Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

România sub Comunism. Fabrica „Dacia” din Bucureşti, 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Amintisem cândva de „alegerile libere” de la Uzinele Malaxa din Bucureşti, 1945.
Aceste „alegeri liberi” din unităţile de producţie din România fac parte din mitomaniaca propagandă comunistă. Cazul pe care l-am dat – cel al Uzinelor Malaxa – este doar unul dintre multe. Revenim astăzi cu o mică amintire a felului în care Comuniştii preiau în 1945 controlul asupra muncitorilor de la Fabrica de textile „Dacia” din Bucureşti (şi, implicit, preiau controlul asupra fabricii şi asupra familiilor acestor muncitori).

Exemplul acesta este cu atât mai important cu cât ţine de cea mai puternică industrie bucureşteană interbelică. În 1939 existau peste 18.000 de muncitori textilişti în Capitală.
Pentru comparaţie, după Uzinele Reşiţa, locul doi în clasamentul angajatorilor din Regatul României era ocupat, în acelaşi an 1939, de Transportul Public Bucureşti, cu un total de peste 15.000 de angajaţi. Spre deosebire de această instituţie de stat, industria textilă bucureşteană era alcătuită din mai multe firme particulare, mici, mijlocii şi mari, printre care şi Fabrica de textile „Dacia”, din Bucureştii Noi.
Ca şi alte întreprinderi, fabrici şi ateliere preluate prin forţă de Comunişti, şi „Dacia” va fi, mai târziu, prezentată drept „ctitorie comunistă”.
Cei drept, din sumele uriaşe produse de această fabrică – redenumită Întreprinderea de textile „Dacia” – s-a realizat în vremea lui Gheorghiu Dej o modernizare şi extindere.

Textile Dacia Bucureşti noul complex 1964.jpgO vedere comunistă cu „Întreprinderea textilă Dacia” în 1964

Merită subliniat faptul că viaţa unui cartier a fost legată de această unitate de producţie. Altfel spus, prin preluarea ei Comuniştii au obţinut controlul asupra unei părţi importante din populaţia Bucureştilor, Iar modelul nu a fost aplicat doar aici, sau doar aici şi la Uzinele Malaxa, ci în toate fabricile şi uzinele din Ţară.

În prima parte a anului 1945 Comuniştii lucrau din greu la rezolvarea marelui lor handicap: numărul foarte mic de membri, prezenţa foarte slabă în societatea românească.
Tulbura (Moscova şi oamenii ei) mai ales numărul foarte mic de muncitori de stânga.

Muncitorii erau în majoritate Legionari, apoi Conservatori şi Liberali, eventual (în minoritate) Socialişti. Comuniştii de origine muncitorească erau foarte puţini (cca. 400 de persoane în întreaga Ţară) şi veneau din zone industriale alogene (evreieşti, ungureşti, germane etc.) şi, adesea, de mici dimensiuni. De exemplu, tatăl lui Ion Iliescu, agentul NKVD [1] Alexandru Iliescu, a fost, asemenea lui Nicolae Ceauşescu, „lucrător” – mai mult sau mai puţin muncitor, după chef – în domeniul „cizmăriei” (facerii de încălţăminte). Aceste zone industriale – masiv alogene, eventual şi mici – erau foarte greu de infiltrat de Siguranţă sau alte servicii, oamenii cunoscându-se foarte bine între ei şi detectând uşor orice intrus. Ca urmare, Comuniştii au putut să funcţioneze în cadrul lor în timpul ilegalităţii mult mai bine decât în unităţile mari, cu mulţi angajaţi Români, unde săreau în ochi prin concepţii şi purtare.

Cei cca. 900 de Comunişti organizaţi în Partidul Comunist Român şi alte grupuscule comuniste în Regatul României nu aveau doar problema numărului foarte mic de etnici Români (cca. 50 după informaţiile actuale), ceea ce oricum îi făcea nereprezentativi, ci şi a lipsei de aderenţi în „clasa muncitoare”. Care, după doctrina comunistă, ar fi trebuit să fie conducătoarea „Revoluţiei” (comuniste).
„Îndreptarea” acestei situaţii nedorite – şi care, crimă de neiertat, contrazicea doctrina comunistă – s-a făcut sub conducerea Moscovei.

Pe de-o parte, mii agenţi sovietici au primit dintr-o dată cetăţenie română.
Una dintre „pepinierele” de „cetăţeni români” de origine sovietică a fost zona transporturilor feroviare, trecute din 1944 sub controlul direct al Uniunii Sovietice. Aici se produceau în serie acte pentru amintiţii agenţi. Alţii erau aduşi pe alte filiere, folosindu-se toţi colaboraţioniştii din aparatul de stat (funcţionari, comisari de poliţie, politicieni, ofiţeri de la Interne sau Apărare etc.) pentru a se confecţiona rapid cetăţenii româneşti. (Aceeaşi practică s-a folosit şi după 1989 şi se foloseşte în continuare, deşi mai puţin în interesul unei anumite puteri şi mai mult pe linia corupţiei generalizate.)
Aceşti noi „cetăţeni români” au fost plasaţi în felurite locuri – de la instituţii de stat la fabrici şi ateliere. Şi au devenit un element esenţial în construirea noilor structuri de partid.

Pe de altă parte, s-au făcut felurite asocieri şi alianţe cu grupuri de stânga – socialiste, de pildă – prin care să se lărgească baza populară controlată de Comunişti. Mai târziu conducătorii acestor grupuri de stânga au fost masacraţi în puşcăriile şi lagărele comuniste. Până atunci, au fost adunaţi în „Frontul Unic Muncitoresc” şi alte structuri controlate de oamenii Moscovei.

În sfârşit, prin felurite mijloace oamenii Partidului au fost puşi la conducere pretutindeni. În zona muncitorească s-au folosit foarte mult alegerile sindicale, desfăşurate sub controlul trupelor comuniste de şoc (paramilitare) ale F.U.M. (Frontului Unic Muncitoresc) [3], cu sprijinul Armatei Sovietice şi chiar al instituţiilor de stat controlate de Comunişti.

Aceste metode s-au folosit şi la Fabrica de textile „Dacia.

După strecurarea „noilor cetăţeni” printre angajaţi şi completarea reţelei cu un număr mic de colaboraţionişti, Comuniştii au organizat „primele alegeri libere şi democratice” pentru „Comitetul de Fabrică”. (Acesta devenea, de acum, adevăratul conducător, administrator şi proprietar al unităţii respective, având în spate tot sprijinul ocupaţiei sovietice.)

Metoda era următoarea:
Se aduceau în fabrică sau lângă ea grupuri comuniste constituite în unităţi de şoc, înarmate cu bâte (iar conducătorii cu arme de foc). [2]
Comuniştii citeau o listă de candidaţi în care treceau aproape numai adepţii lor. Singurele excepţii erau reprezentanţii vechi ai muncitorilor prea bine cunoscuţi pentru a putea fi ignoraţi fără probleme. În mulţimea muncitorilor agenţii comunişti erau răspândiţi larg, astfel încât exclamaţiile lor – de aprobare sau respingere – să pară a aparţine unui număr cât mai mare de oameni. Se încerca astfel contaminarea celor neutri de „entuziasmul” sau „indignarea” agenţilor respectivi, astfel încât să se creeze o atmosferă cât mai favorabilă candidaţilor comunişti şi cât mai ostilă celorlalţi.
Urma „votul”, pe care Comuniştii îl doreau „prin aclamaţii” sau, în cel mai rău caz, prin „ridicarea mâinii”. Evident, „numărarea mâinilor” ţinea exclusiv de interpretarea Comuniştilor de la tribună, iar „măsurarea aclamaţiilor” era pur şi simplu o bătaie de joc.

Aceeaşi metodă a fost pusă în practică şi la „Dacia”.
Unităţi comuniste de şoc au intrat în fabrică, declarat pentru a supraveghea „ca totul să se desfăşoare fără tulburări”.
S-a citit lista candidaţilor, cu foarte puţine nume în afara celor ale Comuniştilor, în uralele şi aplaudele agenţilor bolşevici. Muncitorilor li se ceruse de la început să tacă. Apoi s-a propus „votul prin aclamaţii” sau ridicarea mâinii.
Doar că atunci când urma să se treacă la vot un tânăr muncitor, Vasile Bleancă (din Moldova), s-a ridicat şi a venit la tribună, cerând, conform statutului, cuvântul. Deşi Comuniştii ar fi vrut să-l refuze, muncitorii au cerut să fie lăsat să vorbească. Vasile Bleancă a cerut ca votul să fie secret, în scris, astfel încât să nu poată exista ameninţări pentru cei care votează indiferent de cum votează.
Comuniştii s-au opus categoric, iar cel care prezida a început să urle împotriva „elementelor fasciste, reacţionare”, care „se opun democraţiei populare” etc. (practica este folosită şi astăzi, termenul de „fascist” fiind folosit împotriva oricui se opune abuzurilor mafiei politice, abuzurilor Statului etc., iar susţinătorii Comunismului declarându-se „luptători antifascişti”, exact ca agenţii sovietici de atunci).

Muncitorii – în majoritate femei – au început să strige, acoperindu-l pe conducătorul comuniştilor, că vor „vot secret” (ce deosebire faţă de cele care îl adulau pe agentul comunist Petre Roman în 1990!). Comuniştii, din partea lor, urlau şi ei.
Vasile Bleancă a făcut semn de liniştire şi mulţi s-au oprit, chiar şi dintre Comunişti, curioşi să vadă ce va spune. El a cerut ca sistemul de vot (secret sau după model comunist) să fie votat simplu: cei care vor vot secret să meargă în partea în care merge şi el, cei care vor votul prin aclamaţii să meargă în partea cealaltă.
Într-o clipă toată lumea s-a dus în partea aleasă de Vasile Bleancă, lăsându-i pe Comunişti singuri. Prilej cu care s-a văzut şi cât sunt de puţini şi s-a dovedit că vor pierde alegerile dacă acestea se vor desfăşura cinstit.

Ca urmare, Comuniştii au chemat trupele de şoc, au atacat muncitorii şi l-au legat pe Vasile Bleancă, declarându-l „arestat”, încercând să-l scoată din fabrică.
„Grevă generală”, au început să strige muncitorii şi au ieşit în stradă, strigând şi ameninţând cu menţinerea grevei până la eliberarea tânărului muncitor.
Ca urmare, Comuniştii i-au dat drumul acestuia, în aclamaţiile entuziaste ale mulţimii, şi au declarat că se vor relua alegerile „mai încolo” (peste o săptămână sau mai mult), când se vor linişti spiritele.

În timpul nopţii, Comuniştii au venit la locuinţa lui Vasile Bleancă, au spart uşa, l-au smuls din pat şi, în plânsetele familiei îngrozite, l-au târât cu forţa prin curte până în maşina care aştepta în stradă (tânărul s-a luptat cu ei din răsputeri).
La marginea oraşului, într-un loc pustiu, l-au scos din maşină şi l-au împuşcat în cap. L-au lăsat acolo, să-l mănânce câini – după propriile lor cuvinte – şi au plecat.

Trezit de împuşcătură, un om de la o casă de lângă locul acela, a avut curajul să vină să vadă ce s-a întâmplat. L-a găsit pe Vasile Bleancă rănit la cap, cu sângele curgând şiroaie; dar, neaşteptat, în viaţă! L-a dus la spital şi acolo tânărul muncitor a fost salvat.

În timpul în care Vasile Bleancă era în spital unităţile de şoc comuniste, sprijinite de Poliţie şi trupe sovietice, au declarat „organizarea de alegeri libere muncitoreşti”, în cadrul cărora ei au vorbit, ei şi-au aclamat „aleşii”.
Comitetul de Fabrică astfel impus a preluat conducerea Fabricii de Textile „Dacia”.
Alegerile au fost prezentate vreme de peste patruzeci de ani drept „primele alegeri libere muncitoreşti ale întreprinderii”, drept „parte a procesului de eliberare a muncitorimii de sub jugul burgheziei şi fascismului”, drept „dovadă a dragostei de nezdruncinat a muncitorimii faţă de Comunism” etc., etc.

Mihai-Andrei Aldea

[1] NKVD = Sistemul sovietic de servicii secrete organizat în 1934 prin contopirea tuturor serviciilor secrete existente până atunci. Alexandru Iliescu a „urcat” de la statutul de agitator comunist la unul mai înalt printr-o perioadă de instruire la Moscova (ca şi Nicolae Ceauşescu). Gradul căpătat acolo şi apartenenţa exactă (serviciul secret propriu-zis din care a făcut parte) sunt încă necunoscute.

[2] Practica a fost reluată în anii ’90 de către grupul Iliescu-Roman-Brucan, dar la o scară mai redusă, din pricina noilor mijloace media şi a capacităţii mult mai reduse de ascundere a adevărului faţă de anii ’40. Venirea minerilor la Bucureşti în 14-15 Iunie 1990 reprezintă cel mai celebru exemplu şi imaginile de atunci sunt tipice pentru intervenţiilor trupelor de şoc ale Comuniştilor în societatea românească a anilor ’40-’50.

[3] Denumirea de „Frontul Unic Muncitoresc” sau „Frontul Muncitoresc Unic”, impusă de la Moscova, a creat abrevierile FUM şi FMU, amândouă folosite în felurite glume (unele foarte vulgare) de către muncitorii anti-comunişti. Glume pedepsite de Comunişti cu bătaia, arestul, moartea, după caz.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Din înţelepciunea Românilor Străvechi

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

Cântul popular este închinat unui erou – Dan, Căpitan de plai – amintit doar în folclor. A existat sau este o ipostaziere a nenumăraţilor apărători ai Patriei şi Neamului împotriva invaziilor Mongolă şi Islamică din secolele XIII-XIX?

Deoarece în folclor ipostazierile fără un filon concret au nume vagi – ca „Făt Frumos” ori „Ileana Cosânzeana” – este foarte probabil ca Dan Căpitan de Plai să fi fost, într-adevăr, unul dintre căpitanii de plai ai Moldovei secolelor XV-XVI, aşa cum apare în cântecele populare. Desigur, existenţa sa poate fi şi mai veche, dar situarea sa în folclor la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi începutul epocii de slăbiciune a lui Bogdan şi Ştefăniţă este foarte bine realizată în opera populară. Ceea ce, iarăşi, face foarte credibilă existenţa acestui bărbat român, unul dintre cei care au ţinut să-şi facă datoria faţă de Neam şi Ţară chiar în vremea în care unii domnitori o trădau pentru fuste (Bogdan Chiorul) sau orgoliu nebunesc şi alte patimi scârbavnice (Ştefăniţă).

În faţa efeminării josnice a părţii bărbăteşti, în faţa preluării de către femei a poverii bărbăteşti, în faţa haosului valoric al epocii actuale, înţelepciunea Străbunilor este un reper strălucitor, de diamant nemuritor.
Viteazul şi priceputul luptător Dan, devenit prin meritele sale căpitan de plai – conducător militar al unui plai şi al Plăieşilor din cuprinsul acestuia – este un trăitor mirean al Credinţei Străbune. O Credinţă în care dragostea faţă de vrăjmaş nu este nici prostie, nici laşitate, nici resemnare. În faţa duşmanului Dan vorbeşte cu demnitate, cu înţelepciune, fără patimi. Nu este stăpânit nici de ură, nici de răutate. Nu patimile îl fac să lupte până la adânci bătrâneţi, ci conştiinţa unei datorii nesfârşite de luptător al lui Dumnezeu şi al Neamului Românesc.
El ştie că are datoria sfântă de a-şi apăra Credinţa, Neamul, Patria. Şi că trebuie să o facă, în faţa năvălitorilor, cu arma în mână, ucigându-i fără şovăire pe cei veniţi pentru ocupaţie, jaf, siluiri, crime, convertire forţată, deznaţionalizare. Şi el, şi poporul ce a creat cântecele în care îl slăveşte pe căpitanul de plai, ştiu preabine că această apărare cu arma în mână a Credinţei, Neamului şi Patriei împotriva duşmanilor este o datorie sfântă, ce nu se poate negocia, nu se poate lăsa deoparte, fără ca aceasta să te transforme într-un lepădat, un trădător, o iudă. Este o datorie sfântă pentru care trebuie să te pregăteşti o viaţă, pe care trebuie să o săvârşeşti fără şovăire şi care aduce Viaţa Veşnică. Căci „dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15.13). Dan, şi ceilalţi luptători apărători ai Credinţei şi Patriei Străbune fac acest lucru. Înţelepciunea populară îi laudă şi mărturiseşte că până şi moartea lor este o biruinţă pentru ei şi o osândire veşnică a duşmanilor.
Cine are urechi de auzit, să audă (Luca 8.8).

Tricolor România f

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Retragerea aureliană, între minciună şi adevăr

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

Retragerea aureliană este un fapt dintre cele mai falsificate ale istorice antice.
Minciunile privitoare la ea au legătură cu interese – anti-românești, printre altele – de o putere foarte mare. Adevărul în privinţa „Retragerii aureliene” este evident în lumina surselor istorice, dar tulburător prin comparație cu propaganda foarte împământenită.

sursa minciunilor privitoare la Retragerea aureliană

În primul rând, Apusul a vrut încă din Evul Mediu să rupă orice legătură între popoarele din „Răsăritul Europei” și Romania (Imperiul Roman). De ce? Pentru a se revendica drept unic moştenitor al acestuia, pentru a pretinde drepturile de stăpânire, întâietate culturală, morală, juridică etc. ale acestuia. Totul a început cu ambiţia regilor Germanicilor migratori – ce făcuseră nesfârşite măceluri și distrugeri în Italia, Galia, Iberia, Africa etc. – de a se transforma în „ceva” pe măsură vechilor împărați romani. Desigur, nu aveau nimic din cultura acestora, nu erau în stare să o poarte – după cum măgarul nu poate duce pielea leului mort. Dar aveau putere brută, aveau forță militară, măcelăriseră milioane de oameni, deci puteau pretinde orice.
Din păcate pentru ei, Romania (Imperiul Roman), dăinuia mai departe, având capitala așezată providențial de Sfântul Constantin cel Mare la Constantinopole. Mai mult, sub Împăratul Iustinian această veșnică Romanie (Imperiul Roman) eliberază Italia și mari părţi din Africa sau Iberia. Roma era iar parte din Împărăția Romanilor – pentru peste două secole.

În al doilea rând, Patriarhia Romei a început să intre tot mai mult pe mâna episcopilor și conspiratorilor apropiaţi de Germanici (= manipulatori ai Germanicilor). Despărțirea de restul Bisericii, adusă de dominaţia germanică, era întărită și de teama Germanilor de Romania și posibila ei revenire în Apus (teamă speculată și întărită de amintiții episcopi și conspiratori). Binecredinciosul Împărat Iustinian a dovedit că această teamă era cumva îndreptățită: a distrus ocupaţia germanică din Italia și a realipit Italia Țării, în uralele locuitorilor de origine latină, în groaza celor de origine germanică. Deși masacrele anti-germane proorocite de manipulatori nu au existat; Iustinian a deschis porțile vieții romane pentru toți locuitorii, indiferent de originea etnică.

Dar, după o vreme clasele, superioare germanice au revenit în Italia, au cucerit iarăși Roma și au început să întemeieze o civilizaţie mixată. Dezordinea italiană, franceză ori spaniolă, aberant denumită adesea „spirit latin”, este de fapt exact „spiritul germanic” al amintiților invadatori. Pentru că „spiritul latin” era al unei ordini și discipline care, angajând fiecare om în slujirea Patriei, îi lăsa totodată o mare libertate în dezvoltarea proprie.
Germanicii au încercat, mai ales în familiile nobile, să imite această disciplină romană.
Fără succes, căci nu aveau bazele morale, culturale și juridice pe care se zidise ordinea romană.
Dezbinați, furioși, punându-și orgoliile mai presus de interesul național, Germanicii au transformat ordinea romană într-un juridism sado-masochist, adesea de o profundă imbecilitate. Realitate dură, mai ușor vizibilă în timpurile moderne sau contemporane. De exemplu, încercările Prusiei de a impune ordinea romană la nivel național au dat doar forma patologică numită adesea „ordine germanică” sau ”militarism germanic”. Și care a dus, printre altele, la două războaie mondiale. Această ordine prusacă este doar expresia unei siluiri a spiritului germanic – la origine mult mai boem decât cel latin. Papalitatea este, până la urmă, tot o expresie a acestei „ordini germanice”, pretins romane – în fapt, nici romană, dar nici germanică. Și, pentru a-și legitima pretenţiile tot mai mari – umflate de la stăpânirea dictatorială asupra Vestului Europei la stăpânirea dictatorială asupra întregului Univers – Papalitatea avea nevoie să se revendice drept centrul religios și politic al Romaniei (Imperiul Roman), drept moștenitoare directă și unică a acesteia (acestuia).

În al treilea rând, Masoneria și-a dorit să construiască o altă lume decât cea reală. Sună patologic, dar întotdeauna utopiile au avut mult succes asupra oamenilor. Pentru că e mult mai ușor să visezi o lume ideală și să distrugi pentru ea ceea ce există, decât să îndrepți concret, răbdător, iubitor și înțelept ceea ce se poate îndrepta.
Ca urmare a planurilor sale, Masoneria a avut nevoie de o sistematică falsificare a Istoriei în conformitate cu propaganda sa. Falsificare dusă pe cele mai înalte culmi de către cei mai puternici şi celebrii fii ai Masoneriei: Comuniștii.
Și pentru unii, și pentru alții, Romania (Imperiul Roman) a fost – și este – o piatră de moară legată de gâtul utopiilor. Am explicat ura Comuniștilor față de Romania în altă parte, nu revin aici. Consemnez doar faptul că orice legătură cu Antichitatea Romană era acceptată de Masonerie doar pe anumite filiere spirituale – mai ales grecești, de fapt, și privitoare la dominația plăcerilor (până la punerea femeilor în comun și toate patimile sibaritice reale sau închipuite). O continuitate reală, concretă, administrativ-politică – și mai ales culturală și religioasă – era inacceptabilă: „fără distrugerea vechiului nu se poate construi noul”, se declara categoric.
Sistemul real de valori din Romania Străveche este plin de noblețe, demnitate, credință, tradiție şi altele asemenea, pe care Masoneria le păstrează exclusiv pentru adepții de rang înalt. Pentru ceilalți, există doar „sex, pâine şi circ”, fără nicio șansă de ieșire din Cloaca Maxima. Paradoxal, acesta este sistemul greco-roman ce a prăbușit cea mai mare parte a Romaniei…

marea problemă: Romania nu a dispărut

Dar cum să te declari moştenitor al celui care trăiește?
Cum să revendici moștenirea câtă vreme copiii legitimi trăiesc?
Pentru că Romania nu murise atunci când Germanicii şi Papalitatea au început să-şi dezvolte ambiţiile de preluare a moştenirii acesteia! Nu murise nici atunci când a apărut Masoneria şi Principatele Române rezistau încercărilor făcute de Turci, Austrieci şi Ruşi de a le cotropi şi distruge.
Şi atunci, cum să îi revendici moştenirea?

Există doar câteva soluţii:
a) ucizi copiii (ceea ce Apusul a şi încercat, cea mai vestită şi apropiată de sumbrul succes fiind Cruciada a IV-a, în cadrul căreia ostaşii Papalităţii şi statelor germanice sau germano-latine au măcelărit peste un milion de Ortodocşi pentru „crima” de a nu se supune Papalităţii)
b) îi îndoctrinezi pe copii, spre a-i face să-ţi treacă moştenirea „din voia lor” (ceea ce Papalitatea a încercat cu destul de mult succes prin Greco-Catolicism şi „Latinismul” – corect, „Papismul” – unei părţi corupte din Şcoala Ardeleană)
c) îi renegi/denigrezi pe copii, spre a le anula într-un fel sau altul calitatea de moştenitori (redenumeşti Romania drept „Imperiu Bizantin”, de pildă, spre a-i nega legătura cu Străbunii)
d) îi faci pe copii să îşi urască părinţii şi să se lepede de moştenirea lor (prin formele de Dacism care, în loc să se constituie în cinstirea Străbunilor Daci se transformă în propaganda urii faţă de Străbunii Romani şi în propaganda ştergerii din Istorie a Străbunilor Scito-Sarmaţi şi Celţi).

Mincinoasa Retragere aureliană

Propaganda izvorâtă din cele trei surse amintite a creat, în timp, linii de gândire şi spiritualitate aparent independente. Însă în fapt complet tributare unor prejudecăţi.
Retragerea aureliană este un exemplu excelent.

În multe surse intenţionat obiective subiectivismul profund se poate vedea în ceea ce se pretinde (cu tonuri foarte categorice) că ar fi fost Retragerea aureliană:

„[anul] 271. Sub presiunea atacurilor popoarelor migratoare şi ale dacilor liberi, Aurelian dispune, în vederea întăririi graniţei dunărene, retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia. Printre ultimele teritorii cucerite de Roma, Dacia Traiană este prima pierdută de către imperiu.” (Istoria României în date, Chişinău, 1992, p. 35)

Acest text este repetat, cu deosebiri doar de formă, oriunde se vorbeşte despre Retragerea aureliană. Singura contrazicere pe temă este aceea despre răspunsul la întrebarea „au rămas ori nu Romani în Dacia nord-dunăreană?”. Răspunsul este „Nu!” din punctul de vedere al Ungurilor, Ruşilor, Ucraineenilor şi altora ce vor să nege continuitatea românească în spaţiul carpatic. Şi, desigur, acelaşi răspuns este „Da!” la cei care consideră dovedită continuitatea românească în spaţiul carpatic.
Dar, după cum am arătat, dincolo de disputa privitoare la dimensiunea Retragerii aureliene („a cuprins ori nu toată populaţia romanică din Dacia?„), felul în care această retragere este privită în toate lucrările este identic:

Dacia Traiană, unul dintre ultimele teritorii intrate în alcătuirea Romaniei (Imperiului Roman), este şi primul teritoriu pierdut. Pierdut prin „Retragerea aureliană”. 

După mulţi autori, urmează o perioadă de haos. Desigur, la fel urmează şi în Galia, după cucerirea acesteia de către Germanici, la fel şi în Spania ori Italia, după cucerirea acestora de către Germanici. Cu singura deosebire, la nivelul culturii livreşti moderne şi contemporante, că nimeni nu încearcă în mod serios să-i izgonească pe Romanici din Galia, Iberia sau Italia aflate sub stăpânire germanică, să-i ducă, de pildă, în „Imperiul Roman de Răsărit” şi să-i facă să revină de acolo în altă epocă…
Dincolo de acestă deosebire, perioadele par similare.
Doar că factorul declanşator este, într-un caz, o prăbuşire militară directă, o cucerire directă, iar în cazul Daciei o presupusă „cedare voluntară”, în plină pace. O cedare prin care Dacia ptolemaică – ori Dacia Traiană – iese din hotarele Romaniei. Pentru totdeauna.

semne de întrebare

În aceeași lucrare din care am citat mai sus, pe aceeaşi pagină, cu doar trei rânduri mai la deal, se spusese:

„[anul] 269. Puternică invazie a goţilor, gepizilor, herulilor, bastarnilor pe calea mării în provinciile balcanice ale Imperiului Roman… În apropiere de râul Margus, la Naissus (Niş – Iugoslavia), armata romană dobândeşte o victorie strălucită asupra invadatorilor.„

Deci, Marcus Aurelius Claudius îi zdrobeşte pe invadatori, iar doi ani mai târziu, fără să fi suferit nicio înfrângere din partea acestora, Lucius Domitius Aurelianus le face cadou Dacia???
Şi nimeni nu-i ia capul, nimeni nu-l acuză, nimeni din Senat nu se ridică împotriva lui şi împotriva acestui gest?

Uimitor, nu-i aşa?
Foarte interesante mai sunt însă şi alte fapte!

De pildă, în luptele lui Claudius cu Germanicii un rol mare în obţinerea victoriilor îl are… Aurelian!

Mai mult, chiar în 270, anul în care vine la putere, Aurelian îi bate cumplit pe Germanicii care, aliaţi cu Sarmaţii din Panonia de Est (Iazigii Metanaşti), atacaseră Italia.
În 271 obţine iarăşi o serie de victorii strălucitoare, alungându-i pe Alani din Italia şi pe Goţi din Moesia.

Să reluăm ultima informaţie:

În primăvara-vara lui 271, Împăratul Aurelian îi zdrobeşte pe Goţi în Moesia şi Dacia nord-dunăreană, ucigând în bătălia de pe Dunăre chiar pe Canabaudes, Regele Goţilor!

După care, se spune… cedează Goţilor zdrobiţi de el Dacia nord-dunăreană!
Este logic?
Nu.
Au venit alţii în ajutorul Goţilor zdrobiţi de Aurelian?
Nu.
Au găsit Goţii noi forţe cu care să ameninţe Romania atunci, în 271?
Nu.
S-a ivit un nou conducător al Goţilor, care să-i unească într-o campanie eroică împotriva celui care îi zdrobise?
Nu.

Dar se pretinde că Aurelian, pur şi simplu, ar fi cedat Goţilor învinşi Dacia nord-dunăreană! Pe motiv că ar fi fost greu de apărat şi ar fi costat prea mult Imperiul încercarea de a o ţine.
Dar oare invadatorii atacau doar Dacia nord-dunăreană?
Unde îi găseşte prima dată Aurelian, în timpul domniei sale, pe Germanici?
În nordul Italiei!
Veniţi de unde?
Din Nordul Panoniei, cu sprijinul celor din Răsăritul Panoniei.
Atunci de ce nu abandonează Panonia?
Dacia avea mine de fier, cupru, aur şi argint, avea oi şi cai, avea grâne şi sare, avea lemn şi piatră. Panonia avea mai nimic. Prin urmare, proporţional vorbind, Panonia era o cheltuială mai păguboasă decât Dacia, pentru că nu furniza nimic esenţial Romaniei.

Dar, se spune, Aurelian a abandonat Dacia, cu preţioasele ei resurse, Goţilor pe care îi zdrobise în război, păstrând Panonia… Pe motiv de pragmatism, calcul material etc…

Nu mai insistăm aici asupra iluziei eficienţei Dunării drept „şanţ de apărare”. Îi dovedesc prostia nenumăratele treceri ale Germanicilor în Panonia, Noricum şi Raetia – de unde dislocă populaţia băştinaşă, mai târziu asimilând-o forţat până la stadiul în care Tirolezii, de origine Celto-Traco-Romană, se cred Germanici.
Deci ideea de a păstra Panonia sau Noricum doar pentru a ţine frontiera pe Dunăre este contrazisă de realităţile istorice.

Şi atunci, ce rost ar fi avut o cedare a Daciei?
Economic, nu exista niciun câştig.
Militar, nu exista niciun câştig.
În amândouă cazurile, existau doar pierderi: chiar şi doar ca zonă-tampon între năvălitori şi ţinuturile sud-dunărene, Dacia Traiană tot era un câştig pentru Romania.

Şi atunci, ce a făcut Aurelian şi de ce?

Să mai amintim un „amănunt” pe care mulţi îl trec sub tăcere: din 271 până în 315 singurele atacuri ce mai au loc la Dunărea de Jos sunt cele ale Carpilor. Până acum aliaţi ai Goţilor şi însoţitori ai acestora în expediţiile de jaf în Romania, Carpii devin, dintr-o dată, singuri în cadrul acestor incursiuni. Înfrânţi de Aurelian, înfrânţi repetat de Galerius (Carpicus Maximus de şase ori!), ei revin pentru prima oară împreună cu Goţii doar în războiul din 315-316.
De ce?

Adevărul despre Retragerea aureliană

După zdrobirea Goţilor şi moartea regelui lor, Canabaudes, Împăratul Aurelian le face Goţilor o ofertă copleşitoare: aceea de a deveni foederaţi romani.
Prin acest gest, ei preluau administrarea Daciei Traiane, sub numele de Goţia. Aceasta era, de acum, stat clientelar, foederat, al Romaniei.
Aveau astfel prilejul de a câştiga direct, prin administrare, mult mai mult decât ar fi câştigat prin jaf. În acelaşi timp deveneau ei înşişi subiecţi ai Dreptului Roman şi parte a Împărăţiei pe care o râvneau atâta.

Goţii primesc oferta generoasă şi se înfiinţează din Dacia Traian un stat nou, Goţia, ca stat foederat roman.
Astfel Romania câştigă drept aliaţi şi parte a sa pe foştii duşmani, transformându-şi o provincie în stat clientelar (un proces invers, de transformare a unui stat clientelar în provincie, îl avem şi în cazul Traciei, şi în altele).

Are loc şi transformarea unei părţi din Moesia, Dardania şi Tracia în provincia Dacia Aureliană (capitala fiind Serdica – Sofia de astăzi). Ţinutul era plin de Traco-Romani, mai ales după ce în secolul I d.Chr. şi în secolul II d.Chr. grupuri foarte largi de Geto-Daci se aşezaseră în Moesia, Dardania şi Iliria. Mai mult, cea mai mare parte a provinciei făcuse parte şi din Dacia lui Burebista.
Acesta este şi locul în care trupele retrase din zonele mai adânci ale Daciei lui Traian sunt aşezate.

Romania îşi păstrează însă şi trupe la nordul Dunării, în cuprinsul Goţiei foederate, mai ales în părţile dintre gura Tisei şi gura Argeşului, precum şi între gura Siretului şi Marea Neagră (după unele surse acest ultim teritoriu este parte a Sciţiei Mici în epocă).
De golul nord-dunărean dintre gura Argeşului şi gura Siretului vor profita de mai multe ori Carpii, năvălind în Romania şi fiind învinşi de câteva ori (ceea ce, printre altele, dovedeşte lipsa de logică a credinţei că „linia Dunării” ar fi fost o apărare suficientă).

Altfel spus, Aurelian, Restitutor Orbis, cel care a refăcut stăpânirea romană şi în Răsărit, şi în Apus, nu a cedat nici Dacia Traiană, ci a transformat-o în regat foederat gotic, prin aceasta transformând pentru 44 de ani pe Goţi în aliaţi ai Romaniei.

Romania sub Aurelian 270 275Romania sub Împăratul Aurelian (270-275)

În toată această perioadă de 44 de ani Goţia a făcut parte din sistemul roman, atât la nivel economic şi comercial cât şi la nivel militar, juridic etc.

În fapt, „Retragerea aureliană” deschide calea către noua structură a Romaniei, ce se va dezvolta puternic după mai multe secole, o structură pe care o putem denumi confederaţie, deşi o confederaţie de state nobiliare (principate, ducate/voievodate, despotate etc.) sub conducerea – onorifică sau reală – a Împăratului de la Constantinopole.

Până atunci, însă, Goţia întemeiată de Aurelian avea să îşi schimbe politica în 315-316, atunci când Goţii încearcă, alături de Carpi, o nouă incursiune în Romania. Are loc un război încheiat nu doar cu înfrângerea definitivă a Carpilor, ci şi cu începutul reluării ca provincii romane a unor părţi din Dacia de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (a se vedea şi harta de mai jos).

Dacia sub Constantin cel Mare

În 332 se va reface tratatul de alianţă şi Goţii redevin foederaţi ai Romaniei. Pacea, pe principiile aureliene, va reîncepe şi va dura încă trei decenii.

În 367, Goţii, deja puternic romanizaţi, se implică în luptele pentru putere din Romania, sprijinindu-l pe Procopius împotriva lui Valens. Pacea se va face în 369, pe aceleaşi principii, după ce niciuna dintre părţi nu a izbutit s-o învingă pe cealaltă.

Goţia Romană îşi încetează existenţa în 375, la peste o sută de ani de la „Retragerea aureliană”, în urma invaziei Hunilor.

Se poate constata astfel că aşa-zisa Retragere aureliană constituie o mişcare politică genială a Împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275), care a izbutit să înlăture mişcările centrifuge din Orient şi Occident şi să transforme duşmanii Goţi în aliaţi de nădejde ai Romaniei (cu puţine excepţii, ca cea din 315-316; mai multe au fost conflictele interne decât cele cu Goţii).
Ca urmare a acestei mişcări Dacia Traiană este, sub numele de Goţia, stat foederat roman vreme de peste o sută de ani. Iar atacurile de la Dunărea de Jos devin incomparabil mai slabe decât fuseseră până atunci. Atacurile germanice au loc, pentru un secol, doar în Apus.
Una dintre consecinţele acestei mişcări pe termen lung este menţinerea părţii de răsărit a Romaniei în vreme ce partea de Apus va ajunge să se prăbuşească sub invadatorii germanici, în ciuda luptelor grele de apărare, în care joacă un rol puternic şi eroi din părţile Romaniei Răsăritene, inclusiv din Dacia şi Sciţia Mică.
O altă consecinţă pe termen lung este dezvoltarea de către autohtoni a unui sistem complex şi eficient de înţelegere cu străinii (migratorii) şi de păstrare a legăturilor cu Romania indiferent de regimul politic.
Departe de a însemna o „retragere a Romaniei” de la Nordul Dunării, soluţia politică a Împăratului Aurelian a deschis calea către noi forme de prezenţă şi influenţă romană, de asociere a unor (foşti) duşmani, de păstrare a echilibrului în mijlocul unor mişcări şi forţe copleşitoare.

Supravieţuirea Romaniei şi a Românilor la nordul Dunării şi legătura puternică între Românii de pretutindeni de până la 1700 îşi au originea în ceea ce astăzi se numeşte „Retragerea aureliană”.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Despre colinde şi colindat (II)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

prima parte a textului aici…

Prima formă a acestui material a apărut în periodicul „Datina”, revistă constănţeană „de etnologie şi fapt cultural” a Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa (nr. 55, „Ciclul sărbătorilor de iarnă la români”, Decembrie 2009). 

20171210_145045

Şi totuşi, păgânismul?

Vom face aici o scurtă paranteză, impusă de o fixaţie ce domină pe foarte mulţi dintre cei care încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să facă „analize folclorice”. Este vorba de fixaţia păgânizării folclorului românesc. Tentaţia păgânizării nu este chiar nouă. Ea se exprimă cu putere la iluminiştii francezi de la sfârşitul secolului XVIII, ca urmare a urii pe care aceştia o aveau faţă de Papalitate în special şi de Creştinism în general. Ei nu doar că vor încerca în vremea Revoluţiei franceze să înlocuiască pe Dumnezeu, îngeri şi sfinţi cu tot felul de zeităţi (Victoria, Libertatea, Republica, Omul şi, până la urmă, chiar şi Napoleon). Dar vor încerca să descifreze „în cheie păgână” întreaga fire omenească şi toată istoria omenirii, să desfacă de orice dimensiune creştină toată cultura populară şi livrescă (a se vedea Petre Culianu, Eros şi magie în Renaştere, pentru păgânizare şi Giuseppe Cocchiara, Istoria Folcloristicii Europene, pentru fazele de ideologizare a folcloristicii). Această fixaţie a fost înlocuită pe plan internaţional, de mai multe decenii, de o sinceră încercare de apropiere obiectivă de culturile cercetate, de o mai accentuată diferenţiere a mecanismelor interne ale fiecărei culturi, de obligativitatea observării din interior, din perspectiva celuilalt (adică a purtătorului culturii respectiv). La noi stăpâneşte însă o „superioritate” implicită a condeierului, care ştie mai bine decât purtătorii culturii felul în care ei gândesc, simt, privesc lumea şamd sau – cu atât mai trist – ştie mai bine decât oricine felul în care trebuie să gândească, simtă, privească lumea şamd şi purtătorii culturii populare, şi cititorii domniei-sale.

Ca urmare, tributari fixaţiei păgânizării, nenumăraţi condeieri interesaţi de folclor fie şi în treacăt sunt siguri că văd în orice fapt de folclor reminiscenţe obligatoriu păgâne, obligatoriu pre-creştine şi obligatoriu dacice sau respectiv romane – după şcoala protocronistă sau respectiv latinistă de care aparţin. Şi totuşi, despre tradiţiile dacice ştim aproape nimic, iar urmele arheologice sunt suficiente, în această privinţă, pentru speculaţii spumoase, dar nu pentru certitudini [a se vedea şi Fontes Historiae Daco-Romanae, vol. I-III; Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria românilor; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român etc]. Mai mult – şi mai trist pentru adepţii acestor idei – după venirea romanilor în Dacia au fost încă multe alte populaţii păgâne, mai vechi şi mai noi, care au stat aici vreme de zeci, sute şi chiar peste o mie de ani. Amintim dintre aceste populaţii ne-creştine pe goţi, gepizi, huni, avari, slavi, cumani, pecenegi, tătari, ţigani, turci, evrei şi unguri. În ultimele două-trei veacuri s-a mai suprapus şi influenţa păgână a culturii antice greceşti propagată de grecii intraţi pe cele mai felurite căi în viaţa socială a Muntenie şi Moldovei. La aceasta trebuie adăugată şi încercarea de refacere a păgânismului roman de către unii adepţi extremişti ai latinismului greco-catolic, dar şi prezenţa tot mai accentuată a influenţelor livreşti orientale – prelungite până în popor odată cu dezvoltarea mass-mediei şi transformările sociale ale ultimului secol. Evreii hasidişti din Maramureş, Pocuţia şi Bucovina, huţulii şi rutenii din aceste părţi şi multe alte neamuri au adus cu ei un bagaj de tradiţii şi idei ne-creştine, o parte fiind preluată – de multe ori încreştinată, alte ori ca atare – de către Românii din acele părţi. Tot acest context este cu superbie ignorat de adepţii protocronismului, dar şi ai latinismului extrem. Am avut prilejul să ascult o exegeză dacică a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, comentatorul neavând habar că basmul este de origine tătărască. Faptul că nu există în tradiţia populară românească nici Zamolxe, nici Deceneu, nici Decebal – păstraţi mai degrabă în tradiţia spaniolă decât la noi – nu îi tulbură nicio clipă pe cei care vor să ne facă a fi daci păgâni, pe noi şi pe strămoşii noştri. Conştiinţa mixtă a originii romane şi tracice avută de Românii dinainte de 1780 şi Şcoala Ardeleană, mărturisită de documentele istorice incontestabile, nu interesează pe aceştia. S-a ajuns până la ocultarea celor mai directe şi incontestabile mărturii ale Credinţei creştine populare, de la Cruce până la Colind. Credem că a insista mai mult asupra fixaţiei păgânizării folclorului este fără rost. Mărturiile creştine despre Colind, fie ele din primele sau din ultimele veacuri, sunt atât de covârşitoare, încât a le ignora ţine de o rea-voinţă în faţa căreia porţile dialogului sunt dintru început închise.

Ca pildă a acestor mărturii creştine, dăm în finalul acestei modeste lucrări o mică exegeză făcută (sic!) pe un singur vers – acela care dă şi titlul – al unui foarte cunoscut colind, colind consemnat în felurite versiuni încă din secolul XIX şi prezent până astăzi în repertoriul colindătorilor români.

Un vers de colind – o lume de trăire teologică

Încercând a cerceta binecunoscutul colind popular Trei crai de la Răsărit ne trezim în adâncul unei sinteze teologice ortodoxe de o uluitoare complexitate şi poezie.

Pentru vorbi doar de primul vers – devenit şi titlu – trebuie să observăm că numărul magilor care au căutat şi găsit Împăratul indicat de stea nu este arătat în Biblie. Poporul a ales însă o cifră perfectă, cifra trei. Este o cifră de maxim echilibru, între minimul sărăcăcios al lui doi – căci „unul” nu aveau cum să fie magii, desigur! – şi orice altă cifră mai mare, care cuprinde nu doar primejdia unui simbolism nepotrivit, cât mai ales al unei risipiri. Trei magi este firesc să fi fost – de fapt este cea mai răspândită cifră din Tradiţie – pentru că au fost trei feluri de daruri: aur, smirnă şi tămâie. Iar obiceiul Românilor, atunci când merg mai mulţi în ospeţie, este de a nu aduce aceleaşi daruri fiecare. Deci, pe lângă poziţia sa de echilibru, firească, numărul de trei magi este legat şi de cel al darurilor care sunt enumerate ca atare de Sfintele Scripturi. Deşi numărul magilor nu este arătat explicit, el poate fi înţeles implicit din cel al darurilor. Pentru gândirea firească a unui Român din vechime, era mai mult decât de înţeles că dacă ar fi fost un al patrulea mag acesta ar fi trebuit să vină cu un alt fel de dar – fie că erau mărgăritare (se ştie că perlele sunt simbol al lacrimilor, deci al suferinţei, dar şi al pocăinţei), fie că erau nestemate (în Psalmi cuvintele dumnezeieşti sunt puse mai presus de acestea, deci erau potrivite ca ofrandă pentru Cuvântul întrupat), fie mir (pentru cel care era Unsul, dar şi pentru cel care avea să moară pentru omenire) şamd. Însă darurile au fost doar trei: atât! Pentru un Român este firesc, prin urmare, să socotească tot la trei numărul magilor. Şi acesta este cu atât mai de aşteptat să fie numărul cu cât întreită este Dumnezeirea în ceea ce priveşte persoanele (Tatăl, Fiul şi Duhul), întreită este slujirea Celui Întrupat (stăpânească, arhierească şi învăţătorească), întreite aveau să fie zilele Jerfei, întreită rugăciunea din Muntele Măslinilor, întreită pocăinţa lui Petru după căderea sa, întreită respingerea ispitirii satanice de către Hristos Iisus ş.a.m.d.

Dar de ce spune poporul crai şi nu magi sau vrăjitori? În Sfintele Scripturi numele folosit este de doar şi doar acela de magi (Matei 2.1, 7, 13, 16). În greceşte el este „μαγοι” şi denumeşte şi pe cei care se ocupă cu vrăji, dar mai ales pe cei care se îndeletnicesc cu astrologia. Despre acest lucru vorbeşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia VI la Matei (şi Omilia VII, I-V; Omilia VIII, I). Şi el arată că aceia care de la răsărit au venit să se închine lui Hristos erau astrologi sau ghicitori în stele. Arată, de asemenea, că Dumnezeu a folosit interesul acestora pentru stele ca printr-un înger ce a luat chip de stea să-i aducă la cunoaşterea Fiului Său. Iar odată întorşi în ţara lor, „aceşti magi au ajuns şi în ţara lor dascălii concetăţenilor lor” (ibidem, p. 82) aşa cum fuseseră – sau ar fi trebuit să fie – şi pentru iudei. Însă, în toate cele trei omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vorbeşte nicio clipă despre starea socială a magilor.

Atunci, ne întrebăm iarăşi: de ce Românii îi numesc pe aceşti magi nu magi sau vrăjitori sau ghicitori în stele, ci crai?

E limpede că este vorba despre o alegere gândită, nu de o licenţă poetică, de o forţare a realităţii pentru necesităţile rimei. Se putea spune la fel de bine „Trei magi de la răsărit”. Ori se putea înlătura cifra trei şi se spunea „Ghicitori din Răsărit”, păstrându-se lungimea versului şi rima neatinse. Dar asemenea variante nici măcar nu există! După numărul darurilor poporul numără trei personaje, numindu-le – şi nu doar aici! – crai.

Deci, pentru a treia oară, de ce crai?

Ei bine, şi din pricină că este scris: „Pentru locaşul Tău, din Ierusalim, Îţi vor aduce împăraţii daruri” (Psalmul 67.30).

Într-adevăr, aşa cum şi Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte, ceea ce au găsit magii la Betleem a fost, omeneşte vorbind, numai multă sărăcie („o iesle, o colibă şi o Mamă săracă” op.cit., p. 101). Această sărăcie ar fi împiedicat, în chip obişnuit, pe Prunc de a scăpa de ura lui Irod şi astfel El n-ar mai fi putut ajunge la Ierusalim, ca să se jertfească pentru întreaga lume.
A trece din Iudeea în Egipt – aşa cum au făcut Iosif şi Maria cu Pruncul Iisus – era costisitor: trebuiau închiriate cel puţin două cămile dintr-o caravană, cumpărate apă şi mâncare pentru drum şi dată partea cuvenită călăuzei caravanei. Câtă vreme Iosif nu a putut închiria măcar o odaie pentru Sfânta Fecioară la vremea Naşterii, de unde ar fi avut el aur pentru o călătorie până în Egipt? Dar, iată, pentru a sfinţi locaşul Său din Ierusalim, Dumnezeu rânduieşte ca magii de la răsărit să aducă Fiului Său tămâie şi smirnă, dar şi aur.

Şi iarăşi este scris: „Şi acum împăraţi înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul! Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” (Psalmul 2.10-11).

Şi cu adevărat, magii s-au învăţat, ei care judecau după stele cele ale pământului, şi au ajuns a sluji Domnului cu frică şi a se bucura de El cu cutremur.
Dar şi aceste proorocii, cum şi altele asemenea, se pot socoti împlinite doar dacă magii sunt crai, adică împăraţi. Ştiut fiind că vechiul cuvânt crai, care vine de la slavo-germanul kral, adică rege, avea la Românii din secolele XVII-XIX înţelesul de împărat. Însă, dincolo de aşteptarea împlinirii proorociilor vechi-testamentare, ce temei aveau Românii a-i socoti pe cei trei magi ca împăraţi sau crai?

Întâi şi întâi este limpede că nu erau nici oameni obişnuiţi şi nici chiar ghicitori în stele obişnuiţi. Românii din vechime ştiau prea bine că niciunul dintre ei nu umbla în chip obişnuit cu aur, smirnă şi tămâie la el. Aceste daruri erau în vechime şi mai valoroase decât sunt astăzi, şi chiar cu mult mai valoroase. Aurul era atât de rar, încât mulţi dintre oameni abia dacă-l vedeau vreodată în viaţă. Şi în multe ţări, precum erau şi cele din răsărit – Persia şi India – dar şi din Europa – de pildă chiar în Dacia sau Imperiul Roman (Romania) – aurul nu era în stăpânirea oricui, ci doar a împăraţilor sau a celor foarte apropiaţi de ei, chiar şi monezile de aur fiind un semn nu doar de bogăţie, ci şi de nobleţe şi putere. Un om obişnuit n-ar fi avut aur, cu atât mai puţin n-ar fi umblat cu el oricum – într-o călătorie atât de nesigură. Argint, poate ar fi avut. Bronz ori aramă, probabil. Însă aurul era folosit doar în cele mai scumpe tranzacţii, nu oricând, nu oriunde, nu oricum. Şi acest lucru era adevărat şi pentru oamenii de rând, şi pentru ghicitorii în stele, de multe ori oameni mai săraci decât târgoveţii ori ţăranii români. Prezenţa aurului într-o cantitate respectabilă – pentru a fi un dar adevărat! – este un prim semn al faptului că cei trei magi erau cel puţin oameni cu stare. De altfel chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când spune „magii… deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri” (op. cit., loc. cit.) arată prin aceasta, implicit, că aceştia nu erau nişte oarecari. Căci nu aveau în vremea aceea oamenii obişnuiţi vistierii cu ei, ci doar cei de rang înalt. Acelaşi lucru se vede şi din aceea că pe altă cale au mers în ţara lor atunci când îngerul le-a cerut aceasta (Matei 2.12). Nu erau legături directe între măruntul Betleem şi ţările din răsărit. Nici nu se făceau nitam-nisam caravane, că cineva nu mai voia el să meargă la Ierusalim, de unde porneau acestea în chip obişnuit. Deci magii aveau cu ei destul alai şi destulă avere, chiar şi după ce dăduseră darurile Pruncului, pentru a putea să îndeplinească fără împiedicare porunca primită în vis – de la înger spune Sfântul Ioan Gură de Aur (op. cit., p. 102).

Dar între a fi “de rang înalt” şi a fi crai sau împărat, sau ceva asemănător, este totuşi depărtare mare. Dacă putem înţelege că magii erau bogaţi, poate chiar nobili, este ceva care să ne facă să bănuim că puteau fi pe picior de egalitate cu un împărat?

Ei bine, este: întâlnirea cu Irod.

Împăratul Irod al Iudeii este acela despre care Împăratul Romei a spus: mai bine este să fi porcul lui Irod decât fiul lui. Căci idumeu fiind, Irod nu mânca porc, dar fiul şi l-a ucis ca nu cumva să-i ia locul. Acesta este împăratul la care magii de la răsărit vin, şi nu oricum, ci făcând multă tulburare în Ierusalim. Dar de ce s-a făcut tulburare? Pentru că nişte oarecari, pretinşi magi, întrebau de naşterea lui Mesia? Dar până la Ierusalim ei nici nu ştiau că Cel născut, căutat de ei, este Mesia! Iar ghicitori şi pretinşi mesia şi alţii asemenea se iveau mereu! Pentru ca cei trei magi să poată aduce la tulburare întregul Ierusalim aşa, dintr-o dată, trebuia ca ei înşişi să fie impresionanţi, să aibă alai şi fală. Aşa se explică şi faptul că au fost aduşi înaintea lui Irod. Dacă ar fi fost trei oameni singuri, fără slavă, fără însoţitori, nu ar fi fost băgaţi în seamă de cei mari ai Ierusalimului. Erau destui săraci lunatici care visau lucruri mari! Dar dacă erau oameni nobili, bogaţi, puternici, lucrurile se schimbau. Ar fi putut fi conspiratori primejdioşi, uneltitori împotriva împăratului, semănători de răzvrătire. Şi atunci ar fi fost închişi ori măcar judecaţi şi daţi afară din ţară. Însă Irod, cu toată cruzimea şi pofta lui de putere, nu face nimic din aceasta. Nu doar că îi primeşte şi îi ascultă, dar la cuvântul lor adună pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului! Mai mult, îi cheamă în ascuns pe magi şi stă cu ei la sfat! (Matei 2.4-7) Dar cum ar fi putut să-i cheme în ascuns pe cei care tulburaseră tot Ierusalimul (Matei 2.3-4) şi care, evident, acum erau cunoscuţi de toţi? Putea să-i cheme pe ascuns doar dacă îi găzduia în palat cu el! Iar dacă erau în palat cu el, de ce le-a dat drumul? De ce nu i-a ucis într-ascuns? De ce, măcar, nu a pus un pâlc de oşteni să meargă împreună cu ei – „să-i apere”, desigur – până la Betleem, pentru ca astfel să poată îndată să-L ucidă pe Prunc?

Singura explicaţie logică este aceea că magii de la răsărit nu doar că aveau cu ei un alai destul de impresionant pentru a putea impune Ierusalimului – care nu era un oraş oarecare! – şi a ajunge la împărat. Nu doar atât, ci ei înşişi erau de rang foarte înalt, fie înrudiţi îndeaproape cu împăraţi din răsărit, fie chiar regi sau împăraţi ai acelor părţi. Doar un asemenea rang poate fi o explicaţie logică pentru şirul de acte excepţionale ce marchează venirea magilor la Ierusalim:
– curajul unor întrebări care la un om de rând putea duce la batjocuri şi închisoare, iar la unul nobil chiar la moarte;
– faptul că sunt chiar luaţi în seamă de un oraş plictisit de falşi mesia şi prooroci mincinoşi;
– faptul că sunt primiţi îndată de Irod şi luaţi în serios şi de acesta;
– faptul că Irod adună pentru cuvântul lor pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, chiar dacă prin asta risca o gravă tulburare;
– faptul că nu îndrăzneşte să-i oprească, să-i închidă ori să-i ucidă, ba chiar le răspunde adevărat la întrebarea lor – „Betleemul este locul Naşterii” – iar scopurile încearcă să şi le atingă nu prin forţă, ci prin viclenie.
Toate aceste fapte arată că cei trei magi aveau un rang şi o putere cel puţin egale cu ale lui Irod, adică erau împăraţi sau regi (în înţelesul local al termenilor).

Şi toate aceste lucruri, pentru care am avut nevoie de trei pagini de maximă condensare spre a le prezenta, erau atât de limpezi pentru Românii din vechime, încât ei spuneau pur şi simplu Trei Crai de la Răsărit – şi toţi ştiau de ce se spune aşa, nu altfel, toţi ştiau că acesta este adevărul evanghelic.
Atât de deplină era cunoaşterea Evangheliei la Străbuni, atât de adâncă era trăirea Evangheliei la Străbuni, încât adevăruri teologice pe care astăzi puţini le înţeleg sau măcar le cunosc – fie şi din auzite – erau parte a vieţii de zi cu zi, a folclorului obişnuit românesc de altădată.

Încheiere repede

Este extrem de greu a face în câteva pagini analiza unei culturi. Ori Colindul românesc înseamnă o întreagă cultură, de o bogăţie nespus de mare. De aceea nu avem nicio clipă ideea că am spus tot ce se putea spune pe măcar una dintre laturile pe care le-am atins. Nici nu ne-am dorit aceasta. Am vrut doar să facem o schiţă fugară, ca un desen în nisipul de la malul mării. Înainte ca valurile zilelor şi grijilor ce vor urma să şteargă din sufletul cititorilor acest desen, nădăjduim ca el să aprindă în suflet măcar puţin flacăra preţuirii şi chiar a iubirii faţă de tradiţia străbună. Pe vremuri colindătorii erau primiţi în poartă – sau în pragul casei – cu lumânări aprinse, ca nişte sfinţi purtători de Dumnezeu. Astăzi nici uşa nu li se mai deschide, iar colindele sunt aşezate undeva între spectacol şi disecţie, departe de viaţa luminoasă din care făceau cândva parte. Însă nu peste tot. Mai sunt locuri şi mai sunt oameni care duc mai departe trăirea străveche şi care, credem noi, meritau măcar această fugară amintire.

Şi, poate, cercetările ce se vor mai face nu vor mai încerca să extirpe din Colind şi colinde tocmai sufletul creştin care le-a însufleţit, ci, lăsând prejudecăţile personale, le vor aborda din perspectiva culturii creştine populare ce le-a zămislit.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Vom muri şi vom fi liberi…

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Sunt, deja, douăzeci şi opt de ani de la marele Decembrie 1989… Am atâtea amintiri şi gânduri!

În 1987, în vacanţa de vară dintre Gimnaziu şi Liceu aveam timp liber. Intrasem la MF3 ca să-i fac în ciudă dirigintei care spunea că nu pot intra acolo, scăpasem, deci, de groaza examenului de admitere la liceu.
Dar am găsit, pe lângă un centru de colectare a hărtiei (3R, pentru cine ştie…), ceva care m-a fascinat: un teanc de cartele perforate, netede, albe (pe partea netipărită), exact de mărimea manifestelor din filmul „Pistruiatul”.
Le-am luat aproape fără să-mi dau seama şi le-am dus repede acasă, profitând că toată lumea se ascunsese de căldură.

„Ce sunt astea?” – mă întreabă Radu, fratele meu mai mic.
„Manifeste!” – îi spun eu încântat.
Şi ne apucăm să le scriem, cu litere de tipar, pe unele „Jos Ceauşescu!”, pe altele „Jos Comunismul!”, pe altele şi una, şi cealaltă. Şi pe multe am adăugat textul vechi „Citeşte şi dă mai departe!”

După ce am scris şi am scris până ne-a durut mâna, i-am zis:
„Băi, e o prostie! Dacă aveam vreo maşină de tipărit, ceva, puteam să scriem şi frumos, şi mai mult. Aşa, cine o să citească? Poate îi mai şi arestează ăştia pe părinţi şi ne trezim la orfelinat…”
Pe scurt, l-am convins că e o prostie şi trebuie să aruncăm manifestele. Până atunci, le-am ascuns să nu le găsească părinţii.

Peste o săptămână sau două le-am luat pe furiş. Calculasem o oră la care miliţienii nu erau de văzut pe nicăieri, la care cei care nu erau în vacanţă erau la muncă ori la lucru. Şi am pus manifestele pe bănci, prin staţii şi parcuri, încercând să fac un arc de cerc având centrul exact invers faţă de cartierul meu.

Nu s-a întâmplat nimic.
Nu m-a prins nimeni, nu am auzit discuţii pe temă, nimic.
A fost un fleac, o copilărie.
Doar că pentru asta am fi putut plăti cu viaţa, sau mai scump decât atât, nu doar eu, ci şi ceilalţi din familie. Pentru că era „Epoca Ceauşescu”, iar asemenea lucruri se pedepseau; adesea cumplit.

Decembrie 1989 a venit cu aşteptări şi dezamăgiri.
Eram acum în clasa a XI-a la „Industrial 36” (azi Colegiul Ion Creangă din Bucureşti) şi sufeream alături de ceilalţi Români tristeţea „Congresului PCR” ce îl confirmase pe Ceauşescu şi politica lui, fără nicio îmbunătăţire.
Eram foarte mulţi cei care nădăjduiam într-o schimbare, fie şi cât de mică.
Măcar să lase Nicolae Ceauşescu locul lui Valentin (nu Nicu’, era urât de toţi cei care ştiau câte ceva despre el şi abuzurile lui). Să înceapă o minimă perestroika şi la noi. Să se anunţe: „Datoriile au fost plătite de mult, am terminat şi alte proiecte, mai slăbim puţin şurubul!”. Să nu mai fie alimentarele pustiite, cozi uriaşe la lapte, iaurt şi pâine. Să nu se mai certe la coadă – sau chiar bată la coadă – oamenii pentru o bucată de brânză ori pentru hârtie igienică.

(Îmi povestea tata cum a văzut o scenă profundă: oamenii se băteau, la propriu, la coadă la hârtie igienică. Pe trotuar, un copil îi privea plângând în hohote şi rugându-şi tatăl „hai să plecăm, te rog să plecăm!” Dar tată-l îl ţinea de umeri, silindu-l să privească: „Nu! Uită-te şi ţine minte! Uită-te şi ţine minte!”
Acel tată avea dreptate!
Atât de uşor au uitat oamenii toate răutăţile acelor ani!)

Când am auzit ce se întâmplă la Timişoara, am ştiut că trebuie să fac ceva!
Dar ce?
Securitatea, informatorii acesteia şi miliţienii controlau totul, stăpâneau totul.
Ce puteai face?

Manifeste!
Mi-am adus aminte de încercarea din urmă cu doi ani şi ceva… „Poate că acum ar avea efect!” – m-am gândit eu.
Am încercat să fiu prudent şi eficient. Mai aveam o lună până la 17 ani…
„Trebuie să fie un loc în care este multă lume. O fabrică sau o uzină.” La IMUAB (unde făcusem practică în trecut) era o pază strictă, la Steaua Roşie (unde făceam practica acum), dădusem de destui comunişti convinşi ca să nu am nădejde că se poate face ceva.
Mi-am zis că poate ar merge IOR-ul, unde se duceau mulţi liceeni la practică.
Dar poţi strecura manifeste acolo şi le poţi împărţi?
M-am gândit să fac o vizită de încercare.

Am luat rata de dimineaţă, m-am amestecat printre liceenii care mergeau acolo, am dat banu’ pentru şofer…
Am intrat pe poartă la grămadă, împreună cu ceilalţi.
Deja, ceva nou!
Faţă de paza obişnuită, acum erau un fel de „gărzi patriotice”, cu AK-47 pe umăr, alături de care stăteau un fel de civili cu o aură foarte întunecată. „Securiştii!” – mi-am zis.

Pe măsură ce înaintam elevii se opreau în halele lor. Doar că totul era mult mai controlat decât înainte, de această dată chiar erau oameni (muncitori? tehnicieni? securişti?) care se ocupau de ei şi îi ordonau.
Am rămas singur şi am mers înainte, trecând prin două hale.
Am luat de jos un fel de rest de sticlă – sau aşa ceva – cenuşiu în interior dar de un sidefiu frumos la suprafaţă. Erau grămezi întregi la gunoi şi ştiam că sunt copii care se dau în vânt după ele.

Când am intrat în a treia hală, doi bărbaţi au ieşit din umbră:
„Ce faci aici?”
În spate se iviseră alţii, i-am auzit fără să mă întorc. Nici n-aş fi încercat, trebuia să par cât mai copil, cât mai naiv.
„Păi… eu… ”
„Ia vino!”, s-a răstit acelaşi la mine.

I-am urmat, cu un fel de negură în faţa ochilor: urmau arestarea, bătăile şi celelalte despre care auzisem atâtea?
Pe drum, prin hale, oamenii ne priveau doar cu coada ochilor, nimeni nu îndrăznea să se uite la noi.

Am fost dus într-o cămăruţă de lângă intrare.
O măsuţă, un telefon (din acela cu disc, fir, receptor etc., pentru cei care nu ştiu cum erau pe atunci telefoanele).
„Scoate tot ce ai în buzunare!” mi-a spus acelaşi, aşezându-se pe scaun în faţa mea.
Două gărzi cu AK-urile erau în cameră, una într-un colţ, cealaltă spre uşă. Chiar şi al doilea bărbat era în picioare.

Am scos o batistă nu nouă, dar nici folosită, câţiva lei (cât să-mi ajungă de întoarcere, calculasem eu), o bilă de sticlă (de la un joc numit, neaşteptat, „bile”) şi bucata sidefie luată de pe jos. Am rămas uitându-mă la ea, vinovat, ca şi cum ea ar fi fost cea mai mare ameninţare şi dorinţă, totodată.

„Ce cauţi în întreprindere?” – m-a întrebat, după ce a cântărit din ochi ceea ce avusesem în buzunare şi acum era pe măsuţă.
„Ăăă… păi, după o fată…” – am zis eu ruşinat, uitându-mă puţin la el, apoi iar la bucata de deşeu de sticlă.
A arătat-o cu degetul:
„Şi asta ce-i?”
„Păi era la gunoi!” – am încercat eu să mă apăr, uitându-mă la el cu cea mai naivă şi ruşinată figură pe care o puteam face. „N-am furat-o! Era la gunoi!”
S-a strâmbat:
„Şi l-a ce-ţi trebuie?”
Am plecat puţin capul:
„Păi… e frumoasă!”
Şi, după o clipă, ca şi cum aş fi găsit pe cine să dau vina:
„Le place la copii!”
(Încercam să mă port ca şi cum aş fi fost un copil de grădiniţă, era singura idee care îmi venise în minte…)
Celălalt „civil” a râs foarte scurt, mi-a dat o palmă peste cap şi a ieşit.
Am tresărit „speriat” – mă aşteptasem la o lovitură, dar, ce-i drept, la una zdravănă – şi l-am privit, „îngrijorat”, cum pleacă.
Cel care stătea s-a uitat o vreme la mine şi la lucruri, apoi a ieşit şi el, urmat de garda dinspre uşă.

Am stat acolo, în picioare, cam o oră.
I-am văzut pe geam trecând într-o parte şi în alta, stând de vorbă la o ţigare, apoi plecând iar.
Mă clătinam de pe un picior pe altul, mă uitam pe furiş la garda aflată în colţ şi îmi repetam în minte imagini de la grădiniţă. Încercam să joc rolul de copil speriat, prins când a făcut o poznă pe care o crede mai grea decât e.

Într-un târziu, a intrat cel care ieşise primul şi mi-a făcut semn:
„I-aţi lucrurile!”
Am luat monezile şi batista, mi-am îndreptat mâna spre deşeul din sticlă, apoi mi-am tras-o înapoi, privindu-l speriat.
„Ia-o!”, mi-a făcut semn dispreţuitor.
Am ştiut atunci că am scăpat… dacă nu mă dau de gol în ultima clipă.
Am băgat-o în buzunar.
„Măi, băiete!” mi-a spus unul dintre ei, „nu mai umbla hai-hui, că o păţeşti rău! Stai acasă şi aşteaptă-l pe Moş Gerilă!”
A râs, iar eu am ieşit pe poartă, sub privirile celor care o păzeau.
Doar sub privirile lor?

Când a venit rata şi i-am dat şoferului dreptu’, încă rulam în minte imagini de la grădiniţă. Dar în afară de şofer nu era nimeni în autobuz. Nu îndrăzneam să râd. Iar când am coborât – la câteva staţii de casă -, nu-mi mai venea să râd. Uşurarea că scăpasem fusese înlocuită de tristeţe, frustrare, deznădejde. Mi-am dat seama că nu am ce face, că un sistem uriaş, care ţinuse o ţară în robia atâţia ani, se alarmase de ceea ce se întâmplase la Timişoara şi era gata să prevină orice altă „supărare”…
Eram ateu, nu mă gândeam la vreo intervenţie divină sau la vreo întorsătură neaşteptată a lucrurilor. Eram condamnaţi la Comunism şi Ceauşism, eram într-o puşcărie păzită de Securitate şi asociaţii ei.

Dar a venit, curând, prima greşeală: Ceauşescu a dat un comunicat despre Timişoara!
Ceea ce, pe de-o parte, confirma veştile de la Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. (De unde aveau veştile din Timişoara? Mă tot întrebam cu de află acele lucruri de acolo, de pe stradă. Mă gândeam la un spion ce transmite scurt, să nu fie detectat, mesaje în Morse, ori alte mijloace…)
Iar, pe de altă parte, arăta că se tem; el, sistemul, se tem de oameni, de mişcarea lor.
Poate că mai era o nădejde, totuşi!

Apoi a venit a doua greşeală:
s-a anunţat pentru joi (21 Decembrie 1989) un mare miting de susţinere a Partidului şi Conducătorului…
„Mulţi oameni la un loc? Foarte mulţi oameni la un loc? Păi e de ajuns să înceapă câţiva să strige şi…”
Am început să sper. Şi eu, şi tata, şi mama, şi alţii. Poate…

Joi ne uităm la miting, la televizor.
Pe tata nu îl convocaseră la miting, era acasă, mama era la lucru.
Ceauşescu ţine un discurs de lemn, ca de obicei, la care adaugă nişte anunţuri de mini-mărire a salariilor, sume care nu doar că erau mici, nu doar că sunau ca o ieftină încercare de mituire, dar cu magazinele goale erau egale cu zero.
Vorbeşte, vorbeşte, noi suferim şi aşteptăm scânteia.
Către sfârşit, se aude vag un zgomot, iar Ceauşescu cere linişte… apoi se întrerupe transmisiunea „din motive tehnice”.

Tata este dezamăgit, i se pare că nu se mişcă nimic.
Eu ies afară, convins că întreruperea emisiunii înseamnă că se întâmplă ceva.
Iau tramvaiul, cobor în centru.
De luni, mi se pare, se declarase stare de necesitate sau aşa ceva, iar existenţa unor grupuri mai mari de trei persoane era interzisă. (Făceam haz cu amar, pentru că cele mai multe familii aveau măcar doi copii – noi eram patru – deci însemna că familia nu poate merge împreună nicăieri.)

Dar oamenii tindeau să se adune, tindeau să sfideze ordinul.
Când treceau patrule de miliţie se răsfirau puţin, apoi se adunau iar, parcă întâmplător. Nu eram foarte mulţi, dar mergeam toţi în sus, către Universitate.
Pe marginea Dâmboviţei dinspre Piaţa Unirii mă opresc. Mă uit la Casa Poporului. Nu se vedea nimic limpede, în afară de grupuri de miliţieni şi soldaţi mergând către ţinte necunoscute. Patrulau? Nu mai ştiu. Eram înecat de emoţie, simţeam că regimul neclintit până ieri este tulburat.

Urc mai departe. Deja la Cocor era multă lume. Şi striga! „Jos Ceauşescu!”, „Jos Dictatura!”.
Unii, mai puţini, „Jos Comunismul!”
Se vorbea LIBER!
(Nu aveţi cum să ştiţi cum este să vorbeşti LIBER după ce „totdeauna” – pentru tine, cel puţin – CENZURA A FOST LEGE, decât dacă aţi trecut prin aşa ceva.)
Unii spuneau: „Să nu strigăm „Jos Comunismul!”, încă. Să cadă Ceauşescu şi după aia!”
Se discuta. Liber.
Despre dictatura lui Ceauşescu, despre ticăloşia Sovieticilor faţă de România, despre răutatea Comunismului, despre suferinţele din Basarabia şi celelalte părţi româneşti ocupate… Se discuta LIBER…

Era de necrezut! Chiar poţi fi liber!
Se discuta, se striga. Liber.

Eram ateu. La Universitate, cineva a strigat „Fraţilor, să ne rugăm!”
Eram ateu, dar mi-au venit lacrimi în ochi: Rugăciunea era interzisă!
La noi în cartier, printre înjurături, trafic de electronice şi altele, printre jocuri şi bătăile între clase, străzi sau găşti, se strecura uneori un popă bătrân, într-o reverendă uzată.
Îi spuneam „Săru’mâna, părinte!”, toţi, doar ca admiraţie pentru curajul de a fi în reverendă într-o lume a Comunismului. Ştiam ce riscă. (Cei de astăzi nici nu visează cum au fost torturaţi şi prigoniţi preoţii, cum le erau bătuţi copiii, cum le erau daţi afară din şcoli, de câte umilinţe şi greutăţi aveau parte… dacă nu erau omorâţi.)
M-am trezit în genunchi, acolo al Universitate, alături de mii şi mii de tineri, de „copiii Partidului”, cum ne numeau unii.
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iară nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin!”

M-am ridicat în picioare plin de valuri de bucurie: strigam împotriva lui Ceauşescu, strigam împotriva Comunismului, vorbeam liberi, ne rugam liberi! Puteam muri, eram fericit, eram liber! Eram liberi!
Şi ştiam că urma să fim ucişi.

Toţi eram siguri că Securitatea filmează, că va urmări fiecare chip.
Ştiam, cel puţin unii, că peste o jumătate de milion – de fapt aproape un milion – de Români muriseră în puşcăriile şi lagărele comuniste.
Ştiam că asta ne aşteaptă.
Unii chiar îşi doreau această moarte, cât mai repede, alţii îşi doreau să lupte cât mai mult înainte să vină…
Atunci am înţeles, cumva, că eşti liber doar dacă eşti pregătit să mori pentru libertate. Că sunt multe lucruri mărunte în care poţi ceda, poţi face compromisuri, dar sunt câteva lucruri pentru care merită să mori.
Atunci s-a născut în noi
Vom muri şi vom fi liberi!

crucea-manafului

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…