prima parte aici (I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură)
II. Rasismul ca realitate concretă, imediată
Reflexele gândirii şi purtării rasiste constituie o parte intrinsecă a oricărei culturi în care o formă sau alta de rasism a fost sau este practicată. (Reamintim de folosirea termenului de rasism în înţelesul lărgit prezentat în prima parte a acestui eseu, de aroganţă de grup în raport cu celelalte grupuri.)
Această realitate este omniprezentă. Şi, cumva, tocmai de aceea este adeseori foarte greu de simţit atât de purtătorii rasismului cât şi de ţintele acestuia.
Un exemplu al acestei situaţii o constituie Germanismul. Care, dincolo de orice alte pretenţii, este marcat în mod real de un dispreţ profund faţă de ne-germanici.
Oare?
Oare nu este aceasta o exagerare?
Oare nu este vorba doar despre o îndreptăţită mândrie a propriilor realizări tehnice şi culturale?
Oare nu este vorba doar despre o recunoaştere a propriei valori?
Oare nu este vorba doar despre o corectă apreciere a unei superiorităţi tehnice şi culturale ce se cuvine a fi recunoscută ca atare?
Asemenea întrebări – sau afirmări – erau ridicate, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX de către filogermanii din Regatul României.
Ei vedeau în ceea ce alţii numeau „aroganţa germană” un fenomen firesc, pe nedrept înfierat. Ei spuneau că superioritatea culturală germană este o realitate şi că a fi mândru de calităţile şi realizările tale nu este un defect, este ceva natural.
Aceste puncte de vedere s-au prăbuşit, însă, în anii 1916-1918. A fost nevoie doar de 707 zile de contact direct cu Germanismul, de trăire în direct a culturii germane, pentru ca filogermanismul să se prăbuşească total în România.
Trebuie citită lucrarea „707 zile sub cultura pumnului german„, scrisă de Virgiliu N. Drăghiceanu. Acesta era un om format în culturile apusene, care vorbea germana şi franceza la un nivel pe care puţini Germani şi Francezi îl atingeau. Şi, tocmai de aceea, a fost desemnat de autorităţile române ca reprezentat pe lângă autorităţile germane de ocupaţie. Pentru că, în toamna lui 1916, Germanii ocupaseră Oltenia şi Muntenia. Misiunea oficial atribuită lui Virgiliu N. Drăghiceanu ar fi trebuit să fie relativ uşoară: să colaboreze cu Germanii în ocrotirea patrimoniului cultural românesc. La cât de mare şi frumoasă este cultura germană (conform filogermanismului!) o asemenea însărcinare părea destul de uşoară – dincolo de sentimentele personale, evident dureroase, faţă de ocuparea unei largi părţi din Regatul Român.
Nici vorbă!
Bestialitatea ocupaţiei germane în Muntenia şi Oltenia avea să fie egalată doar de ocupaţia sovietică de mai târziu!
Cele 707 zile de ocupaţie germană au fost marcate de un rasism extrem al autorităţilor germane faţă de Români. Cu excepţii vrednice de laudă, însă cu atât mai triste cu cât erau excepţii, Germanii, fără Hitler pe care să dea vina, s-au dovedit de o răutate greu de descris.
Nu vorbim aici despre ceea ce s-a întâmplat în „focul luptei” şi în „aprinderea de după bătălii”. Vorbim despre ceea ce s-a întâmplat în teritoriile ocupate de Germani în care se aşezase, teoretic, pacea.
Vorbim, de pildă, despre trupele germane cazate în mânăstirile româneşti. Trupe care au dovedit o plăcere diabolică în a distruge. Ca singur exemplu între foarte multe, amintim cazul Mânăstirii Lainici. O mânăstire aflată în hotarul Olteniei cu Transilvania, la peste 500 de kilometri de front. Înconjurată de păduri bogate. Şi în care soldaţii germani au făcut focul cu mobilă veche, de cea mai mare valoare, cu manuscrise şi cărţi vechi – deşi lemne erau cu nemiluita.
Asemenea distrugeri au avut loc pretutindeni.
Ceea ce nu se fura sau jefuia se distrugea, ceea ce nu se distrugea se jefuia sau fura.
De către Germani.
Sub directa oblăduire a autorităţilor germane.
Cu o mitocănie arogantă, întrecută doar de minciunile aproape de necrezut ale propagandei germane, care înfăţişa ocupaţia germană în cele mai strălucitoare culori şi lumini.
Sunt fapte. Sunt fapte consemnate nu doar de un om, fie el şi cu misiune diplomatică oficială în România ocupată de Germani.
Sunt fapte consemnate de mii de surse.
Românii erau folosiţi ca sclavi oricum şi oricând voiau Germanii.
Abuzurile Germanilor nu erau pedepsite, protestele Românilor faţă de abuzuri erau pedepsite.
Excepţiile la acest comportament au fost atât de rare, încât jaful şi distrugerile au avut o scară greu de închipuit.
Toate convenţiile internaţionale au fost încălcate de Germani în mod repetat.
Românii au fost trataţi de Germani, oficial, drept „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
S-a furat până şi pământul! La propriu!
În Teleorman şi alte judeţe sudice Românii au fost scoşi cu miile pe câmp şi puşi să încarce stratul superior al pământului, cel mai roditor, în sute şi mii de vagoane. Care l-au dus în Germania, să fie folosit drept îngrăşământ. Efectele dezastrului ecologic provocat atunci se simt şi astăzi.
Crime, violuri, abuzuri nesfârşite, un jaf care a lăsat bisericile fără clopote şi uşile fără clanţe. Românii au fost înfometaţi până la limita subzistenţei, trăind (ca „oameni liberi”!) mult mai rău decât Germanii din lagărele româneşti de prizonieri (unde li se asigura o raţie decentă de mâncare).
Cutremurat în ceea ce vedea, în vara lui 1918, în România ocupată de Germani (pe care ştia cum o lăsase în plin război), un ofiţer român, cu inima sfâşiată de durere, scria:
„Poate că înfrângerea vă va deschide ochii şi, ridicând întunecoasa perdea a militarismului sălbatic, prin muncă onestă, vă veţi restabili o viaţă nouă, întemeiată pe adevărata iubire a aproapelui.
Nu uitaţi însă că nevinovatele glasuri ale milioanelor de orfani risipiţi pe tot pământul nu vor înceta să vă blesteme cât timp numele de german va zbura de pe buzele lor sfinte!„
(Cpt. Petre Popescu – „În faţa morţii: amintirile unui luptător din linia întâi„)
Sunt fapte.
Fapte care au dus la prăbuşirea filogermanismului în România.
Sunt fapte.
Fapte despre care de obicei nu se vorbeşte. Fie din laşitate, fie din comoditate, fie din felurite interese politice. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care se supără de amintirea acestor fapte („Să nu scormonim mizeriile trecutului!”) nu au nicio problemă în a căuta şi prezenta tot ce e mai rău – real sau născocit – la Români. Paradoxal, şi tipic pentru o gândire şi purtare rasistă, cei care neagă Românilor dreptul la cunoaşterea acestor fapte nu au nicio problemă în transformarea unor fapte similare – dar la adresa altor naţionalităţi – în politică de stat. Se predă în şcolile româneşti mult mai mult despre suferinţele altor etnii din partea Germanilor sau Sovieticilor decât despre suferinţele Românilor din partea Germanilor, Sovieticilor sau altor etnii. Ceea ce, evident, este o formă de persecuţie etnică radicală. Este rasism. Rasism anti-românesc.
Iar faptul că este practicat de autorităţile (zis) române nu îi schimbă în niciun fel valoarea de purtare şi doctrină inumană, extremistă. Doar îi accentuează perversitatea.
O formă tipică a rasismului, trăită de Români ca realitate imediată, este sintetizată de expresia „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”.
Expresia este o incitare directă la genocid; şi reflectă o ură extremistă împotriva Românilor ca etnie şi naţiune.
Orice om sănătos la cap ştie că orice grup – şi cu atât mai mult orice popor – are bune şi rele. Că trebuie lucrat la înmulţirea binelui şi la îndreptarea a ceea ce este strâmb. Orice om sănătos la cap ştie că soluţia nu este exterminarea Tătarilor – pentru ceea ce au făcut sub Genghis Han şi urmaşii acestora -, exterminarea Germanilor – pentru ceea ce au făcut sub Kaiser ori sub Hitler -, exterminarea Japonezilor – pentru ceea ce au făcut în Al doilea război mondial în Coreea, China, Indochina etc.
Ca urmare, cei care acceptă o gândire, vorbire şi purtare de tipul „România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!”, nu sunt sănătoşi la cap! Mai precis, suferă de rasism într-o formă foarte gravă.
Cei care sunt – sau se cred – Români şi au asemenea idei suferă de o formă de rasism sinucigaş, auto-distructiv, numită etnofobie (adică ura faţă de propriul neam, o patologie similară cu cele care duc la auto-mutilare şi sinucidere).
Cei care sunt de altă naţionalitate şi au asemenea idei suferă de xenofobie, de românofobie şi/sau alte forme similare de gândire patologic-extremistă.
Şi acestea sunt fapte.
Vedem astfel că în viaţa de toate zilele avem de-a face cu forme tipice sau ne-tipice, clasice ori extinse de rasism.
Se poate găsi ieşirea din matrix, eliberarea de asemenea patologii.
La nivel creştin este foarte limpede: îndreptarea vine din lăuntrul fiecăruia, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin urmare, eliberarea de rasism presupune atât eliberarea de etnofobie, cât şi de xenofobie, la nivel personal. Dragostea faţă de Străbuni, faţă de propriul Neam, dragostea faţă de Ţară, sunt fiinţial unite în Ortodoxie cu dragostea faţă de Dumnezeu şi de întreaga Creaţie, implicit faţă de întreaga Omenire. Naţionalismul creştin este ca iubirea de părinţi – sau, respectiv, de copii. O asemenea iubire este cu atât mai deplină cu cât nu este întinată de ura faţă de alţi oameni. A crede că pentru a-ţi iubi părinţii sau copiii trebuie să-i urăşti pe cei care nu îţi sunt părinţi sau copii este la fel de aberant cu a crede că pentru a-ţi iubi Neamul sau Ţara trebuie să îi urăşti pe cei care nu le aparţin.
Nenorocirea vine însă, la nivel social, din profunda înstrăinare a Românofonilor de astăzi de Ortodoxie. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre vorbitorii de limbă română (aproximativ română) şi posesorii de cetăţenie română sunt desprinşi de moştenirea naţională. Or a pretinde că eşti parte a unui Neam, a unei Naţiuni, a cărei istorie şi cultură îşi este străină e în cel mai bun caz exprimarea unei dorinţe, unui ideal, unui vis. Dar nu a unei realităţi concrete.
Dovada este în faţa noastră: realitatea concretă este a unui rasism anti-românesc multilateral dezvoltat.
Un exemplu clar şi uşor de observat este acesta: oricine poate să spună orice lucru rău despre Români şi România, dar dacă spune lucruri rele despre alte popoare şi ţări este îndată taxat. Este o atitudine socială generală, este un fapt care nu poate fi negat de niciun om corect.
Iar una din fundaţiile patologiei care macină societatea în general şi pe cei mai mulţi dintre aparţinătorii ei în particular este ceea ce am numit rasism cultural.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 