"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Categorie: Istorie – History
Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.
În toată purtarea Românilor de-a lungul Istoriei există o convingere care i-a scos din minţi pe toţi duşmanii lor: convingerea că vor trece peste orice urgie, că dincolo de orice s-ar întâmpla vor fi biruitori.
În bestiala asuprire ungurească, în satanicele lagăre sovietice, în cumplitele deportări ruseşti, în Iadul de la Piteşti, Aiud, Gherla etc., în genocidul sistematic săvârşit de Austria asupra Românilor din Moravia, în masacrele greco-islamice din Epir, Tesalia sau Macedonia, în măcelurile războaielor mondiale, în toate încercările şi răutăţile prin care au trecut, Românii au avut mereu această convingere:
„Orice ar fi, vom face faţă, Noi, cei care suntem cu adevărat Români.
Şi, de dincolo de hotarele lumii, Străbunii, sfinţi şi eroi, ne vor fi alături.
Când va suna trâmbiţa Judecăţii de Apoi peste ruinele lumii Românii – câţi vor fi rămas – vor fi acolo, printre ruine, cu fruntea sus, ţinând sus Crucea şi Steagul împotriva întregului Iad. Noi suntem nemuritori.”
P.S. Cine citeşte Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, scrisă către străbunii traco-romani din această parte a Macedoniei, vede nu doar dragostea mare a Apostolului Neamurilor către străbunii noştri, ci şi o proorocie:
„Sunt încredinţat de aceasta, că Cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Hristos Iisus.”
CEL care începuse în străbunii noştri lucrul cel bun era Duhul Sfânt, Dumnezeu, care îi adusese din întuneric la Lumina cea Veşnică.
Făgăduinţa acestei rămâneri în lucrul cel bun până în Ziua de Apoi i-a preschimbat pe Românii vechi din ostaşi ai unor ţări trecătoare în ostaşi ai Împărăţiei Cerurilor.
Şi cei care sunt, cei care vor să fie Români, se împărtăşesc de această datorie şi făgăduinţă în fiecare generaţie: că vor duce mai departe lucrul cel bun început de Dumnezeu cu strămoşii, până în Ziua lui Hristos Iisus.
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească” Alexe Mateevici (la Congresul Învățătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde Într-un Neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mișcă vara; In rostirea ei bătrânii Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veșnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeșnici.
Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Și citindu-le ‘nșirate, – Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spuie-n hram și-acasă Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfânta, Limba vechilor cazanii, Care o plâng și care o cântă Pe la vatra lor țăranii.
Înviați-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Ștergeți slinul, mucegaiul Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare Ce din soare se aprinde – Și-ți avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.
Nu veți plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Și-ți vedea, cât îi de darnic Graiul Țării noastre dragă.
Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată.
Alexei Mateevici
Fiu de preot, preot și teolog – absolvent al Școlii Teologice și al Seminarului din Chișinău, dar și al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia și dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău, face parte dintre preoții și teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinței în Christos și a iubirii față de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românității, al dăinuirii, al iubirii de Neam și Țară. Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Țării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Țară și Stat. Căci Statul era rusesc, era țarist, era ocupația dușmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia și Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) și Delurimea (Podolia), trecând apoi la răsăritul Moldovei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greșeala sinucigașă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Așa cum Nichita Stănescu știa că „Patria mea este limba română” și Alexei Mateevici știe că între Patrie, Grai și Credință există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaș, o ocupație străină. Iubirea față de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte și la luptele de la Mărășești. Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viața, dar înainte de a se stinge, cu doar câteva luni, izbutește să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranșeele războiului a unei iubiri veșnice. Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, și pe care o împlinise în sufletul și jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri. În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas și rămâne un chip al preoției românești depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca și lupta pentru Țară și Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare și, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoșesc.
Cândva am fost întrebat care este modelul meu de preoție; interlocutorul așteptându-se la numele marilor sfinți pe care am avut binecuvântarea să îi cunosc (precum Sfinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ș.a.a.). Dar i-am dat numele celui pe care d-sa îl știa doar ca poet, Părintele Alexei Mateevici.
Am amintit faptul că falsificarea Istoriei prin incultură teologică poate avea ca punct de plecare o incultură totală – ca aceea în care se confundă termenii sociologici de „Biserică” (comunitate particulară bazată pe o spiritualitate de inspiraţie biblică) şi, respectiv, „Creştinătate/Creştinism” (ca fenomen complex ce cuprinde religii şi comunităţi spirituale de inspiraţie biblică.
Merită însă observat că asemenea cazuri de incultură folosesc, totuşi, o anumită semnificaţie, greşită dar foarte răspândită, a unor termeni teologici şi istorici. De unde provine această semnificaţie?
Poate să pară neaşteptat – deşi de la Mircea Vulcănescu sau Giuseppe Cocchiara la Petre Culianu sunt destui specialişti care au evidenţiat problema – dar aceşti termeni nu sunt întâmplători şi nu ţin de o incultură populară devenită cumva paradigmatică. Dimpotrivă, sunt de origine cultă, livrescă mai exact, şi ţin de propaganda comunistă.
Un exemplu tipic al ideilor propagandei comuniste devenite „loc comun” în civilizaţia modernă şi contemporană este basna „comunei primitive”.
Deşi mulţi plasează începutul acestei minciuni în scrierile lui Karl Marx şi Friedrich Engels, în realitate ea începe să fie propagată încă din secolul al XVIII-lea de către o parte importantă a adepţilor Franc-masoni cunoscuţi drept „Iluminişti”. Aici intră ideea „bunului primitiv” şi a altor asemenea aberaţii, total utopice, prezentate drept „felul în care trăiau oamenii la începuturi”.
Deşi aceste afirmaţii nu au avut niciodată absolut nicio bază ştiinţifică, deşi au fost sistematic descalificate de toate descoperirile arheologice – care au dovedit că sistemele socio-economice preistorice erau ierarhice, nu egalitariene -, ele au prins la nivel larg şi sunt folosite mult şi astăzi.
Exact pe aceeaşi linie a propagandei comuniste şi franc-masonice se află şi o serie întreagă de concepte zis teologice ori zis religioase. Desigur, de blamat nu sunt în primul rând adepţii religiilor (semi-)laice de tip „masonerie” sau „comunism”, care fac propaganda convingerilor lor, oricât de iraţionale. Vinovaţi sunt cei care cred fără să cerceteze.
Aici intră inclusiv toţi acei care cred fără să cerceteze că principiul „crede şi nu cerceta” ar fi un principiu creştin, ba chiar că ar fi „din Biblie”. Amândouă afirmaţiile fiind cu totul inepte. În realitate porunca biblică – deci obligatorie pentru creştini – este aceea a discernământului, a cercetării spre a deosebi adevărul de minciună. Acest aspect este arhicunoscut celor care studiază serios Biblia şi Istoria Creştinismului, dar vine ca un şoc pentru victimele propagandei masono-comuniste, care s-au obişnuit să creadă (ceea ce este anti-creştin) fără să cerceteze.
Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea.
Falsificarea Istoriei are multe pricini. Dincolo de falsificarea din motive strategice – pentru promovarea unui anume punct de vedere favorabil, pentru deprimarea sau deznaţionalizarea duşmanilor etc. – există foarte multă falsificare bazată pe subiectivism, pe transformarea propriilor prejudecăţi, năzuinţe, închipuiri în criterii (absolute) şi adevăruri (absolute).
Iar unul dintre domeniile în care prejudecăţile şi închipuirile înlocuiesc foarte des rigoarea ştiinţifică şi obiectivitatea este acela al Teologiei.
Teologia are două linii principale: particulară fiecărei comunităţi de credinţă (Teologie Creştină Ortodoxă, Teologie Catolică, Teologie Baptistă, Teologie Sufită etc.) şi sociologică. Linia sociologică a Teologiei constată felul în care se raportează fiecare comunitate de credinţă la ceilalţi şi la ea însăşi, ferindu-se de judecăţi de valoare, constatând idei şi fapte şi prezentându-le ca atare sau în contextul socio-istoric în care au apărut, s-au dezvoltat, au acţionat, au influenţat etc.
Se înţelege uşor că în analiza istorică obiectivă cercetătorul (onest) va folosi această linie sociologică a Teologiei. În lipsa acesteia nu mai rămâne loc decât pentru prejudecăţi, ceea ce obligatoriu duce la falsificarea Istoriei.
Acest fenomen, de falsificare a Istoriei din lipsa de cultură teologică este extrem de frecvent.
Originea fenomenului vine atât din existenţa unor prejudecăţi religioase tipice – ex.: pentru Catolici este obişnuit ca prin „Biserica” să se înţeleagă „Papalitatea/Adepţii papalităţii” – cât şi din existenţa unor prejudecăţi religioase cumva neaşteptate, de origine secularistă, adesea direct comunistă.
De pildă, propaganda Stângii foloseşte de câteva secole termenul de „Biserica” pentru a se referi la „clerul creştin”. Termenul este de o absurditate ştiinţifică atât de evidentă încât frizează imbecilitatea: prin „Creştini” aceeaşi Stângă înţelege pe toţi cei care se inspiră religios din Biblie, ori aceştia alcătuiesc o serie de comunităţi de credinţă adesea nu doar profund separate, ci chiar fundamental contradictorii; şi fiecare asemenea comunitate se numeşte „Biserică” (cel mai adesea „Singura Biserică Adevărată”).
Într-un asemenea context a vorbi despre „Biserica a făcut” sau „Biserica a declarat”, la general, fără a preciza CARE Biserică din sutele şi miile de „Biserici”, este delicat spus neştiinţific.
În fapt, un text ce foloseşte asemenea expresii şi o asemenea gândire este total descalificat din punct de vedere ştiinţific. Un echivalent în Biologie ar fi o exprimare de felul „plantele trăiesc în apă de mare”, „plantele iubesc umbra” sau „plantele sunt carnivore”, folosind termenul „plante” în înţelesul cel mai general, ca şi cum TOATE plantele ar fi marine, TOATE plantele ar iubi umbra, TOATE plantele ar fi carnivore.
Desigur, există şi plante marine, există şi plante sciofile, există şi plante carnivore; dar a pretinde că „aşa sunt plantele” este o formă de incultură evidentă.
La fel este şi a spune „Biserica a făcut”, „Biserica a spus”, fără a preciza despre care „Biserică” – sau grup religios – este vorba.
Aceşti conducători [ai Munteniei şi Moldovei] au devenit adevăraţii succesori ai împăraţilor din Bizanţ [Constantinopol]. De la ei au împrumutat stilul, pompa şi stemele chiar; de la ei au preluat, ca ocrotitori a toată creştinătatea ortodoxă, misiunea pentru care îşi sacrifică fără milă tezaurul smuls de la munca şi, mai târziu, de la sărăcia supuşilor, iar uneori, într-o lume care trăieşte din daniile lor, li se adaugă la nume titlurile atribuite împăraţilor care domneau pe malurile Bosforului...
România Străveche - Ancient Romania 