„Rezistenţa noastră a stat în dreapta credinţă, în adevărul ortodox pe care l-am apărat. Poporul nostru este una cu Biserica, una cu satul, una cu credinţa lui. În acestea constă tăria lui. Dacă nu era aşa, eram de mult desfiinţaţi.”
Părintele Justin Pârvu
În basmele româneşti apar adesea Roşu-Împărat sau Împăratul Roşu, dar şi Verde Împărat sau Împăratul Verde. Mult mai rar apar Galben Împărat sau Împăratul Galben, Împăratul Alb (nu-l pot scrie alb!!) şi, desigur, Împăratul Negru. Cu care se încheie lumea de basm a împăraţilor coloraţi.
De mic m-am întrebat de unde vin aceştia.
Şi astăzi, am o părere. O ipoteză, ca să ne exprimăm ştiinţific.
Unul dintre cei mai iubiţi împăraţi ai Românilor a fost şi rămâne Sfântul Constantin cel Mare. Al cărui tată a fost Constanţiu cel Verde. Sau, în „străineză”, Constantius Chlorus.
Cuvântul „chlor” însemna verde. Şi de aceea a şi fost dat elementului clor (simbolul Cl în chimie), care a fost izolat sub forma unui gaz (mai greu decât aerul) de culoare verde.
De ce i se spunea „cel Verde”?
Nu ştim exact. Poate pentru că era „verde ca bradul”, adică foarte voinic. Poate pentru că avea o piele palidă, galben-verzuie, cum cred unii apuseni. Oricum, nu asta contează. Pentru că esenţial este faptul că avem un Verde Împărat atestat istoric! Ceea ce mi se pare extraordinar! Dacă mai adăugăm şi faptul că a fost mult iubit de cei pe care i-a condus, avem încă un argument pentru intrarea sa în folclor drept prototip al Împăratului Verde…
Dar Împăratul Roşu, există pe undeva? Prin Istorie, vreau să spun.
Că, de, este şi mai întâlnit în basme decât fratele lui, Împăratul Verde!
Ei bine, DA.
De fapt, culmea, mai toţi împăraţii Romaniei erau roşii! Pentru că îmbrăcămintea lor obişnuită, spre deosebire de a oamenilor obişnuiţi, era aşa numita purpură. Zisă şi „purpură împărătească„, deşi e cam pleonastică exprimarea.
Astfel că împăraţii noştri erau de obicei roşii…
A doua culoare împărătească, după cea purpurie, era culoarea aurului, galbenul strălucitor. De fapt multe secole de-a rândul culorile româneşti fundamentale au fost roşul şi galbenul (auriu), culorile împărăţiei noastre, culorile Romaniei. Chiar şi acvila bicefală, simbolul împărătesc, era desenată (pictată, zugrăvită) cu auriu pe fond roşu (purpură).
De asemenea au fost împăraţi care iubeau nespus de mult aurul şi podoabele din aur, ajungând să pună în umbră purpuriul.
Astfel că existenţa, uneori, a unui Galben Împărat în basmele româneşti capătă, iată, îndreptăţire.
Mult mai rar este Alb Împărat. Dar poate exista o atestare istorică a unui asemenea împărat?
Să fie vorba despre împăraţi ajunşi la adânci bătrâneţe, cu părul alb ca neaua?
Nu se potriveşte, de vreme ce uneori sunt, în basme, cu asemenea plete albite de vreme şi Împăratul Roşu, şi Verde Împărat, şi Galben Împărat, şi Împăratul Negru…
Deci?
Ei bine, avem, de fapt, şi un Împărat Alb. Ca o excepţie şi raritate.
Acesta este chiar Constantin cel Mare!
Care, botezându-se cu puţin înainte de moarte, nu doar că a păstrat hainele albe în locul celor purpurii, dar chiar a lăsat cu limbă de moarte – şi aşa s-a făcut! – să fie îngropat în haine albe, pe un pat alb. Avea 63 de ani, părul alb, hainele albe, patul de îngropare şi sicriul albe, mormântul din marmură albă.
În sfârşit, ajungem şi la Împăratul Negru.
Pentru care am două explicaţii convergente.
Pe de-o parte, imperiul germanic ridicat de Papalitate din secolul al VIII-lea încolo preia acvila bicefală a Imperiului Roman (Romania). Dar era primejdie să se confunde această stemă, acest simbol, cu cel al Romaniei care încă exista şi îşi folosea mai departe acvila bicefală (auriu-purpurie sau galben-roşie, cum vrem să spunem). Astfel că acvila bicefală germană este… aţi ghicit!, neagră.
În acelaşi timp, o serie de împăraţi orientali sau sudici au fost negricioşi. Situaţie la care se adaugă şi legenda căutării osemnitelor lui Baba-Saltâc de către Baiazid. Căutare lungă, în cursul căreia împăratul turc a purtat numai haine de culoare neagră.
Din aceste două surse, iată, avem atestată istoric existenţa unor împăraţi „negri”.
Ceea ce nu am găsit nici în basmele noastre, nici în istoria noastră, a fost vreun Împărat Albastru*. Ceea ce, poate, dă puţină tărie ipotezei mele. Sau nu…
Oricum ar fi, mi se pare minunat să găsim în istorie aceşti „împăraţi coloraţi” din basmele româneşti. Şi sper să vă bucuraţi împreună cu mine de această călătorie între basm şi istorie.
Mihai-Andrei Aldea
* Deşi unii scriitori de astăzi au adăugat culturii române şi astfel de împăraţi… 🙂
Viaţa este război. Pacea este un război în care nu mijloacele militare nu sunt folosite direct. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt folosite ca ameninţare. Sau că nu vor fi folosite, mai devreme sau mai târziu.
Înşelarea (dezinformarea) este un mijloc de luptă folosit şi în luptele păcii, şi în cele ale războiului. Cu cât înşelarea seamănă mai mult cu adevărul, cu atât este mai puternică. Şi cu cât atinge puncte mai importante, cu cât este mai aproape de esenţe, cu atât este mai rea.
Poate dintre cele mai rele înşelări ale românilor sunt următoarele:
1) Românii sunt un popor nedreptăţit, persecutat, atacat. „Suntem victime” (ale istoriei, ale conspiraţiilor etc.)
Sunt sigur că mulţi vor fi uimiţi: cum, românii nu au fost – şi nu sunt! – nedreptăţiţi, persecutaţi etc.?
Ba da.
Înşelarea pare, astfel, un adevăr clar. De aceea este şi eficientă. Minciuna este aici prin omisiune: TOATE popoarele sunt persecutate, nedreptăţite, atacate. Şi înfrânte, DACĂ SE VICTIMIZEAZĂ. Sau câştigă ele, dacă au demnitate, statornicie, curaj, bucuria de a duce războiul vieţii.
Poetul avea dreptate: „O luptă-i viaţa, deci te luptă!”
Înşelăciunea aceasta se lămureşte mai bine prin următoarele.
2) Puterea X ne-a ajutat sau ne va ajuta; Puterea X ne este prietenă; Puterea X ne vrea binele.
Minciuni!
Există interese. Şi există intenţii. Şi bune, şi rele. Dar care se subordonează, până la urmă, interesului propriu – naţional, dacă vorbim de o naţiune, extra-naţional dacă vorbim despre o putere corporatistă (gen „Uniunea Y” sau „Asociaţia internaţională Z”).
Nicio putere nu vrea binele românilor.
Cu excepţia – poate! – a puterii constituite de români.
În rest, există alianţe, care de-a lungu timpului se pot consolida până la ceea ce se numeşte propagandistic „prietenie”. Real fiind o „alianţă tradiţională”.
Care, totuşi, se poate rupe oricând.
Ar fi bine să înţelegem că orice putere, orice intenţii bune ar avea (să zicem) faţă de români, va pune pe primul loc, totdeauna, interesele sale. Ceea ce este natural. Şi ne duce la
3) Românii nu au prieteni („decât Marea Neagră”); „vai ce victime suntem!”, „vai ce greu ne e!”
Este o înşelăciune care, precum cea de la 1), se bazează pe un adevăr (românii, ca popor, NU au prieteni printre celelalte popoare) şi pe câteva omisiuni.
Prima omisiune este faptul că NICIUN POPOR activ pe scena istoriei nu are prieteni. Poate să aibă, cel mult, admiratori. Care îşi vor schimba tabăra uşor – şi radical – dacă acel popor cade (sau face un lucru neconvenabil pentru admirator). Uneori are fani, dar aceştia sunt deja la graniţa integrării ÎN acel popor, aşa că sunt altceva. Oricum, nu prieteni.
Ce naţiuni prietene au francezii? Niciuna. Dar germanii? Niciuna. Dar ruşii? Niciuna. Dar americanii? Niciuna. Dar ungurii? Niciuna. Etc., etc., etc.
De la Turnul Babel încoace – sau şi mai dinainte – este un război generalizat.
Pot exista alianţe – a se vedea punctul 2) – dar fiecare popor este singur. A doua omisiune este bazată pe confuzia între ideal şi realitate practică. Prietenia între popoare este un ideal. Frumos. Şi pentru care merită să luptăm. Dar minciuna îl îndepărtează, nu îl apropie. Prietenia între popoare este un ideal creştin. Şi musulman. Şi budist. Şi comunist.
Dar ţările catolice s-au bătut – şi măcelărit – reciproc masiv în istorie. Grecii l-au canonizat pe Cosma Etolianul – născocind o literatură apocrifă ce-i este atribuită – pentru faptul că a deznaţionalizat români şi bulgari. Insul în cauză nu a adus niciun ne-ortodox la credinţă. Nu a convertit în viaţa lui niciun catolic, musulman sau mozaic. Ceea ce a făcut a fost să le spună românilor din Epir, Macedonia, Tesalia etc. că „Dumnezeu vorbeşte în română doar cu Satana”. Şi că dacă vor ca Dumnezeu să-i audă să se roage în greşeşte. Şi a dat o circulară – semnată de el, subliniez pleonastic, dar necesar – în care dădea anatemei pe toţi cei care s-ar ruga ori ar sluji în limba română. Sute de sate româneşti – şi slavo-macedonene – au fost grecizate prin eforturile acestui individ.
Am putea adăuga aici masacrele greceşti anti-româneşti sau anti-bulgare, masacrele bulgăreşti anti-româneşti sau anti-sârbeşti, persecuţia românilor din Timoc şi alte zone din Serbia, masacrele anti-româneşti sau anti-ucraineene ale Rusiei etc., etc. Statele budiste s-au bătut între ele – în ciuda idealului prieteniei între popoare – până la genocid.
La fel şi statele islamice. La fel şi statele comuniste. Sunt milioane de exemple care ne arată că idealul prieteniei între popoare este o iluzie în această lume. Şi că din punct de vedere practic fiecare popor trebuie să fie în stare să se bazeze pe el însuşi. Sau va fi distrus. A treia omisiune este poate cea mai distrugătoare: prietenia cere o anumită înălţime sufletească.
Un om care îşi plânge de milă în faţa greutăţilor şi provocărilor, un om care aşteaptă mereu să fie dus de mână, care vrea să fie îndrumat la fiecare pas, care nu poate lua nicio hotărâre fără un prieten care să îi spună ce şi cum… ori e un copil mic, ori e sclav, ori este un om foarte grav bolnav, iresponsabil, care trebuie pus sub tutelă. Oricum, nu poate avea prieteni reali, pentru că nu poate fi prieten real. La fel este şi cu popoarele. Într-o vreme, îndepărtată, românii au izbutit, în anumite părţi ale lumii, să fie prieteni cu alţii.
De pildă, moldovenii au izbutit, în Zaporojia – o ţară în care nu puteai fi hatman dacă nu erai moldovean – să fie prieteni cu rutenii, bieloruşii, ucraineenii şi alte neamuri. Aceste neamuri ajungeau în Zaporojia fugind fie în căutarea aventurii, fie din alte pricini. Şi găseau în Zaporojia – sau în Moldova acestui trecut vechi – oameni de calitate. Oameni puternici, demni, curajoşi, eroici etc.. Oameni care erau în stare să conducă.
Dar atunci când această vârtute, această putere sau tărie a moldovenilor a pierit, s-a dus şi prietenia. Şi pierită va fi, până când românii se vor arăta iarăşi demni, curajoşi, eroici etc.
Plângerea de milă înseamnă sinucidere. Lipsa de prieteni este motorul unităţii naţionale a multor popoare. Este izvorul unei unităţi interioare, este îndemn spre urmarea modelului eroilor etc. Adesea „eroii” altor popoare sunt, moral cel puţin, nişte mizerabili. De la Suleiman Pedofilul şi Dementul al turcilor până la Petru Apostatul şi Dementul al ruşilor.
Românii au eroi şi sfinţi reali, de la Constantin cel Mare la Constantin Brâncoveanu, de la primii martiri creştini până la martirii rezistenţei anti-comuniste.
Să te victimizezi, să îţi plângi de milă, cu toate că ai în faţă asemenea exemple, iată o victorie uluitoare a înşelăciunii.
CONCLUZIE:
Suntem bine, dacă ne dăm seama de asta.
Înfrânt este cel care se dă bătut. Cei care înţeleg asta îşi dau seama că înfrângerea este doar cea pe care o accepţi.
Românii sunt un popor persecutat, nedreptăţit, atacat, ca orice popor mare din istorie. Şi suntem un popor mare. Apăsat acum de plângerea de milă – adesea agresivă – şi victimizare, a unei mari părţi a naţiunii. Românii însă vor merge mai departe. Prin cei care înţeleg faptul că viaţa este un război. Şi că trebuie să înveţi să-l duci. ÎN FELUL TĂU. Nu precum ungurii, căci suntem români, nu unguri. Nu precum ruşii, căci suntem români, nu ruşi. Nu precum americanii, căci suntem români, nu americani. Trebuie să ducem acest război al vieţii în felul nostru, românesc. De-a lungul timpului vom avea alianţe. Uneori vor fi onorate. Alteori vom fi – ca de atâtea ori – trădaţi. E firesc. Ne ridicăm şi mergem mai departe.
Simplul fapt că existăm – ca români – şi că mergem, româneşte, mai departe, este deja o biruinţă. La care putem adăuga, generaţie de generaţie, altele.
Ca Dumitru Stăniloaie, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Fraţii Arnăuţoiu, Pelaghia Roşu, Doamna Oltea, Elisabeta Rizea, Ilarion Felea, Ioan Ianolide şi milioane de alţii asemenea.
Ca muzica lui George Enescu ori Ciprian Porumbescu, operele unui Brâncuşi sau Eminescu, Odobleja, Racoviţă sau Antipa şi atâtea altele.
Ca ştergarele şi maramele, iile şi cămeşile populare ale cusătoarelor din trecut şi de astăzi.
Fiecare dintre aceste biruinţe a făcut şi face lumea mai frumoasă. Începând cu neamul nostru, dar mergând până foarte departe.
Iile româneşti au cucerit până şi China şi SUA, au devenit parte integrantă a culturii mondiale. Sunt doar un exemplu dintr-un şir nesfârşit de realizări deja existente sau posibile pentru noi şi urmaşii noştri.
Căci vom merge mai departe. În acest război – frumos şi urât, cu rele şi bune – care este viaţa. Până în adâncurile Veşniciei.
Cei care nu vor sau nu înţeleg, se vor pierde. Cei care înţeleg, vor duce neamul şi moştenirea lui mai departe, până dincolo de sfârşitul lumii. Cu fruntea sus, cu Crucea sus, gata pentru orice luptă. Mai bine acvilă un an, decât o sută vierme!
Mihai-Andrei Aldea
„Oamenii au dat cartea pe televizor, dar televizorul îl face pe om să nu mai gândească, să ia toate informaţiile de-a gata, fără să se mai implice cu mintea.”
Părintele Justin Pârvu
„Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu este corect.
A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe, etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi de trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor.”
„The principle of equal weapons requires for the honest man to not get away from using unpleasant procedures when the opponent is unfair.
Do not use weapons equivalent with the enemy’s ones, under the word of nobility, it is not a proof of superiority, but of stupidity and treason to the principles you defend and to the innocents you give away to robbers.”
Nicolae Steinhardt
România Străveche - Ancient Romania 