Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.