Al treilea război mondial

24, mai, 201724, mai, 2017 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Propaganda este acţiunea de răspândire a unor afirmaţii. Pot fi de orice natură şi pot avea orice scop. Desigur – şi esenţial – pot fi adevărate sau mincinoase. Mincinoase masiv, mincinoase prin omisiune sau re-contextualizare etc.

O propagandă mincinoasă este cea privitoare la Al treilea război mondial.
Început în 1945 (1947), cu „pacea” care încheia Al doilea război mondial (parţial) şi care nu a mulţumit pe nimeni. Şi terminat, aproximativ, în anii 1989-1990 (1991).
Afirmaţia, o ştim, poate să pară ciudată. Ca urmare vom prezenta câteva date brute. Precizând faptul că există multe cărţi pe temă, pentru cei care vor detalii.

Ceea ce lumea numeşte Războiul rece este aşezat de obicei între anii 1947 şi 1991. Se consideră adesea ca dată 16 aprilie 1947, când Bernard Baruch declară – într-un discurs conceput, de fapt, de jurnalistul Herbert Bayard Swope – „Let us not be deceived: we are today in the midst of a cold war.”. Dar textul spune „Să nu ne lăsăm înşelaţi: suntem astăzi în mijlocul unui război rece”. Pentru că, după cum a arătat George Orwell încă din 15 octombrie 1945, în You and atomic bomb (apărut în ziarul britanic „Tribune”), U.R.S.S. era într-o permanentă stare de „război rece” cu vecinii săi. Dacă, desigur, nu ajungea la un război „clasic”.

Pe scurt, Războiul rece a fost unul purtat între două mari tabere, exact situaţia celor două războaie mondiale anterioare. De data aceasta nu au fost „Puterile Centrale şi Aliaţii” sau „Axa şi Aliaţii”, ci au fost „Lumea Capitalistă şi Lagărul Comunist” (nu putem folosi termenul de „democrat”, revendicat de amândouă taberele).
Deosebirea esenţială a fost că luptele armate dintre cele două părţi s-au dat nu pe teritoriul propriu, ci pe teritoriul altor ţări, iniţal neutre şi, deci, revendicate simultan: China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Tailanda etc. în Asia, Nicaragua, Salvador, Honduras, Columbia, Peru, Cuba etc. în America Latină, Angola, Namibia, Congo etc. în Africa.
Nu au lipsit conflictele reciproce, dar au fost limitate şi atunci când au avut loc lupte între actorii principali, de pildă între S.U.A. şi U.R.S.S., acestea au fost purtate, repetăm, pe teritoriul altor state.
Ca urmare, propaganda a putut să numească acest război drept „Război rece”, şi să mascheze o mare parte din desfăşurarea lui.

Totuşi!

Luptele dintre comuniştii şi naţionaliştii chinezi – sprijiniţi de Moscova şi respectiv Washington – au dus, între 1945 şi 1949 la un număr estimat între 2 şi 5 milioane de morţi, soldaţi şi civili chinezi.
Războiul din Vietnam are o estimare medie a morţilor – ştiu, sună cumplit – de peste 1,7 milioane oameni.
Trei ani de lupte în Nigeria (1967-1970), aşa numitul Război din Biafra, parte a Războiului rece, cuprinde o estimare medie de 1,7 milioane victime. Dar este vorba de numai trei ani dintr-o serie de lupte nigeriene aproape neîncetate.
Cca. 1,2 milioane de oameni se estimează – în medie – că au murit în cadrul invaziei sovietice în Afganistan şi opoziţiei afgano-arabo-americane.
Trei ani de război în coreea (1950-1953), au produs o cantitate destul de precis numărată de victime – ştiu, sună îngrozitor – adică 1,2 milioane.

Doar aceste cinci cazuri totalizează cca. 8 milioane de oameni ucişi în „Războiul rece”. Câţi ar trebui să fi fost ucişi pentru a fi recunoscut public drept ceea ce a fost, adică război mondial?
Dar, dacă vi se pare prea mic numărul de morţi pentru un război mondial (primul a avut cca. 40 de milioane de morţi, al doilea spre 60 de milioane), încercaţi să vă daţi seama de următoarele lucruri:
– un om mort este o crimă; opt milioane de morţi este o tragedie greu de închipuit, care dovedeşte nebunia lumii; şi totuşi
– cele opt milioane de morţi sunt numai din 5 (cinci) conflicte şi nu reprezintă decât o parte din numărul de victime; mai mult,
– dată fiind implicarea tuturor ţărilor, teroarea produsă de aceste conflicte, efectele fizice asupra întregii lumi* şi teroarea produsă de ameninţarea nucleară asupra întregii planete, a socoti războiul drept „rece” şi a nu-l socoti „mondial” pare total ilogic.

Revenind, adăugăm numere:

Revoluţia Culturală din China, parte a Războiului Rece, a produs cel puţin 10 milioane de morţi. Teroarea a fost atât de cumplită încât cu greu se poate închipui. Chiar şi oficialităţile au recunoscut, în epocă, existenţa a mii şi mii de sinucideri lunar. Oameni care nu mai suportau teroarea zilnică. Lagăre imense au împânzit ţara. 17 milioane au fost doar tinerii trimişi la muncă forţată sub pretextul „alfabetizării ţăranilor” – în situaţia în care şcolile au fost închise iar alfabetizarea trebuia să se facă… la locul de muncă, adică în orezării, plantaţii de ceai, plantaţii de zarzavaturi etc. În acelaşi timp, cca. 150.000 de profesori, învăţători, educatori etc. au fost daţi afară, persecutaţi, arestaţi, umiliţi public, ucişi. Toate acestea, ca parte a „Războiului Rece”. Dat fiind că numărul de victime din cele două războaie mondiale anterioare include şi civilii ucişi ca o consecinţă – directă sau indirectă – a războiului, este evident că numărarea acestor victime ale Războiului rece este o necesitate sistematică.
Primul Război din Golf (Irak – Iran), a produs cel puţin 1 milion de morţi, militari şi civili, în conflictul direct. Victimele produse politic – în fiecare ţară – şi ca urmare a condiţiilor produse de război nu sunt cunoscute.
Victimele produse în Cambodgia în timpul Războiului Rece sunt estimate la un minimum de 3 milioane de oameni (fără a socoti milioanele de refugiaţi). Numai Khmerii Roşii au omorât peste 2 milioane de oameni. Tratativele de pace încep, evident, în 1989 şi sunt finalizate în octombrie 1991.

Deci numai cu aceste trei cazuri suplimentare se ajunge la peste 20 de milioane de morţi, victime ale „Războiului Rece”.

Un câmp de luptă neobişnuit între cele două tabere a fost Zairul – cunoscut şi drept Congo. Aici un general a luat puterea, proclamând un naţionalism neutru politic, ostil în acelaşi timp şi capitalismului şi comunismului. Dar, totodată… revoluţionar! Numărul de victime produs între 1960, începutul „Crizei Congoleze” şi 1997 – căderea lui Mobutu Sese Seko – este necunoscut. O parte au fost produse de lovituri de stat şi reforme politice, altele de grupările pro-comuniste, pro-capitaliste sau extremist-naţionaliste, altele de corupţie, haos etc. O estimare minimă este de cca. 300.000 de morţi în conflicte, închisori şi alte împrejurări similare între 1960 şi 1989. (Doar „Criza Congoleză” a produs cel puţin 100.000 de victime…)
În Etiopia, între 1974 şi 1991 Războiul Rece produce o „medie” de 1 milion de morţi.
În aceeaşi epocă războiul civil din Angola – cu aceleaşi cauze politice – are la activ cca. 300.000 de victime.
Primul Război din Indochina, între 1946 şi 1954, are numărul de decese estimat la 400.000.
Războiul din Algeria, în şase ani de zile (1954-1962), produce aproximativ 1 milion de victime.
Miliţiile comuniste din Columbia au în spate, pentru perioada Războiului Rece, aproximativ 200.000 de morţi.
Uganda înregistrează între 1947 şi 1991 cca. 500.000 de victime – după unele surse, numărul este dublu.

Deci doar până aici avem un număr de cel puţin 25.700.000 de oameni ucişi de către Războiul Rece. Fără a cuprinde foarte multe alte conflicte, de la cele indo-chineze la cele din Cuba.

Trebuie să ne mai amintim şi că în România, de pildă, au fost sute de mii de oameni ucişi de către ocupaţia sovietică, atât în teritoriile preluate ulterior de Ucraina sau alcătuind Republica Moldova, cât şi în ceea ce s-a numit Republica Populară Română. O estimare minimală este de 500.000 de oameni. Aceasta în condiţiile în care, teoretic, în România era pace!

În fapt, denumirea de Război Rece este doar parţial potrivită pentru unele puteri – S.U.A., Marea Britanie, Japonia, U.R.S.S. etc. – şi doar prin prisma faptului că nu au avut război pe propriul teritoriu. Din acest punct de vedere însă, şi Primul război mondial poate fi socotit „război rece” pentru S.U.A.

Chiar dacă acceptăm această denumire incorectă din pricina popularităţii ei, este necesar pentru restabilirea adevărului să recunoaştem că foarte repede după Al doilea război mondial clasele politice din întreaga lume au împins omenirea în Al treilea război mondial. Zis şi Războiul Rece.

Mihai-Andrei Aldea,
24 mai 2017

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Pentru efectele fizice asupra lumii, să ne amintim un „amănunt” pe care aceeaşi propagandă îl trece, sistematic, sub tăcere: experimentele nucleare.
Multă lume dă vina pe accidentul de la Cernobâl pentru problemele produse de radiaţii: cancere, mutaţii, copii cu malformaţii etc.
În realitate, acest accident nu a produs decât o mică parte din reziduurile radioactive care lovesc omenirea pe întreaga planetă. Peste 90% dintre acestea vin din experimentele militare nucleare făcute în aer liber, în apă şi în sol de puterile nucleare. De la experimentele sovietice în Urali sau americane în Nevada până la cele franceze din Mururoa sau chinezeşti din deşerturile vestice.
Şi aici nu intră experimentele pentru arme chimice, efectele produse de industria militară, de miliardele de tone de expozivi folosiţi în bătăliile Războiului Rece etc., etc.

Istoria, cum? Izvoarele scrise (I)

24, mai, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Pentru că am vorbit despre Istoria, de ce? şi Istoria, cum?, s-au pus întrebări despre ce sunt şi ce valoare au izvoarele scrise pentru Istorie. Iată, aici, o scurtă prezentare.

Izvoarele istorice sunt o parte foarte importantă a surselor pentru cunoaşterea trecutului. Dar! Dar nu au o valoare absolută, după cum vom vedea. Un căutător al adevărului va avea totdeauna de lucru atât în găsirea de noi izvoare istorice, dar şi în analiza lor…
Mai trebuie să ţinem minte că nu există o separaţia între izvoarele scrise şi izvoarele materiale. Nu doar că ele, desigur, se completează reciproc. Dar orice izvor scris are un suport material, care trebuie cercetat şi valorizat ca sursă istorică. În sens invers, fiecare izvor scris dă noi informaţii despre izvoarele materiale care îl însoţesc – în sit-ul arheologic, în strat, în epocă etc. – şi deschide noi linii de cercetare.

1. Izvoarele epigrafice

Sunt izvoare scrise care se găsesc pe vase – ceramice sau metalice, mai rar din alte materii (fildeş, piatră, lemn) -, pe monumente, plăci de piatră (comemorative sau de altă natură), lespezi de morminte etc.
(am ales culoarea verde pentru ele deoarece, adesea, sunt găsite sub straturi de muşchi şi licheni, ori chiar de iarbă, ferigi şi alte plante)

De pildă, unele vase ceramice antice poartă inscripţii însemnate fie prin incizare („zgâriere”), fie prin ştampilare (cu ştampile-ştanţe, adică având un model în relief, realizat în oglindă, care se imprimă prin apăsare pe lutul moale).
Din primul caz, este vestită la noi inscripţia „Decebalus per Scorilo”, o inscripţie latină din Dacia. Se pare că datează din vremea în care Dacia era stat clientelar roman, dar încă nu provincie romană (a doua jumătate a sec. I d.Chr.).
Din al doilea caz, putem să amintim atelierele greceşti, care imprimau obligatoriu pe vas, în unele oraşe, numele dregătorului care conducea economia localităţii (astynom).

Ca pildă pentru inscripţiile de pe monumente, putem să amintim însemnele legionare de pe cărămizi şi chiar blocuri de piatră, prin care fiecare legiune romană marca lucrările pe care le făcuse (drumuri, poduri, viaducte etc.).
Ca inscripţie pe plăci de piatră, este foarte importantă pentru viaţa şi domnia lui Burebista cea numită Decretul lui Acornion. Aceasta este o lespede în parte spartă, acoperită cu un text în greaca veche şi găsită la sfârşitul sec. al XIX-lea la Balcic (în sudul Sciţiei Mici, Dicia sau Dobrogea de mai apoi). Este foarte importantă, în primul rând, pentru că este una dintre puţinele surse care vorbesc despre Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia„. Dar şi pentru că este un bun exemplu despre relativitatea surselor. Disputele privitoare la interpretarea textului, identificarea localităţilor amintite de acestea ş.a.a. continuă şi astăzi. Doar descoperirea a noi izvoare ar putea, de fapt, lămuri lucrurile.

În sfârşit, cei care merg la locurile sfinte ale României de astăzi, precum Mânăstirea Argeş, Mânăstirea Putna şi altele, vor putea vedea vechi lespezi care acoperă mormintele domnitorilor. Şi îşi vor putea da seama de însemnătatea inscripţiilor şi de emoţia întâlnirii cu înscrisuri venite de peste timp.

2. Izvoarele numismatice

Aici intră inscripţiile – dar şi alte imagini – de pe monezile vechi. Însă chiar şi monezile, ca formă, ca metal, ca locuri în care sunt găsite, constituie date istorice foarte importante. În aceste izvoare partea scrisă este unită strâns cu partea materială a izvorului, chiar mai mult decât în orice alt caz.
(cred că este de înţeles de ce am ales o culoare ce aminteşte de aur…)

La început monezile au fost, de fapt, ceea ce se numeşte de specialişti etaloane monetare. Adică obiecte folosite ca reper pentru măsurarea valorii (comerciale) a lucrurilor (mărfurilor). Cochilii de melci sau de scoici, în unele locuri, vârfuri de săgeţi din silex, apoi din aramă (cupru), bronz, argint etc., bucăţi de fildeş, mici bucăţi (mici lingouri) de metal (aramă, bronz, argint sau aur) etc. Acestea toate constituiau un reper mai bun şi mai stabil decât schimbul în natură.

Mai apoi apar şi monezile propriu-zise, care sunt mici lingouri de metal… inscripţionate.
Înscripţiile pot fi desene simbolice, hieroglife, litere etc.
Monezile oferă date despre centrele de putere politică şi economic, despre cultura şi structura socială a celor care le emit – dar şi a celor care le folosesc -, despre pătrunderea unei limbi/culturi în teritorii noi etc., etc.

3. Izvoarele literare

Izvoarele literare sunt scrierile, să le spunem aşa, sistematice. Sursele epigrafice, după cum am văzut, sunt întâmplătoare şi foarte limitate. Izvoarele literare, pe de altă parte, sunt mai lungi şi, după cum am amintit, sistematice. Scribi, preoţi, cronografi, istorici, geografi, poeţi, dramaturgi, retori – iată câteva feluri dintre cei mai vechi scriitori.
(am folosit culoarea roşie deoarece aceste izvoare sunt cele mai importante şi bogate dintre toate izvoarele scrise)

În Mesopotamia, vechiul Egipt, Europa Străveche, pe plăci de piatră sau lut ars, cu ideograme, hieroglife, scriere geometrică sau simboluri cuneiforme, o mulţime de însemnări au fost lăsate viitorului.
Unde a apărut scrisul?
Iată o întrebare la care, cu toate izvoarele scrise existente, încă nu avem un răspuns.
În clipa de faţă cele mai vechi înscrisuri par să fie cele din Europa Străveche, pe o arie întinsă din Transilvania la ţărmurile Mării Tracice, de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Cele mai multe s-au găsit în Serbia centrală şi Bulgaria de astăzi. Şi, dacă aprecierile sunt corecte, par să fie cu peste 1.000 de ani (chiar 2.000 de ani, după unele surse) mai vechi decât scrierile sumeriene. Dar…
Dar, cum se întâmplă adesea în arheologie, s-ar putea să avem surpriza ca peste o vreme să se găsească alte inscripţii, mai vechi, fie în nordul Africii, fie în Caucaz, fie în Italia, fie în Asia Mică, fie în nordul Mării Negre… Ceea ce pare sigur în aceste clipe este că scrisul a apărut, într-adevăr, într-una din aceste zone de întâlnire între Europa şi Asia. Răspândindu-se apoi mai departe.

Dar, oricare ar fi originea scrisului, izvoarele literare rămân cele mai importante izvoare scrise.
Fie că sunt consemnate pe pereţii piramidelor sau în pisaniile bisericilor, în cronicile faraonilor sau ale unor religii, pe piei de animale, plăci de lut ars, plăci de ardezie, tăbliţe cerate, pergament, papirus, pânză, hârtie…
Fiecare document vechi este, în sine, o comoară.
Chiar şi informaţiile greşite ne dezvăluie multe despre cultura şi viaţa vremurilor de demult.
Iar izvoarele literare sunt multe, foarte multe – chiar dacă pentru specialişti nu sunt niciodată îndeajuns de multe.

Această prezentare a izvoarelor scrise este, desigur, doar un început. Cel care doreşte să stăpânească într-adevăr disciplina ştiinţifică numită Istorie trebuie să înveţe mult mai mult despre ele – şi despre atâtea altele!
Însă ne oprim aici deocamdată, sperând – cu voia lui Dumnezeu – să putem relua înfăţişarea izvoarelor scrise şi a felurilor în care pot fi folosite pentru cunoaşterea trecutului.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Românii în Primul război mondial (I)

23, mai, 201723, mai, 2017 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru mulţi Românofoni de astăzi pregătirea de luptă este cel mult o idee filosofică.
Sunt destui şi ortodocşii care, călcând Cuvântul lui Dumnezeu, dispreţuiesc pregătirea de luptă. Lepădându-şi datoria faţă de Neam şi Ţară, dar devenind şi slabi, foarte slabi, în războiul duhovnicesc. Pentru că între războiul duhovnicesc şi războiul „omenesc” deosebirile sunt doar de nuanţă şi, în parte, de mijloace. În fapt, sunt aceleaşi motive, aceleaşi mecanisme, aceleaşi tactici, aceleaşi strategii, aceleaşi probleme logistice…
Dar practica dezarmării Românilor, a resemnării lor, a transformării lor în luptători cu vorba, nu cu fapta, începe de mult. Este o practică anti-românească, desigur. Şi este uimitoare prostia şi convingerea care însoţesc victimele acestei practici, atunci când se opun, sistematic, vindecării.
Dar, cum spune Dumnezeu, cine are urechi de auzit, să audă!
Si vis pacem, para bellum!

Cum au intrat Românii în Primul război mondial (1914-1918)?
Paradoxal, nepregătiţi.

Spunem „paradoxal” pentru că: (1) se ştia că România va avea război, fie cu Rusia, fie cu statele sudice balcanice (sau Bulgaria, sau Grecia, sau Turcia), fie cu Austro-Ungaria… (2) când România intră în luptă Marele război (cum se numea atunci) începuse de doi ani de zile.

Să vedem o sursă istorică din acele vremuri:

„Pe când germanii, prin intelectualitatea lor, familiarizau poporul cu necesitatea naţională de a face războiul, pe când generalii lor, ca Benhardi, popularizau doctrina militară, mii de alte cărţi şi broşurele politice, şi mai ales militare, arătau celui din urmă lucrător ce este războiul şi cum se va desfăşura el, în culori şi cu amănunte locale, cât mai aproape de realitate. […]*

La noi, ce s-a făcut?

O educaţie falsă, sentimentală, în şcoli şi în armată. […] Ne amintim de timpul când făceam serviciul militar într-o garnizoană. Se citea, pentru stimularea sentimentului patriotic, discursul plăsmuit de un autor, pe care l-ar fi rostit sergentul Florea Băjan, în războiul de la 77, la Calafat. Erau vreo câteva file! Un discurs pe care nici muribundul sergent nu-l putea rosti, nici soldaţii asculta, în toiul luptei, în vijelia de gloanţe şi şrapnele. Când sunt atâtea pagini adevărate în colecţiile noastre de cronici şi documente!
Nicio cunoştinţă despre vecini.
Frazeologie şi sentimentalism fals care nu pot dura la încercări, întruniri şi gazetărie!”
(Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 106-107)

Aceste realităţi au fost consemnate masiv în memorialistica şi literatura română interbelică. Pentru că au fost trăite de toţi. Ele, şi consecinţele lor.
În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, publicată în 1930, Camil Petrescu zugrăveşte un tablou cutremurător. Romanul ne arată situaţia dinainte de intrarea României în război, după doi ani de la începerea acestuia. Clasele sociale bogate (de la moşieri la feluriţi intelectuali cu poziţie şi avere), precum şi funcţionarii, jurnaliştii şi politicieni, sunt dominate categoric de un amestec infernal de făţarnică retorică „patriotică”, dependenţă de plăceri (adesea extrem de murdare) şi corupţia cea mai deplină. Cei care încearcă să fie cu adevărat patrioţi sunt priviţi cel mult cu amuzament. Înarmarea armatei este mizerabilă. Puşti din 1877, puţine mai noi, dar şi acelea de slabă calitate. Tunuri din 1877, care fuseseră moderne în urmă cu jumătate de secol; uzate, imprecise, mult depăşite. Calibrul maxim curent este ridicol faţă de cel al artileriei inamice. Grenade de mână. „Fortificaţiil” din Carpaţi, o glumă proastă. Duşmanii au puşti moderne, artilerie modernă şi multă, mitraliere – la noi o raritate. Etc., etc.

Singurul lucru frumos şi clar atestat în toate sursele, româneşti sau străine: vitejia neţărmurită a ostaşului român!

Critica României şi Armatei Române, politicii militare etc. făcută de Kellerman în Bukarester Tag(e)blatt, include şi următoarele afirmaţii:

„[soldatul român este n.n.]** ca atacator şi chiar ca urmăritor, irezolut; eroic însă, plin de sacrificiu, ca apărător al pământului naţional.
… A arătat în apărarea graniţelor toată destoinicia sa şi s-a bătut vitejeşte.
… [la Severin, soldatul român opune n.n.] o crudă rezistenţă.
… [în Argeş n.n.] vrăjmaş încăpăţânat!
… [la Câmpulung n.n.] tăria acestor lupte, pentru înălţimile dinaintea oraşului, nu aducea germanilor, cu tot cursul favorabil al luptelor, niciun câştig vizibil de teren.
… [în sudul Transilvaniei n.n.] rămâne de neînţeles cum, în criticile momente ale bătăliei de la Sibiu, armata a II-a română, aflată la Vest de Făgăraş, la 24 kilometri, nu a alergat pentru descongestionarea vecinului. Dar, deşi acolo mitralierele aduceau moarte înmiită în rândurile românilor, ei se adună iarăşi, atacă îndrăzneţ, vitejeşte. Bravo, valahule! Germanii ştiu să preţuiască vitejia!”
… [la sud de Braşov n.n.] aripa stângă a grupei Falkenhayn avusese un greu ceas, fiindcă apărătorul nu numai că apăra fiecare petic de pământ cu cea mai mare încăpăţânare, dar ataca energic.”
… [la Predeal n.n.] rezistenţă încăpăţânată… eroică.”
((Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 105-107)

Sunt acestea mărturii ale Germanilor ocupanţi, care se înstăpâniseră în Muntenia şi Oltenia. Mărturii ale celor care erau – în acele clipe – învingători, despre cei pe care – în acele clipe – credeau că-i învinseseră definitiv. Şi, de aceea, sunt cu atât mai preţioase!

Valoarea acestor izvoare istorice este uriaşă. Pentru că ne arată un adevăr istoric pe care mulţi – duşmani din afară sau din lăuntru ai Românilor – încearcă să-l ascundă sau nege în fel şi chip:

Românul de rând şi-a făcut datoria exemplar, stârnind admiraţia duşmanilor cei mai înverşunaţi; clasa politică şi administraţia s-au dovedit trădătoare şi cauza tuturor nenorocirilor pe care le-au avut de dus Românii.

Trebuie să amintim aici faptul că această clasă politică şi această administraţie erau fundamental străine!
Educaţia politicienilor şi funcţionarilor înalţi, a diplomaţilor şi celor mai mulţi ofiţeri se făcea pe tipar străin: masonic (adică ne-românesc), franţuzesc (să mai spunem ne-românesc?), englezesc, rusesc, german, grecesc etc. Orice, numai românesc să nu fie!
Ca urmare, românismul acestor clase rămânea, în imensa majoritate, strict declarativ. Bietul Eminescu, zadarnic atrăsese atenţia, în urmă cu peste 50 de ani, asupra acestei divizări între popor şi clasele suprapuse!

În aceste condiţii avem, la intrarea şi în timpul războiului, două lumi „româneşti”: întâi, cea a ţăranului român, care cuprinde aproape 90% din populaţie, dar nu are niciun drept politic real; apoi cea a orăşenimii şi a grupurilor ce constituie modelul, ţinta, idealul, idolii orăşenimii, adică politicieni, intelectuali cu avere şi influenţă, funcţionari înalţi etc.
Prima lume este fundamental românească, supusă unui program „patriotic” de deznaţionalizare sistematică şi exploatare cruntă (în numele „progresului” şi pe principiul „noi ştim mai bine decât voi ce vă trebuie”).
A doua lume este cel mult românofonă – deşi mulţi din alcătuitori nu ştiu bine limba română – şi dominată de o dragoste sau patimă pentru ceea ce e străin.
Prima şi-a făcut datoria faţă de Ţară, Neam şi Dumnezeu, după cum o recunosc toate sursele istorice, româneşti sau străine.
Cealaltă, dimpotrivă.

Întrebarea ar fi, când vom schimba această stare de fapt? …

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Autorul indică o serie de cazuri particulare ale acestei pregătiri de război germane, inclusiv cunoaşterea şi pregătirea cuceririi fortificaţiilor franceze.
** Notele noastre sunt făcute pe baza textului aparţinător lui Virgiliu N. Drăghiceanu.

Fontes Historiae Daco-Romanae I

23, mai, 201728, mai, 2017 Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

După ce am prezentat nevoia de Istorie, dar şi însemnătatea surselor istorice, dăm o asemenea sursă istorică (la sfârşitul acestei prezentări). Este primul volum din „Fontes” ori „Fontes Historie Daco-Romanae”, cum e numită de obicei colecţia de documente antice.

Titlul acestui volum este, de fapt, Fontes ad Historiae Dacoromanie Pertinentes. Şi cuprinde scrieri ce vin în atingere cu Dacia nord-dunăreană şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea); de la Hesiod (secolul VIII î.Chr.) şi până la Itinerarul lui Antoninus (de la sfârşitul sec. III d.Chr.).

Am citit aceste cărţi (Fontes), pentru prima dată în liceu, de la una dintre bibliotecile publice din Bucureşti (eram înscris la trei sau patru, deci nu-mi aduc aminte exact de la care).
Le-am citit cu nesaţ, bucuros şi uluit totodată. Bucuros de a avea o legătură directă cu izvoarele antice, cu informaţia care circula atunci despre străbuni. Uluit, pentru că multe dintre informaţii erau foarte departe de ceea ce se spunea public. Şi pentru că aparatul critic al lucrărilor se dovedea nu doar de foarte mare valoare ci şi, în unele puncte, o adevărată sfidare a aparatului de partid comunist (declarând o serie de adevăruri ne-agreate de regim sau chiar interzise).

La începutul anilor 2000, ajutat de câţiva tineri harnici – Tudora, Iulian, Lucian, Ana-Maria şi alţii – am izbutit să cumpărăm (mare minune!) şi apoi să punem în format pdf şi să urcăm pe internet aceste izvoare. Spre a le dărui Românilor de pretutindeni, ca o mică poartă spre cunoaşterea străbunilor.

Desigur, izvoarele acestea scrise nu sunt totul, ci doar un început.
Ele se referă prea puţin la străbunii sud-dunăreni, la cei nord-pontici sau din alte părţi, mai îndepărtate de Dacia ptolemaică (zona dintre Tisa, Nistru şi Dunăre, cum apare Dacia ca zonă geografică la Ptolemeu). De asemenea, cuprind o serie de inexactităţi, fie impuse de limitările vremii, de ideile scriitorilor, de subiectivităţi personale sau impuse politic etc.

Aceste izvoare scrise trebuie completate cu alte surse – fie scrise, fie arheologice – şi însoţite de multă răbdare şi dragoste de adevăr. „Completarea” lor cu închipuiri este acceptabilă doar ca formă de literatură. În Istorie înseamnă falsificarea adevărului. O practică răspândită, ce-i drept, şi extrem de distrugătoare.

Mihai-Andrei Aldea

fontes-historiae-dacoromanae-i (aceste cărţi pot fi găsite şi pe siteul vistieria)

Istoria, cum – metodă şi ajutoare

23, mai, 201730, martie, 2018 Mihai-Andrei Aldea11 comentarii

Dacă am vorbit despre Istoria, de ce?, se cuvine să ne întrebăm, se înţelege, şi cum…

Istoria este putere dacă este adevăr şi slăbiciune – sau chiar nimicire – dacă este mincinoasă.
De aceea este foarte important ca Istoria pe care o cunoaştem să fie cea adevărată.
Cum putem obţine acest lucru?

metodă

În primul rând, ferindu-ne să înlocuim golurile cu păreri, presupuneri, vorbe goale, idei preconcepute (prejudecăţi). O asemenea „umplere” a golurilor este totuna cu a încerca să umplem golurile dintr-o barcă folosind ghemotoace de hârtie de ziar sau igienică. Din clipa în care barca va fi pusă pe valuri, apa va pătrunde prin goluri. Şi, chiar dacă dăm vina pe alţii, de fapt este a noastră, a celor care am „umplut” golurile bărcii cu asemenea materii.

În Istorie, acolo unde nu ştim, spunem că nu ştim. Sinceritatea istorică este esenţială.

În al doilea rând, căutând sursele şi comparând interpretările.
Sursele istorice sunt de trei feluri: scrise, materiale şi orale.

Sursele orale sunt folositoare – mai ales odată transcrise! – în cunoaşterea întâmplărilor contemporane. Amintirile bunicului povestite de nepoţi sunt de mai mică încredere, adesea fiind transformate. Golurile de memorie – umplute reflex cu idei personale – dar şi subiectivismul personal, pot duce la deosebiri mari între realitate şi asemenea amintiri. Cu cât este mai mare depărtarea între întâmplări şi povestire, cu atât sursele orale sunt mai puţin de încredere.

Sursele scrise sunt extrem de folositoare. Ele rămân în forma în care au fost imprimate pe argilă, piatră, pergament, papirus, tencuială, hârtie sau oricare alt material folosit. Dar această stabilitate nu înseamnă că trebuie luate ca atare. Ele trebuie comparate între ele, dar şi cu celelalte surse ale vremurilor despre care ne vorbesc. Sursele scrise pot fi, de pildă, relatări de război ale participanţilor. Şi atunci este de înţeles că pot fi, chiar şi fără voie, părtinitoare. Dar pot fi părtinitoare – din felurite pricini – şi când aparţin cuiva din afara acelui război! Deci, e nevoie de discernământ şi obiectivitate în cercetarea şi înţelegerea lor.

Sursele materiale – dacă sunt vechi mai sunt numite şi arheologice – sunt de cea mai mare însemnătate. În sine, ele prezintă un foarte mare grad de obiectivitate: sunt. Ele sunt, şi gata. Papirusul pe care este scris un text creştin din secolul al III-lea d.Chr., de pildă, există ca atare, ca materie în sine. Cercetându-l, putem afla cum a fost făcut, ceea ce uneori ne poate arăta şi locul în care a fost făcut. O oală de Cucuteni, fie că este găsită între Siret şi Prut sau între Bug şi Nipru, este o oală. Ea există ca atare. Şi ne dă o serie de informaţii clare: din ce a fost făcută, cum a fost făcută, cum a fost împodobită, ce formă are etc. De aceea, sursele istorice materiale sunt extrem de folositoare. Dar şi mărginite! Un şir de siluete de pe o oală preistorică poate însemna foarte multe lucruri: o călătorie, o strămutare, o căutare, un joc, un dans, un ritual, o simplă podoabă, faptul că olarului îi plăcea să deseneze siluete… Tâlcuirea sau interpretarea surselor materiale – arheologice – este locul din care poate începe cunoaşterea adevărată sau falsă a Istoriei.

Privind aceste trei surse istorice fundamentale, ne dăm seama că o situaţie ideală este aceea a îmbinării lor. Dar şi de faptul că pot fi înţelese – aceleaşi surse – foarte diferit. Deci avem nevoie să cunoaştem direct sursele istorice (vom vedea îndată cum) şi să comparăm interpretările care există, pentru a putea vedea care este cea mai obiectivă.

ajutoare

Istoria se foloseşte, pentru a exista şi a fi cât mai adevărată, de unele ajutoare.

Acestea se numesc şi discipline auxiliare, cu toate că sunt „auxiliare” doar pentru Istorie. La rândul său, aceasta poate fi socotită auxiliară pentru acele discipline (şi pentru multe altele).

Asemenea ajutoare sau discipline auxiliare sunt:

– Geografia şi Geologia; fără cunoaşterea Geografiei devine cu neputinţă cunoaşterea Istoriei; Istoria nu este doar în timp şi nu este legată doar de oameni şi alte vietăţi, ci şi în spaţiu, deci legată de caracteristicile geografice – şi geologice – ale lumii.

– Arheologia; o disciplină esenţială pentru Istorie, Arheologia este cea care caută, cercetează şi descrie, cu o muncă, o răbdare şi, până la urmă, un eroism greu de apreciat de necunoscători, toate urmele vechi: ruine, ceramică, drumuri, cimitire medievale sau antice, gropi comune (inclusiv ale celor morţi de holeră sau ciumă), sticlărie, arme străvechi etc.; ea dă Istoriei acele surse istorice materiale amintite mai sus, atât de importante!

– Numismatica; pentru mulţi o simplă pasiune pentru monezi vechi, în fapt este o ştiinţă şi o artă, de foarte mare importanţă pentru multe zone ale cercetării şi cunoaşterii istorice; pentru că monezile dau detalii despre tehnica metalurgică, despre sursele de metal, despre structura politică, economică şi chiar administrativă, despre ridicări şi căderi de conducători şi ţări etc.

– Cronologia; este o disciplină istorică specială, de foarte mare importanţă; ea descrie, evident, aşezarea pe axa timpului a lucrurilor întâmplate; mulţi o confundă, foarte des şi foarte greşit, cu Istoria; totuşi Cronologia este cu totul altceva; Istoria este ceea ce merită ţinut minte, este lecţia experienţelor trecute; Cronologia este aşezarea în timp a întâmplărilor, este ştiinţa datării evenimentelor; aşa cum Geografia oferă harta fizică a Istoriei, Cronologia îi oferă harta temporală; deosebirea este esenţială, căci Istoria este, ca prezentare al lucrurilor, cunoaştere pentru toţi, în vreme ce Cronologia, chiar şi ca prezentare cere o vocaţie specială.

– Etnologia şi Folcloristica; aceste două discipline ştiinţifice sunt foarte importante pentru înţelegerea şi interpretarea datelor pe care le oferă izvoarele istorice materiale; Etnologia şi Folcloristica, fiecare în felul lor, cercetează cultura – materială şi spirituală – specifică feluritelor comunităţi (cătune, sate, regiuni etnografice, triburi, obşti, popoare, state etc.); această cunoaştere poate ajuta la înţelegerea mai bună a preistoriei (vremea dinainte de izvoarele scrise), dar poate şi ajuta la răstălmăciri (pentru că fiecare comunitate este, într-un anume fel, unică, pentru că fiecare epocă are specificul ei şi tot aşa).

– Teologia şi Filosofia; Teologia Ortodoxă explică, pentru cei care vor să vadă adevărul, mecanisme intime ale istoriei; Teologia Istoriei este o disciplină ortodoxă puţin cunoscută, dar foarte importantă pentru a înţelege şi cauzalităţile întâmplărilor trecute, precum şi ceea ce se numeşte astăzi Viitorologie; în general, Teologia ca Istorie a Religiilor, împreună cu Filosofia ca analiză a sistemelor ideatice/ideologice ajută în lămurirea multor mecanisme de gândire, motivaţiilor şi raţionamentelor ce au condus pe oameni – bine sau rău – de-a lungul Istoriei.

– Zoologia, Botanica, Etologia, Horticultura şi alte ştiinţe asemănătoare; mediul antropic (mediul creat de om) este totdeauna întrepătruns cu mediul natural; felurite vietăţi, de la cele dorite – găini, pisici, oi, câini, măgari, vaci, cai etc. – şi până la cele nedorite – păduchi, purici, viruşi etc. – l-au însoţit pe om totdeauna; alături de acestea sunt tot felul de plante, dar şi mucegaiuri – de la cele utile (ca cele de pe struguri, datorită cărora se face vinul) până la cele care îmbolnăvesc omul.

– Medicina, cu toate laturile ei; o ştiinţă – sau un sumum de ştiinţe – de maximă însemnătate pentru om şi viaţa lui, a cărei prezenţă în Istorie este esenţială, dar care şi explică foarte multe lucruri despre Istorie; există şi abuzuri, precum încercarea de a defini genetic naţiunile, în ciuda dovezilor ştiinţifice contrare.

– Dreptul şi ştiinţele juridice; acestea sunt esenţiale pentru a înţelege legile feluritelor societăţi construite de oameni de-a lungul istoriei şi o parte din cauzele înţelegerilor sau neînţelegerilor intra- şi inter- sociale;

– Arhivistica şi alte discipline asemănătoare, care se ocupă de buna păstrare a dateolor istorice, a documentelor, manuscriselor etc. şi care ajută la determinarea vechimii lor reale – unele pretinzând a fi mult mai vechi decât sunt de fapt;

– Lingvistica; o disciplină foarte complexă, care cere multe cunoştinţe şi multă răbdare, precum şi un studiu interdisciplinar foarte serios; cunoaşterea limbilor şi variantelor lor (graiuri, dialecte) este o parte importantă a perspectivei istorice; la fel cunoaşterea originii cuvintelor (nu întotdeauna posibilă cu siguranţă).

– Metalurgia şi alte ştiinţe ale materialelor dau Istorie baza pentru a afla cât mai multe despre obiectele vechi – izvoarele materiale, adică – descoperite.

Şi tot aşa, putem ajunge să vedem că, după domeniul Istoriei pe care îl atingem, vom cuprinde între ajutoarele Istoriei toate domeniile cercetării şi creativităţii umane, de la Matematică şi până la Filosofie sau Estetică.

Pentru că Istoria este învăţătoarea vieţii, este ceea ce merită ţinut minte din tot ce a fost. Şi orice disciplină, ştiinţă sau artă este întemeiată pe experienţa trecutului, adică pe o latură sau alta a Istoriei.

(urmează Istoria, cum? Izvoarele scrise (I))

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă