Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

Adevăraţii constructori ai Podului lui Traian

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Acest material a fost scris în 2010, ca răspuns la un text primit pe mail. Text pe care îl analizez bucată cu bucată. A fost preluat apoi de Foaia Naţională şi alte reviste online, site-uri etc.

Cel mai rău lucru la cetățenii români de astă nu este niciunul din cele pe care le socotisem cele mai rele până acum.
Cel mai rău lucru la cetățenii români de astăzi este cumplita boală a datului cu părerea.

Am primit pe mail un text intitulat „Adevărații constructori ai ”Podului lui Traian”?”.
Să vedem dacă el confirmă sau infirmă părerea mea.

Deci, să cităm:

I.
„ Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! ”

Greșit!
1. Cele mai multe manuale pe care le-am putut consulta spun ceva de genul „podul a fost construit înainte de al doilea război cu dacii”, fără a indica perioada exactă. Chiar dacă unele dau o perioadă, nu se poate generaliza în temeiul lor. Mai mult, disputele istorice serioase nu se pot baza pe manualele școlare decât atunci când chiar manualele sunt subiectul disputei.
2. Niciun manual pe care l-am putut consulta nu spune că datorită acelui pod „Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană!”. Afirmația ar fi, de altfel, cu totul absurdă sau pur și simplu incultă: Traian trecuse cu armata sa Dunărea în primul război dacic (101-102) pe un pod de vase, înfrângându-l pe Decebal care a cerut în genunchi mila împăratului înaintea zidurilor Zarmisegetuzei. Podul era o necesitate pentru cineva care stăpânea temeinic amândouă malurile, și ca sprijin logistic dar mai ales economic.

II.
Următorul citat:
„Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are “acte” ! O să mă întrebaţi: “Cum adică nu pare în regulă ?” Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară !”

Greșit!
După cum vom vedea, există mai multe „acte” ale acestui pod. De obicei, însă, nu sunt menționate în manualele școlare, dar apar în lucrările de specialitate. De ce autorul minte atât de categoric, este greu de spus. Dar, așa cum vom vedea, chiar minte.

III.
„Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.”

De fapt istoria nu este „materie de studiu” decât pentru elevi. Pentru cercetători ea este „disciplină științifică”, ceea ce este mult deosebit. Iar ca disciplină științifică istoria cere în primul rând o informare cât mai deplină, și apoi o onestitate cât mai deplină, pentru a se ajunge la concluziile cele mai probabil valabile. Ceea ce nu este, totdeauna, egal cu adevărul. A pretinde însă logică în lipsa informațiilor coerente este ilogic. Și o asmenea „metodă” de lucru nu poate duce decât la greșeli.

De aceea, trebuie să spun că, după cunoștințele mele, mi s-a părut cu totul greșită afirmația „această acțiune de construire a podului … este absolut ilogică”. Dar, dacă vrem să fim logici, trebuie întâi să vedem argumentele. Care sunt?

IV.
„ Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei.”

Greșit!
Toți specialiștii știu că, deși cuprinde multe informații, Columna lui Traian nu relatează lucrurile „pas cu pas” decât dacă socotim ca „pas” fiecare punct important din punctul de vedere al Romei. Sunt multe lucruri peste care se trece aici și sunt cunoscute din alte surse.
Afirmația nu este esențială în discursul textului analizat, dar este o mostră de „dat cu părerea deși nu știu”.

V.
„Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare ! Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! ”

Greșit!
Greșeală care ține de incultură sau de dorința de a-i înșela pe cititori?
Nu-i treaba mea să răspund.
Însă afirmația este o minciună totală.
De la inscripția de pe malul sudic al Dunării, până la Columna lui Traian, sunt destule mărturii antice despre ridicarea acestui pod.
Ca simplă dovadă, atașez o poză a Podului lui Aplodor (sau Traian, cum vreți), așa cum apare el pe… Columna lui Traian!!!
Să mai amintim că Dio Cassius și alți istorici antici amintesc și ei de Podul lui Traian și de ridicarea lui.
Deci, dintr-o dată, argumentația cade. Cel puțin aici! Să vedem însă, ce urmează!

Pentru cei care nu înțeleg semnificația prezenței podului pe Columnă, să menționăm că, în afara plăcilor de la picioarele podului, este primul document antic ce atestă acest pod. Totodată, acest document atestă faptul că podul este stăpânit exclusiv de romani și, după cum arată și ruinele sale de astăzi, este construit într-un stil cu totul ne-dacic și tipic roman. Coroborând imaginea de pe Columnă cu celelalte izvoare, cum o vom face mai jos, concluziile firești – și incontestabile logic – sunt cu totul altele decât ale autorului textului analizat.

VI.
„Există însă în folclorul aromân o baladă
populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca “bătută în cuie”. De ce ?

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !”

Greșit!
1. Nu există o baladă aromână despre acel pod. Numele de aromâni este dat românilor din Macedonia, Epir, Tesalia și părți mai la sud de acestea, precum și la românii de acolo ce au mers în număr semnificativ în Evul Mediu târziu și în epoci mai apropiate în Tracia și Iliria, și apoi și mai spre nord. Românii din Moesia, singurii care ar putea teoretic avea, în afară de cei din Oltenia sau Banat, balade despre acest pod, nu sunt aromâni. Balada armânească citată… nu are nicio legătură cu subiectul. Dar vom reveni asupra acestei balade la locul în care revine și autorul textului studiat, spre a vedea mai limpede despre ce este vorba.

2. Afirmația de la punctul 1. al autorului include două premize greșite. Prima este că durata construcției ar fi fost de „numai doi ani”. A doua că malul nordic ar fi fost la Decebal în perioada 103-105. De fapt în primăvara lui 101 romanii trec Dunărea pe un pod de vase și ocupă malul nordic al Dunării (ceea ce se vede și pe Columnă). Până în 105 Decebal nu îl mai recuperează, Oltenia și Banatul sunt în cea mai mare parte, deja, provincie romană. (se pot vedea toate lucrările de specialitate, precum și izvoarele indicate de acestea)

3. Afirmația de la punctul 2. al autorului include trei premize greșite.

Prima ar fi aceea că lui Decebal îi păsa de popor, adică, se subînțelege, „poporul dac”. Izvoare pentru această părere? Nu există.

Știm că Horea a strigat „mor pentru popor”. Pentru Decebal nu avem nicio asemenea mărturie. O fi plăcut să ne închipuim că Decebal, cel dintâi dintre nobilii daci, iubea poporul de rând. Mărturiile istorice nu ne arată însă vreo asemenea iubire între tarabostes și poporenii lor, pe care la o adică nobilii daci nu șovăiau să-i vândă și ca sclavi (romanilor și grecilor). O excepție uimitoare, menționată ca atare, este cea perechii Burebista – Deceneu. O asemenea mențiune nu există însă pentru Decebal, cu toate că este arătat ca un mare strateg, bun luptător șamd. Poate că-i păsa de popor, dar nu avem nicio dovadă în această privință. Autorul tocmai vorbea de lipsa documentelor despre pod (imaginară în acel caz) ca o dovadă că nu romanii au construit podul. În lipsa documentelor despre Decebal ar fi trebuit să-și stăpânească imaginația. Mai ales că sunt și alte izvoare privind raporturile dintre Decebal și popor, asupra cărora vom reveni.

A doua premiză greșită este că Decebal era reprezentantul „poporului dac”. Mai curând ar fi fost Traian, dacă e să judecăm după numărul de daci conduși, sau niciunul dintre ei, dacă este să fim obiectivi (nu exista o unitate conștientă și sistematică națională dacică, nu exista un „exponent al neamului”; cel mult exista o unitate etnică, dar asta este cu totul altceva).

Din Dacia lui Burebista Traian stăpânea la anul 100 mai mult de jumătate:
Panonia și V Crișanei, atât direct cât și prin iazigii confederați Imperiului roman (ca și Tracia, de altfel, multă vreme); Moesia în întregime; Sciția Mică; sudul Basarabiei de azi (prima posesiune romană nord-dunăreană, de altfel); Carpații dinspre Moravia, prin iazigii și marcomanii confederați Imperiului Roman.
Ce stăpânea Decebal la anul 100?
Banatul, Oltenia, Transilvania, E Crișanei, partea carpatică și sub-carpatică a Munteniei și o parte din munții Moldovei.
Aliații lui Decebal, roxolanii și bastarnii, stăpâneau o parte a Câmpiei Munteniei și centrul Moldovei, de la Siret până dincolo de Nistru.
Carpii, Costobocii și Dacii Mari, care au fost neutri în aceste războaie, stăpâneau „Țara de Sus” a Moldovei, Maramureșul, Pocuția și părți din Galiția de mai târziu.

Deci Decebal stăpânea o Dacie care cuprindea doar o mică parte a dacilor, mult mai mulți fiind chiar și cei din Imperiul roman decât cei conduși de Decebal.

Dar această enumerare, deși covârșitoare în sine, nu ar avea nicio însemnătate dacă dacii din celelalte părți l-ar fi privit pe Decebal ca pe conducătorul și/sau reprezentantul lor.
Nici vorbă!
Decebal a vrut să ceară, din nou, ajutorul dacilor nordici (Carpi, Costoboci, Dacii Mari), spre sfârșitul celui de-al doilea război cu romanii, deoarece până atunci aceștia nu-l ajutaseră cu nimic. De asemenea, dacii din Imperiul roman (și vom reveni asupra lor!), n-au mișcat un deget pentru Decebal, dar au muncit din greu pentru Traian. Trist pentru romantismul care îi vrea pe daci uniți, naționaliști și anti-romani, dar adevăr istoric atestat de izvoare.

Deci, nici vorbă ca Decebal să fi fost reprezentantul „poporului dac” privit ca întreg.

A treia premiză greșită este cea după care Decebal, dacă lăsa să se construiască podul, însemna că „stă cu mâinile în sân”.
Decebal câștigase pacea printr-o uimitoare mărinimie a lui Traian. Acesta, deși îl avea îngenunchiat la picioare, nu l-a luat prizonier, nu l-a batjocorit, ci i-a dat pacea. S-a retras de lângă Sarmisegetuza, dar a păstrat sudul Banatului și Olteniei, după cum atestă, iarăși, izvoarele.
Pierderile suferite de Decebal erau cumplite, armatele sale fuseseră decimate în război, trupele romane staționau la Drobeta și Dierna și în alte puncte ale malului nord-dunărean, dar și mai în adâncul Banatului și Olteniei. Orice mișcare înainte de vreme ar fi însemnat într-adevăr nimicirea lui Decebal și statului său. Ca urmare, nu a exista nicio acțiune militară a lui Decebal în această perioadă.
Dar Decebal, firește, nu a stat „cu mâinile încrucișate” ci, cu ajutorul meșterilor și instructorilor romani, și-a refăcut o parte din cetăți și armată, a construit noi mașini de luptă șamd. Încălcând, de fapt, tratatul cu Traian, ceea ce a și dus la al doilea război cu acesta. În care Decebal a fost zdrobit.
Orice ar fi dorit autorul textului citat, Decebal nu putea să facă mai mult. Poate cu trei mitraliere și cinci căruțe cu muniție. Dar, nu avea de unde să le ia. Sau dacă dacii nordici ar fi trecut de partea lui. Dar, n-au trecut.

4. Afirmațiile de la punctul 3. al autorului sunt un amalgam uimitor de greșeli de sistematică și logică istorică. De ce?
Unde sunt „savanții”, pardon!, inginerii invocați de autor? Pe ce temei au stabilit ei cât de repede se putea construi podul, câtă vreme nu se cunoaște exact decât o parte din tehnica de construcție folosită? În comparație cu ce au făcut aceste calcule? Pe baza căror resurse umane și materiale estimate?
Cei care cunosc istoria Imperiului roman știu bine că acesta construia străzi, viaducte, poduri șamd cu o viteză ce depășește cu mult, cu foarte mult, viteza construcției autostrăzilor în România. Înainte de a fi luptători militarii romani erau constructori excepționali, atât în construcții ușoare și semi-ușoare – de la valuri de pământ sau palisade la forturi – cât și în cele grele. Mai mult, greul transporturilor în asemenea construcții ca Podul lui Traian nu era pe militari cât pe sclavi. Militarii erau meșterii constructori și nenumăratele urme ale realizărilor lor, din întregul Imperiu roman, ne arată cât de buni meșteri erau!
Fără a intra în alte amănunte despre costrucția Podului lui Traian – unele date generale se găsesc și pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Podul_lui_Traian – trebuie spus că pretenția autorului este lipsită de seriozitate. Folosirea tehnologiilor proprii de către civilizații străine nu poate fi estimată pe baza capacității de a le folosi de către o civilizație de azi – sunt străine. Nu dezvoltăm pe temă, dar există foarte multe cazuri în care estimările inginerilor moderni lipsiți de pregătire istorică s-au dovedit foarte greșite.

Pe de altă parte, autorul datează ridicarea podului între 103-105, adică în vreme de pace, după care spune „Atunci era război!”. Curat-murdar.

Apoi, autorul spune că Traian nu și-ar fi … decimat (?!?!?) armata construind podul. De ce crede autorul că ar fi fost o decimare, greu de înțeles, în condițiile în care armata romană se ocupa de construcții în mod curent. Cel mai probabil, nu știe o mulțime de lucruri elementare despre antichitatea romană.

În sfârșit, ca o culme a erorilor din acest pasaj apare și ideea că pe Columnă armata romană trece Dunărea pe un pod de vase.
Din păcate, deși a spus că istoria este o „materie de studiu logică”, autorul se arată străin de logică.
a) Trecerea trupelor în primul război dintre Traian și Decebal s-a făcut pe un pod de vase; trecerea trupelor ofensive în al doilea război s-a făcut pe pod; așa arată Columna!
b) Dacă a trecut trupele pe un pod de vase, Traian nu depindea de podul permanent pentru a-l învinge pe Decebal, așa cum afirmă la început autorul textului analizat de noi. Iar autorul se contrazice pe sine, ca și în cazul perioadei de pace/război a ridicării podului.

VII.
Citat:
„Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei !”

Greșit!
Avem, pe de-o parte, mai multe izvoare antice care ne arată că romanii au construit podul. Pe de altă parte, niciun izvor nu atribuie altcuiva ridicarea Podului!
Nici măcar izvoarele din vremea împăraților romani traco-iliri (sfârșitul secolului III)!
De asemenea, nu există nicio altă construcție similară, fie și doar ca tehnologie, care să aparțină dacilor.
Deci este cu totul neverosimil ca dacii să fi construit podul.
La fel de bine am putea zice că l-au construit celții care, în timpul marii lor invazii, și înainte de Burebista, au stăpânit și ei ambele maluri ale Dunării. Doar că nu sunt dovezi, nici scrise, nici arheologice, ale existenței podului până în timpul războaielor dintre Decebal și Traian.

Mai mult, a spune că dacii „stăpâneau ambele maluri ale Dunării” este inducere în eroare. De ce? Pentru că dacii de pe cele două maluri erau din triburi diferite, nu erau uniți! Tribalii și dacii din Oltenia nu erau mereu în cele mai bune relații, iar vreo acțiune unită a lor, în orice domeniu, pur și simplu nu există menționată în istorie. Nici nu mai vorbim că nu aveau nicio tradiție în construcții monumentale, că nu ne-a rămas de la ei niciun pod măcar peste Olt sau Ogosta, ca să putem să ne închipuim că ar fi știut să facă o asemenea construcție. Dar aici intrăm în domeniu arhitecturii traco-dacice versus arhitectura romană, un subiect pe care autorul textului citat nici măcar nu l-a atins. De ce, nu știm. Fie că l-ar fi contrazis total, fie că nu îl cunoștea deloc.

VIII.
„Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: “(Burebista) trecea fluviul când dorea.”, însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase.”

Greșit!
1. Strabon arată acolo că Burebista nu era împiedicat de nimeni să treacă Dunărea, că era stăpân pe amândouă malurile, nu indică felul în care se trecea Dunărea.
2. Dacia nu a fost niciodată o putere navală. Sintagma „nu era putere navală la acea vreme” poate da alte idei, și ar fi cu totul greșite.
3. Burebista putea, la fel ca și alții, să facă fie un pod de luntrii – acele luntrii pescărești mai mari și mai zdravene decât bărcuțele de agrement cunoscute orășenilor – fie un pod de plute (de bușteni). Așa au făcut și turcii sau alți migratori care au trecut Dunărea fără poduri de piatră. Așa s-a făcut mai bine de 1000 de ani, cu atât mai mult o puteau face dacii.
Mai mult, izvoarele istorice (sic!) arată că luntrile acestea erau foarte numeroase pe Dunăre și au fost adesea folosite ca atare. Să nu uităm că nici macedonenii care au fost înfrânți în Bărăgan nu aveau corăbii, dar au trecut Dunărea liniștiți în plină vară (cred că ne amintim episodul, este cel cu Dromichetes și Lisimah).
4. Pretinsa „logică” de a trage concluzii pe bază de supoziții nu are niciodată valoare. Izvoarele arheologice și cele scrise sunt cele care au valoare. Iar ele nu atestă nicio construcție mare ridicată de Burebista, cu atât mai mult vreun pod peste Dunăre. În schimb atestă ridicarea podului de la Drobeta de către Apolodor din Damasc în vremea lui Traian. Între documente și fantezie… pentru istorie sunt de preferat documentele.
5. Nu doar că Burebista a stăpânit destul de puțin pământul de la sud de Dunăre, dar l-a stăpânit și în condiții destul de precare. Așa cum am mai spus, nici măcar în centrul stăpânirii sale – care nu se știe foarte sigur unde a fost – nu a ridicat măcar vreo cetate măreață sau alt monument care să amintească de domnia pe care a avut-o. Nu se păstrează de la Burebista niciun pod, nici peste Olt sau Mureș, nici peste Lom, Ogosta sau oricare altă apă din teritoriul stăpânit (vremelnic) de el. Dacă pretinsa lipsă a izvoarelor este așa-zisul argument pentru negarea ridicării podului de către Traian, cu cât mai mult se potrivește el pentru Burebista!

IX.
„Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată “Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani !”

Greșit!
1. O baladă populară de secol XVIII-XIX nu este o „documentație” istorică pentru secolul II d.Hr.!
2. Nu există o baladă populară aromână intitulată „Puntea din artă”.
3. Nu există o baladă populară aromână care să vorbească despre trei meșteri care au lucrat la construcția unui pod peste Dunăre.
4. Există însă balada armânească „Podul de pe Râul Arda”, care vorbește despre cei trei frați meșteri care au ridicat podul de pe acest râu (în vechea Tracie, azi în sud-sud-estul Bulgariei).
Autorul nu știe ce spune sau pur și simplu minte? Nu-i al meu să judec, dar oricum nu are dreptate, pretinsa „documentație” fiind în întregime un fals dintre cele mai rușinoase.

X.
„Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !”

Greșit!
1. Dacă podul a fost refăcut de Constantin cel Mare, atunci nu mai aveau cum să fie acele „bucăți de bârne arse”. Ele există, doar că sunt din vremea distrugerii podului chiar de către romani, odată cu abandonarea țărmului nordic al Dunării, în vremea invaziilor migratorilor.
2. Dacă autorul recunoaște că cei din Moesia erau daci, ar fi trebuit să înțeleagă și faptul că, uimitor, au fost de partea lui Traian. Deci nu l-au privit pe Decebal ca pe un conducător/reprezentant al poporului dac! Mai mult, după cum arată izvoarele istorice – iarăși, ce să facem! – dacii din Oltenia au trecut iute de partea lui Traian, iar cei din Muntenia erau mai mult decât fericiți să fie sub stăpânire romană. Se poate vedea acest lucru și la Cassius Dio dar și în alte izvoare, precum și în numeroasele lucrări de specialitate.
3. Constantin cel Mare nu a fost dac, ci daco-roman sau, mai bine-zis, străromân.
Nu există despre el nici cea mai mică aluzie la vreo încercare de tracizare sau dacizare a Imperiului (ca la Galeriu), pe care l-a condus atâta vreme și căruia i-a hotărât destinele.
4. De vreme ce Decebal nu stăpânea malurile Dunării, controlate – iar documentat de izvoarele antice! – de romani, nu avea cum să dea foc podului păzit de legiunile romane decât în urma unui alt război… care nu a existat.
5. Chiar dacă Decebal ar fi ars lemnăria, nu ar fi fost mare lucru pentru Traian să o refacă. De ce ar fi trebuit să aștepte această lucrare venirea Sfântului Constantin cel Mare? Evident, pentru că autorul textului îl urăște pe Traian, îi urăște pe romani. Dar istoria adevărată nu se face pe sentimente de acest fel, ci pe informații concrete, pe dovezi istorice. Care, în acest caz, atestă că Podul de la Drobeta a fost ridicat de Apolodor din Damasc la porunca lui Traian. Restul e o tristă fantezie.

XI.
„Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?”

Cu siguranță, veți face acest lucru când veți pune mâna pe cărți de istorie serioasă și veți cerceta izvoarele fără idei preconcepute. Atunci veți înțelege că și romanii sunt strămoșii noștri și veți scăpa de mania deformării istoriei după închipuirea romantică a dacismului post-modernist.

Răspunsul este dat celui care a pus întrebarea, deoarece, într-adevăr, cel puțin în ceea ce privește ignoranța i se potrivește.

XII. CONCLUZIE

Da, am avut dreptate.
Cea mai îngrozitoare plagă a României de azi e datul cu părerea.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (II)

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Mergem mai departe pe drumul încercării de a înţelege satul românesc vechi. Parte esenţială a României Străvechi.
La început am arătat puterea modelului asupra unei culturi şi, foarte importantă, o atestare a structurii complexe a unui sat românesc să-i spunem „obişnuit” (un cuvânt foarte înşelător).

Într-adevăr, cel mai des realitatea ajunge să fie falsificată prin simplificare.
Pentru că simplificarea, o necesitate în orice prezentare sau analiză, trebuie să privească elementele care nu privesc subiectul prezentării sau analizei.
De pildă, atunci când se prezintă iuţeala şi rezistenţa unui cal, culoarea acestuia este nesemnificativă. Poate fi menţionată în treacăt, ori poate fi ignorată. Oricum, nu de culoare depinde iuţeala şi rezistenţa unui cal. Dar dacă de la această simplificare se trece la ignorarea altor elemente – lungimea gâtului, starea de sănătate a copitelor sau genunchilor etc. – vom ajunge să falsificăm, cu voie sau fără voie, adevărul despre iuţeala şi rezistenţa calului respectiv.

În prezentarea unui popor se practică adesea falsificarea prin simplificare.
Descrierea Germanilor fie strict pe temeiul puterii lor economice dintr-un moment anume – fie că e perioada anilor ’20 ai secolului XX, fie că este perioada primilor ani din secolul XXI – poate fi corectă strict dacă subiectul este puterea lor economică în acea clipă a Istoriei. Dar dacă se dorea descrierea Germanilor ca popor, o astfel de abordare este părtinitoare şi falsificatoare.
Putem da mii de exemple de asemenea prezentări naţionale falsificatoare. Dar sperăm ca unul singur să fie de ajuns.

În ceea ce priveşte satul românesc, în ceea ce priveşte vechea cultură românească, practica falsificării merge, de obicei, pe linia păgânizării. Sau mitologizării culturii româneşti vechi.

În Istoria folcloristicii europene, marele specialist italian Giuseppe Cocchiara (1904-1965) arăta cum până în 1952 programul ideologic al unui grup sau altul – cel mai adesea cu substrat politic – influenţează etnologia şi folcloristica (implicit şi discipline similare, precum antropologia şi altele asemenea).
Cei care doresc amănunte despre acest proces vast şi complicat, cu o vechime de câteva secole, pot consulta traducerea apărută în 2004 sub titlul „Istoria folcloristicii europene. Europa in cautare de sine” la Ed. Saeculum I.O. (Bucureşti).
Aici ne oprim doar la indicarea fenomenului – şi lucrării ce îl prezintă. Un fenomen prin care se falsifică recepţia de către culegător, interpretarea de către cercetător şi, implicit, prezentarea de către editor a materialului folcloric şi etnologic. (Faptul că adesea culegătorul, cercetătorul şi editorul sunt una şi aceeaşi persoană, ori parte a unui grup restrâns, amplifică fenomenul de falsificare.)
Extrem de grav şi, de obicei, nebăgat în seamă, este efectul asupra folclorului pe care îl produce această falsificare.

În ultima privinţă am dat adesea exemplul Mioriţei, un exemplu foarte la îndemână şi foarte clar.
Alecsandri, cel care spunea că folclorul trebuie cules fără a fi schimbat de culegător, este cel care culege şi preschimbă Mioriţa, publicând-o în forma devenită celebră. Altfel spus, creaţia populară cunoscută în România – şi Românimea – de astăzi sub numele Mioriţa… nu este o creaţie populară! Este, de fapt, prelucrarea de către Alecsandri a unei creaţii populare!
Care? Ei bine, Alecsandri nu a vrut să dezvăluie acest lucru niciodată! Şi a ascuns până dincolo de moarte creaţia populară din care s-a inspirat!
De parcă o asemenea falsificare nu era destul de gravă, promovarea a fost gigantică! De la manualele şcolare până la ziare, de la serbările „câmpeneşti” până la calendare de perete, toate mijloacele posibile au difuzat Mioriţa lui Alecsandri. Şi nu oricum, ci ca pe o fundamentală creaţie populară, ca pe o esenţă a culturii române autentice. Interpretată extrem de fals – ca dominată de un „spirit de resemnare” ş.a.a.
Rezultatul?
Dintre cele cca. 1.000 de forme de Mioriţă existente la Români, se ajunge în 60-70 de ani la o singură formă dominantă, Mioriţa lui Alecsandri. Mai supravieţuind doar câteva alte variante, prea deosebite de Mioriţa lui Alexcsandri spre a fi înghiţite de aceasta. Câteva din o mie! O întreagă – şi minunată – lume a baladei româneşti, nimicită prin impunerea sistematică a unei versiuni livreşti.

Acest tipar de falsificare a culturii române, prin cele mai diferite metode, este extrem de răspândit. Şi face parte dintr-un efort programatic de distrugere totală a României Străvechi şi culturii sale.
Acest efort a fost început de extremiştii Greci ca parte a efortului de distrugere şi preluare a Romanităţi, întâi, apoi a Românităţii (aici o lucrare bună pe temă). A fost completat apoi de intervenţia Papalităţii, pentru care Românii erau – ca neam şi ţări – o contestare directă a pretenţiilor sale fanteziste de a continua Imperiul Roman (Romania). La instigarea şi sub dirijarea Papalităţii au fost implicaţi în efortul de distrugere a Românilor şi civilizaţiei lor Germanii şi Ungurii. Creat pe filieră germană, Imperiul Ţarist a schimbat, din secolul al XVIII-lea încolo, relaţiile vechi, destul de bune, româno-ruse, cu unele din ce în ce mai ostile. Pe care comunismul sovietic le va transforma într-o ură sălbatică şi rasistă. Grupările masonice iniţiate de Greci, preluate ulterior mult mai direct de alte grupuri apusene, au fost adesea dominate de patrioţi care… nici nu ştiau ce înseamnă „a fi Român”, nici nu ştiau prea bine româneşte. Impactul lor asupra României Străvechi şi Culturii Române Vechi a fost devastator.

Pe linia ideologică a unora sau altora din aceste puteri străine s-au înscris inevitabil, prin simpla „instruire şcolară”, extrem de mulţi intelectuali. Vocile rare care s-au opus fenomenului – pe măsură ce-l descopereau şi înţelegeau – au fost reduse la tăcere sau ignorate. Un Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mircea Vulcănescu… Oameni băgaţi în spitale de nebuni sau puşcării, oameni trecuţi pe liste negre…

În 1900 satul românesc aduna în sine 92% din populaţia Regatului Român!
Şi avea reprezentare zero în cultura română, cu excepţia adoptării exoticelor haine româneşti de către părţi izolate ale elitei. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) a fost una dintre puţinele persoane „de la vârf” care a apreciat cu adevărat tradiţiile populare româneşti. Dragostea ei, care a îmbrăţişat de la meleagurile adoptive la poezia unor Alecsandri sau Eminescu, a rodit în multe forme practice. Şi a fost una din frânele deznaţionalizării ce se practica, în contrapartidă, la nivelul partidelor politice, guvernului, aparatului de stat.

Răscoalele de la sfârşitul secolului al XIX-lea (ai căror morţi încă nu au fost număraţi) şi din 1907 sunt parte şi mărturie a acestui genocid anti-românesc.
Doar în răscoalele din 1888 sunt arestaţi peste 3.000 de ţărani; armata a atacat răsculaţii trăgând în plin, folosind şarje de cavalerie… numărul de morţi este necunoscut.
De fapt armata era folosită adesea în slujba oprimării poporului. Mulţi boieri şi arendaşi sileau oamenii prin forţă – manu militari – să lucreze moşiile deţinute sau exploatate de ei. Iar clasa politică veghea la îndeplinirea de către armată şi jandarmerie a acestor cereri. Românii erau sclavi în propria lor ţară. Sclavi ai unei clase politice condusă din străinătate. Şi astăzi sunt grupări masonice care se laudă cu faptul că oamenii lor au condus Regatul României în acele vremuri şi l-au modernizat; prin masacrarea Românilor şi distrugerea sistematică a culturii româneşti adevărate.

Spre a nu pierde prea mult timpul cititorilor, sărim peste alte părţi negre ale istoriei.
România intră în 1916 în „Marele război”, adică în Primul război mondial. Care începuse de doi ani de zile. Ani în care pregătirile de luptă ale conducerii ţării şi aparatului de stat au fost cel mult superficiale. Insistenţele Regelui Carol I de înarmare şi instruire aveau ca răspuns asigurări depline de îndeplinire la cel mai înalt nivel a acestei îndatoriri esenţiale. O minciună mizerabilă. La intrarea în război, după doi ani de la începerea conflictului, doi ani în care Regatul României trebuia să se pregătească, Armata Română era… cea mai prost înarmată armată implicată în război!

Rezultatele sunt cumplite.
Vitejia ostaşului român, recunoscută şi de duşmani, este sabotată de incompetenţa multor ofiţeri – aflaţi în funcţie „pe pile” – şi de o dotare tehnică aflată cu 40-50 de ani în urma epocii, uzată şi lipsită de susţinere. Producţia de război asigura soldatului român cca. 6-7 cartuşe/zi…
În faţa mitralierelor şi tunurilor duşmane ostaşii români răspund cu proiectilele unor arme din Războiul de independenţă. Îngropaţi de vii sub focul artileriei duşmane, ciuruiţi de mitraliere, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade, soldaţii români, ţăranii români, insistă să lupte, refuză dezertarea, îşi păstrează o încredere ireală în victoria finală. Dezertează în schimb scârbavnicul Carol Caraiman, cel care apoi va distruge România Mare sub numele de Carol al II-lea.
„Aliaţii” Ruşi lucrează adesea împotriva trupelor române, favorizând dezastrul de la Turtucaia şi alte asemenea „întâmplări” şi îndemnând permanent conducerea României… să se retragă în Rusia, abandonând toate teritoriile Regatului.

Stăpânirea germană în Muntenia (în 1916-1918), este una dintre cele mai cumplite pagini ale istoriei. Poate vom prezenta cândva unele din paragrafele ei. Bulgarii şi Turcii săvârşesc măceluri anti-româneşti în Dobrogea şi Muntenia, depăşind orice limită, la un nivel atât de înfiorător încât până şi aliaţii lor Germani, oricât de ticăloşi, sunt nevoiţi să-i tempereze.

Roadele războiului în care au fost băgaţi Românii fără nicio pregătire? Pierderile de peste 800.000 de oameni dintr-o populaţie de nici 8 milioane înseamnă mai mult decât decimarea. Iar aici nu sunt incluşi Românii morţi în Basarabia şi în Războiul civil din Rusia, Românii ucişi în Austro-Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Serbia etc.

Distrugerea sistematică a satului românesc – şi prin exploatare, şi prin introducerea în educaţia şcolară a multor elemente snoabe, anti-româneşti, deznaţionalizatoare – se va amplifica în perioada interbelică. Dar şi teroarea de stat creşte pe măsură – mai ales în perioada alegerilor.
În faţa abuzurilor sistematice ale aparatului de stat unii îşi pun nădejdile într-unul sau altul dintre partide (deşi toate aveau aceleaşi practici şi acelaşi stil de conducere – externă).
Educaţia, presa, radioul şi toate celelalte mijloace de propagandă sunt folosite pentru a răspândi imoralitatea şi concepţii cât mai străine. În paralele cu sforăitoare declaraţii de patriotism ale unor politicieni vânduţi. Care au fost glorificaţi atunci şi sunt glorificaţi şi astăzi, în neo-comunism. (Un exemplu este Iuliu Maniu, dovedit a fi agent străin, dar mai departe ridicat în slăvi…)

După 1948 distrugere satului românesc devine de-a dreptul apoteotică, regimul sovietic şi cele care îi urmează transformând lumea rurală într-o extensie mizeră a mahalalelor orăşeneşti.
Aspect păstrat şi astăzi de foarte multe sate din întreaga ţară.

Faţă de acest genocid sistematic, este greu de crezut că mai sunt oameni care cred că pot găsi în satul de astăzi adevăratul folclor românesc…
Generaţii întregi silite să îşi transforme tradiţiile, în cel mai bun caz în spectacol folcloric, urmate de generaţii întregi îndrăgostite de căminul cultural, băutură, „munca” în C.A.P. – inclusiv „dijmuirea” produselor şi alte activităţi similare -, toate acestea îndoctrinate în fel şi chip prin şcoală, periodice, cărţi, emisiunir radio şi tv… iată lumea satului din ultimul secol.
Pe acest fundal, desigur că mitologizanţii pot impune ce „folclor” au chef.
Oamenii sunt plătiţi să interpreteze aşa-zise „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini” şi înregistraţi interpretându-le. Înregistrare folosită ca „dovadă” a acestor „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini”. Falsificarea merge înainte.
Oamenii ajung să creadă că „Dragobetele” născocit de unii „trebuie să fie adevărat” şi ajung să îl preia. Ca să fie mai… români. La fel şi alte invenţii falsificatoare, acceptate pe scară largă drept „tradiţii româneşti”.

Şi totuşi, pe ici pe colo, satul românesc adevărat, satul românesc de demult, încă mai trăieşte. Măcar în amintirile unor fii ai acestuia…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ (I)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Această scurtă prezentare istorică a apărut în anul 2011. Forma prezentă este preluată din Revista Atitudini.

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin.

La o primă vedere, pentru a înțelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susținători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alți monştri din istoria recentă a umanității, alături de urmaşii lor din Ungaria „şi nu numai „de astăzi.

Dar, din nefericire, mulți sunt atât de lipsiți de cele mai elementare cunoştințe istorice, încât chiar nu înțeleg ce se petrece.

De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuți internațional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizați sau romanizați apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2]. Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privință întinderea schițată de Nicolae Iorga (din Carpații Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simț[5].

Prezența Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe țărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simțeau atât de legați de acesta încât şi conducătorii lor „de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori „ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenții papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciți” la sfinți ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităților stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte nații, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalți. Mari ctitorii ale românității, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frățească unire cu alți constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii). O altă pildă sunt trupele din Sciția Mică sau Dicia[6] „cum se numea pe atunci Dobrogea[7] „care apărau nu doar acel ținut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punți între Răsăritul şi Apusul Romanității, dar şi între Romanitate şi celelalte națiuni creştine „Greci, Armeni, Egipteni şamd. Existența lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăți cât aproape nu se poate spune. Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe „la începutul sec. VII „legătura Românității cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol. Imperiul roman „devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] „şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înțeleagă. Mijlocirea Românilor încetase, iar prețul plătit de Europa „şi chiar de întreaga omenire „va fi cumplit.

Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânți la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaților „Transilvania „şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi țineau spiritual de Imperiul roman[13].

Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăție, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănați cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15]. Aceeaşi neomenie a însoțit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acțiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).

În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influența Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sunt chiar botezați la Constantinopole, devenind apostolii Credinței şi civilizației într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei „hirotonit, desigur, la Constantinopole „ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii „unealtă sângeroasă a papalității

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice „ca celebrele „Donații Constantiniene” „au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învățăturii de Credință. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste „de la supremația papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu „au fost impuse manu militari întregului Occident[17].

În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părților de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forță a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat țările şi popoarele ortodoxe, Inchiziția, păgâni plătiți să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupților în țările țintă „Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.

Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliații germani „sau supuşii germani -ai Papalității nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste „fie ele creştine sau păgâne „din Răsărit[18].

O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?

Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş „care venea în conflict cu mândria ungurească „dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naționalități, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurință pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogați, avea să prevaleze.

Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte nații avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credință, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioții nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.

De la Voiteh cel devenit Ştefan „pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulți alți criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] „a devenit Ungaria unealta Papalității. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuții religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.

Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credința romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forța care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiții şi veleități universale a papalității „Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănțuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forță de percuție a fost Regatul ungar„ [20]

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinței a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuții publice el „a convertit” pe toți nobilii din nucleul central al Ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viață şi canonizat după moarte de Papalitate.

Foarte mulți dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizați de presiunea papistă au fost nobilii „Unguri, Români, Slavi „aflați sub controlul coroanei ungar. Se credea că oamenii de rând vor fi siliți de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate față de stăpâni.

Acest lucru s-a întâmplat prea puțin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ținut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoții şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi mulți dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.

Roadele rasismului şi persecuțiilor ungureşti

Într-un fel sau altul, prigoana a devenit mai aprigă. La început numărul mic al nobililor unguri supraviețuitori impusese o oarecare măsură în persecuții. Cu timpul însă, numărul lor a crescut prin asimilarea nobililor slavi „mai ales în părțile Croației şi Dalmației „şi a celor români „mai ales în Panonia şi regiunile Tisei. Ca urmare, şi persecuțiile au devenit din ce în ce mai puternice şi sistematice. Între altele, ele erau şi un mijloc de creştere a puterii şi averii, slujitorii Papalității obținând numeroase avantaje.

Oricât de trist ar fi, trebuie să spunem adevărul: foarte mulți Români au trădat. Au trădat mai ales de frică şi din oboseala de a mai rezista prigoanei, dar unii şi din lăcomie. Şi-au trădat Credința, şi-au trădat Neamul. Au devenit întâi catolici, iar apoi şi unguri. Înaintarea Catolicismului în Românime a însemnat şi deznaționalizare, nu doar apostazie. Românii trecuți la Catolicism îşi pierdeau rădăcinile şi intrau în puterea unui cler superior în întregime străin şi duşman Neamului Românesc. Totodată prin trecerea la Catolicism Românii căpătau, în teorie, cale liberă către structurile superioare ale societății. Dar şi aici domnea un feroce rasism anti-românesc. Deci, şi în religia nou căpătată, şi în straturile sociale nou accesibile, Românul era privit ca un nimic, doar Ungurul însemna ceva, urmat de Neamț şi, la urmă, de Secui. Ca urmare, mulți, foarte mulți dintre Românii ce îşi pierduseră Credința îşi pierdeau şi Neamul, maghiarizându-se. Rezultatele? Să le vedem!

Populația ungurească nu depăşea, pe la anul 960 d.Hr., un maximum de 100.000 (o sută de mii) de oameni, foarte mulți dintre aceştia nefiind de fapt Unguri propriu-zişi, ci feluriți străini adăugați grupului unguresc de războinici jefuitori. Aceştia nu depăşeau un maximum de 50-60 de mii de oameni. Dar să luăm cifra maximă, de 100.000 de oameni. În acelaşi secol X, numărul Românilor de la N de Dunăre este de minimum 1.500.000 (un milion cinci sute de mii) de oameni. Totdeauna sporul natural al Ungurilor a fost mult sub sporul natural al Românilor. Dar hai, de dragul demonstrației, să punem egalitate între aceste două sporuri naturale. În secolul XX, Ungurii au ajuns la o populație de 10.000.000 (zece milioane) oameni. Proporțional, Românii ar fi trebuit să fie 150.000.000 (o sută cincizeci de milioane)!!! Însă, în statisticile vremii, Românii apar ca fiind, la nord de Dunăre, cca. 20.000.000 (douăzeci de milioane). Cum se explică această diferență? Cum se explică faptul că o națiune având un spor natural mai mic ajunge de la o sută de mii la zece milioane de oameni, iar o națiune având un spor natural mai mare ajunge de la un milion şi jumătate la douăzeci de milioane de oameni, în aceeaşi perioadă? Răspunsul este foarte simplu: prima națiune a crescut mai puțin prin spor natural, dar a crescut foarte mult prin asimilări forțate!

Este de ajuns să amintim că numele Satu Mare sau Sătmar, nume tipic românesc[21], a fost maghiarizat sub numele Szatmar, Szathmar, Szathmary şamd, ca să se ascundă originea sa reală. Totuşi toate familiile ungureşti care poartă asemenea nume „şi sunt destule! „sunt la izvoare familii de Români deznaționalizați.

Acestea sunt roadele rasismului şi persecuțiilor ungureşti de peste o mie de ani asupra Românilor şi altor popoare: crime, jafuri, rapturi, împopoțonarea cu meritele altora, genocid şi asimilare forțată.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Ca, de pildă, Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu, P. P. Panaitescu şi alții asemenea.

[2] Amintim în grabă pe Constantin Giurescu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Gheroghe Brătianu, Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Constantin Papanace, Silviu Dragomir, Ovid Densuşianu, P. P. Panaitescu şamd.

[3] Uneori se pune accentul pe creştinare, alteori pe cucerirea şi administrația romană, alteori „foarte general „pe elementul cultural şamd. Credem că singurul factor esențial ce explică unitatea lingvistică a limbii române „care unitate implică o etnogeneză simultană şi relativ omogenă pe o întindere foarte mare „este, desigur, răspândirea Învățăturii lui Hristos. Ea s-a făcut în vremea Sfinților Apostoli şi ucenicilor lor în mai tot spațiul traco-ilir aflat sub stăpânire sau influență latină, atât de la sud cât şi de la nord de Dunăre. În afara fâşiilor litorale greceşti, limba propovăduirii şi cultului a fost, fireşte, latina.

[4] Istoria românilor, vol. II, p. 102 în ediția 1992.

[5] Până la urmă şi cei care, asemenea lui Ovid Densuşianu sau Ferdinand Lot, încearcă să plaseze centrul de greutate al formării Poporului Român la S de Dunăre sunt nevoiți „de fapte lingvistice şi istorice incontestabile „să admită existența unor ramificații (de mare influență, însă!) şi la N de acest fluviu. Ceea ce „chiar fără a recurge la alte numeroase argumente „le anulează apriori propria teză.

[6] Dicia, de la Dacia.

[7] De unde şi numele de dician pentru dobrogean în Limba română a secolelor XVI-XIX.

[8] Străromân de la granița dintre Panonia şi Iliria, primul care dă o traducere integrală a Sfintelor Scripturi în limba latină (aşa numita Vulgata, din pricina elementelor de limbaj popular din vocabularul şi gramatica traducerii, elemente de altfel foarte utile pentru studiul fazelor timpurii ale Limbii române).

[9] De fel din Dobrogea „Sciția Mică / Dicia „adevăratul întemeietor al monahismului apusean „deformat mai târziu de racilele papismului „şi mare ascet şi teolog.

[10] De asemenea din Dobrogea, mare ascet şi teolog, autorul calendarului folosit astăzi de întreaga omenire.

[11] Episcop din Timoc „pe atunci Dacia Aureliană „şi mare teolog. Va aduce la Hristos şi latinitate pe mulți dintre acei daci încă rămaşi păgâni la sud şi mai ales la nord de Dunării. Printre altele a fost unul din cei mai mari imnografi ai istoriei creştine, fiind şi cel care a creat primele Te Deum-uri (toate care au urmat fiindu-i, evident, tributare). A ştiut să țină o legătură strânsă între Dacia şi Dardania şi Italia.

[12] Prin această denumire „de romaic sau romei „grecii din Imperiul roman voiau să arate că nu au legătură cu vechii elini şi păgânismul lor, ci sunt, în lipsa Românilor, continuatorii şi moştenitorii Romanilor şi Romanității răsăritene.

[13] Fapte atestate chiar de cronicile ungureşti cele mai vechi. Imperiul roman era cel cu capitala la Constantinopole.

[14] Să amintim ca pildă fie şi numai că numele hun Atila înseamnă „Ucigaşul” sau „Asasinul”.

[15] Trebuie să spunem însă că, în afara neomeniei fără margini, nu exista nicio legătură între huni, neam turcic „ai căror urmaşi cei mai apropiați sunt ciuvaşii din Rusia „şi unguri, neam fino-ugric sau de altă origine, dar în nici un caz turcică.

[16] Aici intră şi, trebuie spus, acțiunile făcute „la comandă”, adică actele de mercenariat militar comandate lor de câte o țară sau putere împotriva alteia.

[17] Pentru cei care doresc să ştie mai multe „şi documentat! „în această privință, recomandăm cărțile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică ale istoricului „fost istoric romano-catolic „Wladimir Guettée, Căderea Angliei ortodoxe de Vladimir Moss (scriitor şi istoric britanic), Viețile sfinților ortodocşi din Apus. Sfinții Insulelor Britanice, de Vlad Benea, Românii în secolul al XIII-le. Între cruciată şi Imperiul mongol de Şerban Papacostea şamd.

[18] Să nu se creadă că un asemenea număr, ce pare foarte mic astăzi, era de neglijat. Hunii îngroziseră întreaga Europă cu armate de „doar” 30.000 de luptători.

[19] Unul dintre ultimii criminali odioşi „beatificați” de Papalitate este Cardinalul Aloisije (Alois) Stepinac, un mare sprijinitor al ustaşilor, şovinişti croați ce au masacrat în 1941-1945 cel puțin 500.000 sârbi, au expluzat cel puțin 250.000 şi au silit să devină catolici încă pe atâția. De asemenea, conform aceleiaşi surse „Centrul Simon Wiesenthal „ustaşii au masacrat mii şi mii de evrei (se estimează la peste 30.000 numărul total al victimelor evreieşti) şi țigani (cifrele variază între 40 şi 100 de mii de oameni ucişi) tot pe considerente etnice. Deşi, conform principiilor iezuite, Aloisije Stepinac se manifesta politicos față de orice „minoritar” care îi cerea ajutorul, el încuraja totodată pe ustaşi în lucrarea lor, adică în măcelărirea aceloraşi „minoritari”. De asemenea acest cardinal avea o atenție deosebită pentru Ortodoxie, față de care nutrea un dispreț şi o ură fără margini. Prin acțiunile sale consecvente, dincolo de unele circumstanțiale şi ceva discursuri iezuite, Alois / Aloisije Stepinac este un complice „dacă nu chiar autorul moral „al monstruoaselor crime ale ustaşilor.

[20] Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea „, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 7.

[21] Deşi cele mai cunoscute toponime cu această formă sunt oraşul Satu Mare şi ținutul sau județul cu acelaşi nume, sunt departe de a fi singurele din Românime şi, mai mult, sunt incontestabil de origine latină (atât substantivul „sat” cât şi adjectivul „mare” având această origine).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Daci, arme curbe şi religie. Ipoteze

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În câteva rânduri, prezint un material interesant şi de calitate, realizat de arheologul ardelean Cătălin Borangic.

Legătura dintre armele curbe ale Dacilor şi religie este făcută, vag, de mai multă vreme, dar fără o concretizare specifică. Un început frumos şi interesant este realizat aici de Cătălin Borangic. Frumos prin interesul faţă de Daci şi cultura lor, frumos prin obiectivitatea abordării. Departe de înclinaţia multor amatori de a-şi impune ideile drept adevăruri absolute, specialistul în domeniu precizează limitele cunoaşterii şi ale demersului de reconstituire.

Comparaţia cu practici antice – de la cele greceşti la cele celtice – dă justificare ipotezelor propuse de arheologul din Alba Iulia. Materialul, intitulat Posibile semnificaţii magico-religioase în cazul armelor curbe dacice, poate fi găsit aici.

Pentru cei interesaţi de armele dacice şi stilul de luptă al Dacilor, foarte frumoasă şi folositoare va fi şi lucrarea Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire. Realizată în acelaşi stil ştiinţific riguros, cu precizarea metodologiei, expunerea unor teorii şi ipoteze argumentat şi a limitelor existente. Dar, totodată, cu un limbaj clar, accesibil, imagini valorând cât mii de cuvinte, şi o linie uşor de urmărit.

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Fiecare comunitate umană are un model după care se călăuzeşte.
Se poate ca modelul să fie adoptat conştient sau inconştient, dar există totdeauna. În Filonul de aur, am arătat faptul că pentru neamuri, adică naţiunii, cei socotiţi eroi şi sfinţi sunt esenţa naţională. Aceştia sunt filonul de aur ce defineşte, de-a lungul vremilor, neamul sau naţiunea în cauză.
Desigur, pentru unii eroii şi sfinţii pot să fie exact cei pe care alţii îi dispreţuiesc. Îndreptăţit sau nu.

puterea modelului
De pildă, Naţiunea Ungară îl ţine pe apostatul Iştvan-Voiteh („Ştefan”), drept sfânt şi mare erou. Acesta a fost un prinţ ungur care s-a lepădat de Credinţă pentru femeia sa. Şi nu doar că s-a lepădat, lăsând Ortodoxia şi devenind catolic. Dar după ce a făcut asta a început să pedepsească în fel şi chip nobilii unguri care nu voiau să-i urmeze schimbarea. Ajungând să-i ucidă – cu tot cu familiile lor – spre a-i înspăimânta pe ceilalţi şi a-i sili să treacă la Catolicism. Această prigoană a dezlănţuit-o şi asupra poporului.
Pe atunci unii dintre Unguri erau încă păgâni, alţii veniseră – ca urmare a legăturilor cu Românii din Panonia – la Ortodoxie. Chiar şi dintre nobilii unguri se convertiseră. Paşnic, din convingere. Legăturile Românilor cu Romania constantinopolitană erau atât de strânse, că primii prinţi unguri ce primesc Botezul (Bolcsu şi Gyula) îl primesc prin misionari de la Constantinopole. De unde primesc şi Coroana Ungară – de care atât de legaţi sunt Ungurii de mai apoi.
Schimbarea vine când Voiteh, ortodox, se căsătoreşte cu o nemţoaică. Şi, în loc să-şi păstreze fiecare credinţa, ori să primească ea credinţa lui, el – rege al neamului său – apostaziază. Şi începe să silească pe ceilalţi să apostazieze. Prin ameninţări, şantaj, prigoană, jaf, crimă…
Acest neom, această ruşine a omenirii, este – printr-o veche şi neîncetată propagandă papistă – socotit de Unguri ca părinte al Naţiei Maghiare, ca mare erou şi chiar sfânt…
Având un asemenea model, devine de înţeles purtarea Ungurilor în domeniile în care sunt, la nivel naţional, răi şi mincinoşi. Am spus „în domeniile” în care sunt aşa, pentru că Ungurii sunt, în foarte mare parte şi în foarte multe privinţe oameni buni. Cu foarte multe calităţi, cu foarte multe realizări. Sunt oameni cu care te poţi înţelege bine, pe care te poţi baza, cu care poţi lucra foarte bine. Oameni învăţaţi să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să îşi ţină cuvântul etc.
Dar atunci când vine vorba despre Istorie, şi mai ales despre Istoria Ungurească şi faptele săvârşite de Unguri de-a lungul vremurilor, toate calităţile sunt folosite spre rău. Cu foarte puţine excepţii. Şi, dincolo de aceste câteva excepţii, Ungurii folosesc minciuna, răutatea, violenţa cea mai cruntă, după posibilităţi. Respectând modelul apostatului Voiteh-Iştvan, pe care s-au învăţat de mici să-l socotească erou şi sfânt.

satul românesc vechi
Unul din cele mai vechi documente privitoare la viaţa românească de la nord de Dunăre este Martiriul Sfântului Sava Gotul. Acest martiriu este raportat, cum am spune astăzi, Sfântului Vasile cel Mare, deoarece acesta îngrijea – din Capadocia – lucrarea şi creşterea Bisericii din Goţia (Dacia).

Costantin_nord-limes_png - b micRomania sub Sfântul Împărat Constantin cel Mare
În Asia Mică prefectura Pontica includea şi scaunul Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei care se îngrijea de Biserica din Goţia (Dacia)

Martiriul Sfântului Sava Gotul are lor în apropiere undeva după anul 350, în părţile Buzăului. Locuri aflate aproape de hotarul Romaniei, dar supuse Goţilor păgâni.
Nu dorim să prezentăm aici documentul, care aparţine unor martori direcţi ai vieţii din Goţia, ci doar un aspect esenţial pentru tema noastră: satul.

Pentru că în acest document vedem, implicit, situaţia satului românesc, aşa cum va fi vreme de sute şi chiar mii de ani.
Avem în acest sat trei feluri de oameni: păgâni, creştini în ascuns şi creştini la vedere.
Păgânii din sat îi privesc pe creştini cu drag şi încearcă să-i ocrotească de persecuţiile Goţilor, aşa cum pot.
Creştinii se bucură de acest ajutor, unii primindu-l şi folosindu-l, alţii respingându-l pentru a putea mărturisi pe faţă Credinţa, chiar cu preţul torturii şi al morţii.
Ultimii sunt mai puţini, dar primesc şi cea mai mare cinste de la Dumnezeu, iar pentru ceilalţi devin model, devin ideal. Sunt sfinţi.

Peste sat apasă, ne arată documentul, o anume stăpânire. În acele vremuri, gotică şi păgână.
Desigur, stăpânirile se schimbă. Adesea în rău, de unde şi vorba schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar modelul rămâne! Filonul de aur se păstrează, în el şi prin el trăind ceea ce este esenţa Neamului Românesc. Cei care nu vor să devină parte a acestui filon, se risipesc în Istorie, într-un fel sau altul. Cei care vor, muncesc şi luptă să se cureţe, să devină aur, îşi câştigă locul alături de sfinţi şi eroi.

Acesta este un adevăr viu şi continuu, trăit atunci, în secolul al IV-lea d.Chr., trăit după aceea, trăit şi astăzi.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea