"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Categorie: Istorie – History
Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.
Există susținerea serviciilor pentru colonizarea României cu asiatici și africani. Acest lucru se vede din faptul că acțiunile pe această direcție nu întâmpină niciun minim de opoziție legală – deși încalcă și Constituția României și multe alte legi. De la ieșirea patologică a unui ambasador, la acțiunile cel puțin dubioase ale unor firme ce aduc înlocuitori ai angajaților români etc., serviciile nu au avut și nu au nicio reacție.
Unul dintre motive este acela al principiului devide et impera (dezbină și stăpânește). Pe care cei din servicii nu l-au înțeles și nu îl înțeleg. Principiul devide et impera are două aplicații diferite: pentru dușmani și pentru propriul popor.
Pentru dușmani, devide et impera presupune împărțirea forțelor inamice astfel încât fiecare grupare să fie (mai) ușor de înfrânt. Este o practică și tactică, des folosită pe câmpul de luptă, și strategică (folosită în arta militară dar și în diplomație și politică, în economie etc.).
Pentru propriul popor, devide et impera presupune împărțirea forțelor anti-naționale, astfel încât să fie ușor de controlat și/sau înfrânt.
Din păcate, mulți neștiutori cu poziții importante i-au îndoctrinat pe viitorii ofițeri din Armată și Servicii cu ideea că devide et impera înseamnă promovarea anarhiei. Că sfărâmarea „poporului”, inclusiv prin aducerea de străini, le-ar da mai multă putere. Etc. Niște aberații jalnice, dar ușor de crezut atunci când ești adolescent și cel din fața ta ți se pare extraordinar.
Istoria ne arată că Romania (Imperiul Roman) a fost un stat puternic atâta vreme cât a aplicat principiul devide et impera în cele două sensuri proprii. În clipa în care s-a folosit ultima variantă – de fapt sugerată, indusă, promovată de dușmanii statului – s-a ajuns la un haos, la o anarhie, ce i-a anihilat pe puternicii vremii (care o promovaseră!). Pentru că ei înșiși au ajuns victimele lui devide et impera, fără ca măcar să își dea seama.
Cine nu învață din Istorie o repetă în tot ce are mai rău, la o adâncime tot mai mare.
Există un mit foarte răspândit: pensionarii își primesc pensia din impozitul celor care muncesc astăzi.
Fără să intru în multe amănunte, hai să merg la o întrebare de bun simț: atunci când sistemul de pensii încă nu era oficial, generalizat și obligatoriu, din ce se plăteau pensiile?
Din venitul produs de economiile acumulate prin fondul de pensii!
Ați înțeles?
Să lămurim!
a) începuturi biblice
Primul sistem de pensii apare în Vechiul Testament, prin mecanismele de ocrotire a văduvelor şi orfanilor și prin îndemnurile la chibzuință pentru cei muncitori.
Pentru „pensia” primilor existau două surse de venit: moștenirea văduvelor și orfanilor – administrată direct de văduve sau de un curator – și fondurile dedicate ale Cortului Sfânt, respectiv Templului din Ierusalim (mai târziu, ale sinagogilor). Unii conducători – precum David sau Solomon – aveau grijă şi ei de susținerea văduvelor şi orfanilor, în vreme ce alții ajungeau chiar să îi jefuiască de averea ce le rămăsese.
Pentru cei sănătoși, puternici, existau de asemenea două linii de urmat. Prima era a folosirii chibzuite a câștigurilor, astfel încât averea să crească, nu să se risipească. A doua era a investirii în viitor: copiii. Era de înțeles că pe măsură ce numărul de copii era mai mare, grija față de părinții îmbătrâniți devenea mai ușoară. (De pildă, chiar dacă bătrânii aveau destulă avere spre a plăti pe cineva care să-i îngrijească, în lipsa copiilor – deveniți acum oameni maturi, puternici – era ușor să fie jefuiți și lăsați să moară… O soartă de care au parte și astăzi unii dintre bătrânii fără copii. Chiar și în unele azile.)
b) sistemul roman
Următorul sistem, unul civil, a fost creat de Agustus (împărat roman din anul 27 î.Chr. până în anul 14 d.Chr.). O părticică din solda militarilor era păstrată într-un fond ce revenea fie ostașului după ieșirea din armată, fie familiei lui dacă murea.
Romanii aveau și felurite mecanisme sociale de susținere a săracilor, văduvelor, orfanilor etc.
c) sisteme creștine
În sfârșit, al treilea sistem este cel al Bisericii.
Aceasta a rânduit, încă din primele luni de după Cincizecime, ca fiecare obște creștină să strângă și să chivernisească [„să administreze” n.a.] fonduri din care să fie date ajutoare pentru văduve, orfani, robi și săraci aflați în încercări, bolnavi, etc.
Sfântul Vasile cel Mare, cel care în secolul al IV-lea a reașezat lucrarea milei creștine, a înființat spitalele, adăposturile pentru femeile sărace și/sau prigonite, orfelinatele etc.
Cu acest prilej el a observat și a notat nevoia unor lucrări prin care asemenea instituții să primească fonduri și alte resurse neîncetat.
d) sistemele Epocii Moderne
Sunt două lucruri de ținut minte din această mică privire istorică: 1)1′ există pensii sau ajutor pentru cei care muncesc (au muncit) și 1” pensii pentru cei care, dincolo de voia lor, nu pot să muncească; 2) și un sistem de pensii, și celălalt, au nevoie de resurse, de capital și venituri, altfel cad.
Pentru că vorbesc acum despre pensiile celor care au muncit, suntem la pct. 1), categoria 1′.
Pensiile pentru cei care au muncit au fost realizate totdeauna până în secolul XX pe principiul evident: o parte din câștig este pusă de-o parte, eventual investită într-o întreprindere care o mărește cu timpul; dacă investiția este foarte bună, venitul ajunge pentru nevoile persoanei, dacă nu, aceasta își ridică suma investită plus beneficiile șifolosește acest capital spre a se întreține.
Până în secolul al XIX-lea majoritatea pensiilor pentru cei care munceau aveau forma rentei pe viață, fie printr-o investiție directă, cumpărare de acțiuni sau obligațiuni etc., fie prin plasarea într-o bancă. Aceasta din urmă oferea o dobândă mai mică decât cea din investițiile directe, dar oferea și asigurări puternice. Falimentul băncilor era mult mai rar decât al întreprinderilor, minelor etc., astfel încât mulți alegeau asigurările și venitul mai mic. Trebuie subliniat că în acele vremuri era de neînchipuit ca o bancă să ofere o dobândă egală sau mai mică decât inflația. Băncile care au procedat astfel au ajuns la faliment – oamenii preferau să retragă banii și să îi investească în alte bănci, mai profitabile, sau direct în aur, argint, platină, pietre prețioase ori chiar bunuri imobiliare.
Exista și o situație inițial specială, rară, numită rentă viageră: era o rentă pe viață ce nu putea fi transmisă urmașilor. Ea apărea fie în situații speciale (de pildă, ca recompensă a unei firme sau a statului pentru anumite servicii, acțiuni excepționale etc.); fie ca parte a unui contract ca cele de mai sus, în care se oferea un venit mai mare în schimbul blocării transferului fondului către urmași. Bineînțeles, au fost tot mai multe cazuri în care s-a profitat de neștiința cetățenilor ca să fie făcuți să semneze contracte pentru rente viagere în condiții dezavantajoase. Practică generalizată (după cum se vede și astăzi) de către stat. Dar să revenim!
Deoarece numărul celor care doreau o rentă pe viață creștea mereu, statul a devenit interesat de afacere. „Băncile naționale” (adeseori particulare și chiar străine) au preluat sistemul: o parte din banii luați cu forța de stat (impozite) se trimiteau spre așa-zisul „fond de pensii”. Acesta trebuia să investească banii în felurite afaceri de stat – monopoluri de stat, afacerile „băncii naționale” etc. – și câștigul (profitul net) era împărțit între stat și contribuabil. Se mărea, astfel, suma aflată în contul persoanei; care putea să beneficieze mai apoi de sumă ori de venitul produs de aceasta (venit numit pensie).
Ca în majoritatea ”contractelor” dintre statul de stânga (adică orice stat „modern”) și „cetățean”, pas cu pas orice negociere a fost eliminată. Pensia a devenit o obligație, cetățeanul fiind silit să plătească pentru ea statul în condițiile impuse de acesta. Suma nu mai putea fi retrasă, se plătea doar renta, după un sistem impus de stat, fără ca cetățeanul să poată negocia ceva. Iar urmașii, dacă primeau ceva, era doar o fărâmă din fond sau din venitul ce li s-ar fi cuvenit după dreptate. Dar să nu anticipăm, ci să venim la principala problemă pe care o cercetăm astăzi!
Sunt de observat o serie de elemente fundamentale pentru pensiile celor care muncesc: – o parte din venit nu este cheltuită, ci intră într-un fond de investiții; astăzi, de obicei, numit fond de pensii;
– cei care dețin acest fond îl folosesc pentru felurite afaceri (cu o marjă de câștig aflat de obicei între 200 și 30% pe an);
– o parte din profitul obținut de administratorii fondului devine venit pentru investitor;
– acest venit se acumulează [se cumula!] la fond și îi creștea masa, implicit venitul adus prin folosirea fondului;
– creșterea fondului se producea și prin contribuția lunară a cetățeanului;
– la termenul scadent se aplicau de obicei trei variante, de multe ori deja alese prin contractul inițial – retragerea integrală a capitalului, retragerea capitalului într-un număr (fix) de rate sau, respectiv, păstrarea capitalului la administrator și ridicarea venitului produs mai departe de fond (rentă sau pensie);
– în al doilea caz, al retragerii integrale, dacă investitorul murea înainte de retragerea ultimei rate fondul rămas revenea, logic, moștenitorilor;
– în al treilea caz, al ridicării venitului produs de fond, dacă investitorul murea, renta sau pensia revenea urmașilor; cu excepția cazului în care aceștia retrăgeau capitalul sau, respectiv, erau furați de administrator;
– dacă posesorul fondului murise, iar contractul nu prevedea deja forma de beneficiu (retragere integrală, retragere în rate sau renta/pensia), urmașii hotărau varianta dorită; cu excepția cazului în care erau furați de administrator.
Pe scurt, fondul de pensii al statuluinu a fost niciodată susținut de impozitele celor care lucrau. El era creat de cei care lucraseră și plătiseră pentru el. Acest fond, acumulat, era folosit pentru investiții de stat ȘI garantat de stat!
Ca urmare, în clipa în care statul vine și spune „nu mai sunt bani pentru pensii”, înseamnă că statul a furat fondul de pensii. NU este adevărat că fondul de pensii depinde de cei care plătesc astăzi impozite DECÂT dacă statul – a furat fondul de pensii ȘI
– NU VREA să pună înapoi ce a furat, deși a garantat siguranța banilor depuși, a rentei/pensiei ce trebuie să rezulte din ei etc.
Iar la moartea fiecărui contribuabil, statul îi jefuiește urmașii de moștenirea cuvenită.
Atât.
Restul este manipulare murdară (oricât ar fi de învăluită în pseudo-demonstrații).
În legile altor neamuri și credințe sunt felurite rânduieli pentru femei. Și, cu orbirea minții, unii le cred a fi fost și parte din „tradiția românească”. Fără să cerceteze, fără să se îndoiască. Dar Legea Românească este o rânduială creștinească; și a fost născută de cei pe care Dumnezeu Întrupat i-a eliberat, i-a sfințit, i-a ridicat în cinstea împărătească a prietenilor și chiar fraților adoptivi ai Fiului Ceresc. Prin urmare, ea vede pe Român și Româncă drept nobilele făpturi pământesc-cerești care, slujind Celui Preaînalt, primesc cinstea cuvenită celor ce Îl adoră.
De pildă, la Români femeia avea averea sa, de care putea să dispună liber. Avere în care intrau și cele mai mici – precum perne, cămeși, pături și altele asemenea –, și vitele, și pământuri sau case. Dăm aici, ca singură pildă, hotărâri din cartea cu limbă de moarte, adică testamentul, pe care îl alcătuiește la 1728 Ilinca Strâmbeanu.
Aceasta hotărăște ca toți „rumânii” (adică cei care stăteau în arendă pe pământul altuia) de pe moșia ei să fie iertați de toate datoriile – și liberi să se strămute, dacă vor – fie că se va vinde moșia, fie că i se vor stinge urmașii drepți. Soțul ei va avea putere asupra moșiei dacă nu se recăsătorește; iar dacă își va lua altă nevastă după moartea sa, moșia trece copiilor drepți (ai Ilincăi Strâmbeanu). De asemenea, în același document, ea hotărăște sprijinirea unuia dintre acești arendași (sau șerbi, cum cu exagerare li s-a spus și li se mai spune): ca să învețe meșteșugul de pânzar (după cum a avut ea grijă ca și alții să învețe, pe când trăia). Iartă datoriile a trei dintre acești arendași, ca pomană („pentru sufletul meu”). Una dintre femeile arendașe primește prin acest testament o zestre însemnată: două vaci, doi boi, rochie de dimie, un zăbun din mătase tare („sandal”). Rânduiește pentru alte șase asemenea femei, „care se va întâmpla” (să se mărite și să fie în nevoie) înzestrarea cu câte un bou și o vacă, o rochie, zăbun și încălțăminte. Interzice rudelor să ridice vreo pretenție arendașilor dacă moșia se va vinde sau i se sting urmașii. Șterge datoriile către ea pe care le aveau unele mânăstiri.
Toate aceste rânduieli – ce au fost ținute de urmași – arată o parte din puterea sau dreptul Româncelor după Legea Românească: era în puterea lor tot ceea ce ținea de zestre, fie că era ceva primit de la părinți, frați sau alte rude (ba chiar și de la soț, dacă era ca înzestrare a ei); de asemenea, tot ceea ce mai era făcut din osteneala ei se afla în puterea ei. Spunea în 1912 Nicolae Iorga despre străvechea așezare românească în aceste privințe:
„Pe atunci era părerea hotărâtă că nu toată averea casei este a bărbatului. Și nu e vorba [doar n.n.] de zestre, ci de averea câștigată pe muncă. Se făcea deosebirea aceasta: averea muncită împreună, câștigată împreună, se stăpânea, se cârmuia împreună. Cât era vorba de averea câștigată împreună, și bărbatul și femeia aveau asupra ei aceleași drepturi. Iar când averea rezulta numai din munca femeii, femeia avea toate drepturile.” (Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români, 1912, p. 39)
Desigur, totul se făcea cu bun-simț, cu o conștiință limpede a slujirii lui Dumnezeu și a răspunsului ce trebuie dat Acestuia pentru toate. Românca știa că răspunde înaintea lui Dumnezeu și a înaintașilor pentru ceea ce i-au lăsat, pentru ceea ce face, pentru ceea ce lasă urmașilor. Și trăia ca o regină, având grijă de moștenirea primită și pe care o va lăsa, având grijă de cei aflați sub răspunderea ei – de la casnici la slugi, de la soț la urmașii copiilor ei.
Să ne uităm la femeile de astăzi – pentru care prostituția (sexuală, morală, intelectuală etc.) este adeseori singurul rost al vieții, iar dependența de electronice singura moștenire lăsată copiilor. Și să cumpănim: care lege este mai bună, cea de astăzi, ori cea străbună?
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Un chip al familiei românești – Domnitorul Petru Rareș cu soția, Elena, și copiii lor – aducând Împăratului Ceresc, prin mijlocirea Maicii Domnului, osteneala lor
A fost un timp in Tara-Românească când mai toți țăranii din șes erau șerbi, dar femeile lor erau toate libere. Niciodată nu se întâlnește într-o vânzare de moșie însemnat, pe lângă numele pecetluit de robie al bărbatului, și numele, care niciodată, nu trebuia să fie umbrit de bănuiala robiei, al femeii. Așa încât robul creștea sub ochii unei femei libere și în sufletul lui nu pierea niciodată simțul libertății.
(Nicolae Iorga – Rolul tradiției în creșterea femeilor la Români)
Un om fără Istorie este ca un copac fără rădăcini: un buştean purtat de ape încoace şi încolo, fără frunze şi flori, fără urmaşi sau roade, ce putrezeşte încet sau din care oricine poate face ce vrea. M.A.A.
Pentru mulți dintre cei de astăzi, Ștefan este mare prin vitejie. E mare, pentru ei, căci „s-a bătut cu mulți” și, mai ales, pentru că „a bătut pe mulți”. Pentru alții Ștefan este mare prin basnele1 născocite de unii Polonezi – și preluate cu sete de unii pătimași de mai târziu – despre numărul de femei cucerite de împăratul român2. Dar câți înțeleg, fie și puțin, înțelepciunea lui Ștefan cel Mare? Câți îl privesc, real, concret, pragmatic, drept model de gândire și acțiune politică, diplomatică, economică?
Să începem prin a-i dezamăgi pe cei care cred că Ștefan cel Mare a avut multe iubite. Această idee este creația unor cronicari polonezi care, la vreo 200 de ani de la domnia împăratului român, i-au „rescris” viața. Au făcut asta, paradoxal, pentru a-l ridica în ochii cititorilor: decăzută moral, Polonia avea nevoie de o resuscitare. Iar acești cronicari au încercat să folosească exemplul unor eroi din vechime. Încă respectat în Polonia – și datorită numărului mare de Români de aici – Ștefan a fost unul dintre acești „eroi exemplari”. Doar că pentru Polonezi un viteaz trebuia să aibă multe femei îndrăgostite de el și multă… „virilitate”. Născocirile polone au fost preluate după 1848 din varii pricini – unii fiind pătimași trupește, alții având prea puțin spirit obiectiv, alții spre a-l denigra pe domnitorul român. Dar care este adevărul?
Ei bine, sursele contemporane nu cuprind nici măcar o mențiune despre vreo „aventură” a lui Ștefan cel Mare3. Nici măcar sursele mai târzii, precum Grigore Ureche sau alții, nu pretind așa ceva – atunci când vorbesc despre viața și domnia sa. Șocant? Supărător?
Dar, vor spune cei care se leagănă în desfrânare, cum rămâne cu „numeroșii/nenumărații copii din flori ai lui Ștefan”? Simplu, aceștia nu există. Sunt o minciună, o născocire, lipsită de orice temei.
Singurul copil din flori ce i se atribuie oarecum „în epocă” apare „miraculos” la peste 20 de ani de la moartea domnitorului. Este vorba despre Petru Rareș. Conform lui Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei, Cap. XV4) „miraculoasa” apariție a avut loc astfel:
„Boierii și Țara5, după moartea lui Ștefan Vodă celui tânăr6, s-au strâns și s-au sfătuit pe cine vor alege să le fie Domn. Că, pre obiceiul Țării, nu se cădea altuia să-i dea Domnia, fără de căruia nu va fi sămânță de Domn. Și, iscodind unul de altul, s-a aflat unul de a mărturisit că a înțeles de la Mitropolitul ce s-a săvârșit mai înainte de Ștefan Vodă [cel tânăr n.n.], că fiind Ștefan Vodă la Hotin a lăsat cuvânt că de se va săvârși el să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru Măjearul, ce l-au poreclit Rareșul […]. Și așa pe Petru aflându-l, și adeverindu-l ca din osul lui Ștefan Vodă, cu toții l-au ridicat Domn.[s.n.]”
Încercați să citiți și recitiți textul cât mai detașat, cât mai obiectiv. Veți vedea că afirmațiile sunt de necrezut. Adică în 1527, la 23 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, murind nepotulsău Ștefăniță, Sfatul de Obște sau Sfatul Țăriiștia că nu mai sunt urmași „drepți” (direcți) ai vechiului domn. Și, din neant, s-a ridicat un mare boier care a pretins că un om mort i-ar fi spus când trăia că alt om mort ar fi mărturisit când trăia că Petru Măjearul/Rareș ar fi „din osul lui Ștefan Vodă”. Altfel spus, să nu credeți ce știți de-o viața, credeți-mă pe mine! Sau, mai obiectiv, nu există absolut nicio dovadă reală pentru afirmațiile boierului în cauză.
Fără a scădea meritele lui Petru Rareș – un mare luptător pentru libertatea Moldovei – trebuie să recunoaștem că este imposibil să fi fost fiul lui Ștefan cel Mare. Nu doar că nu există vreo dovadă pentru această filiație, dar ea stă împotriva izvoarelor.
Astfel, se cunosc frații lui Bogdan cel Chior, și nu este numărat între ei Petru Rareș.
Mai mult, istoricii au împins nașterea lui Petru Rareș în 14837, dintr-un motiv logic elementar: de pe la 1483 Ștefan cel Mare nu a mai ieșit din Suceava (datorită stării de sănătate)8. Ca urmare, nu avea cum să conceapă copii „prin corespondență”. Doar că această dată îl face pe tânărul Petru Rareș de la 1527 să aibă nu mai puțin de 44 de ani, o vârstă înaintată pentru acea epocă! Totuși, la a doua domnie, în 1541, el apare ca fiind maturizat9, nu bătrân.
Mai mult, în 1529, plin de avânt, Petru Rareș ia parte la campanii militare în Ardeal, luptând el însuși cu dușmanii10. Acțiunile și limbajul scrisorilor sale, puse în paralel cu acțiunile și limbajul de mai târziu, arată limpede acea „fierbințeală a tinereților” de care l-au acuzat unii11. Asta deși ar fi trebuit să aibă aproape 50 de ani! Lucrul se va vedea iarăși în scrisorile și campaniile din Polonia din 1530. Toate dovedind o tinerețe străină vârstei ce i se atribuie! Mai mult…
În 1532, la cinci ani de la suirea pe tron, Petru Rareș ar fi trebuit să aibă între 49 și 52 de ani după vârstele atribuite de unii istorici. Dar în acest an Petru Rareș apare zugrăvit la Mânăstirea Moldovița, în calitatea sa de ctitor: este un tânăr de cel mult 30 (treizeci) de ani, fără barbă, ce pare chiar mai tânăr decât soția sa (a doua, Elena-Ecaterina). Se poate vedea aici chipul tânărului domnitor (preluat de noi de pe coperta lucrării colective Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978).
Petru Rareș portret din 1532
De mare însemnătate este și următorul portret al domnitorului, din 1538, de la Mânăstirea Bistrița. După numai șase ani de la cel dintâi, Petru Rareș apare ca maturizat, dar încă tânăr. Redăm mai jos imaginea-detaliu după materialul publicat de Mihail-Sorin Gaidău, Petru Rareș – o imagine necunoscută a voievodului, Ziar ”Piatra Neamț”, 30 Oct. 2014 (online aici).
Petru Rareș în 1538
Acest proces de maturizare este esențial pentru determinarea vârstei domnitorului. Schimbările ce țin de chip, barbă, plete sunt firești vârstei de 30 de ani (conform realității biologice și tradițiilor românești din epocă). Părul este castaniu (sau roșcat), adică departe de albul sau cenușiul vârstei avansate pretinse de cei care insistă să îl declare fiu al lui Ștefan. El pare mai curând să fie de o vârstă sau chiar mai tânăr decât Ștefăniță, nepotul lui Ștefan cel Mare.
În 1546 Petru Rareș moare de o boală neașteptată: „l-a lovit boala, s-a prăbuși și a murit”12. Deces neaștaptat și care provoacă durerea celor bine conduși de el. Trebuie observat că prima căsătorie, cu Maria, are loc după luarea domniei, soția murind în mai puțin de doi ani (1529), iar în 1540 moare și primul său fiu, Bogdan „mort de tânăr”13. Se va recăsători, tot în prima sa domnie, și va avea cel puțin cinci copii – trei băieți și două fete.
Toate aceste fapte sunt profund incompatibile cu pretinsa vârstă înaintată a lui Petru Rareș.
Avem prin urmare o serie de realități istorice care nu se pot potrivi cu o persoană născută în jurul anului 1480. Și, totodată, următoarele fapte foarte clare:
până în ianuarie 1527 nimeni nu știa despre existența vreunui fiu din flori al lui Ștefan cel Mare (deci timp de trei generații: Ștefan cel Mare, Bogdan cel Chior și Ștefăniță)
în ianuarie 1527 marii boieri ai Sfatului Țării erau foarte îngrijorați de lipsa unui urmaș direct al Mușatinilor (pentru că asta deschidea lupta între toți cei înrudiți pe mai departe cu Mușatinii, de la Basarabi până la fiecare familie boierească mai mare din Moldova – și chiar până la unele muntenești)
un singur boier declară că el ar cunoaște un asemenea urmaș
pretinde că ar fi aflat această taină necunoscută celorlalți de la un om mort care ar fi aflat-o de la alt om mort; adică nu există absolut niciun martor și nicio dovadă pentru afirmație
Dimitrie Cantemir pretinde că nici măcar Petru Rareș nu ar fi știut că este fiul lui Ștefan cel Mare până atunci, în 1527!16
portretul din 1532 (Mânăstirea Moldovița) îl arată pe Petru Rareș imberb, de o tinerețe ce face imposibil să fie fiul lui Ștefan cel Mare
portretul din 1538 (Mânăstirea Bistrița) îl arată tot tânăr, dar ceva mai maturizat, având de această dată și barbă, o evoluție firească pentru un bărbat în jur de 30 de ani
Prin urmare, este absolut evident că marele Petru Rareș, cu toate calitățile dovedite, nu a fost copilul lui Ștefan cel Mare. O paralelă pe care am mai făcut-o este cu un proces pentru moștenirea lui X. În care vine cineva (Q) și pretinde că X nu ar fi murit fără moștenitori, pentru că i-ar fi zis (numai lui!) un cleric Y, și acesta mort, că i-ar fi zis X (doar clericului Y!) că Z este de fapt copilul bunicului său… deci ar avea drept la moștenire. Cine ar crede asta? Cine nu ar suspecta, mai curând, că Z este mai curând copilul lui Q? Oricum, niciun tribunal nu ar accepta această declarație, lipsită de absolut orice umbră de probă.
Iar Petru Rareș este singurul pretins copil din flori al lui Ștefan dintr-o vreme cât de cât apropiată de acest părinte al Moldovei.
Se va ivi în 1538 și un alt Ștefan, zis Lăcustă, pe care Turcii îl aduc sub pretextul că ar fi un fiu (natural) al lui Alexandru, la rândul său fiul lui Ștefan cel Mare14. Mai târziu și pe Ștefan Lăcustă unii l-au pretins drept fiu chiar al lui Ștefan cel Mare15, cu și mai multă lipsă de îndreptățire decât în cazul lui Petru Rareș. Contemporan cu Ștefan Lăcustă este Flavius Mignarelli, care arată că Ștefan Lăcustă este „un tânăr de 30 de ani”, „figlio naturale del Sandrino” („fiul natural al lui Alexandru”) – cf. Ion I. Nistor, op. cit., p. 376. Asta ar fi însemnat ca Ștefan cel Mare să îl fi conceput pe Ștefan Lăcustă la câțiva ani de la moartea sa!
Mai departe se intră pe teritoriul unor fantasmagorii fără margini. Copii legitimi, consemnați în pomelnice alături de soție (ceea ce nu se putea face!), sunt declarați „copii din flori” doar pentru a susține mitul. Situația trece de absurdul cazului Petru Rareș, de ridicolul cazului Ștefan Lăcustă, și intră în teritoriul patologicului.
Trecem aici peste faptul că există greșeli chiar și la marii sfinți; o eventuală greșeală a lui Ștefan (mai ales că ar fi una singură) ține de firesc. Doar că obiectiv, respectând criteriile de științifice și juridice fundamentale, ideea că Ștefan cel Mare ar fi avut vreun copil din flori – respectiv vreo iubită nelegitimă – este lipsită de orice temei. Prin urmare, cei care au vrut sau vor să își închipuie un Ștefan al Moldovei „iubăreț” trebuie să înțeleagă definitiv că asta este cel mult o fantezie, o amăgire tristă. Chiar dacă ei sunt iubitori de curvie, chiar dacă, fariseic, o osândesc la alții, fapt este că atribuirea acestei patimi lui Ștefan cel Mare ține de alte patimi. Și în primul rând de bârfă și mândrie oarbă.
Este adevărat, Ștefan cel Mare a avut trei căsătorii – din rațiuni de stat. Aceasta este singura „alunecare morală” de care poate fi învinuit (și doar de către cei care nu înțeleg realitățile Domniei și ale vremii, care ignoră luptele pentru tron ce au distrus Moldova etc.). În rest toate mărturiile coroborate, de la cele ale izvoarelor scrise până la cele arheologice, îl arată pe Ștefan cel Mare ca Domnitor creștin de cea mai înaltă statură. Învățând cele bune pe care le găsim în viața și domnia sa putem să creștem și noi atât în iubirea de Țară, cât mai ales în iubirea cea mare de Dumnezeu pe care el a dovedit-o până dincolo de moarte.
Ștefan cel Mare aducându-și ctitoriile înaintea Împăratului Ceresc
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
1 Basnă/Basne = denumire pentru înșiruriri mincinoase până la absurd, structurate în stil de basm sau legendă, mai rar de cântec de vitejie sau baladă, folosite de Români în trecut pentru dezvoltarea gândirii critice, dar și pentru haz.
2 Ștefan cel Mare a fost socotit drept adevăratul continuator al împăraților de la Constantinopole (din a căror familie făceau parte Basarabii și Mușatinii). A se vedea și Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, de Mihai-Andrei Aldea (online aici), Cum luptau Românii? I. Cartea, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Evdokimos, București, 2019, p. 26-27, 35 ș.cl. etc.
3 Trecem peste efortul disperat a-l unor istorici de a-i declara „copii din flori” pe unii dintre copiii lui Ștefan, absolut fără nicio mărturie istorică, fără niciun argument rațional.
4 A se vedea, de pildă, Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, de Michail Kogălniceanu, Imprimeria Națională, București, 1872, p. 190
5 Prin „Țara” se înțeleg aici țăranii, adică toți Românii cu drepturi depline, oamenii Țării, conform sintagmei străbune Senatus que Populus Romanorum (Senatul și Poporul Romanilor), în care prin „populus” nu se înțelegeau sclavii și alții asemenea, ci exclusiv Romanii cu drepturi depline.
6 Ștefăniță, fiu al lui Bogdan Chiorul și nepot al lui Ștefan cel Mare.
7 Menționăm aici onestitatea lui Constantin Rezachevici, ce recunoaște textual „Anul nașterii însă nu e cunoscut” (cf. Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, de Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 558).
8 Ultima campanie la care ia parte Ștefan este cea din 1481 (Cf. Istoria românilor, vol. II, de Constantin C. și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1976, p. 167).
15 Constantin C. și Dinu C. Giuresc, op. cit., p. 188
16 Cf. Sorin Iftime, Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
***
Scurtă bibliografie
*** Petru Rareș, antologie coordonată de Leon Șimanschi, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978
*** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2002 : Portret în istorie, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2002
*** Ștefan cel Mare și Sfânt : 1504-2004 : Portret în cronică, Sfânta Mânăstire Putna, Putna, 2004
*** Ștefan cel Mare și Sfânt: 1457-1504 : Portret în legendă, Ediția a 3-a, Ed. Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2022
Aldea, Mihai-Andrei (2018) Continuitatea României constantiniene, între Nicolae Iorga și Mircea Vulcănescu, Valea Călugărească
Aldea, Mihai-Andrei (2019) Cum luptau Românii? I. Cartea, Ed. Evdokimos, București
Giurescu, Constantin C. și Dinu C. (1976) Istoria românilor, vol. II, E.Ș.E., București
Iftime, Sorin (2006) Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare, ”Magazin istoric”, ian. 2006
Kogălniceanu, Michail (1872) Cronicele Romaniei sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei…, Tomul I, Imprimeria Națională, București
Nistor, Ion (2002) Istoria Românilor, vol. 1, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București
Rezachevici, Constantin (2001) Cronologia critică a domnilor din Țara românească și Moldova, Ed. Enciclopedică, București
Am trecut aici peste cele opt volume ale operelor lui Dimitrie Cantemir apărute în secol. al XIX-lea la București, peste scrierile pe temă ale lui Nicolae Iorga și peste multe alte lucrări ce nu sunt citate în text.
România Străveche - Ancient Romania 