Puţin despre artele marţiale româneşti (IV). Ghioaga, buzduganul, bâta

10, iunie, 201724, septembrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am înfăţişat până acum cititorului întâi unele lămuriri despre artele marţiale, stăruind asupra confuziei între artele marţiale şi artele marţiale sistematizate (moderne), dar şi între artele marţiale în general şi cazurile particulare extrem-orientale; toate acestea în prima parte a cuvântului nostru.
De asemenea, am încercat o mică înşiruire a animalelor ce au însoţit pe Români în luptele lor, de-a lungul veacurilor. Calul, câinele, şoimii şi alte păsări de pradă etc., au fost amintite în a doua parte a lucrării.
Intrând în lumea artelor marţiale româneşti propriu-zise, am început, firesc, de la sabie, cu foarte puţine rânduri faţă de bogăţia nespus de mare a istoriei acestor arme (sabie, spată, paloş etc.) în viaţa Românilor; partea a treia a scrierii noastre, desigur.
Mergem acum mai departe, la alte câteva tipuri de arme şi artele marţiale – dar şi unele jocuri – legate de ele.

b. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.

Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn[1] – dar şi mai multe feluri de untdelemn[2], uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi[3]. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).

Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.

Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.

În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.

c. Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:

– „scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– „lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).

Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este „lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie (folosit specific în luptă).

Lupta cu bâta „scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.

Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.

Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.

Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită[4]. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).

Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.

Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.

Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.

Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.

Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Gudroanele erau de obicei obţinute de cărbunari, cei care ştiau să facă aşa-numitul cărbune de lemn. Procesul de oxidare lentă includea şi scurgerea gudroanelor printr-un şanţ anume. Unele gudroane erau folosite, asemenea păcurii, la ungerea osiilor căruţelor şi carelor, balamalelor etc.

[2] Numele de untdelemn vine de la faptul că în trecut uleiurile cele mai folosite de Români au fost cele de măsline, de jir (fructul fagului), de nuci, de alune şi de migdal (acesta mai ales pentru preocupările cosmetice ale femeilor). La ele se adăugau uleiul de in şi alte „oloiuri” sau uleiuri mai puţin folosite. Floarea-soarelui este o plantă de origine americană, uleiul ei fiind necunoscut Românilor până prin secolul al XVIII-lea.

[3] Se săpau gropi mari în spatele grajdului sau într-o latură a acestuia. Se căptușeau bine cu lut şi se ardeau cu paie sau vreascuri. Lemnul foarte bine uscat şi pregătit – adesea cu tot cu îmbinări, dacă era pentru construcţii – se aşeza cu grijă, astfel încât să lase loc lichidului. Se făcea un jgheab care lăsa să se scurgă udul vitelor în groapă. După umplere, se acoperea foarte bine cu scânduri peste care se punea lut, etanşeizându-se astfel groapa. De-a lungul anilor, sărurile minerale, într-un lung proces anaerob (fără aer/oxigen), pietrificau lemnul. Scos după multă vreme – timpul era dat de tipul lemnului şi de gradul de pietrificare dorit – lemnul se spăla cu apă. Evident, nu păstra niciun miros neplăcut, acesta fiind dispărut de multă vreme. Lemnul devenea extrem de tare, în unele cazuri doar cel mai bun oţel putându-l zgâria/tăia. Lemnul pentru ghioage era de obicei pietrificat mai puţin, astfel încât să-şi păstreze o anumită putere de mlădiere. Astfel nici şocurile repetate nu puteau afecta prea uşor arma.

[4] Unii lingvişti au încercat, cu totul straniu, să lege oina de cuvinte străine, cu toate că există oină cu înţelesul de carne de oaie, iar hoinar şi a hoinări (legate de oina numită local şi hoină) se leagă evident de transhumant şi transhumanţă, adică de starea firească a oierului.

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (III)

3, iunie, 2017 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În părţile dinainte am încercat să arătăm puterea modelului într-o cultură şi felul în care Cultura Românească Veche – şi, cu ea, România Străveche – a fost desfiinţată prin viclenie şi silnicie în ultimele secole.

În faţa genocidului multiplu din ultimele secole – ne-am aplecat mai mult asupra anilor 1880-1990 – se pune întrebarea: în ce măsură mai putem cunoaşte România Străveche?
Răspunsul este încurajator: pentru cei care caută sincer Adevărul, România Străveche este foarte aproape.

Şi, pentru că am amintit despre filonul de aur, esenţa oricărui neam şi a oricărei culturi, o să dăm doar două pilde ale României Străvechi şi satului românesc: Aniţa Nandriş-Cudla, din Bucovina, şi Satul Mihăilenii Vechi din Judeţul Bălţi, Basarabia.

Aniţa Nandriş-Cudla s-a născut în 1904, lângă Cernăuţi, în Mahala. Sat românesc.
Creşte aici, în cea mai obişnuită cultură românească: aceea, „banală”, pe care folcloriştii mitologizanţi nu o înregistrează, din „lipsă de originalitate”; adică o cultură ţărănească veche, profund creştin-ortodoxă.
Munceşte, se roagă, merge la slujbe. Învaţă scrisul şi cititul, socotitul şi celelalte ale unui nivel foarte modest al culturii livreşti. În rest, păstrează cu pace munca grea a înaintaşilor şi Credinţa lor. Totul pare să meargă, în ciuda furtunilor Istoriei, pe acelaşi făgaş milenar cu al înaintaşilor. Până când…

În 13 iunie 1941 „frăţia sovietică” dintre popoare se dezlănţuie: Românii trebuie nimiciţi!
Doar din Satul Mahala trupele bolşevice ridică peste 600 de persoane, de la copii de sân la mame însărcinate. Vina? Sunt Români!
Martor, Aniţa Nandriş-Cudla, povesteşte scena de Iad:

„Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia.„

Şi ea este ridicată, împreună cu cei trei băieţi pe care i-i dăduse Dumnezeu (de 11, 13 şi 17 ani).
Toţi sunt azvârliţi în Siberia, la Cercul Polar.
Bărbaţii în unele mine şi lagăre. Femeile şi copiii în alte lagăre.
Sclavagismul comunist în plinătatea lui.

Spre a înţelege Cultura Română Veche, ar trebui să încercăm să facem o comparaţie. Să vedem înaintea ochilor o scenă asemănătoare într-un sat de astăzi. Sau măcar să ne închipuim o femeie de astăzi, cu trei copii, luată şi aruncată în Siberia. Fără laptop, mobil, „reality-show-uri”, telenovele şi altele asemenea. Fără cuptor cu microunde, fără aragaz, fără curent electric, fără apă curentă – nici caldă, nici rece.
Într-un tren cu vagoane de vite, în care oamenii mor lângă tine. În care îţi faci nevoile de faţă cu toţi ceilalţi. În care bolile, moartea – de sete, de foame, de arşiţă, de frig – dau târcoale. În care mergi, mergi, mergi. Într-un drum ce parcă nu se mai sfârşeşte. Lăsând în urmă câte un mort sau mai mulţi, în staţiile cu nume necunoscut.
Şi ajungi în Siberia, în cele mai mizerabile condiţii.
Într-o foamete în care un cartof la patru oameni este o masă de sărbătoare.
În care să iei lemne de foc din pădurea ce cade pe tine poate însemna, oricând, moartea.
În care ceaiul înseamnă zăpadă fiartă, iar laptele este o amintire de demult, aproape ireală.

Trecând prin nesfârşite cercuri ale Iadului, Aniţa Nandriş-Cudla trăieşte, având grijă de copii.
Şi Dumnezeu se îndură şi o ia. Dar ea se întoarce, respingând odihna veşnică din grija faţă de copii.
Totul cu un firesc desăvârşit, cu o smerenie deplină, cu o Credinţă nezdruncinată.
Şi biruieşte Iadul sovietic, supravieţuind cu toţi copiii, ba chiar întorcându-se în Bucovina. Spre a-şi găsi casa natală ocupată de colonişti străini.
Şi luptă iar, obţinând după ani de zile reintrarea în propria locuinţă – la 20 de ani de la genocidara deportare sovietică.
La 30 iulie 1986 trece iar pragul Veşniciei, de această dată pentru totdeauna, în Satul Mahala, de lângă Cernăuţi, refăcând făgaşul străbun în ciuda vâltorilor Istoriei.

„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama„, cugetă în cartea amintirilor sale această ţărancă româncă din Bucovina.
Căci, după Credinţa Ortodoxă pe care a trăit-o din copilărie, după Legea Românească, în tot ce i s-a întâmplat Aniţa Nandriş-Cudla este călăuzită de un singur gând: acela de a face binele, de a-şi face datoria (căci facerea de bine este datoria sfântă a oricărui Român Ortodox).
O asemenea sinceră şi deplină procupare îl eliberează pe om de văicăreală sau plâns de milă. Cum să ai vreme de asta, când ai atâta bine de făcut?
Ajuţi pe cei care se vaită, care îşi plâng de milă; ajuţi pe cei slabi, pe cei flămânzi, pe cei însetaţi, pe cei goi. Şi tu ai necazuri, şi tu eşti slab(ă), şi tu eşti flămând(ă), şi tu eşti însetat(ă), şi tu eşti gol/goală. Dar nu ai vreme să te preocupi prea mult de tine, pentru că ai de făcut bine! Copiilor tăi, celorlalţi oameni…
Şi astfel mergi înainte, dincolo de fiecare dintre cei care cade – trecând la Domnul sau trecând în tabăra Răului, după caz. Până intri chiar tu în Veşnicie.

Aceasta este povestea unei vieţi, pildă a trăirii româneşti vechi. Consemnată chiar de trăitoare, în vorbirea ţărănească, atât de firească şi de adâncă… Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani de Siberia…

Satul Mihăilenii Vechi, Judeţul Bălţi, Basarabia

Cităm aici mărturia dată de Margareta Cemârtan-Spânu, fiică a acestui sat, cu familia distrusă de deportări şi de Foametea organizată aici, după modelul Holodomorului din Ucrania anilor 1932-1933.

„[…]
Până la venirea sovieticilor, oamenii trăiau într-însul [în sat n.n.] aşa cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit.
Cea mai mare bogăţie era pământul – nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame. Şi după cum muncea, aşa trăia.
Şi oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belşug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte şi dulceţuri. Şi-atât erau de îndestulaţi, încât în Sâmbăta Morţilor, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toţi trăaiu bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsă de sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se şi întâmpla să fie vreo gâlceavă şi să zică vreunul, de pildă, că „iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu şi de-acum e bostanul meu”, iar celălalt, „ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul şi îi împăca imediat. Îşi cereau iertare unul de la altul şi gata, că ştiau că-i păcat să ţii mânie asupra fratelui şi că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, şi încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoţie, beţie sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era ruşinea satului şi toţi îl ştiau. Hoţii, mai ales, trăgeau multă ruşine. Li se punea de gât o tablă pe care scria „să nu faceţi ca mine, ca să nu ajungeţi ca mine” şi cu tabla asta de gât erau purtaţi cu căruţa pe toate uliţele. Se mai întâmpla şi aşa, că nu-i pădure fără uscături.
Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele şi să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune şi nimic altceva!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Aşa erau educaţi tinerii, că dacă trăieşti în casă cu bătrânii, chiar de nu-ţi place totdeauna, trebuie să-i respecţi şi să-i asculţi. Şi fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puişori, dădea mâncare, ce putea şi el. Nu era pus: „Să faci ceea, să faci ceea, poţi, nu poţi, să faci!”. Nu! Şi era înţelegere şi pace între dânşii.

Despărţirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda şi pleca de-acasă. În rest, strădania era să-i împace. […]

În scurt, oamenii trăiau cu înţelepciune şi aveau toată îndestularea. […]

Atunci era pe primul loc iertarea. Doamne fereşte să moară vreunul neiertat cu ceilalţi! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânşii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertaţi. […]”
(din Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise, Ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2012)

Sunt acestea, două chipuri ale satului românesc vechi.
O lume ce pare uitată. Atât de uitată încât unii nici nu vor să creadă că a fost. Poate şi pentru că îi mustră conştiinţa în faţa străbunilor şi a unei moşteniri pe care au părăsit-o.
Sunt două bucăţele din filonul de aur al sfinţilor şi eroilor Neamului Românesc. Al acelui şir de oameni prin care se defineşte ceea ce înseamnă „a fi Român”.

Mihai-Andrei Aldea

Câteva cuvinte despre o arătare a Ielelor în Munţii Buzăului în secolul XXI

2, iunie, 201730, octombrie, 2017 Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

Ielele ori Sfintele, sunt făpturi ale altui tărâm, legate, într-un fel, de acesta în care trăim noi.
Am văzut un Cerc al Ielelor în Munţii Buzăului, în pădure, la cca. 7 km de cea mai apropiată aşezare (Terca, Lopătari). Cel care mi l-a arătat, Vasile Stemate, cioban din localitatea amintită, mi-a confirmat – şi la fel doi vecini de-ai lui – că din copilărie se jucau vara, uneori, în poiana amintită. Nu exista niciun cerc. Cercul apăruse cu câteva luni mai devreme.
El – Vasile Stemate – era pe iapa lui (Stela – de la Stela Popescu…) pe care călărea de obicei în drumurile făcute pe munte. (Şi pe care am avut plăcerea şi cinstea să călăresc şi eu atunci.) A auzit un fel de cântec şi, gândindu-se să vadă de unde vine, a zărit în noapte un fel de lumini – apreciate de el a fi şapte – care se mişcau înspre poiana pe care o ştia din copilărie. Şi-a dat seama că sunt Ielele, aşa că a întors calul şi a plecat îndată la stână.
După două zile, apropiindu-se de luminişul în care se jucase de atâtea ori, a văzut că se ivise în el un Cerc al Ielelor. Aşa că nu a mai intrat în poiană, nici el, nici alţi oameni (le-a dat de veste, să nu meargă acolo din greşeală).
La rugămintea mea a primit să mă conducă, dar fără ca el să pună pasul în poiană.„Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!”

Încrederea în harul preoţiei m-a impresionat. Am mers, am văzut cercul. Părea desenat cu un compas uriaş. Avea o lăţime de 40-50 cm, un diametru de cam 2 stânjeni şi ceva (4-5 metri). În cele două luni de la arătarea Ielelor se păstrase, crescând pe pământul acela doar un fel de plantă micuţă, cu frunze rotunde, şi aceasta foarte rară. Parcă ar fi fost un fel de mici stele verzi pe un cer negru… de pământ.

Alte amănunte ale acestei întâlniri rare…

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.”

în http://egophobia.ro/?p=10898

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Satul românesc şi filonul de aur (II)

2, iunie, 20173, iunie, 2017 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Mergem mai departe pe drumul încercării de a înţelege satul românesc vechi. Parte esenţială a României Străvechi.
La început am arătat puterea modelului asupra unei culturi şi, foarte importantă, o atestare a structurii complexe a unui sat românesc să-i spunem „obişnuit” (un cuvânt foarte înşelător).

Într-adevăr, cel mai des realitatea ajunge să fie falsificată prin simplificare.
Pentru că simplificarea, o necesitate în orice prezentare sau analiză, trebuie să privească elementele care nu privesc subiectul prezentării sau analizei.
De pildă, atunci când se prezintă iuţeala şi rezistenţa unui cal, culoarea acestuia este nesemnificativă. Poate fi menţionată în treacăt, ori poate fi ignorată. Oricum, nu de culoare depinde iuţeala şi rezistenţa unui cal. Dar dacă de la această simplificare se trece la ignorarea altor elemente – lungimea gâtului, starea de sănătate a copitelor sau genunchilor etc. – vom ajunge să falsificăm, cu voie sau fără voie, adevărul despre iuţeala şi rezistenţa calului respectiv.

În prezentarea unui popor se practică adesea falsificarea prin simplificare.
Descrierea Germanilor fie strict pe temeiul puterii lor economice dintr-un moment anume – fie că e perioada anilor ’20 ai secolului XX, fie că este perioada primilor ani din secolul XXI – poate fi corectă strict dacă subiectul este puterea lor economică în acea clipă a Istoriei. Dar dacă se dorea descrierea Germanilor ca popor, o astfel de abordare este părtinitoare şi falsificatoare.
Putem da mii de exemple de asemenea prezentări naţionale falsificatoare. Dar sperăm ca unul singur să fie de ajuns.

În ceea ce priveşte satul românesc, în ceea ce priveşte vechea cultură românească, practica falsificării merge, de obicei, pe linia păgânizării. Sau mitologizării culturii româneşti vechi.

În Istoria folcloristicii europene, marele specialist italian Giuseppe Cocchiara (1904-1965) arăta cum până în 1952 programul ideologic al unui grup sau altul – cel mai adesea cu substrat politic – influenţează etnologia şi folcloristica (implicit şi discipline similare, precum antropologia şi altele asemenea).
Cei care doresc amănunte despre acest proces vast şi complicat, cu o vechime de câteva secole, pot consulta traducerea apărută în 2004 sub titlul „Istoria folcloristicii europene. Europa in cautare de sine” la Ed. Saeculum I.O. (Bucureşti).
Aici ne oprim doar la indicarea fenomenului – şi lucrării ce îl prezintă. Un fenomen prin care se falsifică recepţia de către culegător, interpretarea de către cercetător şi, implicit, prezentarea de către editor a materialului folcloric şi etnologic. (Faptul că adesea culegătorul, cercetătorul şi editorul sunt una şi aceeaşi persoană, ori parte a unui grup restrâns, amplifică fenomenul de falsificare.)
Extrem de grav şi, de obicei, nebăgat în seamă, este efectul asupra folclorului pe care îl produce această falsificare.

În ultima privinţă am dat adesea exemplul Mioriţei, un exemplu foarte la îndemână şi foarte clar.
Alecsandri, cel care spunea că folclorul trebuie cules fără a fi schimbat de culegător, este cel care culege şi preschimbă Mioriţa, publicând-o în forma devenită celebră. Altfel spus, creaţia populară cunoscută în România – şi Românimea – de astăzi sub numele Mioriţa… nu este o creaţie populară! Este, de fapt, prelucrarea de către Alecsandri a unei creaţii populare!
Care? Ei bine, Alecsandri nu a vrut să dezvăluie acest lucru niciodată! Şi a ascuns până dincolo de moarte creaţia populară din care s-a inspirat!
De parcă o asemenea falsificare nu era destul de gravă, promovarea a fost gigantică! De la manualele şcolare până la ziare, de la serbările „câmpeneşti” până la calendare de perete, toate mijloacele posibile au difuzat Mioriţa lui Alecsandri. Şi nu oricum, ci ca pe o fundamentală creaţie populară, ca pe o esenţă a culturii române autentice. Interpretată extrem de fals – ca dominată de un „spirit de resemnare” ş.a.a.
Rezultatul?
Dintre cele cca. 1.000 de forme de Mioriţă existente la Români, se ajunge în 60-70 de ani la o singură formă dominantă, Mioriţa lui Alecsandri. Mai supravieţuind doar câteva alte variante, prea deosebite de Mioriţa lui Alexcsandri spre a fi înghiţite de aceasta. Câteva din o mie! O întreagă – şi minunată – lume a baladei româneşti, nimicită prin impunerea sistematică a unei versiuni livreşti.

Acest tipar de falsificare a culturii române, prin cele mai diferite metode, este extrem de răspândit. Şi face parte dintr-un efort programatic de distrugere totală a României Străvechi şi culturii sale.
Acest efort a fost început de extremiştii Greci ca parte a efortului de distrugere şi preluare a Romanităţi, întâi, apoi a Românităţii (aici o lucrare bună pe temă). A fost completat apoi de intervenţia Papalităţii, pentru care Românii erau – ca neam şi ţări – o contestare directă a pretenţiilor sale fanteziste de a continua Imperiul Roman (Romania). La instigarea şi sub dirijarea Papalităţii au fost implicaţi în efortul de distrugere a Românilor şi civilizaţiei lor Germanii şi Ungurii. Creat pe filieră germană, Imperiul Ţarist a schimbat, din secolul al XVIII-lea încolo, relaţiile vechi, destul de bune, româno-ruse, cu unele din ce în ce mai ostile. Pe care comunismul sovietic le va transforma într-o ură sălbatică şi rasistă. Grupările masonice iniţiate de Greci, preluate ulterior mult mai direct de alte grupuri apusene, au fost adesea dominate de patrioţi care… nici nu ştiau ce înseamnă „a fi Român”, nici nu ştiau prea bine româneşte. Impactul lor asupra României Străvechi şi Culturii Române Vechi a fost devastator.

Pe linia ideologică a unora sau altora din aceste puteri străine s-au înscris inevitabil, prin simpla „instruire şcolară”, extrem de mulţi intelectuali. Vocile rare care s-au opus fenomenului – pe măsură ce-l descopereau şi înţelegeau – au fost reduse la tăcere sau ignorate. Un Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Mircea Vulcănescu… Oameni băgaţi în spitale de nebuni sau puşcării, oameni trecuţi pe liste negre…

În 1900 satul românesc aduna în sine 92% din populaţia Regatului Român!
Şi avea reprezentare zero în cultura română, cu excepţia adoptării exoticelor haine româneşti de către părţi izolate ale elitei. Regina Elisabeta (Carmen Sylva) a fost una dintre puţinele persoane „de la vârf” care a apreciat cu adevărat tradiţiile populare româneşti. Dragostea ei, care a îmbrăţişat de la meleagurile adoptive la poezia unor Alecsandri sau Eminescu, a rodit în multe forme practice. Şi a fost una din frânele deznaţionalizării ce se practica, în contrapartidă, la nivelul partidelor politice, guvernului, aparatului de stat.

Răscoalele de la sfârşitul secolului al XIX-lea (ai căror morţi încă nu au fost număraţi) şi din 1907 sunt parte şi mărturie a acestui genocid anti-românesc.
Doar în răscoalele din 1888 sunt arestaţi peste 3.000 de ţărani; armata a atacat răsculaţii trăgând în plin, folosind şarje de cavalerie… numărul de morţi este necunoscut.
De fapt armata era folosită adesea în slujba oprimării poporului. Mulţi boieri şi arendaşi sileau oamenii prin forţă – manu militari – să lucreze moşiile deţinute sau exploatate de ei. Iar clasa politică veghea la îndeplinirea de către armată şi jandarmerie a acestor cereri. Românii erau sclavi în propria lor ţară. Sclavi ai unei clase politice condusă din străinătate. Şi astăzi sunt grupări masonice care se laudă cu faptul că oamenii lor au condus Regatul României în acele vremuri şi l-au modernizat; prin masacrarea Românilor şi distrugerea sistematică a culturii româneşti adevărate.

Spre a nu pierde prea mult timpul cititorilor, sărim peste alte părţi negre ale istoriei.
România intră în 1916 în „Marele război”, adică în Primul război mondial. Care începuse de doi ani de zile. Ani în care pregătirile de luptă ale conducerii ţării şi aparatului de stat au fost cel mult superficiale. Insistenţele Regelui Carol I de înarmare şi instruire aveau ca răspuns asigurări depline de îndeplinire la cel mai înalt nivel a acestei îndatoriri esenţiale. O minciună mizerabilă. La intrarea în război, după doi ani de la începerea conflictului, doi ani în care Regatul României trebuia să se pregătească, Armata Română era… cea mai prost înarmată armată implicată în război!

Rezultatele sunt cumplite.
Vitejia ostaşului român, recunoscută şi de duşmani, este sabotată de incompetenţa multor ofiţeri – aflaţi în funcţie „pe pile” – şi de o dotare tehnică aflată cu 40-50 de ani în urma epocii, uzată şi lipsită de susţinere. Producţia de război asigura soldatului român cca. 6-7 cartuşe/zi…
În faţa mitralierelor şi tunurilor duşmane ostaşii români răspund cu proiectilele unor arme din Războiul de independenţă. Îngropaţi de vii sub focul artileriei duşmane, ciuruiţi de mitraliere, puşti mitralieră, aruncătoare de grenade, soldaţii români, ţăranii români, insistă să lupte, refuză dezertarea, îşi păstrează o încredere ireală în victoria finală. Dezertează în schimb scârbavnicul Carol Caraiman, cel care apoi va distruge România Mare sub numele de Carol al II-lea.
„Aliaţii” Ruşi lucrează adesea împotriva trupelor române, favorizând dezastrul de la Turtucaia şi alte asemenea „întâmplări” şi îndemnând permanent conducerea României… să se retragă în Rusia, abandonând toate teritoriile Regatului.

Stăpânirea germană în Muntenia (în 1916-1918), este una dintre cele mai cumplite pagini ale istoriei. Poate vom prezenta cândva unele din paragrafele ei. Bulgarii şi Turcii săvârşesc măceluri anti-româneşti în Dobrogea şi Muntenia, depăşind orice limită, la un nivel atât de înfiorător încât până şi aliaţii lor Germani, oricât de ticăloşi, sunt nevoiţi să-i tempereze.

Roadele războiului în care au fost băgaţi Românii fără nicio pregătire? Pierderile de peste 800.000 de oameni dintr-o populaţie de nici 8 milioane înseamnă mai mult decât decimarea. Iar aici nu sunt incluşi Românii morţi în Basarabia şi în Războiul civil din Rusia, Românii ucişi în Austro-Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Serbia etc.

Distrugerea sistematică a satului românesc – şi prin exploatare, şi prin introducerea în educaţia şcolară a multor elemente snoabe, anti-româneşti, deznaţionalizatoare – se va amplifica în perioada interbelică. Dar şi teroarea de stat creşte pe măsură – mai ales în perioada alegerilor.
În faţa abuzurilor sistematice ale aparatului de stat unii îşi pun nădejdile într-unul sau altul dintre partide (deşi toate aveau aceleaşi practici şi acelaşi stil de conducere – externă).
Educaţia, presa, radioul şi toate celelalte mijloace de propagandă sunt folosite pentru a răspândi imoralitatea şi concepţii cât mai străine. În paralele cu sforăitoare declaraţii de patriotism ale unor politicieni vânduţi. Care au fost glorificaţi atunci şi sunt glorificaţi şi astăzi, în neo-comunism. (Un exemplu este Iuliu Maniu, dovedit a fi agent străin, dar mai departe ridicat în slăvi…)

După 1948 distrugere satului românesc devine de-a dreptul apoteotică, regimul sovietic şi cele care îi urmează transformând lumea rurală într-o extensie mizeră a mahalalelor orăşeneşti.
Aspect păstrat şi astăzi de foarte multe sate din întreaga ţară.

Faţă de acest genocid sistematic, este greu de crezut că mai sunt oameni care cred că pot găsi în satul de astăzi adevăratul folclor românesc…
Generaţii întregi silite să îşi transforme tradiţiile, în cel mai bun caz în spectacol folcloric, urmate de generaţii întregi îndrăgostite de căminul cultural, băutură, „munca” în C.A.P. – inclusiv „dijmuirea” produselor şi alte activităţi similare -, toate acestea îndoctrinate în fel şi chip prin şcoală, periodice, cărţi, emisiunir radio şi tv… iată lumea satului din ultimul secol.
Pe acest fundal, desigur că mitologizanţii pot impune ce „folclor” au chef.
Oamenii sunt plătiţi să interpreteze aşa-zise „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini” şi înregistraţi interpretându-le. Înregistrare folosită ca „dovadă” a acestor „obiceiuri”, „tradiţii”, „datini”. Falsificarea merge înainte.
Oamenii ajung să creadă că „Dragobetele” născocit de unii „trebuie să fie adevărat” şi ajung să îl preia. Ca să fie mai… români. La fel şi alte invenţii falsificatoare, acceptate pe scară largă drept „tradiţii româneşti”.

Şi totuşi, pe ici pe colo, satul românesc adevărat, satul românesc de demult, încă mai trăieşte. Măcar în amintirile unor fii ai acestuia…

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură și civilizație românească. Despre „Miorița”, rost și luptă la români

1, iunie, 201727, februarie, 2023 Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Acest material a fost publicat întâi pe facebook, fiind preluat apoi pe Activenews. Puţin întregit, îl dăm şi cititorilor blogului România Străveche.

Se pretinde, foarte des, că „Mioriţa” lui Vasile Alecsandri este o reprezentare fidelă a spiritului românesc. Acesta fiind adesea numit şi „spirit mioritic”.
Este cel puţin ciudat să defineşti printr-o singură baladă o cultură uriaşă, întinsă până în anul 1800 cel puţin din Munţii Alpi în Asia Mică, de la Marea Adriatică la Marea Casipică şi din codrii şi mlaştinile Pripetului (Pripiatului) la Marea Mediterană.
Şi mai ciudat este ca, ignorând implicarea purtătorilor acestei culturi în mii şi mii de războaie, în sute de mii – dacă nu milioane – de bătălii sau „ciocniri armate”, să pretinzi că „spiritul mioritic” prin care o defineşti ar însemna „resemnare”.

Ideea că „Mioriţa” are vreo legătură cu „resemnarea” este o aberaţie. De origine iluminist-masonică, propagată în sute de mii de exemplare de reviste şi manuale şcolare, dar lipsită de orice argument real. Idee menită să inoculeze românilor principiul resemnării – străin românilor – drept „gândire românească”.

Ca folclorist sunt nevoit să atrag atenţia că interpretările mitologizante ale adepţilor iluminismului sunt fundamental false. Giuseppe Cocchiara, folclorist italian de excepţie, a demonstrat de multă vreme acest lucru. Petre Culianu a plătit, se pare, demonstraţiile mai ample făcute, chiar cu preţul vieţii sale. Dincolo de aceste observaţii, rămâne o realitate extrem de importantă pentru oricine vrea să înţeleagă „Mioriţa” sau orice alt text popular:

În folclor fiecare creaţie se analizează în context.

Ori „Mioriţa” se cânta pe vremuri înainte de povestirea unor fapte de vitejie – haiduceşti, ostăşeşti etc. Sau înaintea unor cântece de luptă, de vitejie, de haiducie etc. Este dovedit științific, absolut clar, că Miorița nu era un vaiet, nu era o plângere, era prefața unor fapte de arme pline de eroism și curaj, pline de putere.

De aceea, este limpede că rostul „Mioriţei” era de a sublinia că vitejia românului NU vine din inconştienţă, dintr-o sete de sânge sau o violenţă oarbă. Vitejia românului NU vine din faptul că nu ar ştii că moartea îl pândeşte; ci, dimpotrivă, din pregătirea de a o primi, dacă este să vină, cu rost şi demnitate.
Avem aici un punct de unire clar între folclorul roman şi respectiv tracic, în amândouă moartea eroilor şi sfinţilor fiind o biruinţă şi o încununare glorioasă a vieţii. Spre deosebire de folclorul grecesc în care moartea era o catastrofă/tragedie.

Discernământul este prezent clar – pentru românii din vechime, care aveau aşa ceva:

„de eşti năzdrăvană”, spune românul – adică „de o fi adevărat ceea ce ai spus” (urma să se verifice vorbele acelea)
„şi DE O FI SĂ MOR” – adică nu urma să stea degeaba, dar se putea ca ceea ce făcea el să nu îl scape, să nu îi asigure supravieţuirea (ca să vorbim în romgleză)

În „Mioriţa” ciobanul nu moare! Nu există prezentată, de fapt, moartea nimănui în această baladă. Fapt pe care falsificatorii „Mioriţei” şi ai spiritului mioritic, îl trec sistematic sub tăcere.
În „Mioriţa” ciobanul nu moare ci, ştiind că s-ar putea să urmeze o înfruntare pe viaţă şi pe moarte, îşi face un testament prin care îşi mărturiseşte rostul şi locul în Creaţie – un loc şi un rost de frunte, în legătură cu toate stihiile firii, cu toate crugurile sale. Românul se ştie o sinteză a Cosmosului şi legăturile dintre el şi acesta, dintre acesta şi el sunt vii. Viaţa sa şi moartea sa, chiar dacă puţin văzute de omul păcatului, supus orbirii, sunt trăite de Cosmos, au rost, fac parte dintr-o rânduială mai presus de fire.

Aceasta este conştiinţa cu care apoi pleca la luptă românul, sigur că este pregătit şi să moară, şi să trăiască, împlinindu-şi rostul său şi fără a se înfricoşa întru nimic de cei potrivnici.
Liniştea plină de putere în faţa oricărei ameninţări, fie ea şi a morţii, discernământul, puterea de liniştire a celor speriaţi, trăirea unei mistice şi profunde uniri cu lumea şi Cerul (transcendentul), iată ceea ce îl defineşte pe eroul mioritic.
Acesta este rostul şi înţelesul „Mioriţei„, acesta este spiritul mioritic, nu răstălmăcirile fanteziste şi sofistice ale unora.

Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă