Categorie: Istorie – History

Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.

Pagini de cultură și civilizație românească. Familia Leancă (II). Un album

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
album-scolar-cu-motive-decorative-de-broderii-de-pe-iile-si-covoarele-romanesti-30-mai-2023-1Download

Aveți aici o comoară: Albumul realizat de Virgil Gh. Leancă folosind mai multe surse ale familiei sale.
Lucrarea cuprinde chipuri sau modele tradiționale folosite în portul românesc (mai ales din Nordul Moldovei) ori în covoarele românești, chipuri de oameni și pagini de istorie, informații etnologice prețioase.

Asemenea lucrări sunt cel prin care merg mai departe moșteniri adânci, vechi, bogate, ce s-ar pierde altfel în valurile tulburi, dar răpitoare, ale „aziului”; care, totuși, nu poate să fie fără ieri și nu are preț fără mâine.
Pentru a fi și a ființa avem nevoie de rădăcini, de seva, de hrana spirituală ce vine de la Străbuni ca să dea existență și rost urmașilor.

Descărcați acest album și citiți-l, de la un cap la celălalt. Veți găsi multe lucruri surprinzătoare. Veți vedea și taina dăinuirii noastre:
munca fiecărui Român de a face binele, de a duce mai departe cele bune ale Înaintașilor.

Mulțumim Familiei Leancă pentru munca sa de generații, pentru bunăvoința și osteneala de a ține viu pomul acesta adevărat și roditor al Neamului Românesc!

Limba noastră-i graiul pâinii
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei, bătrânii,
Cu sudori sfințit-au Țara.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Un alt cuvânt despre Familia Leancă poate fi găsit aici.

Despre Româna veche. Cuvinte, zise, spuse, graiuri, vorbe…

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Întoarcerea la rădăcini poate fi izvor de bucurie, lumină și tărie: cele rele să se spele, cele bune să se-adune, ziceau Străbunii. Adică din greșeli omul învață (nu și neomul!), astfel încât să devină mai bun, pocăindu-se pentru rele, păcate, greșeli și întărindu-se în facerea binelui.
Astăzi avem nevoie de această întoarcere la rădăcini mai mult ca niciodată.
Pentru că Străbunii aveau obștile cu biserica, cimitirul, mesele de obște, praznicele, horele, clăcile, șezătorile, basmele de seară, ”poveștile vitejești” (legendele) și atâtea altele.
Astăzi Românii au biserici, dar în care se duc cei mai mulți merg să își spoiască păcatele, să se poleiască, acoperindu-și mizeria. Prea puțini merg acolo să se curățească, să se îndrepte, să se sfințească – așa cum mergeau cei dinaintea noastră.
Iar lucrările obștii – izvor de lumină, bucurie, tărie, învățătură, înălțare, frăție, surăție, bunătate și alte daruri – au fost închise de Masonerie și Comunism. În locul lor sunt cel mult spectacole folclorice sterpe și preschimbate (răstălmăcite) după inimile pătimașe ale politrucilor și ucenicilor lor. Dar, cel mai adesea, în locul lor este o înstrăinare neîncetată prin otrava divers colorată și aromată – dar otravă – din mass-media.

O pildă simplă a decăderii și pustiirii este cântecul După pui de moroșan.
Acest cântec a apărut undeva prin secolul al XVIII-lea ca laudă a demnității Românului Maramureșean, laudă a libertății codrilor și munților românești și blestem asupra împăratului de la Viena și trepădușilor lui (”nobili” sau nu).
Cântecul mărturisea cinstea, adică noblețea adevărată, a ”puiului de Moroșan”, adică a celui care este din strămoși locuitor al Maramureșului (adică băștinaș): Românul. Față de care ceilalți, adică veniturile, nu-s ”feciori de mamă bună”, ci vitregă (aici mama bună fiind, în același timp, maica trupească, dar și Biserica, Neamul și însăși Marmația). Fiu al lui Dumnezeu și Neamului Românesc, pui al Maramureșului, Românul stătea în codrii cei înspăimântători pentru străini ”câte-un an, câte-un an și câte-o lună”. Trecea adică, nu doar prin lunile plăcute ale verii, ci și prin puhoaiele toamnei, gerurile și omăturile iernii, noile puhoaie ale primăverii. Acestea trei din urmă, ucigașe pentru străini, erau cântate de Moroșan și trecute cu bucurie, căci pentru el codrul și munții erau tot mamă bună, iar nu ”sălbăticii îngrozitoare”. Iar aici Românul era adăpostit de blestematul de împărat ce voia să îl ia cu sila în armată.
Cum am spus, era un cântec al cinstei și libertății românești, al legăturii din naștere cu pământul străbun, o ”Marsilieză” populară mai înaltă și mai demnă decât cea franțuzească.
În anii ’50 ai secolului trecut, ba chiar și în următorul deceniu, încă se cânta așa, după Legea Românească.
Pas cu pas ”morala comunistă” – adică desfrânarea patologică ruso-sovietică – a schimbat cântecul de libertate, cinste și vitejie românească într-unul de curvie – nerușinată, proastă, necinstită. De la un cântec de libertate a ajuns un cântec de robi ai sexului, ceea ce Românii nu au fost niciodată până la această vreme a decăderii.
Căci atunci când omul liber își pierde libertatea și devine sclav, ce îi mai rămâne decât ”să se consoleze” în obișnuitele droguri ieftine care sunt mâncarea, băutura și sexul?
Animalitatea ia locul omeniei, coborându-l de fapt la starea de neom – căci omul, prin firea lucrurilor, ori este deasupra animalelor, ori mai jos decât ele.

O decădere de același fel o vedem în graiul românesc în ceea ce privește folosirea unor cuvinte de mare însemnătate:
cuvânt, zisă, spusă, grai, grăită, vorbă
sau
a cuvânta, a zice, a spune, a grăi, a vorbi
și celelalte.

Aici o să mă opresc însă, ca să nu lungesc cuvântul, la cuvânt și vorbă.
La prima vedere, cineva de azi ar zice că au același înțeles.
Totuși, atunci când unii vor să arate că ceea ce grăiau între ei este fără însemnătate, spun:
– Ei, vorbeam și noi ceva…
Fleacuri, adică. Nimicuri, cum s-ar zice.
Sau spun doar
– Ei, stăteam de vorbă…
Pierdeam vremea, adică.
Dar dacă cineva ar spune:
– Hai să avem un cuvânt despre asta!
Ori,
– A cuvântat puțin despre cutare lucru.
Fiecare înțelege că a fost spus ceva cel puțin de mare greutate, dacă nu adevărat sau sfânt.

Se vede astfel, ușor, că nu sunt de fapt cu același înțeles, nu sunt sinonime, așa cum câine și javră nu sunt același lucru:
vorba – este un ”cuvânt” sterp, gol, o pierdere de vreme, un fleac, de foarte multe ori chiar minciună.
cuvântul – este o ”vorbă” roditoare, grea, adevărată, folositoare, un lucru însemnat, prețios.

La fel,
a vorbi – înseamnă a grăi fleacuri, a pălăvrăgi, a spune vrute și nevrute, a da din gură, a da din gură ca să treacă vremea și tot așa.
a cuvânta – înseamnă a spune cele folositoare și adevărate, a vorbi ce trebuie, a grăi măsurat, a mărturisi, a zidi prin cuvânt, a întări, a folosi, a hrăni prin cuvânt și altele asemenea.

Acestea sunt înțelesurile firești ale acestora în limba română.
Lucru pe care, vom repeta, încă îl vedem în folosirea lor în sintagme – în ziceri.

Dar ce ne facem cu întrebuințarea lor obișnuită?
Căci s-au învățat oamenii doar să vorbească și niciodată să cuvânteze.
Și femeile, dar chiar și bărbații (de la care se cere măsură în toate mai mult decât de la oricine!) se cheamă și îndeamnă la vorbă, dar nu la cuvântare.
– Hai să stăm de vorbă! – se îndeamnă unii pe alții.
Că e la telefon sau printr-o aplicație pe internet, ori – tot mai rar – față către față, aceeași mărturisire o auzim, de mii și mii de ori, zilnic:
– Vorbim.
Iar de cuvântat, puțini mai cuvântă. De obicei, doar prin biserici, preoți, diaconi sau episcopi, spre plictiseala credincioșilor care laudă cuvântul, deși le-a intrat pe o ureche și le-a ieșit pe alta.
Firesc, de altfel. În primul rând, pentru că de multe ori predica sau învățătura este prea puțin cuvânt și prea mult vorbă. Dar mai presus de asta, pentru că și oricât de cuvânt adevărat, adânc, frumos și folositor ar fi, omul tot nu mai știe să asculte cuvântul.
S-a învățat prea mult cu vorbele.

Culmea este că hazul tăios, adică ironia pleonasmului vechi vorbe goale nici nu mai poate fi simțit de cei mai mulți.

Întoarcerea la rădăcini se arată, iarăși, esențială.
Este vindecare și întregire.
Pentru cel ce caută Adevărul. Care este Cuvântul. Și Calea. Și Viața. Și Iubirea. Totul.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Prostia care smintește. Interzicerea lui Andersen

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În Est, puteai să te ridici pe verticală
oricât de sus, dar să nu ți se răspândească ideile,
să nu crească pe orizontală. În Vest, puteai să îți
răspândești ideile pe orizontală oricât de mult, totul
era să nu te înalți, să nu urci pe verticală.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Vremea despre care vorbea Părintele Gheorghe
Calciu-Dumitreasa a trecut; acum orice înălțare
sau extindere, personală ori de grup, se face doar
cu voie de la sistemul supra-național… sau cu jertfă,
jertfă adevărată.
Pr. Mihai-Andrei Aldea

A fost odată un scriitor danez, care încă de tânăr a luminat nenumărate bordeie, case și palate cu poveștile sale. Se numea Hans Cristian Andersen.

Printre poveștile sale era și una despre un împărat gol, adică un împărat care, din trufie, a ajuns să umble în pielea goală.

Pe scurt, s-a întâmplat cam așa:

Pentru că împăratul era înnebunit după lux, niște înșelători s-au hotărât să îi vândă… nimic. Adică au pretins că au cea mai scumpă și cea mai grozavă stofă din lume, uluitor de frumoasă. Ba chiar și miraculoasă: dacă se uita la ea un om cu suflet corupt, sau cu minte proastă, acela nici că putea să o vadă sau să o atingă!

Prin urmare, au venit cu un cufăr împodobit, dar gol. Și s-au prefăcut că scot de acolo stofă, deși nu era nimic. Împăratul s-a rușinat, căci știa că este lacom, deci corupt. Și s-a prefăcut, atunci, că vede stofa și i se pare grozavă. Curtenii, la fel. Și înșelătorii s-au prefăcut că îi fac un veșmânt din stofa care de fapt nu exista și că îl îmbracă apoi cu acel costum. Tot timpul slugile și curtenii lăudau stofa, apoi veșmântul, de împăratul – și fiecare dintre ei – ajunsese să creadă că este singurul care nu vede. Și înșelătorii l-au convins pe împărat să arate minunatul veșmânt tuturor; pe de-o parte, ca să-i laude toți frumusețea, pe de alta, ca să prindă pe acela care ar fi atât de prost sau murdar sufletește încât să nu îl vadă. Desigur, înșelătorii au folosit prilejul ca să fugă, în timp ce împăratul a ieșit gol să se plimbe. În spatele lui, slujitorii se prefăceau că duc o trenă lungă, iar curtenii strigau laude față de veșmântul care nu exista.
De frică, și ceilalți oameni aplaudau și lăudau.

Până când un copil a început să râdă și să strige:

– Împăratul e gol! Împăratul e gol!

Atunci împăratul și-a dat seama că acel copil era prea mic și curat, deci într-adevăr stofa nu exista, veșmântul nu exista. Și s-a întors îndată, rușinat, la palat. La fel curtenii, slujitorii, toți cei care se prefăcuseră că văd stofa și costumul.

În ultimul an de zile, s-a aflat de mai mult de 10 atentate organizate de persoanele zis trans(sexuale) în Statele Unite ale Americii. Unii dintre atentatori au fost arestați sau internați (în instituții de psihiatrie), alții au apucat să ucidă – cu totul au ucis zeci de oameni. Acestea sunt doar atentatele despre care se știe. Printre cei uciși, copii.
În ultimul an de zile au fost zeci, dacă nu sute, de atacuri trans cu aruncare de obiecte, furt și distrugere de proprietate, violențe fizice. Printre victime, copii. Copii „vinovați”, în amândouă cazurile de atac, pentru că au spus „bărbații au penis, femeile au vagin”, în loc să strige cu „împăratul și curtenii” că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”.
Atacurile sunt ascunse de cea mai mare parte a mass-mediei. Iar Poliția are ordin să se poarte „cu mânuși” și chiar să ignore aceste atacuri (mai mult chiar decât shoplifting-ul).

În ultimul an de zile, s-a aflat că tranșii bărbați ce se declară femei au abuzat sexual sute (dacă nu mii) și au violat cel puțin zeci de femei în SUA; în școli, licee, închisori. Asta și din vina celor care strigă, împreună cu „împăratul și curtenii”, că „bărbatul poate fi femeie și femeia poate fi bărbat”. Și care au deschis porțile toaletelor femeilor, vestiarelor femeilor, închisorilor pentru femei etc. acestor bărbați. Care au toată „dotarea” masculină, dar pretind că sunt femei.

Toate aceste cazuri de abuzuri, violențe, violuri și crime sunt doar ceea ce a ajuns, cât de cât, în presă; căci se face tot posibilul să se ascundă toate aceste cazuri. Și în schimb să se strige că tranșii – cea mai privilegiată grupare din istoria SUA, Canadei etc. – ar fi „persecutați”.

Iar în zilele noastre copiii și femeile care strigă „împăratul e gol!” nu sunt ascultați; nu îi fac să se rușineze pe cei vinovați. Sunt pedepsiți pentru că strigă adevărul.

Mulți scriitori și multe opere au intrat pe liste interzise din pricina acestei politici patologice. Și intră, mai departe.

Desigur, dacă lumea nu se sfârșește în următorii ani, dacă regimurile extreme din SUA, China, anumite țări islamice nu duc la nimicirea planetei, și această nebunie va înceta. (Istoric, ea este o manifestare tipică civilizațiilor prăbușite prin lux.)
Până atunci însă, nebunia își va cere porția ei de carne și sânge.

Și, pot să bănuiesc eu, însuși Andersen va intra în rândul scriitorilor interziși. Pentru că a crezut în adevăr, frumusețe și bun-simț, astăzi tot mai urâte și mai interzise.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Pentru cei care vor să înțeleagă: această scriere este un îndemn la dragoste, la dragostea de adevăr și întru adevăr, fără de care nu există dragoste, ci doar patimă bolnavă.

Dubla nevroza a Ardelenilor

Mihai-Andrei Aldea13 comentarii

Diferența comportamentală e reală, dar nu are deloc înțelesul care i se atribuie de regulă, inclusiv în aceste comentarii*, iar cazuistica (exemple pro/contra) se poate multiplica la nesfârșit. Altceva trebuie. Intră în scenă ”dubla nevroză a ardelenilor”.

Am fost eu însumi aderentul teoriei ”diferenței culturale” în ciuda faptului că ar fi trebuit să știu mai bine. Pe de o parte, eram absolut avertizat că piața concurențială, acolo unde oamenii se întâlnesc voluntar pentru a preschimba agoniseala (efort și timp de viată, adică muncă) pentru ceea ce își doresc (adică bunuri, servicii) este cel mai puternic sculptor al comportamentului în direcția virtuților și a inteligenței. Ori vinzi, ori împilezi și/sau furi, e atât de simplu. Cu cât mai libera piața și concurența mai mare, cu atât mai civilă și mai amiabilă socialitatea. Piața liberă elimină trântorii și șmenarii, laolaltă cu cartofii stricați și prețurile umflate. Cu toate acestea, în pofida faptului că orașul nostru din Ardeal (mijlociu -> mare) nu avea nici pe departe gradul de diversificare și adâncime de piață al Bucureștiului, susțineam noțiunea ”superiorității” vieții de acolo, pe baza acestor vagi caracteristici ”culturale” sau ”comportamentale”. Un caz tipic de disonanță cognitivă. La un moment dat, concitadini cu același tip de experiență de strămutare, dar cu mai puține prejudicii (tare), m-au forțat sa iau act de ea, prin afirmația simplă și adevărată: în București, viața e mai bună (social, economic, cultural – instituțiile statului sunt proaste oriunde).
Comportamentul din Ardeal doar pare mai civil si mai plăcut atâta vreme cât rămâi în superficialitatea lucrurilor: turism nostalgic în orașul natal, cumpărat langoșe la piață, ”bierfest” cu vechi prieteni din liceu. Dar dacă revii, și dacă intri în complexitățile tranzacționale ale vieții, atunci ești izbit de fricțiuni în funcționarea schimburilor voluntare (piața asta e), și de o incompetență în circumnavigarea asperităților, cum în București nu am mai întâlnit, poate, de la finele anilor 90. Înțelegerile, forma implicita a contractului, nu merg, merg greu sau merg o vreme după care, Dumnezeu cu mila!
Sub pojghița de civilitate și molcomie, fierbe o lava de frustrări, de conflicte nerezolvate și nerezolvabile, o căldare de agresiune latenta de dimensiunile unei Hiroshime, nu rareori debușând în alcoolism, relații toxice de familie sau de vecinătate, proiectate ca un fulger din senin în interacțiuni publice. Când capsa ardeleanului sare, ramii cu gura căscată: ea sare fără motiv decelabil, fără voia lui, cu întârziere, și face prăpăd. Nu știi că ceva vine, nu știi când vine, și efectele sunt ireparabile pentru ambele părți. Ardeleanul este un berserker: ceea ce poate fi bun la război, dar nu când vrei doar să îți repari acoperișul!

Și acum, prima teză: civilitatea din Ardeal este o forma de nevroză.
Eu o numesc ”nevroza habsburgică”.
Ea este varietatea care ”nu a prins” a nevrozei statiste germanice post-bismarkiene (statul ”providențial”). Și acesta e momentul în care vă invit sa vă gândiți atât la ”superioritatea tehnologiei germane”, la punctualitatea lor admirabila, la seriozitatea lor faimoasa – cât și la Auschwitz. ”Cum a fost posibil”, etc. aici își are explicația: nevroza ”civilizațională” (deși etatismul nu are nimic a face cu civilizația, dimpotrivă). Nu altul decât vienezul Freud ne pune pe calea corectă (Civilizația și neajunsurile ei). Și tot o germanică, elvețianca Alice Miller, descrie ”pedagogia neagra” prin care nevroza aceasta era însămânțată adânc în suflete din cea mai fragedă pruncie (recomand filmul lui Michael Haneke, Das weiße Band. Eine deutsche Kindergeschichte). Bănuiesc că în situația asta de ”nevroză incompletă” se află mai tot arealul fostului imperiu habsburgic: în primul rând ungurii, care au motive suplimentare de a avea capul tulbure, datorită asocierii lor mai strânse și de pe poziții subalterne la bombastica ”imperială”.
În Ardeal, ”civilizația” asta ”de fier”, represivă și ”afirmativă”, ”cu voie de la împărăție”, nu a prins: și aici survine momentul în care suntem recunoscători austro-ungarilor pentru discriminarea masiva împotriva românilor. Datorita ei, am rămas mai puțin afectați. Destul cât să ne dăm seama (mulțumiri acelui bănățean, oltean sau bihorean anonim!), de diferența dintre ”jugul de lemn turcesc” și ”jugul de fier austriac”. Buna ”mema”. Doamne ajută! Ea a intrat în conștiința românească precum o lecție a veacurilor. Pot germanii, austriecii, ungurii sa conceptualizeze o astfel de diferență, sa vadă măcar că e o problema acolo? Nu știu, dar nu cred. Românii au conceptul libertății: și pe acesta se poate clădi civilizația.
Nevroza nu se transmite de la tronul imperial la noi, 2-3 generații distanta, fără verigi intermediare. Nevroza politica se transmite inter generațional pe căi psihologice particulare: familie, vecini, concitadini, apoi iar, copii, cei șapte ani de-acasă, etc… Pentru a profita maxim de aceste rânduri, un exercițiu de auto-analiza se impune.

Un al doilea nivel al nevrozei este contemporan și auto-indus: uitarea forțată, capacul pus memoriei istorice. Nu a existat rezolvare, nici politica, nici morala, creștinească sau de alt fel, a vieților pe care românii, bunicii și străbunicii noștri, le-au avut de suferit ca popor împilat pe propriul pământ. Pentru o vreme, după trauma segregaționistă Târgu Mureș (1990), și după spaima secesionista Kosovo (1999), era justificabilă speranța că astfel de lucruri nu se vor mai întâmpla dacă doar am înceta să vorbim despre trecut și ne concentram pe o construcție europeană bazată pe subsidiaritate. Între timp, iredentismul oficial maghiar nu a încetat să crească, în vreme ce Guvernul român a abandonat de facto Ardealul, în special zonele foste secuiești (actualmente maghiarizate). Între timp, proiectul european a ajuns falimentar în criza financiara din 2011-2, anti-național după 2016 (Trump, brexit și neopoporanismul) și s-a întors decisiv împotriva popoarelor din 2020 încoace, într-un asalt aproape continuu asupra libertății (covid, decarbonizare cu tot ce presupune ea – acces la energie, carne, apoi stagflație = recesiune + inflație, ukrainizare propagandistică, supraveghere digitală). În drepturile încă ”permise” se pot ușor recunoaște ”libertățile” pe puncte pe care le ”acorda” kaizerul. Pe linia aceasta, nu mai e nimic de așteptat. Tot ce e ”nou” e deja vechi, și s-a dovedit deja că nu merge. Doar nebunii așteptă alt rezultat repetând același lucru (Einstein, apocrif). Dar, până una alta, inerțiile din anii 90 au funcționat și încă funcționează.
Mulți ardeleni sunt asemeni tefeleilor: ei cred că dacă poartă pantaloni roz, merg pe trotineta, vorbesc în romgleza, reciclează și, ultimul fad, se închină steagului curcubeu-multicolor, sunt occidentali. Nu. Sunt doar proști. De fapt, bolnavi și de aceea, proști. Sunt români bolnavi de alienarea propriei lor identități. Și unii, și alții, vor să își uite românitatea, pentru că ea doare. Ardelenii noștri își doresc, retroactiv, un rol în ”civilizația habsburgică” pe care nu l-au avut niciodată. Și atunci, o reinventează: ridică statui lui Brukenthal în loc de Horia, Cloșca și Crișan, demolează statuile lui Avram Iancu, Mihai Viteazul, Timișoara fudulă sub primar de import refuză accesul formației Phoenix la sărbătorile de capitală europeană… Durerea acestor ardeleni e de tipul nostalgiei, nostos + algos, durerea drumului înapoi spre casă. Doar că acea ”casa transilvană” nu a existat pentru ei, românii ardeleni nu au avut niciodată un loc în ea. De fapt, ceea ce doare este chiar efortul de uitare, de negare, de obliterare a acestui adevăr chinuitor: precum făt-frumos din Tinerețe fără bătrânețe…, tu ca român ardelean, nu ai la ce sa te întorci …

Dar nu de uitare e nevoie, ci de iertare: și ca sa ierți, nu e nevoie sa uiți. Iertarea e un proces separat, care decurge din înțelegerea propriei condiții, inclusiv istorice, și în urma căreia asertivitatea devine măsurată, precis calibrată provocărilor – nu ca mai sus, stil berserker. Ardelenii nu pot fi sănătoși la suflet decât ca români.
Una peste alta, complexele de superioritate ale ardelenilor nu sunt altceva decât reacții compensatorii de narcisism rănit, rezultat al etatismului habsburgic, al poziționării inferioare pe care au avut-o în el, precum și al negării acestei realități. Când am auzit, toamna trecută, un apropiat oarecare beștelindu-i pe ”mitici” atunci, într-un moment de clarificare, am întrezărit complexul ăsta în întreaga lui patologie, am înțeles că nu vreau să am nimic a face cu el, și m-am simțit eliberat de o obsesie de o viață.

Încă un lucru.
Iarna aceasta, așteptam pe cineva la tren; care, ca de obicei, întârzia – mult. La coborâre, aud beștelirea de rigoare a ”românilor”. De regula, reacția mea e tot de beștelire, dar a CFR-ului, a statului, a dispeceratului incapabil să gestioneze complexitate. Însă, de data, m-am trezit din nicăieri cu un alt gând în minte, scurt, clar și concis: “dacă nu poți să faci nemți din ei, măcar iubește-i”. Mi s-a părut că ”iubire” e prea mult, așa că, ulterior, am înlocuit pudic partea a doua cu ”măcar îndură-te de ei”. Desfăcând gândul acesta, și trăgând de diferitele lui fire, a dat cele de mai sus. Indurați-vă de românii voștri! Restul, examinați-vă: undeva, e o hiba afectiva adâncă, meșterită de mântuială cu povestea ”superiorității”.

Outis

* Acest material a fost postat drept comentariu la eseul Românii Ardeleni și Sclavii Ardeleni,
inclusiv drept răspuns pentru șirul de comentarii – ce merită citit – care au urmat.
Autorul a avut îngăduința de a lăsa să fie postat tot ca eseul, așa cum se vede.
Tot dorința autorului este de a folosi numele Outis, dorință pe care
o respectăm ca atare, cu mulțumire pentru material.

Gânduri pentru disciplina științifică Literatura Română

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Nemo patria qui magna est amat, sed quia sua.
Seneca Ep. 66

În cele care urmează voi folosi forma Literatura Română (cu majuscule) atunci când este vorba despre disciplina științifică având acest nume. Pentru că există literatură română ca fenomen cultural – vast. Și există o disciplină științifică dedicată studierii acestui fenomen. O disciplină care, științifică fiind, ar trebui să folosească o metodologie științifică, principii coerente, un aparat de lucru – preferabil cât mai obiectiv.
Totuși, chiar de la începuturi, ne izbim de lucruri străine rigorii științifice. Și care, totuși, au o mare vechime în lumea academică românească. Deși vin în contradicție cu tot ce înseamnă metodă științifică pentru studierea literaturii unei națiuni.

Ca să înțelegem despre ce este vorba, să plecăm de la început.
Chiar,
Care este începutul Literaturii Române?

Reputatul profesor și cercetător N. Cartojan spune următorul lucru:

„De la primele sale manifestări scrise, graiul românesc a fost îmbrăcat în haina alfabetului chirilic, care a dăinuit în Transilvania până în primele decenii ale veacului trecut [al XIX-ea n.n.], iar în Vechiul Regat până în anul 1863” (Album de paleografie românească (Scrierea chirilică), de I. Bianu și N. Cartojean, „Cartea Românească”, București, 1940, p. 3).

Un cuvânt asemănător găsim și la Henri Stahl și Damian P. Bogdan:

„Precum latina era limba cărților sfinte pentru toți catolicii, indiferent de originea lor etnică […], tot asemenea limba cărților sfinte, pentru majoritatea ortodoxilor, era slavoneasca, indiferent de originea etnică a credincioșilor […]” (Manual de paleografie slavo-română, de Henri Stahl și Damian P. Bogdan, București, 1936, p. 7)

Autorii observă în treacăt (în nota adăugată la această frază) că

„În imperiul bizantin limba greacă era limba cultului și a diplomaticei.” (ibidem)

Asemenea păreri sunt însă acoperite de altele, care pun începutul Literaturii Române mult mai aproape, cel mult la Cronicari sau alte mărturii de limbă română literară.
Iar în discuțiile pe care le-am avut cu absolvenți de Litere (Română), am văzut că în afara de unele amintiri, vagi, despre Cronicari și Văcărești, pentru ei Literatura Română începe cu Alecsandri, Bolintineanu și Kogălniceanu (și ei cam vag percepuți). Unii și-au adus (deodată) aminte, cu oarecare mirare, de Nicolae Bălcescu. „Nu a scris și el ceva? Tot în română?”.
Această viziune este rodul unor doctrine politice care opresc așezarea științifică a cercetării științifice în ceea ce privește literatura română ca fenomen și Literatura Română ca disciplină științifică și didactică.

Voi sublinia că spusele citate mai sus din Cartojan, Stahl și Bogdan sunt adevăruri foarte parțiale. Și nu în înțelesul că promovează o lărgime prea mare a Literaturii Române ci, dimpotrivă, prea mică.

Cercetători precum Ioan G. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu și alții au realizat lucrări de mare prestigiu, inclusiv premiate de Academia Română, care arată că Literatura Română începe odată cu prezența consemnărilor străine a folclorului sau altor creații ale străbunilor noștri, respectiv cu primele scrieri locale, indiferent de limbă.

Într-adevăr, studierea Literaturii Franceze începe cu ceea ce se știe despre creațiile literare celtice, apoi cu izvoarele scrise de limbă latină, greacă veche, germanice sau de altă natură; fie că sunt mărturii despre spiritul și creația galică, fie că sunt creații realizate în spațiul francez (de mai târziu).

În Germania se cercetează nu doar ceea ce s-a scris în gotă sau alte idiomuri germanice; nici doar ceea ce s-a scris din acea epocă încolo. Dimpotrivă, se au în vedere și textele locale – sau care oglindesc cele locale – scrise în latină ori greacă veche, în vreunul dintre idiomurile slave ale grupurilor sau scriitorilor purtători ale acestor idiomuri, ba și ceea ce se poate aduna din sau despre literatura popoarelor baltice (cu care Germanicii au conviețuit în anumite vremuri și locuri).

Din câte știu, Republica România este singurul stat care se leapădă, formal sau nu, dar foarte concret, de mai toate formele de literatură premodernă, și mai ales de cele naționale în alte limbi.

Am spus mai sus că viziunea prezentată de N. Cartojan, H. Stahl sau D. Bogdan este limitativă.
Este limitativă din mai multe pricini:

1. În era nașterii Neamului Românesc există o bogată literatură de limbă latină și greacă veche, precum și în limbi precum armeană veche, gotă, persană…
Aici ar trebui să intre studii privind literatura veche georgiană (cartuliană), dar și a altor popoare cu care Străbunii erau în legătură. De multe ori mențiuni însemnate (câteodată chiar esențiale) se găsesc în izvoarele popoarelor învecinate (așa cum este cazul pentru Cimerieni, Taliși, Georgieni etc.).
Dar chiar dacă vorbim numai despre izvoarele scrise din bazinul Dunării, tot suntem într-o stare jalnică: numeroși scriitori păgâni și creștini din aceste locuri sunt studiați în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Croația, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Italia, Austria, Slovacia, Ucraina și alte țări. În vreme ce urmașii lor direcți, Românii, nici măcar nu mai știu despre existența lor!
O simplă (?) privire asupra lucrării Istoria literaturii dacoromane, de Mihail Diaconescu, este un adevărat șoc cultural pentru foarte mulți. Doar că prea puțini ajung la o asemenea privire, ca să nu mai amintim despre citirea lucrării!

2. În afară de Românii Ortodocși – care, da, alcătuiesc osatura Neamului Românesc și sunt singurul element statornic al acestuia de-a lungul mileniilor – au existat și există grupuri de Români de alte religii. Trecând peste elementele iliro-traco-romane păgâne (din care au ieșit uneori și ramuri esențiale pentru Națiunea Română), trecând peste Arieni sau Bogomili, avem totuși Românii Catolici. Care mereu s-au deznaționalizat, este adevărat, în mai multe sau mai puține generații – precum Românii Dalmației, care sunt temelia Slavilor din Dalmația, sau Românii din Ghimeș, Câmpia Tisei etc., astăzi Unguri foarte convinși de maghiarismul lor (mai ales dacă au apucat să șteargă numele românești de pe crucile strămoșilor). Dar care au existat și au avut o cultură și o literatură de care trebuie să se țină seama. Iar unii dintre ei, mai ales dintre cei aflați printre Românii Ortodocși, desigur, au supraviețuit până astăzi. Toți aceștia, de la MeglenoRomânii islamizați până la Moravii catolicizați sau protestantizați au dat și o literatură ce face parte din Literatura Română.
Probabil cei mai cunoscuți sunt Corifeii Școlii Ardelene, deși atât de politizați de propaganda catolică – și mai ales uniată – încât până și anti-ortodocșii se feresc să se atingă de ei (ca să nu aibă necazuri de la anumiți fanatici ai unor idei altfel fantasmagorice).

3. Ortodocși sau nu, foarte mulți Români s-au aflat sub stăpâniri de altă limbă, cultură și religie. Ca urmare, au folosit în literatură limbile oficiale (sau în circulație) acolo și au fost influențați de ele. Studierea formelor literare în cauză este esențială nu doar pentru Istoria Românilor (deși pare, încă, o preocupare mai mult elitistă decât naturală), ci și pentru Literatura Română. De unde lipsește aproape total, sau este ocultată continuu atunci când există.
Literatura Ungariei, de exemplu, cu formele ei de limbă latină, apoi și de limbă germană, ungară etc., este esențială pentru înțelegerea Românilor din Transilvania, Maramureș, Silvania (Apuseni), Crișana, Banat, Panonia etc.
Literatura Imperiului Otoman, cu formele ei de limbă greacă, turcă, persană și arabă, este esențială pentru înțelegerea Românilor de la Sud de Dunăre – până la cei din Asia Mică, Siria, Palestina, Sinai etc. Dar și pentru cei de la Răsărit de Nistru, din Vozia sau Edisan, din Cimeria sau Molojna, din Crimeea, din Sarmația sau Kuban etc.
La fel literatura Italiei, Poloniei, Bavariei, Sileziei, Boemiei (Cehia) și așa mai departe.

Ca să dau o singură pildă, voi aminti de lucrarea monumentală a lui Ioan Mihail, adică Joan Mihályi de Apșa, cum se semnează el, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Tipografia lui Mayer și Berger, Maramureș-Sziget, 1900. Lucrarea, ce se apropie de 700 de pagini, cuprinde o mulțime de diplome privitoare la istoria maramureșului, date între anii 1300 și 1500. Toate sunt în limba latină (la sfârșit există două documente anexe, din 1588 și respectiv 1593, în limba ungară primul și în limba română al doilea – op.cit. p. 638-639).

Ca singur exemplu, ce contrazice afirmațiile citate la începutul acestui eseu, să vedem documentul 348. din op. cit., p. 600-602. Acesta este, conform titlului

„1491. 31. Juliu. Mandatul regelui Uladislau cătră tòte magistratele țerei, că lui Joan episcopul Ruthenilor cu locuință in mănăstirea săntului Michail Archangel din Maramureș și besericei sale preuții rutheni și colonii de legea orientale de sub jurisdicțiunea sa se fie indătorați a respunde venitele ce după datina vechiă li-se cuvin.” (op. cit., p. 600)

Dincolo de valoarea textului românesc maramureșean de sfârșit de secol XIX, dincolo de valoarea diplomei regale, aici ne oprim la inestimabila valoare a actului pe care Ioan Mihail de Apșa îl pune în nota explicativă finală (”2”) a diplomei regale: „actul fundațional al mănăstierei din Muncaciu din care s’a desvoltat apoi episcopia”, un act redat în forma sa latinească originală (op.cit., p. 601-602)! Este, să ne lămurim, un text ortodox în limba latină din anul 1360!

De fapt însăși nota lui H. Stahl și Damian P. Bogdan, despre care am amintit, consemnează folosirea limbii grecești în paralel cu slavona. Limitarea la „imperiul bizantin” (corect, Romania sau Imperiul Roman, căci așa se numește în actele sale oficiale) este o greșeală: greaca veche se folosea și în cancelarie, și în cult, în multe țări ortodoxe. Fie că se folosea în capelele anumitor boieri/nobili de frunte ce se școliseră în Academiile Domnești ale Moldovei și Munteniei; fie că se folosea ca parte a culturii elitei sau în alte împrejurări, sigur este că nu lipsea.
Iar prin exemplul de mai sus vedem și limba latină era întrebuințată cel puțin de Ortodocșii din Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, dacă nu și de alții. Corespondența cancelariilor Munteniei și Moldovei cu aceste două regate, dar și cu Veneția și Genova, cu care aveau străvechi legături, se făcea tot în limba latină.

*

Desigur, există o veche și bogată Literatură Română de limbă slavonă. Mult prea ignorată, este adevărat, mai ales după 1965 încolo.
Dar există o și mai veche și mai bogată Literatură Română de limbă latină. Despre care, obișnuit, mai că nu se vorbește, chiar și în instituții de profil. Sau se vorbește atât de uscat, atât de sterp, că nu rămâne nimic.
De asemenea există o Literatură Română de limbă greacă dar și în alte limbi. Pe care și România ca stat, dar și instituțiile de cultură ce își spun românești, au datoria să o recupereze și valorifice.

Mi-aș dori mult să văd o renunțare la hei-rupismul atât de răspândit în învățământ – și mai ales la cel din învățământul superior. Și să se revină la tradiția sănătoasă a specializării adevărate.
În Facultatea de Teologie am avut nefericirea să avem alături de multe alte materii și o limbă modernă, greaca veche, latina și ebraica. Dacă am fi avut de învățat doar aceste patru limbi străine, și tot ar fi fost foarte greu. Însă în paralel cu celelalte materii era imposibil de învățat real: se învăța pentru examene, nu pentru însușirea materiei. Dacă s-ar fi promovat însă una dintre limbile clasice pentru fiecare doritor (adică una la alegere între latină, greacă veche, ebraică și, aș adăuga eu, slavonă adică bulgară veche), da, ar fi existat la sfârșitul facultății mai mulți absolvenți care chiar să cunoască o limbă clasică.

Bineînțeles, este de văzut și ce înseamnă să cunoască o limbă clasică.
Pentru că altă hibă de la noi este pasiunea aproape maniacală a alcătuitorilor de programe școlare pentru gramatici în formele cele mai complicate ale acestora. Nu se urmărește folosirea limbii ca grai, sau îndemânarea elevilor or studenților în citire. Cel mult se pretinde că s-ar urmări aceasta. Dar în realitate ceea ce preocupă și pe alcătuitorii de programe școlare, dar și pe mulți dintre profesori, este tocirea până la nebunie a gramaticii (oricât de inutilă este această tocire pentru o însușire reală a limbii).
(E ușor să îi înțelegi pe acești „mulți dintre profesori”, s-au format în acest mediu al maniei pentru tocirea sterilă a gramaticilor!)
Pe când, în adevăr, ceea ce dă valoare cunoașterii unei limbi este folosirea ei practică, reală: în citit, scris, comunicare orală. Aceasta este cunoașterea de care avem o uriașă nevoie; mai ales pentru latină, ca și pentru greacă veche, pentru bulgara veche (slavonă), precum și pentru limbi astăzi, din nefericire, „exotice” (armeana veche, persană, persană veche, turcă veche etc.). Avem nevoie de această cunoaștere și în Istorie, și în Literatura Română (dar, aș spune eu, și în multe alte domenii, un exemplu vital fiind Diplomația).

Fără aceste puncte de plecare, aflate chiar la începutul dezvoltării cercetării științifice, Literatura Română va sta, ca disciplină, sub semnul unei puternice incapacități funcționale. Așa cum, deocamdată, este.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea