"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Categorie: Istorie – History
Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.
În noiembrie 2014 au fost anumite discuţii publice despre Marele Templu Masonic din Bucureşti – ce urmează a fi construit pe un teren dat de stat şi cu sprijin de la buget.
Cu acest prilej unii dintre conducătorii masoneriilor din România (precum Viorel Dănacu şi Mircea Deaca) au pretins existenţa şi dezvoltarea unei „masonerii ortodoxe”. Fără să fie întrebaţi cum de o „masonerie ortodoxă” ar avea nevoie de un „templu”, evident neortodox, cu o simbolistică neortodoxă, cu ritualuri neortodoxe. Evident, existenţa unui templu neortodox înseamnă că este vorba despre o religie de sine stătătoare (neortodoxă).
Întrebată despre eventuala colaborare cu organizaţiile masonice Patriarhia a reconfirmat în 2014 (după comunicatul din 10 octombrie 2007) delimitarea categorică de masonerie, adăugând faptul că poziţia Bisericii Ortodoxe Române asumată în 1937 rămâne neschimbată.
Această hotărâre din 1937, ce ar trebui să fie cunoscută de toţi cei interesaţi de subiect, are următorul cuprins:
„Temei Nr. 785/1937.
Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, dă citire referatului cu studiul asupra francmasoneriei, ce i s-a cerut de Sf. Sinod încă din anul 1934.
Sfântul Sinod, însuşindu-şi concluziile din referat hotărăşte:
1. Biserica osândeşte Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă şi în special pentru următoarele motive:
Francmasoneria învaţă pe adepţii ei să renunţe la orice credinţă şi adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa şi lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulţi intelectuali să şi-i facă membri şi obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credinţa creştină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, şi având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume şi ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
Din raţionalismul şi naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral “heteronom” şi orice educaţie ce rezultă din credinţa religioasă şi din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul şi oportunismul cel cras în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
În lojile francmasone se adună la un loc evreii şi creştinii şi Francmasoneria susţine că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul şi se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă nici un avantaj în ce priveşte cunoaşterea adevărului şi dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi într-o situaţie superioară creştinilor din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte şi al mântuirii.
Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine. Chiar dacă unii adepţi nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci şi creştinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare şi motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra Francmasoneriei.
Francmasoneria este un ferment de continuă şi subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii Statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei, având să lupte pentru idei şi scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranţă în viaţa Statului şi în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna şi întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor şi le-a ajutat să-şi dobândească libertatea şi să-şi menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale şi al naţiunei, sunt următoarele:
O acţiune persistentă publicistică şi orală de demascare a scopurilor şi a activităţii nefaste a acestei organizatii;
Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăţia Ortodoxă Română» extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.
Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason şi-l va sfătui să se ferească şi să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.
Sf. Sinod acompaniat de toate corporaţiunile bisericeşti şi asociaţiile religioase se va strădui să convingă Guvernul şi Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativa parlamentară.
2. Întreg referatul împreună cu concluziile se va tipări în brosură prin Consiliul Central Bisericesc şi se va întrebuinţa ca mijloc de propagandă împotriva francmasoneriei.
Î.P.S. Patriarh prezintă declaraţia făcută în faţa Sa, a delegaţilor lojei francmasone naţionale în frunte cu d-l Pangal, prin care aduc la cunoştinţă că aceste loji se autodizolvă, spre a nu fi confundate cu Loja Marelui Orient şi spre a nu se crede că este împotriva culturii sentimentelor monarhice, nationale şi creştine. El – d. Pangal – în numele delegaţilor declară că toţi membrii lojelor francmasone naţionale sunt buni fii ai Bisericii Ortodoxe.
Sf. Sinod ia act cu satisfacţie de declaraţia d-lui Ion Pangal şi a celorlalţi conducători ai masoneriei naţionale române, cetită în ziua de 25 Februarie a.c. în faţa I.P.S. Patriarh Miron, prin care anunţă că această organizaţie se autodizolvă. Este prin urmare de sine înţeles că hotărârea Sf. Sinod privitoare la masonerie nu se poate referi la lojile care s-au dizolvat şi prin urmare nu mai există.
La orele 13 I.P.S. Patriarh [Miron Cristea], ridică şedinţa, prorogând Sf. Sinod pentru data de 29 Martie a.c., orele 10 dimineaţa.
Legenda obișnuită spune că Românii ar fi urmașii Dacilor și Romanilor. Dacă prin „daci” înțelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice și sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire și scitice. Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până la Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpați până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celții) și Scito-Sarmații au format, prin plămada Romană creștină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitați aproape cu totul, ignorați, disprețuiți. Ruptura între Românii de astăzi și înaintași este în foarte mare parte pricina scăderii și nenorocirilor care apasă acest popor. Am încercat să redăm până acum puțin din ceea ce au fost – și din ceea ce ne-au lăsat moștenire – Celţii (Galii), Romanii și Traco-Ilirii. Acum încheiem șirul „Cei dinainte de noi” cu atât de uitații și atât de fascinanții Scito-Sarmați.
Despre Sciți am mai scris, foarte pe scurt, aici. Amintim faptul că au fost o populație indo-europeană cu rădăcini foarte vechi, formată, se pare, direct pe acele locuri din care au venit valurile de migrație kurgan.
Întinderea Scito-Sarmaților a fost uriașă. Din mijlocul Chinei de astăzi și până în Panonia (în actuala Ungarie) și dincolo de ea, din sudul Dunării în Siberia, din India înspre Marea Baltică, ramurile scito-sarmatice au înființat state, au stăpânit pământuri întinse, au purtat războaie, au făcut istorie.
Ei sunt primii luptători călare ce rămân în amintirea lumii. Pentru ei calul era o parte a vieții de zi cu zi. Dragostea Românului față de cal – din trecutul nu prea îndepărtat – pare să fie o moștenire scitică. Se spune că și legenda centaurilor vine tot de la Sciți, pentru că aceștia trăiau atât de mult pe cal încât unele populații sedentare îi priveau ca pe un fel de „oameni-cal„.
Și dacă această imagine a Scitului călare este firească și bine confirmată istoric, cea a Scitului trăitor numai în mările de iarbă ale întinselor câmpii este, totuși, cel puțin părtinitoare.
Pe de-o parte, pășunile de deal sau munte, ca și podișurile întinse – precum cele din jumătatea apuseană a Chinei contemporane – au fost la fel de prețuite de Scito-Sarmați.
Pe de altă parte, din Carpați până în Altai și dincolo de aceștia, până departe în Răsărit, șiruri de păduri și codri se ramificau, împletindu-se cu bălțile și zăvoaiele de pe malurile apelor mici și mari, dar și cu întinderile ierboase. Iar în aceste păduri au trăit, de multe ori, alte ramuri ale Sciților, Sciții Pădureni, o „infanterie călare” a Antichității.
În legătură cu aceste două ramuri scitice s-ar explica și alegerea Bârladului, în urmă cu peste opt secole, drept capitală a ceea ce străinii denumeau „Tărâmul Berladnicilor” (aka Ținutul Berladnicilor).
Bârladul se află așezat într-un loc în care pădurile și pășunile se întâlnesc, întinzându-se apoi unele către Miazănoapte și Apus, celelalte către Miazăzi și Răsărit. Este o deschidere a căilor pădurene către cele de stepă, și a celor de stepă către cele codrene.
Se cuvine să ne amintim că Tărâmul Berladnicilor este contemporan cu regatul ortodox al Sarmaților Alani, din nordul Caucazului (Alania), și cu acea Alanie nouă din Carpați – ce va deveni peste câteva secole Moldova. S-a presupus chiar că Tărâmul sau Ținutul Berladnicilor este doar un nume dat Alaniei dinspre Carpați după capitala ei din acea vreme. Poate nu este lipsit de însemnătate și faptul că în vreme ce Alania din nordul Caucazului alege să se supună Tătarilor, luând parte alături de ei la invaziile din China și Europa, Alania dinspre Carpați luptă împotriva Tătarilor, chiar până înspre 1250.
În sfârșit, merită să amintim în această paranteză că o ramură Scito-Sarmată, Iazigii sau Ieșii, a înființat un stat scito-tracic în Răsăritul Panoniei, stat devenit regat clientelar roman și parte alături de Traian în luptele acestuia cu Decebal.
Fie ei adoratori ai Zeului Pământului – Sciții – sau ai Zeului Focului – Sarmații – şi ai altor divinități (Scito-Sarmații erau politeiști), fie, mai târziu, creștini, Scito-Sarmații au fost o prezență dinamică în zona etnogenezei și istoriei Românilor, încă din secolul VIII î.Chr. Ultimele mențiuni ale Alanilor din Moldova sunt din vremea invaziilor tătare, undeva la începutul secolului al XIV-lea. Ca urmare, Scito-Sarmații au fost alături de Traco-Iliri, de Romani, de Proto- și Stră- Români și de Români vreme de peste două mii de ani!
Pare inexplicabil faptul că în imensa majoritate a manualelor de istorie sunt tratați cu un deplin dezinteres, amintindu-se doar, în treacăt, prezența lor în Dacia, Sciția Mică și Panonia, precum și implicarea lor în războaiele lui Decebal cu Traian. În rest, nimic!
Și totuși Scito-Sarmații au avut o cultură uluitoare.
Nu doar că ei au creat prima civilizație de războinici „ai calului” cunoscută ca atare.
Nu doar că au realizat o armă teribilă, arcul scitic, revendicat apoi – profund nedrept, dar cu îndârjire – ba de Persani, ba de Mongoli, ba de alții. (Arcul acesta, alcătuit dintr-o parte de mijloc, din corn sau os, uneori ferecat cu metal, și două brațe curbe, din straturi de lemn de mai multe feluri, lipite cu multă iscusință, este foarte greu de realizat bine chiar și în zilele noastre. Arcul olimpic este un urmaș direct al său.)
Nu doar că au inventat pentru prima dată ceea ce Europa a (re)cunoscut sub numele de „cavaleri”, adică luptători călare în armură, precum și varianta extrem de eficientă – dacă era folosită corect – a unităților de „catafracți” (la care și calul și cavalerul erau îmbrăcați în armură cu solzi ori benzi din metal).
Dar tot Scito-Sarmații au realizat o legătură permanentă, vreme de peste o mie de ani, între Europa și Asia, o legătură foarte puțin înțeleasă și pusă în valoare – deocamdată – de istoriografia modernă și contemporană. Cele două „Drumuri ale mătăsii” – primul în sudul Asiei Centrale și al mărilor Caspică și Neagră, celălalt la nordul acestor teritorii – au însemnat pentru istoria omenirii mult mai mult decât se înțelege de obicei. (Ca să nu mai spunem că sunt mulți cei care nici măcar nu știu de existența lor…)
Tot Scito-Sarmații au realizat sculpturi de mare rafinament în os, dar și o metalurgie a aurului de o iscusință aproape de necrezut. Tezaurele scito-sarmate găsite în Caucaz, Asia Centrală sau Siberia au un nivel de frumusețe, simț artistic și rafinament ce pare pur și simplu ireal. Spadele scitice – akinakes (achinaches) – au combinat măiestria artistică și eficiența în luptă, stând la baza modernizării spadelor romane în secolele II-IV d.Chr. și la nașterea formelor de spade și săbii din Europa Medievală.
Se pare că Scito-Sarmații au un rol important în mișcările Tracilor înspre Sud și Răsărit în secolele VII-V î.Chr. Atrași de rătăcirile scitice, Traco-Ilirii se vor deplasa iarăși către Asia, pe urmele Strămoșilor lor. Tot amestecul acesta între Scito-Sarmați și Traci pare să fie răspunzător de transformări puternice în nord-vestul Indiei, dar și în teritoriile dintre Armenia și această zonă.
În Dacia, Scito-Sarmații apar undeva în secolele XI-X î.Chr. Mulți se așează în ținuturile cu pășuni, zăvoaie, lacuri și bălți dintre Prut și Nistru. În acele timpuri marile lacuri basarabene erau golfuri maritime, deschizând calea pentru cei înclinați către pescuit și piraterie. Unii trec Dunărea și colțul de nord-est al Moesiei în care se așează primește denumirea de Sciția Mică, spre deosebire de Sciția Mare, întinsă de la Prut până în adâncurile Asiei. Agatârșii trec munții și se stabilesc în Transilvania de astăzi, pe Târnave și Mureș. Mai târziu alții, numiți Iașii sau Ieşii Metanaști (adică „Cei care trec”) vor trece spre Apus, așezându-se între Carpați și Dunăre, într-o țară cu inima pe Tisa.
Ramuri ale Alanilor păgâni se vor uni cu Vandalii și Goții, mergând alături de ei până în Spania și Africa.
Întâlnirea dintre Romani și Scito-Sarmați are loc la început prin schimburi comerciale și zvonuri, întâi intermediate, toate, de Greci. Din clipa în care Moesia, Panonia și Regatul Bosforan (Crimeea de astăzi) intră în stăpânire romană, legăturile devin directe. Pe de-o parte, unități romane auxiliare sunt formate din Sciți. Pe de altă parte, au loc atacuri de jaf Scito-Sarmatice. Are loc și întâlnirea dintre Sarmații Iazigi și Romani, care se încheie cu o alianță ce, dincolo de câteva clipe conflictuale, durează totuși neașteptat de mult. De acum tot mai multe grupuri de Scito-Sarmați intră în rândul trupelor romane. Prima armată romană ce amintește de Scito-Sarmați este Legiunea a IV-a Scitică, întemeiată în anul 42 î.Chr. de Generalul Marcus Antonius și despre care se presupune că și-a luat numele de la luptele pe care le-a dat cu Sciții – în Răsărit, în Partia (nordul Iranului de azi), dar și la Dunăre.
Balaurul, foarte prezent în arta Scito-Sarmată, este preluat nu doar de către Tracii Nordici – și în primul rând de către Daci -, ci și de către Romani. Sub numele de draco el devine extrem de popular, mai ales în secolele III-IV d.Chr., fiind întâlnit ca steag al foarte multor unități romane, alcătuite din oameni fără nicio legătură directă cu Sciții sau Tracii. Acest balaur scitic este serpentiform, lung, deosebit de balaurii masivi ai Europei din Evul Mediu târziu și epocile care îi urmează. Asemănarea cu balaurul chinezesc este vădită și naște multe întrebări; la Chinezi capul balaurului este cel mai adesea un cap de leu, la Daci este un cap de lup, la Sciții din Asia Centrală variantele diferă, de la cap de leoaică la cap de lup sau de leu, uneori chiar și de pasăre – și, bineînțeles, reptilian. Dacă varietatea poate indica vechimea și, ca urmare, sursa, atunci am avea un semn al originii acestui simbol.
Între armele specifice trebuie să amintim de biciul de luptă, care este bine atestat la Scito-Sarmați, alături de multe alte arme – de la sulițe la arcul cu săgeți, de la pumnale la spade. Prezența biciului de luptă în vechile arte marțiale românești poate fi pusă în legătură cu moștenirea scitică.
În imaginile de pe armele și vasele scitice regăsim vietăți obișnuite – precum cerbul, peștii, mistrețul, corbul, bineînțeles, calul etc. – dar și fantastice. Aici intră și amintitele forme de balauri sau dragoni, de la care se trece la alte vietăți fantastice, în genul grifonilor, dar cu o paletă foarte largă, de la un fel de pantere înaripate la tot felul de combinații neașteptate.
Încălțămintea Scito-Sarmaților variază de la opincile cele mai obișnuite la forme complexe, făcute special pentru trebuințele purtătorului.
Scuturile cele mai des întâlnite la Sciți și Sarmați au o formă foarte specifică, asemenea unei luni pline din care lipsește o bucată, tot rotunjită; erau făcute astfel încât să poată fi folosite în același timp cu sulițele.
Orașele Scito-Sarmaților sunt un aparent paradox, dat fiind că toată lumea știe – sau crede că știe – că acești oameni erau nomazi. În realitate însă multe triburi aveau centre în care parte dintre ei – se pare că aveau un anume sistem de rotație – stăteau o vreme, asigurând un fel de „stabilitate dinamică”. Mai sedentarii erau unii dintre preoții (magii) lor, care aveau temple – care uneori erau și observatoarea astronomice sau… astrologice. Merită amintit aici că unele dintre cele mai vechi reprezentări ale magilor biblici îi înfățișează pe aceștia ca Parți (o populație traco-scito-persană, adesea și incorect confundată cu Perșii).
Limba Scito-Sarmaților este un mister.
Osetinii sunt cei mai direcți urmași ai Alanilor (a celor din nordul Caucazului), iar limba lor este cea mai apropiată de cea a vechilor Sarmați, chiar mai mult decât este limba armeană apropiată de limba tracică (pentru că aceasta are o mare influență din partea substratului hicsos, în vreme ce influențele ne-sarmatice în osetină sunt mult mai mici).
La prima vedere acest fapt ar trebui să fie lămuritor, dar… dar până la urmă nimeni nu știe dacă ceilalți Sarmați vorbeau aceeași limbă cu Alanii sau unele apropiate, dacă Sciții vorbeau aceeași limbă cu Sarmații sau unele înrudite. Deci nu se știe nici măcar Scito-Sarmații vorbeau o limbă sau mai multe.
Întinderea uriașă a Scito-Sarmaților face extrem de grea cercetarea și prezentarea lor. Populația jat (se pronunță „djat” sau „ğat”, ca „j” din „judo”) din Pakistan și India se revendică și astăzi ca urmașă a Sciților denumiți Massageți sau Geți în Antichitate. Denumirea de „Geți” a Tracilor (Dacilor) de la Dunărea de Jos pare să fie o contaminare scitică, deși poate fi vorba despre un termen comun (idiomurile vorbite de cele două populații erau înrudite). Mai mult, există și ipoteza unui transfer de sens invers, prin Tracii care au invadat Asia Mică și zona dintre Caspică și Indus. Dovezi clare nu există nici într-un sens, nici în celălalt. Moștenirea Scito-Sarmaților este revendicată însă și de Tuvani, ca și de alte popoare siberiene, de popoare din Asia Centrală, ba chiar și de ramuri slave – de către unii Ruși, Ucraineni, Ruteni etc. Avem de-a face, prin urmare, cu zeci de popoare și țări, adesea vorbind limbi puternic diferite, care totuși pretind – adesea cu mare virulență – că sunt „adevărații urmași ai Sciților (și/sau Sarmaților)”. Ca să ne dăm seama de subiectivismul implicat, să amintim că în vreme ce o parte dintre acești urmași ai Scito-Sarmaților sunt vorbitori de limbi așa-numite iraniene, alții sunt vorbitori de limbi slave sau de alt idiomuri indo-europene, în vreme ce alții aparțin unor grupuri lingvistice care NU sunt indo-europene – în primul rând limbilor turcice. Este evident, bineînțeles, că într-o asemenea situaţie este foarte greu de realizat colaborări constructive, sinteze obiective de material arheologic etc. Eforturi se fac. Aici intră şi propunerea de a-i privi pe Sciți – și Sarmați – drept „grup de populații”, grup ce purta o cultură comună însă cuprindea vorbitori de limbi diferite. Existența unor mixturi culturale este dovedită arheologic – precum aceea dintre Traci și Sciți în multe regiuni nord-dunărene, din Panonia sau Transilvania până în „Sciția Mare” dintre Prut şi Don. Ce oglindire a produs această mixtură la nivel lingvistic este imposibil estimat științific pe baza datelor adunate până acum de arheologie şi celelalte discipline conexe.
Acest gol de informații, combinat cu nenumăratele revendicări și puncte de vedere – unele romantice, altele șovine, unele nostalgice, altele creative, altele revendicative etc., etc. – face să existe nenumărate abordări și viziuni asupra Scito-Sarmaților.
Bineînțeles, cel mai înțelept este să se accepte faptele cunoscute ca atare și să se evite speculațiile. Dar nu sunt acestea extrem de atractive?
Ca să dăm un singur exemplu, reamintim faptul că prima deosebire între Sciți și Sarmați era în centrarea religiei, la Sciți pe pământ și Zeul Pământului, la Sarmați pe foc și Zeul Focului. Există prin urmare ipoteza că termenul spaniol de „alfar” (plural „alfares”), care înseamnă „lut” sau „atelier de prelucrare a lutului”, să fi fost adus de elementele Scito-Sarmate ce au însoțit invazia Vizigoților și Vandalilor în Iberia. „Alfar” fiind, în această ipoteză, termenul scitic pentru „lut”. Se propune aici și o contaminare cu limba greacă, vorbită în localitățile comerciale din sudul Sciției Mari (de la Histria și Tyras în Apus până la poalele pontice ale Caucazului), unde „Alfar” i-ar fi desemnat pe „cei dintâi dintre Sciți”. Termenul de „Alfar” ar fi fost folosit, prin urmare, pentru a-i desemna pe prinții Sciților – oameni nobili, războinici, tainici, îmbrăcați cu zale măiestru făurite din oțel și aur, înarmați cu arme de mare frumusețe, având cunoștințe magice foarte puțin înțelese de cei din afară. Ca o paranteză, trebuie subliniat faptul că existența practicilor magice la Scito-Sarmați este extrem de bine documentată și făcea parte din viața de zi cu zi, născând felurite dispute, unele fiind, astăzi, chiar „de râs”. Revenind la speculație, s-a născut ideea că prin contactul Scito-Sarmaților cu vechii Germani (început undeva prin secolul al VII-lea î.Chr., deci acum peste 2.600 de ani), a intrat în folclorul acestora din urmă mitul Alfarilor, „Poporul lui Odin”, făpturi supra-umane, trăitoare fie în păduri (aka „Sciții Pădureni”), fie în câmpiile largi (aka „Sciții Stepelor”), posesori ai unor taine metalurgice și magice superioare „oamenilor obișnuiți” (aka „vechilor Germani”). Influența binecunoscută a metalurgiei scitice asupra populațiilor germanice și baltice ar îndreptăți, se spune, această idee. Caracterul violent sau extrem de violent al Sciților este oglindit în imaginea germanică a Alfarilor și ar fi devenit, conform acestor speculații, parte a mitologiei care a creat Alfarii sau Elfii din Old Norse, cultura și mitologia ce a dominat zona nord-germanică și scandinavă până la mijlocul Evului Mediu. Setea de cunoaștere a tainelor lumii și a magiei tipică lui Odin este invocată – alături de alte elemente – drept argument al legăturii cu Sciții. La fel prezența corbilor ca totem la mulți Sciți – alături de cerb și, bineînțeles, balaur, dar nu numai. La fel și faptul că femeile Sciților – și cu atât mai mult ale Sarmaților – erau luptătoare, ba chiar alcătuiau uneori grupuri de luptătoare independente față de grupurile de războinici sciți (de unde și legenda Amazoanelor, spun unii, cu toate că legenda pare să se fi născut în spațiul traco-hicsos al Asiei Mici, în zona în care se așezaseră triburi ale Tracilor în care, de asemenea, femeile erau războinice). La fel și faptul că există o asemănare izbitoare între capetele de dragon făcute de Vikingi pentru navele lor și unele capete de dragoni făurite de Sciți (cu multe secole înainte de apariția Vikingilor). Etc., etc.
Este o speculație frumoasă, atractivă, după cum se poate ușor vedea. Și este greu de acceptat pentru un om obișnuit că este, totuși, o speculație, nu un fapt. Asemănările lingvistice sunt adesea înșelătoare, iar un asemenea construct rămâne, în lipsa unor dovezi concrete, o simplă speculație. Influențele artistice – dacă nu sunt pur şi simplu coincidențe izvorâte din asemănările firești dintre oameni, dincolo de loc şi timp – nu includ obligatoriu filiații sau apartenențe etnice. Prin urmare, din punct de vedere științific asemenea idei, oricât de atrăgătoare ar putea să fie, rămân în lipsa unor dovezi concrete cel mult simple ipoteze. Sunt Alfarii, sau „Elfii nordici” – spre deosebire de elfii celtici, mici spiriduși răutăcioși – inspirați din eroii și prinții (legendari sau nu) ai Scito-Sarmaților? Este o întrebare pe seama căreia se poate vorbi foarte mult, dar asta tocmai pentru că dovezile categorice – pro sau contra – lipsesc.
Și, trebuie să recunoaștem, Scito-Sarmații sunt, prin tot ceea ce au lăsat în urmă, o adevărată provocare pentru închipuire, un adevărat îndemn la „idei și scenarii fantastice”. De la numele de triburi din Sciția Mare Europeană, care corespund unor nume din Asia Centrală și India, până la uluitoarele creații ale artizanilor sciți, nenumărate sunt elementele care biciuiesc imaginația celui care se apleacă asupra acestei populații.
Închei aici scurta prezentare a Străbunilor Neamului Românesc: Traco-Ilirii, Scito-Sarmații, Celții și Romanii. Patru neamuri întinse, puternice, războinice, creatoare de artă și meșteșuguri, cu bune și rele. Dacă citiți materialele pe care le-am închinat acestor Străbuni veți putea scăpa de prejudecățile de ură sau laudă exagerată, de ignorare a unora sau acceptare doar a unora dintre ei. Rostul rândurilor mele a fost acela de a-i aduce puțin mai aproape de sufletul nostru, al Românilor de astăzi. Nu am avut nicio intenție de a înfățișa tot ceea ce au făcut și au creat, tot ceea ce au fost; ar ceva fi dincolo de limitele oricărui om. Am vrut doar să deschid inima noastră către ei, cu realism și respect.
Păstrăm ceva din moștenirea lor, din sufletul lor. Și din cele bune, și din cele rele. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune! Și să ne cinstim Străbunii ducând mai departe tot ce a fost bun și frumos la ei, în lumina lui Christos – cea prin care cei patru Străbuni s-au unit, născând Neamul Românesc.
Smalţul a însoţit viaţa Egiptului până la nimicitoarea invazie a Islamului, care a distrus cea mai mare parte a civilizaţiei copte (egiptene). De la Biblioteca din Alexandria, arsă de invadatori, la miile de ateliere ai căror meşteri au fost ucişi, pierderile aduse atunci sunt parcă nesfârşite. Descoperirile arheologice au început, la peste o mie de ani de la această catastrofă, să dezvăluie, pas cu pas, vălul de uitare aşternut peste Egiptul Antic. Astăzi muzeele din Egipt sunt pline de comorile Antichităţii, cu care urmaşii Arabilor invadatori se mândresc – asta în timp ce continuă să persecute şi să ucidă pe Copţi, adevăraţii urmaşi ai celor ce au creat comorile amintite.
Bronz, piatră, aur, pietre nestemate, papirusuri – toate acestea fac parte din ceea ce întreaga lume cunoaşte din comorile Egiptului Antic. Dar există două feluri de materiale şi obiecte ce sunt nu doar specifice Egiptului vechi, ci şi o moştenire de care s-a bucurat şi se bucură întreaga omenire: smalţul şi sticla, respectiv obiectele smălţuite şi cele din smalţ sau din sticlă.
Primele pe care le amintim acum sunt mărgelele. Rotunde, ovoidale, trapezoidale sau în alte forme, folosite în coliere simple sau cu mai multe rânduri, în brăţări pentru gleznă sau mână şi nenumărate alte forme, ele apar în fiecare strat arheologic. Cele mai vechi au şase mii de ani şi chiar mai mult.
Deosebirea dintre smalţ şi sticlă este uşor de făcut astăzi: sticla este transparentă, smalţul nu; smalţul este folosit ca strat subţire, protector şi/sau decorativ, colorat, sticla este de sine stătătoare şi mult mai groasă. Dar în Egiptul de acum două sau trei sau patru mii de ani hotarul este foarte greu de aşezat, dacă nu imposibil.
Primul lucru ce împiedica aşezarea unui hotar între smalţ şi sticlă era temperatura de topire. Dacă smalţul era obţinut prin arderea vaselor sau obiectelor acoperite cu un strat subţire de pastă de nisip, sodă şi var (la care se mai adăugau şi altele, pentru culori diferite), sticla, în schimb, era obţinută în oale din lut, puse la foc în aer liber. Ceea ce nu putea să asigure o temperatură îndeajuns de înaltă pentru o topire bună a nisipului. De fapt Egiptenii erau nevoiţi să topească amestecul de mai multe ori, până când toate firele de nisip erau înghiţite de pasta groasă de sticlă.
Rodul acestei munci istovitoare – şi a arderii multor lemne, foarte scumpe în Egipt – era o sticlă verde-maronie, foarte asemănătoare smalţului obţinut la începuturi. Pentru a avea ceva mai frumos, ca şi în smalţ Egiptenii au început să adauge cupru, mangan, fier etc., dând noi culori sticlei. Care, după cum am amintit, nu era transparentă, ci opacă, la fel ca smalţul. Dar era lucioasă şi colorată, asemenea obsidianului şi altor asemenea roci…
„Ghemotoacele” de sticlă topită erau prelucrate, încă fierbinţi, de meşterii egipteni. Ei foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în prima parte a acestei mici istorii a sticlei!
Aşa au stat lucrurile multă vreme, până când în arta – şi industria – sticlei s-au implicat Romanii. Dar despre acest nou capitol vom vorbi… într-un nou capitol! :)
Bunicul meu patern, profesorul şi ofiţerul Gheorghe Aldea – veteran de război, copil de trupă, rănit la Odesa etc. – este de fel din Cobadin. Spun este pentru că Eroii şi Sfinţii sunt veşnici; ne însoţesc zi de zi, fie că simţim bărbăteasca lor grijă, fie că uităm de ei. Veşnic este şi Gogu Puiu, veşnică este şi gloria Cobadinului pentru Oamenii pe care i-a dat Neamului Românesc. Citiţi, înţelegeţi, bucuraţi-vă de o clipă de Românitate:
Oricât de ciudat ar putea să pară, începuturile uluitorului meşteşug al făuririi sticlei sunt legate de… plante. Mai ales de o plantă ce pare banală, crescând pe ţărmurile Mării Negre, Mării Marmara, Mării Traciei, Mării Egee, Mării Mediterane etc. Această plantă se numeşte săricică, zisă şi căruţa racilor, căruţa racului sau, ştiinţific, Salsola Soda.
Numele vechi româneşti ale plantei dezvăluie câte ceva despre ea.
Numele de săricică este legat de iubirea acestei plante pentru apa sărată. Creşte pe ţărmurile unor asemenea ape – mări, oceane, dar şi lacuri sărate -, ferindu-se parcă de apa dulce. Iubitoare de sare, deci… săricică!
Numele de căruţa racilor sau căruţa racului i-a fost dat de Români datorită faptului că adesea este adăpost pentru crustacee, atât la flux, atunci când apele se întâmplă să atingă tufele de săricică, dar şi atunci când, aventurându-se pe ţărmuri, crabii îşi caută ascunzători. Smulse uneori de valuri şi mişcate între stâncile ţărmurilor, tufele de săricică devin cu adevărat căruţe ale crustaceelor din preajma ţărmurilor – garizi şi crabi, mai ales. Aceştia se agaţă de rămurele, găsind aici hrană şi adăpost şi călătorind pe ape. Denumirea de căruţa racilor devine atunci mai mult decât îndreptăţită.
Ca o paranteză, un nume nou apărut al acestei plante stă mărturie a decăderii româneşti din ultimele secole. Mihai Eminescu spunea, absolut adevărat, că „limba română este floarea sufletului românesc”. Dacă vechile denumiri sunt legate de însuşirile plantei, numele nou apărut ţine de romgleza ori creolo-româna de astăzi, şi de starea de întunecare a societăţii. Este vorba despre absurda poreclă „căruţa dracului„, o deformare ilogică a denumirii „căruţa racului„; ilogică raportat la caracteristicile plantei, dar care devină logică dacă o înţelegem ca rezultat al sufletului celor care au făcut acest „joc de cuvinte”… Căci drăcuitul, ca şi înjuratul sau alte forme de a blestema – cel mai adesea absolut gratuit, ca să nu spunem dement – constituie, bineînţeles, o „floare” a anumitor suflete, care ajung să creadă că spurcăciunea este „amuzantă”. Tristă „floare”!
Dar să ne întoarcem la ale noastre!
Săricica ori Salsola Soda a fost binecunoscută Antichităţii.
Este o plantă ce aduce un aport mare de minerale în alimentaţie, dar ce are un conţinut caloric extrem de redus. Astăzi este folosită tot mai mult în cure de slăbire, pentru că dă senzaţia de săturare, aduce în organism vitamine, calciu şi alte minerale, este depurativă etc. Are un gust plăcut, uşor acrişor, fiind folosită mai ales în salată, adăugată la napii fierţi sau copţi etc. Este folosită şi în combaterea anemiei, în creşterea imunităţii şi în alte tratamente.
„Bine, bine! Toate bune şi frumoase, dar ce legătură are cu sticla?!”, mă vei întreba, cititor nerăbdător.
Răspund: Săricica are un bogat conţinut de potasiu.
Nu e clar?
Să lămurim lucrurile!
În trecut, din săricică – dar, cei drept, şi din alte plante înrudite, ba chiar şi din unele alge – se obţinea, prin ardere, soda. De unde şi numele ştiinţific al plantei, Salsola Soda. Soda este o substanţă (Na2CO3) cunoscută şi sub numele de „sodă de rufe” sau „sodă de haine”. În trecut, ea era foarte mult folosită pentru curăţarea hainelor, pentru a înmuia unele fibre textile (precum lâna). Iar Egiptenii, în plus, o foloseau şi la îmbălsămare! Ei, şi acum ajungem la legătura dintre săricică şi sticlă!
Pentru că undeva în Antichitate, demult de tot, un Egiptean care se ocupa cu olăritul a amestecat în nisipul pe care lucra şi ceva sodă. Amestecul, lipit de vasele din lut, a intrat în cuptor. Ce s-a întâmplat?
Nisip + sodă + temperatură destul de mare = smalţ.
Adică prima formă de sticlă făcută de om!
Altfel spus, Egipteanul care a făcut greşeala amintită a găsit, pe vasul scos din cuptor, o parte foarte ciudată: foarte netedă, lucioasă, fără porii pe care îi avea ceramica obişnuită.
Şi, din fericire pentru noi, a fost destul de deştept încât să-şi dea seama cine era „vinovat” de frumuseţea acestui strat subţire, foarte subţire: amestecul de nisip şi sodă. Şi a început să-şi acopere vasele cu acest amestec, smălţuindu-le, pentru prima dată în istoria omenirii… Prima formă de sticlă fusese descoperită!
Ca o paranteză, amintim aici o legendă preluată de Pliniu cel Bătrân de la negustorii Fenicieni sau Cartaginezi. Aceştia au pretins că ei sunt cei care au descoperit smalţul – pe care obţineau câştiguri foarte bune. Descoperirea ar fi fost făcută în urma unei furtuni ce a silit o corabie cu sodă să tragă într-o seară la ţărm într-un golf mic şi atât de nisipos încât nu se găsea acolo nici urmă de piatră. Ca urmare, atunci când au făcut focul şi au vrut să-şi încălzeazcă mâncarea negustorii – pretindeau Fenicienii – nu au avut alt sprijin pentru vasul lor decât nişte bulgări de sodă dintre cei pe care îi duceau. Deci, s-au încălzit, au mâncat, au dormit peste noapte lângă foc… De dimineaţă, atunci când s-au trezit, scormonind prin spuză au găsit primele bucăţi de email, apărute prin amestecul de nisip şi sodă topit de foc.
Basna aceasta a fost crezută de Pliniu cel Bătrân, care a repovestit-o în scrierile sale. Doar că nu are nicio legătură cu realitatea. Temperatura unui foc obişnuit nu poate să producă nici măcar smălţuirea pe o suprafaţă – de piatră, lut sau metal -, cu atât mai puţin bucăţile de smalţ din povestea negustorilor. Experimentele făcute repetat au dovedit faptul că istoria este doar o născocire. Iar descoperirile arheologice au dovedit că toate obiectele vechi smălţuite apărute în aşezările feniciene provin din Egipt, locul în care s-au născut smalţul şi smălţuirea, dar şi – după cum o să vedem – sticla, cel puţin în primele ei forme.
Revenind la istorie, să spunem că, de la întâmplătoarea sa descoperire, pas cu pas smălţuirea a devenit o obişnuinţă în Egipt.
De la vase s-a ajuns la foarte multe obiecte smălţuite. La început din lut, apoi şi din metal, şi chiar din piatră. Scarabeii smălţuiţi – scarabeul fiind parte a religiei Copţilor pre-creştini – sunt poate cei mai cunoscuţi, dar departe de a fi singurii.
La nisip şi sodă – cea care, să ne amintim, se obţinea mai ales din săricică! – s-au adăugat cu vremea şi alte substanţe minerale. Smalţul, până atunci doar verzui, a căpătat şi alte culori – auriu, albastru, purpuriu etc.
Iar din Egipt, smalţul s-a răspândit în lumea largă, ajungând până în China şi mai departe…
Cupă egipteană cu smalţ albastru şi frunze de lotus (Fine Arts Museum – Boston)
Însă cu toată frumuseţea lui, smalţul era doar un strat, foarte subţire, aplicat pe vasele din lut, iar mai târziu şi pe obiecte din piatră sau metal, dar fără o viaţă a lui, „independentă”.
Până când, se pare, un olar – tot din Egipt! – care încerca straturi mai groase de smalţ, a obţinut ceea ce ar fi putut părea o greşeală: în locul pojghiţei subţiri şi lucioase, un amestec de bucăţi de smalţ străbătute de crăpături, fragmente de nisip semi-topit dar şi… „bulgăraşi de smalţ”, tot verzi, dar strălucitori şi asemănători cu pietrele preţioase. A văzut astfel că poate să obţină „pietre de smalţ”… şi a făcut trecerea de la smalţ la sticla propriu-zisă.
Ei foloseau vergi lungi din fier, pe care puneau la un capăt un fel de pară din lut şi nisip. Meşterul înarmat cu o asemenea unealtă aştepta ca ucenicul să (răs)toarne pe o lespede bucata cleioasă de sticlă topită şi să o întindă cu altă vergea de fier. Apoi aduna mica „plăcintă” de sticlă pe capătul de lut şi nisip al vergelei sale. Era gata de lucru: începea să rotească sticla vâscoasă pe lespede, dându-i forma dorită înainte să se răcească. Mai târziu, unii meşteri au izbutit să adauge la acest exerciţiu de măiestrie şi bucăţi de sticlă prelucrate ca toarte, fire aplicate, căpăcele etc. Era nevoie de foarte multă muncă şi îndemânare ca să poţi lucra bucăţile fierbinţi de pastă groasă în forme frumoase. Produsul era departe de simetria industrială de astăzi, avea neregularităţi în grosime şi formă, dar era o minune, o nestemată creată de om. Era nevoie de mult combustibil ca să topeşti – şi retopeşti – în aer liber micile cantităţi de amestec din care ieşea sticla. Ca urmare, preţurile vaselor şi figurilor din sticlă erau uriaşe, asemănătoare cu cele ale pietrelor nestemate naturale prelucrate. Şi asta, să nu uităm, cu toate că sticla nu era încă transparentă, nici măcar translucidă, fiind foarte asemănătoare cu rocile vitroase despre care am vorbit în 
Cupă egipteană cu smalţ albastru şi frunze de lotus (Fine Arts Museum – Boston)
România Străveche - Ancient Romania 