Categorie: Gânduri

Frumuseţea ascunsă

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

      „- Deşertul e frumos, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a plăcut deşertul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toate acestea ceva străluceşte în tăcere…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, e că ascunde o fântână undeva…
Am fost surprins să înţeleg deodată acea misterioasă strălucire a nisipului. Când eram doar un băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda povestea că acolo era îngropată o comoară. Desigur, nimeni n-a reuşit niciodată s-o descopere şi poate că nici n-a căutat-o. Dar ea făcea tot farmecul acelei case. Casa mea ascundea o taină în adâncul inimii ei…
– Da, i-am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele sau de deşert, ceea ce constituie frumuseţea lor e ceva nevăzut!
– Sunt bucuros, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ era gata să adoarmă, l-am luat în braţe şi m-am aşternut iar la drum. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se păra chiar că nu există nimic mai fragil pe Pământ. Priveam, la lumina lumii, fruntea aceea palidă, ochii aceia închişi, şuviţele care tremurau în vânt, şi-mi spuneam: „Ceea ce văd eu nu e decât o coajă. Lucrul cel mai important e invizibil.”

Antoine de Saint-Exupery, Micul prinţ

MEDITATIILE UNUI SECUI. „Eternelle et fascinante Roumanie” între ura identitară a ungurilor si ura individuală a lui Cristian Tudor Popescu

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

În urma apariției articolului „STUDIU DE CAZ: cristian tudor popescu și sindromul isteriei în fața perfecțiunii”, Nagy Attila, unul dintre colaboratorii publicației online Certitudinea.ro, ne-a trimis următorul comentariu:

 Cred că titlul cărţii „Eterna şi Fascinanta Românie” (n.r. traducerea în romînește a „Eternelle et Fascinante Roumanie”) conţine cele mai importante două cuvinte care ar trebui asociate cu existenţa unui neam autentic, a neamului românesc. Nu exişti autentic, dacă nu eşti fascinat de propria existenţă, dacă nu eşti fascinat că exişti! Fascinaţia de a fi este posibilă pe fondul eternităţii. Suntem fascinaţi de propria existenţa, prin imaginarul eternităţii fiinţei. Care are dimensiunea potrivită și specifică fiecărui neam fascinat de propria existenţa.

Există o dimensiune românească a fiinţei, a fascinaţiei de a există. Care devine ulterior trăire religioasă, căci numai sacrul, trăirea sacrului te fascinează. De aici începe autenticitatea de a fi român, prin fascinaţia propriei existenţe, prin fascinaţia de a fi român, printr-o dimensiune ortodoxă a trăirii sacrului. Nu poţi fascina pe alţii cu existenţa ta, dacă nu eşti fascinat tu de dimensiunea sacrală a fiinţei tale! Nu poţi face pe altcineva să-şi imagineze propria ta existenţa, dacă nu-ți poţi tu imagina propria existenţa!

Gânditorii interbelici ai românismului, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Horia Bernea, Vasile Băncilă, erau mari, cred, pentru că trăiau fascinația de a fi români, în legătură directă cu eternitatea. Prin asta au ocolit îngustimea unei filosofii naţionaliste, închise în exclusivismul său. Eu, personal, prin ei am fost, la rândul meu, fascinat de dimensiunea românească a existenţei!

Prin fascinaţie realizezi plinătatea transcendentă a fiinţei tale! Prin această fascinaţie a imaginarului sacru în lume se manifestă arhetipurile adâncimii tale, prin care tu te realizezi. Iar aceste manifestări sunt şi ele căi de manifestare a divinului, cu scopul de a realiza și actualiza plinătatea transcendentală a omului.

Omul nerealizat, din punct de vedere transcendental, devine supus propriilor sale forţe distructive, așa cum scrie în Evanghelia apocrifă a lui Toma: „nerealizatul te va ucide”. Mai mult, te transformă în ucigaş!

Nu neapărat în sensul propriu al cuvântului, ci în sensul că dorești uciderea, prin nimicicire simbolică. Așa cum a făcut Cristian-Tudor Popescu prin afirmaţia „aşa ceva nici nu există”, în legătură cu „Eternelle et fascinante Roumanie”. Dar de ce oare vor cei ca el să ucidă tot ce este autentic pe plan imaginar?… continuarea pe Revista online Certitudinea.

Nagy Attila

Un curcubeu şi roadele muncii

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

5 August 2017; cald şi frumos la Paltin Petru Vodă, poate prea cald.
În solariile mânăstirii maicile muncesc, aşa cum o fac zi de zi. Altele sunt la slujbă, altele pregătesc masa – pentru vieţuitoarele mânăstirii şi pentru toţi pelerinii… – altele sunt în ateliere.
La ora 13 a mânăstirii (ora 14 „oficială”), când maicile au „pauza de masă”, începe să plouă. Şi plouă. Puţin, chiar şi cu bulbuci, apoi mai liniştit. După aproape o oră, se opreşte.
Mai pe seară, altă ploaie. Blândă, măruntă, caldă. Şi, după ea, Dumnezeu ne binecuvântează cu un curcubeu înălţat peste Munţii Stânişoarei.
Am făcut pozele cum am putut – cu mobilul – şi nu au ieşit grozav, dar am încercat să vă împărtăşesc puţin din duhul clipei şi al locurilor. Iertaţi-mi calitatea şi bucuraţi-vă de frumosul de dincolo de ea!

20170805_191450 b.jpgDeşi aici apare mult mai slab decât se vedea de fapt, sper să puteţi zări curcubeul ridicat peste munţi, păduri, păşune şi solar(ii).

20170805_191605 b.jpgÎn spatele bradului se vedea, frumos, curcubeul… Din această poză trebuie mai mult să-l intuiţi…

20170805_191644 b.jpgLa început de coacere, roadele muncii

Aş fi vrut să pot prinde şi frumuseţea picăturilor de apă de pe frunze… Dar sper să vă bucuraţi măcar puţin de cât am izbutit să redau din bunătatea unei seri binecuvântate.
Dumnezeu cu noi!

 

 

 

Mihai-Andrei Aldea

Credinţa fără fapte, moartă este

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Pe tiparul cunoscutei rătăciri protestante „doar credinţa” („sola fide”), a apărut la ortodocşi rătăcirea „doar rugăciunea (şi postul, eventual)”, care ar trebui să ţină loc de fapte bune.
A, era, să uit! Şi bifarea prezenţei la slujbe... chiar dacă nu s-a ascultat, înţeles, trăit nimic.

Cu toate că, de fapt, Credinţa fără fapte este o teorie goală, moartă. Până şi înţelegerea Învăţăturii de Credinţă este posibilă doar prin încercarea – grea, cu nevoinţă – de trăire a vieţii în Credinţă…

Dar unii insistă – chiar furioşi, ca să nu iasă din laşitate, lene, compromis murdar – că „nu trebuie să ne facem griji”, noi trebuie „doar să ne rugăm” (eventual „şi postim”) şi de restul… „poartă Dumnezeu de grijă”.
De parcă Dumnezeu i-a trimis pe Apostoli să se roage şi să postească, şi în rest El, Dumnezeu, a răspândit singur Evanghelia, a mărturisit singur înaintea prigonitorilor şi tot aşa..
Credinţa fără fapte, moartă este.
Şi din această moarte izvorăşte aproape toată răutatea vieţii noastre de zi cu zi.
M.A.A.

Fericirea nu cere trofee

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Aduceţi-vă aminte: există multe căi spre fericire, iar cele mai multe dintre ele nu au la capăt un trofeu.

Shojiro Koyama