fiind rari şi îngrijiţi doar de cei mai iscusiţi stupari.
Dacă oamenii obişnuiţi făceau „în casă” mursa, folosind un amestec de miere, apă şi suc de fructe (must) ori lapte, stuparii erau făuritorii celui mai curat mied, făcut numai din miere, ceară, propolis şi polen („crud”). Dacă adăugau sau nu la acesta unele plante de leac sau fructe (cu acelaşi rost, terapeutic), era altceva.
Stuparii, despre care am mai amintit într-una din amintirile despre Românii Călători, au fost oameni nu doar apropiaţi de tămăduitori, ci adesea ei înşişi tămăduitori, având o cunoaştere foarte adâncă a răşinilor, ierburilor, sevelor, florilor, poamelor, pământurilor etc., o linişte şi răbdare ce îi făcea foarte puternici în rugăciune şi foarte potriviţi pentru îngrijirea celor bolnavi etc. Este şi  mai de înţeles acest lucru dacă adăugăm faptul că însăşi creşterea albinelor – şi cu atât mai mult şi a bondarilor – cerea foarte multă curăţenie şi curăţie, aceste făpturi având un miros foarte sensibil. De asemenea, aveau bolile lor, pe care albinarii erau nevoiţi să ştie să le îngrijească. Animalele crescute de stupari erau puţine şi alese dintre cele mai curate, ascultătoare şi răbdătoare. Buna rânduială a tuturor lucrurilor era de mare însemnătate pentru ei, mai ales că aveau adesea de călătorit cu familiile de albine (şi bondari, unii), care aveau nevoie de o mare grijă.
Ca urmare a tuturor acestor fapte – şi a altora pe care le lăsăm deoparte – stuparii erau meşteri neîntrecuţi în făurirea miedului propriu-zis.

Spre desebire de mursă şi miedul de casă, miedul făcut de stupari avea întotdeauna o tărie de 10-12°, unele forme putând să aibă însă, la nevoie, şi 20° sau chiar mai mult. Mursa şi miedul „de casă” variau de la o familie la alta, unii preferând forme foarte dulci, cu o cifră alcoolică scăzută, de 3-4°, alţii unele de tăria berii (5-7°), alţii unele mai tari, alţii chiar forme de mursă cu gust demi-sec (în facerea acestora musturile aveau un rol însemnat).
Desigur, în vreme ce stuparii ţineau seama şi de calităţile tămăduitoare ale mierii, pentru cei mai mulţi gospodari obişnuiţi aroma dorită era cea urmărită; mai ales că, orice alte calităţi ar fi avut, miedul, ca şi sichera (cidrul), era o băutură foarte sănătoasă, un amestec de enzime, vitamine, săruri minerale, glucide sănătoase etc. ce ajuta enorm de mult la rezistenţă în faţa bolilor, creştere armonioasă, dezvoltarea unui organism puternic etc.

Facerea miedului poate să pară simplă, dar are o serie de subtilităţi pe care le pot stăpâni doar cei care lucrează multă vreme în acest domeniu.
Un amestec de apă şi căpăceală, sau de apă şi miere cu ceară este punctul de plecare, la care se adaugă miere şi polen crud (pentru fermentare). În anumite faze ale procesului, bine alese, pot fi adăugate flori (de tei, de soc, de salcâm etc.), ori alte plante (busuioc, cimbrişor, mentă etc.), adăugând proprietăţi medicinale şi aromă (sau întărindu-le pe cele ale mierii de tei, de soc, de salcâm etc.). În trecut se mai foloseau uneori şi răşini (sau tămâie), ori sevă, dar astăzi foarte puţini mai sunt cei care le întrebuinţează.
Astăzi se pot folosi şi drojdii cumpărate („drojdie de vin„), spre a stimula şi controla fermentaţia amestecului de miere şi apă.
Obţinerea unui mied cu o concentraţie alcoolică între 3-4° şi 12-14° este relativ uşoară. Peste 14° numai specialiştii sau marii pasionaţi pot merge, pentru că fermenţii sau drojdiile care transformă zaharurile în alcool nu supravieţuiesc peste această concentraţie decât în condiţii speciale.
Facere mursei este puţin mai complexă, pentru că include sichera sau, după preferinţă, felurite seve şi sucuri de fructe.
Cea mai folosită sevă este astăzi seva de arţar, care este amestecată cu mierea şi apa.
Cele mai răspândite fomre de mursă au fost la noi cele în care mierea era amestecată întâi cu must, fie de struguri, fie de cireşte, vişine, mere sau pere, zmeură, mure, fragi etc., doar după aceea adăugându-se (ceva) apă ca să subţieze amestecul – dacă mai era nevoie – până la grosimea dorită. Este uşor de văzut că mursa este o băutură aflată undeva la mijloc între mied şi sicheră (cidru).
Nu vom stărui aici asupra nenumăratelor reţete şi variante de reţete de mied sau mursă, nici asupra mursei de lapte, o băutură străveche, moştenită aproape sigur de la Străbunii Scito-Sarmaţi (poate vom reveni asupra ei cândva).

Vom aminti doar că miedul şi mursa – la multe popoare unite sub un singur nume – au fost folosite şi preţuite şi de Celţi, şi de Traco-Iliri (inclusiv de către Daci), şi de Scito-Sarmaţi, Romani, Germanici, Vikingi/Varegi şi mulţi alţii. Chiar şi la Mayaşi este atestat miedul, ceea ce face probabilă descoperirea lui independentă de către oamenii din mai multe locuri. În unele mitologii miedul are parte de o cinste foarte mare, fiind socotit „băutură a zeilor şi eroilor”. Uneori era băut doar în vase din argint sau aur, atât pentru a fi respectat, cât şi pentru că se credea că aceste metale nobile sporesc puterile întăritoare şi vindecătoare ale băuturii.
Alături de beneficiile aduse de mied şi mursă amintite mai sus, trebuie spus că un consum moderat regulat (aproximativ o ceaşcă la două-trei zile) constituie un anti-depresiv extrem de eficient. Nu, nu este vorba despre alcoolul din aceste băuturi – poate să fie şi 3%, efectul anti-depresiv tot se păstrează – ci despre enzimele, glucidele, vitaminele şi mineralele ce energizează organismul şi dau un tonus puternic, născând optimismul şi înlăturând deprimarea. Tot din această pricină combate foarte bine anemia şi avitaminoza.
Există însă – dincolo de obişnuita primejdie a abuzului de băuturi alcoolice – şi o primejdie mai deosebită: în cantităţi mai mari (gen o cană pe zi) devine, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, un afrodisiac relativ discret dar eficient. Era folosit în trecut mai ales de către familiile ce nu aveau copii, deoarece combătea şi infertilitatea cauzată de anumite avitaminoze ori de lipsa unor enzime.

Dintre miile de reţete – de la cele simple, doar cu miere (cu sau fără drojdii) şi până la cele cu struguri sau alte fructe – există numeroase alegeri atât pentru producere cât şi pentru consum.
Revenim cu obişnuitul avertisment împotriva abuzului care poate duce la alcoolism şi alte probleme, subliniind faptul că cei care suferă de alcoolism trebuie să se ferească de orice băutură alcoolică.
Pentru cei care au fericirea de a nu suferi de această boală, miedul şi mursa pot constitui o sursă de sănătate şi un mijloc de înfrumuseţare a vieţii.

 

Mihai-Andrei Aldea

Luc Montagnier despre vaccinuri; video

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit mai devreme despre poziţia echilibrată şi competentă a lui Luc Montagnier despre vaccinuri şi vaccinare.
Un scurt interviu pe această temă cu laureatul Nobel pentru medicină, descoperitorul virusului HIV, Prof. Luc Antoine Montagnier:

Marea Traciei şi alte şase mări

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Marea Traciei.png

Europa şi Asia formează, în mare parte, un corp comun – de unde şi expresia Eurasia – dar în partea sudică a graniţei celor două continente cuprinde mai multe mări.
De la miazănoapte (nord) spre miazăzi (sud) avem întâi Marea Azov, apoi Marea Neagră, apoi Marea Marmara.
Din Marea Azov se trece în Marea Neagră prin Strâmtoarea Kerci (vom reveni, sper, asupra acestei părţi de lume).
Din Marea Neagră în Marmara se trece prin Strâmtoarea Bosfor.
Toate aceste trei mări sunt destul de bine cunoscute.
Mai puţin cunoscute sunt mările aflate în sudul Mării Marmara, spre care se trece prin Strâmtoarea Dardanele.

Prima dintre ele este Marea Traciei sau Marea Tracică.
Aceasta a fost văzută, de-a lungul timpului, ca având hotarul sudic pe linia Insulelor Sporade, Insula Sfântului Eustratie şi gura Strâmtorii Dardanele (Insula Tenedos – turceşte Bozcaada). Mai târziu, a fost restrânsă de unii la linia dintre colţul de sud-vest al Peninsulei Calcidice şi respectiv gura Strâmtorii Dardanele şi, bineînţeles, ţărmul nordic şi lateral al zonei. După cum se poate vedea, restrângerea – făcută forţat în favoarea Mării Egee – nu se susţine geografic.
În sudul Mării Tracice/Traciei se află Marea Egee.
Numele acesteia este de origine tracică, aspect adesea trecut cu vederea. Numele vine fie de la o regină a legendarelor Amazoane tracice, fie de la un alt toponim tracic (omonim).
La miazăzi de Marea Egee se află, despărţite de ea prin Insulele Ciclade, Marea Mirtelor înspre Moreea (Peloponez) şi respectiv Marea Candiei (Cretei) înspre Insula Candia/Creta.

Avem cu totul, în această mică înşiruire, şapte mări, aşa cum adesea apar în basmele Românilor.
Aceste şapte mări sunt locul de întâlnire al multor popoare, culturi, ţări şi drumuri…
Unele întâlniri paşnice, altele războinice.
Românii, Traco-Ilirii, Scito-Sarmaţii, felurite popoare din Caucaz şi Pont, Traco-Pelasgii sudici, Celţii, Romanii, Grecii, Germanicii, Catalanii, Francezii, Italienii, Turcii, Parţii, Perşii, Fenicienii şi mulţi alţii au avut aici, pe lungile ţărmuri ale celor şapte mări pagini numeroase şi adeseori spectaculoase de istorie. Unii – precum Catalanii, Parţii sau Francezii – sporadic, alţii, precum Tracii, Românii sau Grecii, de-a lungul a mii de ani.
Desigur, pentru a înţelege aceste pagini de istorie este absolut necesar să cunoaştem geografia locurilor.
Vom încerca să adăugăm scurtei înşirări a celor şapte mări şi o înfăţişare a ţărilor şi regiunilor din jurul lor. Treptat. Poate că astfel vom ajunge să înţelegem din ce în ce mai bine istoria noastră şi a celor care au trăit sau trăiesc alături de noi.

Mihai-Andrei Aldea

 

 

(Harta a fost preluată şi prelucrată de pe wikipedia spaniolă.)

Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.

Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.

Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).

Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).

Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11,  Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:

” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”

Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).

Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.

Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.

Mihai-Andrei Aldea