Din înţelepciunea Românilor Străvechi

Frunză verde de mălai;
Cine merge sus la Rai?
Merge Dan, şoiman de plai,
C-a ucis el mulţi duşmani,
Un vizir şi patru hani.

Frunză verde lemn de brad,
Cine merge jos în Iad?
Merg tătarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai!

(bucată de cântec popular, consemnată de Vasile Alecsandri)

Cântul popular este închinat unui erou – Dan, Căpitan de plai – amintit doar în folclor. A existat sau este o ipostaziere a nenumăraţilor apărători ai Patriei şi Neamului împotriva invaziilor Mongolă şi Islamică din secolele XIII-XIX?

Deoarece în folclor ipostazierile fără un filon concret au nume vagi – ca „Făt Frumos” ori „Ileana Cosânzeana” – este foarte probabil ca Dan Căpitan de Plai să fi fost, într-adevăr, unul dintre căpitanii de plai ai Moldovei secolelor XV-XVI, aşa cum apare în cântecele populare. Desigur, existenţa sa poate fi şi mai veche, dar situarea sa în folclor la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504) şi începutul epocii de slăbiciune a lui Bogdan şi Ştefăniţă este foarte bine realizată în opera populară. Ceea ce, iarăşi, face foarte credibilă existenţa acestui bărbat român, unul dintre cei care au ţinut să-şi facă datoria faţă de Neam şi Ţară chiar în vremea în care unii domnitori o trădau pentru fuste (Bogdan Chiorul) sau orgoliu nebunesc şi alte patimi scârbavnice (Ştefăniţă).

În faţa efeminării josnice a părţii bărbăteşti, în faţa preluării de către femei a poverii bărbăteşti, în faţa haosului valoric al epocii actuale, înţelepciunea Străbunilor este un reper strălucitor, de diamant nemuritor.
Viteazul şi priceputul luptător Dan, devenit prin meritele sale căpitan de plai – conducător militar al unui plai şi al Plăieşilor din cuprinsul acestuia – este un trăitor mirean al Credinţei Străbune. O Credinţă în care dragostea faţă de vrăjmaş nu este nici prostie, nici laşitate, nici resemnare. În faţa duşmanului Dan vorbeşte cu demnitate, cu înţelepciune, fără patimi. Nu este stăpânit nici de ură, nici de răutate. Nu patimile îl fac să lupte până la adânci bătrâneţi, ci conştiinţa unei datorii nesfârşite de luptător al lui Dumnezeu şi al Neamului Românesc.
El ştie că are datoria sfântă de a-şi apăra Credinţa, Neamul, Patria. Şi că trebuie să o facă, în faţa năvălitorilor, cu arma în mână, ucigându-i fără şovăire pe cei veniţi pentru ocupaţie, jaf, siluiri, crime, convertire forţată, deznaţionalizare. Şi el, şi poporul ce a creat cântecele în care îl slăveşte pe căpitanul de plai, ştiu preabine că această apărare cu arma în mână a Credinţei, Neamului şi Patriei împotriva duşmanilor este o datorie sfântă, ce nu se poate negocia, nu se poate lăsa deoparte, fără ca aceasta să te transforme într-un lepădat, un trădător, o iudă. Este o datorie sfântă pentru care trebuie să te pregăteşti o viaţă, pe care trebuie să o săvârşeşti fără şovăire şi care aduce Viaţa Veşnică. Căci „dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15.13). Dan, şi ceilalţi luptători apărători ai Credinţei şi Patriei Străbune fac acest lucru. Înţelepciunea populară îi laudă şi mărturiseşte că până şi moartea lor este o biruinţă pentru ei şi o osândire veşnică a duşmanilor.
Cine are urechi de auzit, să audă (Luca 8.8).

Tricolor România f