Categorie: Gânduri

ÎNTRE BOALĂ ŞI LEAC

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Mişcările separatiste care uimesc şi îngrozesc Europa sunt roadele internaţionalismului practicat de (neo)comunişti. Pentru că, de fapt, naţionalismul (a.k.a. iubirea de Neam şi Ţară) este o nevoie naturală a omului.
Ne naştem cu nevoia de a avea părinţi şi a-i iubi; copiii singuri simt lipsa fraţilor, iar supra-compensările (prin izolare sau, dimpotrivă, extrovertire, prin complexe ori, dimpotrivă, orgoliu) doar mărturisesc această lipsă şi golul pe care îl lasă în suflet. Bunicii au nevoie de nepoţi, nepoţii au nevoie de bunici. Toţi avem nevoie de familie. Iar întâlnirile largi, în care fraţi, nepoţi, cumnaţi, veri, şi alte ramuri se adună împreună, au o putere şi o bucurie extraordinară. Mărturisind NEVOIA unităţii neamului…
 
Feluritele religii comuniste, de la vechiul comunism utopic de secol XVIII-XIX şi până la naţional-socialism ori formele de internaţionalism contemporane au negat sistematic nevoia iubirii de neam şi a unităţii naţionale. Au săpat sistematic la temeliile acestora, au încercat să nege naţionalităţile ca entităţi naturale, să distrugă naţiunile existente; totul sub vorbe goale de genul „să fim o singură naţiune”, omenirea „să fie un întreg” etc. De parcă trupul omului nu este întreg pentru că are organe şi nu poate fi un întreg decât dacă e unicelular! La fel aceşti fanatici ai utopiilor (neo) comuniste au promovat o omenire trasă la copiator, fără naţiuni. Pentru care ţel au şi lovit, sistematic, în existenţa vechilor naţiuni.
Rezultatul?
Nevoia NATURALĂ a omului de a avea un neam duce la alcătuirea unor NOI naţiuni pe ruinele celor vechi.
 
Spaniolii s-au bucurat să fie (printre) cei mai progresişti şi internaţionalişti europeni; cel puţin marea parte a Spanilolilor de stânga „progresişti” şi „open-mind”, „new-age” ş.a.m.d. Acum culeg roadele lucrării lor; şi este doar un început. Pentru că fenomenul este mult mai vast.
De la o parte mândră a Spaniei, Catalanii devin anti-spanioli.
Cei care au vreun dinte împotriva Spaniei se bucură. Cei impresionaţi de propaganda pentru o Catalonie separată de Spania se aliază mişcării, fie şi la nivel de simpatie. E o mişcare uşoară – mai ales când comunismul internaţional, aflat în inerţia luptei împotriva naţiunilor, ia parte puternic mişcării catalane de independenţă. Fără să îşi dea seama cât îl contrazice această mişcare şi cum se contrazice susţinând-o.
 
Pretutindeni unde s-a izbutit surparea iubirii de neam, pretutindeni unde naţiunea matcă a fost izgonită din sufletele oamenilor, locul ei a fost luat de un naţionalism regionalist, ori de alte forme – uneori total stupide, însă nu mai puţin fanatice – de naţionalitate. Pentru că prin firea lui omul are nevoie de părinţi, de familie, de neam, de iubirea faţă de acestea, de a trăi şi pentru ele, nu doar pentru cele materiale.
Şi la noi formele de „oltenism”, „ardelenism”, „moldovenism” etc. duse la extrem sunt rezultatul ideologiilor de stânga, internaţionaliste, anti-naţionale. La fel se întâmplă în Italia şi Franţa, în Belgia şi în alte ţări, unde comunismul a surpat masiv iubirea de Ţară, iubirea de Neam.
Ciocnirile de forţă dintre naţionalismul spaniol şi neo-naţionalismul catalan sunt doar un început.
Nu doar că o Catalonie independentă va privi către Roussillon şi-l va cere Franţei (agresiv). Dar şansele unei sfărâmări a ei în patru sau cinci state mai mici sunt extrem de mari, oricât de surprinzător ar părea acum acest lucru. Iar fenomenul se va repeta în oricare altă parte a Europei. Şi riscă să se propage în întreaga lume.
Oricât de dureros ar fi, trebuie să fim pregătiţi să vedem lupte pentru independenţă ale unor părţi din Canada sau Mexic, Australia, SUA etc. Pentru că oriunde ideologiile (neo)comuniste distrug sentimentul naţional ce dădea unitate ţării se vor ivi noi naţionalisme.
Este reflexul interior al nevoii de a avea, a iubi şi a trăi pentru Ţară şi Neam. Este o necesitate naturală, pe care nicio doctrină nu o va putea şterge vreodată. Va putea, cel mult, să o devieze, aşa cum se întâmplă acum. Căci rămaşi fără Ţara şi fără Neamul a căror denigrare au acceptat-o – în numele uneia sau alteia dintre curentele comuniste – oamenii îşi vor căuta o altă ţară şi un alt neam. Pentru care, firesc, vor fi gata să lupte şi să moară.
 
Singura cale sănătoasă este, prin urmare, lepădarea de lepădarea de Ţară şi de Neam. Reamintirea iubirii Străbunilor pentru limbă, Neam, Ţară, pentru moştenirea înaintaşilor. Sunt Români cei care duc mai departe moştenirea Sfinţilor şi Eroilor Neamului Românesc. Să fim Români, ca să nu ajungem să ne sfărâmăm, precum Spania sau Italia şi alte ţări, în provincii care se vor sparge în judeţe, care se vor sparge în plaiuri sau alte mici comunităţi… Să fim Români, ca să nu ajungem să vedem apariţia unor grupuri tot mai agresive de „daci de dreapta”, „daci de stânga”, „daci-secui/siculi”, „daci moroşeni”, „geţi”, „geto-daci”, „daco-geţi”, „geto-sciţi”, „daco-agatârşi”, „daci bănăţeni”, „moldovani”, „ardeleni”, „daco-ardeleni”, „daco-moldovani”, „daci-maghiari” etc., etc.
În imbecilitatea lor, păpuşarii din umbră ai internaţionalismului comunist au pregătit asemenea grupări, ca mijloc de a scăpa de România şi Români. Ca treaptă – după mintea lor bolnavă şi prostănacă – de a „distruge naţionalismul”. Aşa cum au pregătit asemenea grupări şi pentru celelalte ţări.
Cum spunea Eminescu,
„Noi suntem Români şi punctum!”
Îşi caută altă identitate decât aceea de Român doar cel care NU îşi iubeşte Neamul şi Ţara.
Căci şi dacă am uitat ceea ce înseamnă Român, chiar şi dacă am uitat că Statul NU ESTE Ţara, LEACUL pentru suferinţă nu este aderarea la o naţionalitate străină – fie ea preexistentă sau născocită, fie ea franceză, spaniolă, italiană, americană etc. sau una fantasy. LEACUL este întoarcerea la izvoare, la viaţa, iubirea, truda şi lupta Străbunilor noştri Români.
Istoria este o nesfârşită luptă între binele şi răul din oameni.
Pensie nu există.
Există doar alegerea uneia dintre cele două tabere.
Neamul Românesc a ales, de două mii de ani, să stea cu Hristos, în Biserica lui Hristos, de partea Binelui.
Ducându-şi cum a putut ostenelile, suferinţele, rănile, roadele.
Străbunii au cucerit astfel Cerurile şi au zidit o Românie Cerească uriaşă, un imperiu duhovnicesc nesfârşit, cu milioane şi milioane de mucenici şi muceniţe, de eroi şi eroine, de oameni sfinţiţi prin muncă sau luptă, printr-o jertfire neîncetată.
Fuga de moştenirea noastră, fuga de Românism nu va face viaţa mai uşoară; pentru că oriunde ne-am duce şi în orice ne-am transforma, războiul merge înainte, lupta dintre bine şi rău este la fel de ascuţită.
Dar stând în Românism, stând ÎN CEEA CE SUNTEM, vom avea pace în suflet; vom şti sigur pentru ce muncim şi pentru ce luptăm. Şi, mai ales, vom avea alături, nevăzuţi dar nespus de puternici, Sfinţii şi Eroii Neamului Românesc. Încurajându-ne şi ajutându-ne să ne dăm şi noi munca şi lupta, ca să intrăm, alături de ei, în Veşnicie!
 
Mihai-Andrei Aldea

Artele marţiale pornesc de la o bază simplă, aceeaşi pentru toate: corpul omenesc şi legile fizicii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

KM: Cum era antrenamentul pe vremea aceea? [în timpul şi după Al doilea război mondial n.n.]

R: Cum să fie… nu se practicau prea multe tehnici sau combinaţii. Varietatea era minimă… O oră de kiba dachi, o mie de lovituri de pumn, o mie de lovituri de picior… şi cam asta era tot! Câteodată repetam un kata de o sută de ori. Aşa era antrenamentul mai mereul. La primul meu antrenament, instructorul mi-a arătat poziţia călăreţului, kiba dachi, şi m-a lăsat să stau aşa o oră încheiată! Am fost atât de furios, că nici nu ştiu de ce m-am mai întors în ziua următoare. Nu ţi se dădea niciun fel de explicaţie. Pe vremea aceea altfel se proceda. Elevul trebuia să înţeleagă singur, şi pentru asta trebuia să-şi studieze maestru în viaţa de zi cu zi – cum lucrează, cum trăieşte, cum se exprimă în diverse împrejurări. După trei sau patru ani, maestrul începea treptat să predea tehnicile, dar fără multe detalii – poate doar câteva explicaţii punctuale. Nu le plăcea să antreneze sau să predea ştiinţific. Trebuia să descoperi singur modul corect de lucru, să simţi tehnica. Şi, desigur, nu se puneau niciodată întrebări.

     Din fericire pentru mulţi, în ziua de astăzi se predă altfel, cu mai multe explicaţii, cu mai mult ajutor din partea instructorului. Ce e curios e că principiile sunt aceleaşi, nu s-au schimbat. Avem concepţii noi, tehnici de predare noi, dar principiile fundamentale sunt aceleaşi. Câteodată mă gândesc de unde ştiau vechii meeştrii atâtea despre fizica şi dinamica acestui corp omenesc.

KM: Credeţi că aceleaşi principii se aplică şi la celelalte stiluri de karate?

R: Absolut! Principiile sunt aceleaşi. Goju-Ryu, Shito-Ryu, Shotokan, Wado-Ryu etc., toate au la bază aceleaşi principii. Explicaţiile sunt uneori puţin diferite şi forma exterioară diferă. De exemplu, în Goju-Ryu se utilizează mişcări scurte, pentru că e un stil conceput pentru lupta de aproape. Cei de la Goju-Ryu caută să dezvolte forţă musculară pe tehnici scurte. Shotokanul pune mai mult accent pe tehnici mai ample şi pe acţiuni dinamice, obţinând forţa în principal din rotaţia şi translaţia corpului.

     Însă orice karateka, indiferent de stil, trebuie să fie în stare să dezvolte forţă atât pe distanţă mare, cât şi pe distanţă mică, prin acţiuni musculare puternice. Trebuie să ne gândim la diferite moduri de a genera forţa. Pentru a genera forţă fizică, externă, toate acţiunile trebuie să se bazeze pe reacţiunea în sol. Acesta este principiul fundamental al impulsului şi, după cum postulează legile lui Newton, în absenţa unei forţe din exterior nu poţi genera energie şi impuls. În karate, toate acţiunile au la bază reacţiunea solului. E ceva esenţial de reţinut.

––––––––––                             ––––––––                        –––––––––––––

Interivul este dat de Hidetaka Nishiyama, o legendă a Shotokanului, care a trăit între 1928 şi 2008. A studiat karate shotokan cu însuşi Gichin Funakoshi, cel care a preluat formele de „karate popular” din Okinawa şi le-a introdus în Japonia în forma modernă, numită karate (din 1922). Este unul dintre întemeietoriik JKA, în 1949, membru în conducerea acesteia, fondator al AAKF în 1961, cofondator şi primul director executiv al PAKU (PanAmerican Karate Union) etc., etc. Deşi a refuzat repetat – dintr-o modestie extremă – gradul de 10 dan, l-a primit atât din partea ISKA (Internationa SanTen Karate Association) cât şi din partea ITKF (post-mortem). Un adevărat erou modern, a primit în 1999 din partea Senatului SUA Drapelul de pe Capitoliu, ca recunoaştere a serviciilor valoroase aduse Forţelor Armate ale SUA şi respectiv a contribuţiei înalte la promovarea karate-ului în America. În 2000 primeşte de la Împăratul Japoniei Ordinul Comorii Sacre – una dintre cele mai înalte distincţii nipone ce poate fi acordată unui civil.

Citatul este preluat din Legendele Shotokanului, vol. I, de Jose M. Fraguas, traducere Monica Hriscu, Ed. Curs, Cluj-Napoca, 2015 (p. 148-149)

Amintiri cu bivoli şi Someş

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Am amintit despre multe laturi ale vieţii României Străvechi ce ne-au însoţit, uneori până foarte aproape de aceste zile. Printre altele şi despre bivolii româneşti şi câte ceva din istoria acestei vietăţi nobile – pe nedrept dispreţuite de omul actual – în Europa şi România. Ca şi despre folosirea în luptă a bivolilor, despre Românii Călători de altădată… lucruri ce pot părea, pentru unii, legendă.
În 23 Septembrie 2017, inspirat de ploile ce mângâiau înserarea în Cluj-Napoca, Dan Grunea scrie câteva rânduri. Câteva rânduri, puternice şi adânci cât multe vieţi de om. Amintiri şi mărturie.

Azi o sa vă spun nişte chestii despre mine.
Poate pentru că ploaia asta nu e o ploaie oarecare, ci una mai întunecată şi mai apăsătoare, aducând brusc melancolia lui noiembrie peste mirosurile şi culorile încă nestinse ale verii. Ploaia asta mă face sa fiu mai meditativ, mai romantic. Poate mai vulnerabil.
Nu ştiu câţi cunoaşteţi asta despre mine, eu în copilărie şi în adolescenţă am fost bivolar. Adică am umblat la bivoli.
Familia mea avea mulţi bivoli.
Provin din zona Someşului în aval de Dej, un loc binecuvântat cu pasuni si paduri, unde in mod traditional se cresc bivoli din rasa murah. Literalmente, am crescut cu lapte, iaurt, lapte acru, brânză şi smântână (groştior) de bivoliţă. Şi cei care mă cunoaşteţi, ştiţi că am crescut destul de bine. 1,74, 100 kg. La sat se zice că eşti sănătos.

Tinerețea mea a fost foarte frumoasă!
Ca cioban sau văcar (bivolar în cazul meu), cunoşti toată zona pe o rază de 10 km. Fiecare poiană, fiecare stejăriş sau făget, izvoarele, fântânițele, văile, podurile, coastele şi altele.
Cei care mă cunosc, ştiu ca mi-am făcut un nume în lumea văcarilor din zona aia. Mă ştiu toti cetănaşii cu numele de Emanoil sau Emanuel a lui Ionaş, mă ştie lumea din Viile Dejului, din Vad, până în Bogata mă ştie toată lumea.
Am avut mulți tovarăşi ca şi mine.
Cel mai mult mi-am păscut turma în următoarele locuri: Valea Căprarului, Valea Mircii, Gaura Dumii, Valea Iuănucului, Valea Pădurarului, Podu Dumii, La Corfauă, Pă Zărdghe şi Sub Costă.

De-a lungul vieții am avut foarte mulţi bivoli, dar numele lor au fost cam aceleaşi: Iambor, Bodor, Condor, Mişu, Ruji, Mura, Flóre.
Am umblat şi cu caru’ („hois”¹ înseamnă la stânga,”cea” înseamnă la dreapta, „heia-hei” e îndemn pentru a merge înainte. Hois cunoaste si forma prescurtata „ho”. Dar ho inseamna şi „Stop!”. Nu mă întrebaţi cum, dar bivolii ştiu când vrei stânga şi când vrei „stop”. Poate pentru ca stânga se zice de fapt „hei-ho”).
Am şi arat cu bivolii, am şi grăpat, am tras lemne din pădure cu lanțul.
Am călărit bivolii (cu care făceam rodeo până îi obişnuiam să accepte om). Cel mai mult am iubit pe un taur (nu bou) pe nume Mişu, pe care îl călăream mult. Am călărit toţi bivolii pe care i-am iubit… De fapt, chiar dacă pe un bivol nu îl prea suportam, pentru că avea o personalitate nesupusă, după ce îl călăream, îl iubeam!
Poate voi nu înţelegeţi sensibilitățile şi nuanțele mai neobişnuite ale sufletului de beduin, de crescător de animale… L-am iubit mult pe Mişu. Cel mai mult. Până la urmă l-am mâncat. În dimineaţa în care l-am tăiat afară era aşa, urât ca azi. Bunicu’ i-o dat cu muchea toporului în cap şi eu i-am tăiat gâtul. Apoi am belit pielea de pe el, apoi toate cele. Aşa e viața de crescător de animale! Se ştie că lumea beduinilor sau a turcilor, sau a mongolilor, e plină de violență. Dacă vezi si faci lucrurile astea din copilarie, te obisnuieşti şi nu ţi se pare nimic greşit².
Chiar si azi imi plac cuțitele şi imi place sa tai animale si sa lucrez cu carne de animale. În inima mea am rămas un cioban. Un văcar. Un bivolar.
Vreau să vă mai zic doar că văcarii nu se înţeleg grozav cu bivolarii, fiindcă bivolii miros urât pentru vaci şi unde mănâncă bivolu’, nu mai vrea să mănânce vaca.
De asemenea vreau sa va mai spun ca e adevărat, există un conflict natural între crescătorii de animale şi agricultori. Există veşnic tensiuni. Ba ca bivolii or mâncat mălaiul [păpuşoiul/porumbul n.n.], ba că io am furat cartofi ca să îi fac la jar.³
Ok. Cam asta e. Vă salut şi vă doresc o seară minunată!

Dan Grunea

¹ În alte părţi ale Românimii este hăis. [n.n.]
² De fapt e firesc, nu e nimic greşit aici, acesta este mersul lucrurilor într-o viaţă firească, legată de natură. [n.n.]
³ Ca un fel de cuvânt după, adaug şi eu mărturia mea, în două privinţe. Întâi, că pe străzile copilăriei mele trecea dimineaţa şi seara, la păşunat şi spre grajduri, o turmă de vaci şi bivoliţe. Mare la început, apoi tot mai mică. După Revoluţie, dusă de tot. Am încercat să înţeleg acele vietăţi, le aduceam ierburi de care le plăceau ca să mă împrietenesc cu ele. Mă uimeau şi mi se părea o minune faptul că iarba devenea lapte prin organismul lor. Niciodată nu am văzut vreun necaz, vreo supărare sau ceartă, între vaci şi bivoliţe. Se înţelegeau deplin, chiar dacă erau din alte curţi (de la alţi stăpâni).
În ceea ce priveşte „furatul cartofilor” pentru a fi puşi la jar, după Legea Românească nu se socoteşte furt, căci oricine putea, în trecut, să ia să mănânce, dacă îi era foame, dintr-o livadă sau dintr-un ogor. Este o lege străveche, ce se găseşte şi în Scripturi. Iar înainte de cartofi, în vremea în care napii erau rădăcinoasa preferată a Românilor, n-ar fi visat nimeni că s-ar supăra cineva că ai luat chiar şi un coş mare de napi din grădina lui. Napii creşteau şi se înmulţeau ca buruienile… dar, de!, nu erau veniţi din Apus, precum cartofii, aşa că au fost lepădaţi şi uitaţi de Români. Cu toate că sunt de sute de ori mai sănătoşi…

Arme, Români, Românofoni

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Cândva era cu neputinţă să găseşti un Român dezarmat. În orice casă românească, o spun şi călătorii străini, cronicarii străini şi alte surse, găseai pe perete câteva arme. De la arcul cu săgeţi sau arbaletele străvechimii, până la flintă, sâneaţă ori puşcă. De la spadă ori sabie până la suliţă sau lance.

Şi ca un Român să meargă undeva dezarmat era cu neputinţă.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.
Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!
Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.

Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.
Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.

Mărturisesc până şi cronicile ungureşti faptul că Românii nu foloseau în certurile dintre ei arme tăioase – şi niciodată sabia. Trânta, lupta cu pumnii şi, în cel mai rău caz, lupta cu bâtele erau mijloacele de „duel” ale Străbunilor. Pentru că, bineînţeles, armele erau pentru duşmani şi fiare sălbatice, nu pentru fraţi, chiar aflaţi în ceartă.
Întrebuinţarea uneltelor cerea grijă, pricepere şi răspundere. Cu atât mai mult folosirea lor ca arme, sau folosirea armelor. Şi Românii din vechime învăţau aceste lucruri. Din pruncie, ca pe ceva firesc. În frăţii, băieţii, şi în surăţii, fetele, pe lângă multe alte învăţături se deprindeau şi noi mijloace de folosire a armelor. Dar cu răspundere! Pe de-o parte, însuşirea temeinică a învăţăturii – lipsa de osteneală te făcea de râs în faţa fraţilor/surorilor -, iar, pe de altă parte, ţinerea rânduielilor, adică păstrarea nesmintită a ceea ce astăzi am numi cod moral. Până la urmă, şi frăţiile, şi surăţiile, erau frăţii de arme. Cei şi cele care făceau parte din ele îşi puneau viaţa unii pentru alţii. Şi puteau să aibă încredere unii în alţii, căci îşi dovediseră demnitatea de fraţi ori surate în nenumărate rânduri.

Istorie… Istorie (stră)veche.
De la ocupaţia sovietică şi impunerea Comunismului în România, pas cu pas Românii au fost dezarmaţi, tot mai mult.
Începuse lucrarea Carol al II-lea Trădătorul, iuda care şi-a vândut Neamul şi Ţara de atâta ori, începând cu dezertarea din Primul război mondial şi terminând cu dăruirea Basarabiei, nordului Bucovinei, Herţei şi nordului Ardealului duşmanilor.
Tot el este cel care a desfiinţat miliţiile populare, pe care le avem încă dinainte de Sfântul nostru împărat Constantin cel Mare, şi le-a înlocuit cu organizaţii puse sub controlul lui. Comuniştii sovietici le-au re-desfiinţat, continuând „opera” blestematului Carol al II-lea, şi au organizat întâi o grupare de „voluntari”, sub strictul lor control, apoi Gărzile Patriotice. Din care, teoretic, făceau parte toţi muncitorii şi ţăranii, dar care, practic, existau mai mult de formă.
Frăţiile şi surăţiile de orice fel au fost desfiinţate, prigonite, anatematizate. De la Frăţiile de cruce la Rugul Aprins, de la Oastea Domnului la Căluşari, orice grup românesc ce nu era sub control comunist şi nu ţinea strict de doctrina (religia) comunistă, trebuia nimicit.

Prin urmare, fără să-şi dea seama, Românii s-au însingurat şi dezarmat.
Bucuria frăţiilor şi surăţiilor, unirea dintre Români, au scăzut pas cu pas.
Cunoaşterea armelor şi răspunderea apărării gliei străbune, familiei, casei, satului etc. au devenit mai mult o amintire îndepărtată, dacă nu doar lozinci.

Şi, foarte important!, Românii au avut parte de o aranjată pace.
În care doar unii dintre ei luptau, departe de ochii celorlalţi.
Astfel încât, pas cu pas, Românii să îşi piardă nu doar Credinţa – cumplit prigonită de Comunism, prima ţintă a acestuia -, dar şi Legea Românească (fiinţial legată de Credinţă), şi unirea, şi puterea şi voinţa de a lupta.

„Căderea Comunismului”, în mare parte o păcăleală, a adus la putere noii comunişti. Unii sovietici, alţii legaţi de Comunismul Internaţionalist/Mondialist – pentru care Comunismul Sovietic păcătuise cumplit prin căderea în forme naţionaliste.
S-a putut vedea atunci şi prăbuşirea morală a Românilor, prăpastia cumplită între Străbuni şi ei.
Urmaşii celor care, după Legea Românească, socoteau cinstea mai presus de viaţă, având o demnitate adâncă, se bucurau ca femeile lor – iubite, soţii, fiice – să fie siluite pe bani de străini. Inclusiv de cei mai învederaţi duşmani. Urmaşele Româncelor despre care în secolul al XIX-lea se ştia că mai curând mor decât să se lase în mâinile străinilor, se duceau acum în străinătate ca să fie folosite ca nişte cârpe. De pe urma acestora sufereau şi Româncele care voiau să muncească cinstit, şi care erau privite, adesea, după felul celorlalte.
Pe scurt, Comuniştii – sovietici sau internaţionalişti/mondialişti – au putut vedea o asemenea cădere în imoralitate a Românilor încât au putut crede că au biruit. Şi că în locul Românilor s-a format o populaţie românofonă. Adică vorbitoare a unei limbi oarecum româneşti, dar adeptă a unei gândiri şi trăiri ne-româneşti, ba chiar anti-româneşti.

Însă lucrurile nu erau chiar aşa.
Pentru că existaseră nebunii care, stricând calculele deştepte de împărţire a României la căderea Regimului Ceauşescu, ieşiseră în stradă. Şi înfruntaseră moartea, iar şi iar, chiar dezarmaţi fiind. Ca nişte nebuni!
Ceea ce însemna că, în ciuda masei de Românofoni, mai existau Români!
Şi lupta împotriva lor nu se încheiase.
Din ianuarie 1990, lupta a luat noi forme.
Comuniştii care preluaseră puterea „apărau poporul” de Românii care voiau ca Românii să conducă România.
Şi Piaţa Universităţii, şi Marşul Crucii – de la Chişinău la Bucureşti -, şi Podul de Flori de la Prut, şi nenumărate alte asemenea lupte au stat sub acelaşi semn.

Pascu pas puterea a fost luată, tot mai deplin, de către Comuniştii Mondialişti.
Armata a fost transformată într-o putere foarte mică, având astăzi doar vreo 30.000 de luptători pentru o ţară de peste 200.000 km², înconjurată de state cel puţin ostile.
Români mai există. Şi luptă. Neştiuţi.
Preţul de sânge plătit de Români pe Nistru, în Afganistan, în Bosnia şi Herţegovina, în Irak şi multe alte locuri ale lumii a fost preţul plătit pentru ca Ardealul să nu fie un Kosovo, pentru ca Republica Moldova să nu fie ocupată de trupele ruseşti, pentru ca România să nu fie sfâşiată, distrusă.
Dar faptul că prezenţa militarilor români în linia întâi pe multe fronturi străine e condiţia supravieţuirii României este ascuns. Şi militarii români sunt priviţi de mass-media şi societatea românofonă cel mult ca nişte mercenari.
Nici măcar morţile la datorie nu mai mişcă pe oameni.
Românii aflaţi sub arme sunt ucişi de echipamentul învechit – de la avioane expirate la rable de camioane cărora nici direcţia, nici frânele nu le mai funcţionează.
Iar Românofonii dorm.
Se trezesc şi se mişcă însă, cu zecile de mii, cu sutele de mii, când le ordonă mass-media.
Păcăliţi de ea de milioane de ori, Românofonii continuă să creadă în ea ca într-un dumnezeu.
Pentru că altfel ar trebui să fie răspunzători de ceea ce se întâmplă!
Dar dacă se iau după mass-media, pot da vina pe ea pentru că iese prost!

Între Românii de altădată, înarmaţi în chip firesc şi demni, şi Românofonii de astăzi, dezarmaţi cu totul, este o prăpastie.
Cea mai puternică armă a omului este voinţa de a face binele!
Pe măsură ce aceasta slăbeşte, celelalte arme devin sursă a răului; sau pur şi simplu pier.

Întrebarea adevărată este unde sunt eu?
Dacă răspunsul este „Printre Românofoni”, e vremea trezirii, e vremea trecerii la muncă! La muncă pentru a cunoaşte Credinţa Străbună, Ortodoxia, pentru a încerca să o trăim, pentru a fi alături de ceilalţi Români – mulţi, puţini, câţi sunt pe lângă noi. La muncă pentru a redeveni oameni liberi în gândire, desprinşi de campaniile otrăvitoare din mass-media, curajoşi, demni, responsabili.

Deznădejdea în faţa răutăţii este o laşitate, o dezertare, o ispită drăcească ce trebuie biruită.
Este plină Istoria de mărturia celor care, chiar şi morţi, au biruit prin curajul şi demnitatea cu care au înfruntat răutatea lumii.
Sângele Creştinilor este o sămânţă, a mărturisit Antichitatea, văzând cum uciderea, măcelărirea a zeci de mii şi sute de mii de Creştini a dus, în timp, la o uimitoare creştere a Bisericii.
Pe sângele Românilor vărsat în războaie, închisori, masacre, România a devenit biruitoare şi atunci când a fost învinsă. Şi biruitoare va fi, mereu, dincolo de toată răutatea clipei.

Împăratul nostru ne-a spus:
„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Şi un voievod al Neamului Românesc a spus:
„Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi Neamul său, nu va putea fi învins niciodată!„

Mihai-Andrei Aldea

Gândire (neo)bolşevică faţă cu Referendumul!

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Intru, din întâmplare, pe un forum. Gălăgie mare!
O gloată de neo-comunişti insultă în fel şi chip, inclusiv în cel mai abject şi rasist limbaj, pe ortodocşi în general, dar mai ales pe cei care sunt „familişti” (citat exact).
Printre mostrele de gândire (neo)bolşevică:

– „noi suntem de dreapta„!!!
Adică oamenii (?) ăştia, auto-declaraţi atei extremişti, anti-familie, promovând exact idealurile Armatei Roşii din anii ’20, cu acelaşi limbaj şi cu durerea de a nu putea aplica aceleaşi metode, se cred a fi… de dreapta! Mai rămâne să avem şi conservatori de stânga! Poate chiar de extrema stângă!

– „Dacă se face referendumul pentru familie 80% dintre români o să voteze pentru familie, împotriva homosexualităţii. De aia referendumul este anti-democratic!”
Adică ei recunosc faptul că cel puţin 80% dintre Români sunt pro-familie şi vor să ocrotească familia, că aceeaşi majoritate covârşitoare nu vrea impunerea homosexualităţii în şcoli, nu vrea ca la grădiniţă şi în şcolile primare fetiţele şi băieţii lor să fie instruiţi cum să facă sex şi altele pe care ei, comuniştii, vor să le impună. Ca urmare, spun (neo)bolşevicii, referendumul prin care voinţa poporului s-ar exprima este anti-democratic! De ce??? Pentru că voinţa poporului este împotriva convingerii „Partidului”! (ONG-ului…)

– „Nu e treaba majorităţii să stabilească regulile minorităţii”
Adică faptul că majoritatea hotărăşte preşedintele este greşit, minorităţile trebuie să poată alege preşedinţi ai Ţări separaţi, autonomi; faptul că majoritatea hotărăşte acceptarea sau respingerea legilor în Parlament este greşit, minorităţile trebuie să-şi poată stabili o legislaţie naţională proprie, autonomă; şi tot aşa!
Iar dacă regulile/legile minorităţii încalcă regulile majorităţii, în puncte esenţiale, grave, ce facem?
Criteriul indivizilor este tipic bolşevic: respectăm doar acele reguli care sunt conforme directivelor partidului! (Adică Românii trebuie să îşi schimbe religia, morala, cultura etc. după cum vrea şi cere ONG-ul indivizilor!)

– „Să combatem referendumul cu minciuni despre Coaliţia pentru Familie şi scopurile lor; alegătorii sunt proşti, o să ne creadă.”
Nu este o glumă, este ceea ce spun şi vor persoanele amintite!
De pildă, vor să le spună Românilor că dacă se votează pentru familie… se va tăia alocaţia de la Stat, se va interzice divorţul şi se va impune un mare impozit în favoarea Bisericii!
Asta în vreme ce tot ei declară

– „Referendumul este inutil, pentru că interzice ceva deja interzis.”
Adică, după ei, referendumul nu schimbă nimic şi este inutil, dar va aduce schimbări îngrozitoare şi sfârşitul democraţiei…

– „Să ne prefacem că susţinem referendumul, să mergem la demonstraţii pentru referendum, dar adăugând cereri atât de demente încât să-i speriem pe toţi votanţii, ca să nu mai susţină nimeni referendumul„.
Paradoxal pentru aceşti extremişti de stânga ce se cred – o schizofrenie profundă – a fi „de dreapta”, vor să folosească exact metodele bolşevicilor din Rusia împotriva menşevicilor, metodele lui Stalin împotriva troţkiştilor sau, mai aproape de noi, metodele lui Iliescu şi ai lui împotriva lui Raţiu şi Câmpeanu în 1990!

Mă opresc aici cu exemplele.
În toate paginile discuţiilor acelor indivizi nu există nicio poziţie de bun-simţ, niciun caz de argumentare logică, normală. Totul este ură faţă de familie, ură faţă de Românii care nu gândesc „politic”, dispreţ şi ură faţă de Românii care cred în Dumnezeu – mai ales dacă sunt ortodocşi, crimă foarte gravă! -, dispreţ total faţă de ceea ce vor Românii.
Indivizii recunosc faptul că şi Românii, şi Coaliţia pentru Familie, luptă pro-familie, adică nu împotriva lui X sau Y, ci pentru familie; şi totuşi ei, luptând împotriva familiei, cu orice preţ şi cu cele mai abjecte mijloace… ei sunt cei buni! De ce, pentru că „aşa este corect politic”…

Am publicat mai demult un exemplu de „gândire” comunistă, urmat apoi de un exemplu de „matematică” comunistă (cacofonie naturală în acest caz).
Din câte se vede, aceeaşi gândire bolşevică este dusă mai departe.
Urmaşii celor veniţi pe tancurile sovietice, urmaşii colaboraţioniştilor, trădătorilor şi torţionarilor, împreună cu ucenicii lor, stau adunaţi în aceeaşi purtare şi gândire ca şi înaintaşii lor în rele.
Stupiditatea, mizeria morală, mijloacele abjecte de şantaj, atac la persoană şi minciună, toate elementele „spirituale” ale ciumei roşii sunt acelaşi.
Singura schimbare – şi nu puţin uimitoare – este că pretind că ei, comuniştii, sunt „de dreapta”…

În faţa acestor fanatici bolşevici şi a metodelor jegoase pe care le folosesc – şi vor să le folosească şi mai departe – devine şi mai clar cât de important este Referendumul Pentru Familie.
Da, este un referendum în care mărturisim un lucru evident, un truism, un adevăr pe care şi natura îl mărturiseşte: familia naturală trebuie ocrotită.
Dar tocmai faptul că acest adevăr elementar le stârneşte (neo)comuniştilor atâta furie, atâta ură, atâta ferocitate, arată cât de important este să îl mărturisim şi să îl apărăm!
Dacă ar fi vorba despre „un fleac”, nu s-ar agita în niciun fel. Dacă nu ar avea intenţii ascunse, dacă nu ar intenţiona să distrugă familia, purtarea lor ar fi cu totul alta. (Deşi, la unii dintre ei, intenţiile nu mai sunt ascunse, militând pe faţă pentru distrugerea familiei.)

De aproape treizeci de ani urmaşii celor care au distrus România încă din anii ’40 deţin, dincolo de alegerile aparente, puterea în România; încălcând voinţa poporului, încălcând voturile alegătorilor, scuipând în faţă întreaga naţiune.
Referendumul pentru familie este una dintre acele clipe de graţie în care un popor îşi ia, cu adevărat, soarta în propriile mâini, în care îşi aşează prin propria putere şi voinţă legi, în care îşi hotărăşte singur drumul.
Şi în care începe, cu adevărat, să se despartă definitiv de gândirea (neo)bolşevică.
De aceea (neo)bolşevicii turbează.
De aceea trebuie să susţinem Referendumul pentru Familie, să ne unim în realizarea lui, în votare şi sprijinirea aplicării rezultatului.

Mihai-Andrei Aldea