Categorie: Etnologie – Ethnology

Despre tradiţiile şi viaţa României Străvechi. About Ancient Romania’s traditions and ways of life.

Între ţăran şi mahalagiu

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

 

Încă în deceniile dintre cele două războaie mondiale Mircea Vulcănescu înţelesese şi consemnase:
„România [Românimea] a avut o cultură. [18]48 a rupt-o„.
Ideea nu a fost înţeleasă, de către cei mai mulţi, nici până astăzi.

Sunt nenumăraţi aceia care încearcă să înţeleagă Neamul Românesc, istoria şi cultura lui, sufletul lui etc. pe temeiul vieţii şi culturii din ultima vreme.
De pildă, începând prin a vedea şi judeca satul românesc de acum. Şi prin a vedea şi judeca ţăranul român prin satul românesc de acum.

Doar că satul românesc de azi nu mai este, decât excepţional, sat.
Satele româneşti de astăzi sunt, de obicei, mahalalele oraşului.
Iar locuitorii satelor nu mai sunt, de obicei, ţăranii de altădată, acei oameni ai Ţării pentru care toate erau sfinte şi se sfinţeau. Sunt, de obicei, proletari ce locuiesc mai departe de oraş, săteni prin loc, mahalagii prin cultură.
Este o lucrare începută încă în secolul al XVIII-lea, dar mult mai vag, devenită sistematică după 1848, iar după 1948 impusă în forţă.
Ţăranul român aproape a dispărut.
Între vieţuirea demnă a țăranului de atunci şi trista vieţuire a mahalagiului rural de astăzi este o prăpastie uriaşă.

Deosebirea poate fi dată fie şi printr-o singură zicală a ţăranului român de altădată, astăzi nu doar uitată, ci şi greu de închipuit (ori de înţeles):
„Decât să mă-nting în unt, şi să privesc în pământ, mai bine mă-nting în sare şi privesc în soare!”

Mihai-Andrei Aldea

Sfinţii Flori(ni)lor şi Românii

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Cât de mult s-a pierdut prin irosita nimicire a Culturii Româneşti Vechi, este cu neputinţă de măsurat sau de spus.
Este ceea ce au construit, de-a lungul a mii de ani, Români trăind pe mai mult de un milion de kilometri pătraţi, din Caucaz în Alpi, din ţinuturile nord-carpatice la Mările Sudice – Adriatică, Ionică, Tracică, Egee, Mediterană…

Între cele pierdute este şi amintirea Sfinţilor Români din primele veacuri creştine.
Numiţi adesea şi Străromâni – ba chiar Proto-Români -, aceştia fac parte din cultura noastră chiar mai mult decât Galii din cultura Francezilor. Totuşi, ne sunt aproape necunoscuţi. Şi, într-un fel straniu, multora le este chiar frică sau ruşine să îi recunoască, să îi primească!
Niciun om sănătos la cap nu şi-ar putea închipui ca Italienii, Francezii ori Spaniolii să nege apartenenţa la moştenirea lor, la Străbunii lor, a unor sfinţi precum Augustin sau Ioan Casian Romanul, chiar dacă primul a trăit doar puţin în Italia, iar celălalt este de fel din Dobrogea. Pentru că prin ceea ce au făcut aceştia sunt parte a culturii italiene, franceze, spaniole. Şi, ca atare, deşi nu vorbeau nici italiana, nici franceza, nici spaniola, sunt priviţi printre Străbunii popoarelor amintite şi asumaţi ca atare.
Firesc este, deci, ca Neamul Românesc, născut cel puţin din Alpi în Caucaz şi din părţile nord-carpatice la Marea Mediterană, să îşi asume Sfinţii şi Eroii din acest ţinut, cu atât mai mult cu cât sunt de aceeaşi origine, adică Stră- sau Proto- Români (cum vrem să le spunem).

zona-de-formare-a-neamului-romanesc

Dar ce legătură este între aceste adevăruri şi Sfinţii Flori(ni)lor?
Şi, bineînţeles, ce legătură este între Sfinţii Flori(ni)lor şi Români, alta decât simpla folosire a numelui?

Despre Sfântul Mucenic Flor am mai vorbit (aici), arătând că alături de Proclu, Lavru şi Maxim, face parte dintr-o strălucitoare constelaţie de sfinţi mucenici Traco-Iliri Românizaţi, care au mărturisit pe Christos în jurul anului 300 în Dalmaţia. Prigoanele fuseseră născute de răutatea Traco-Ilirilor păgâni, care aveau în timp să se grecizeze sau germano-romanizeze, pierind astfel din Istorie – dar aceasta este altă istorie, pe care poate o să o povestim altădată. După cum se ştie, Sfântul Mucenic Flor este prăznuit pe 18 August, în ultima lună a vechiului an românesc (şi bisericesc)¹.

Dar în afară de Sfântul Mucenic Flor mai avem în calendar şi pe Sfântul Mucenic Florentie.
Acesta, ca şi Sfântul Mucenic Dimitrie, era de fel din colonia romană Salona, zisă Solun sau Sărună de Românii vechi. Faptul că era Străromân se vede limpede, pentru că numele de Florentie este latin, deşi în vremea aceea era moda să se poarte nume greceşti. (Şi mulţi purtau asemenea nume, din Galia sau Iberia în Siria ori Mesopotamia, fără să fie în vreun fel înrudiţi cu Grecii.)
Acest Străbun al nostru a mărturisit pe Christos, înfruntând chinuri cumplite, în secolul al III-lea de la Naşterea Domnului, luând cununa muceniciei.
Şi este prăznuit pe 13 Octombrie, în aceeaşi zi în care se află în calendar şi Sfânta Muceniţa Zlata, Româncă din Meglen (născută la Capaclia, azi Slatina, Bulgaria), martirizată de Turci în anul 1795 pentru că a refuzat să treacă la Islam. O legătură peste timp, un arc de un mileniu şi jumătate, ce leagă doi sfinţi Români de pe acelaşi pământ străbun.

De asemenea, mai este în calendar şi Sfântul Mucenic Florian, care, asemenea multora dintre Sfinţii şi Eroii a căror amintire au păstrat-o cu sfinţenie Românii Vechi, a fost militar. Şi nu doar un ostaş de rând, el ajungând general al armatelor romane din Noricum (teritoriu ce cuprinde astăzi Austria şi cam jumătate din Slovenia, precum şi un colţ din Croaţia). Născut aproape de Dunăre, în colonia romană Aelium Cetium, a fost un mare iubitor al plaiurilor părinteşti şi un militar foarte respectat de compatrioţi. Printre altele, s-a distins ca un excepţional organizator al unităţilor de stingători de incendiu (pompieri) din cadrul trupelor romane. Pe atunci Noricum era plin de păduri de conifere – brazi albi, brazi roşii, zadă, tisă, zâmbru etc. – şi de amestec, iar în multe localităţi lemnul se folosea şi la căptuşirea clădirilor de piatră împotriva frigului iernilor. De aceea, incendiile erau o mare primejdie, care lovea uneori greu provincia. Ca urmare, şi lucrarea Sfântului Florian de apărare împotriva ameninţării focurilor a fost mult apreciată de toţi trăitorii acelor locuri.
La fel cu ceilalţi sfinţi amintiţi mai sus, şi acest Străbun al nostru a fost torturat şi ucis pentru simplul fapt că era creştin. A răbdat chinurile cu demnitate şi curaj, ca un bărbat desăvârşit, fiind plâns de toţi cei care îl cunoşteau şi îl admirau pentru vrednicia şi bunătatea sa. Sfârşitul său a fost prin înec, fiind aruncat pe 4 Mai, cu o piatră de râu de gât în Râul Enns (afluent al Dunării). Asemănarea cu martiriul Sfântului Sava de la Buzău este izbitoare.
Sfântul Mucenic Florian a fost foarte mult iubit de strămoşii noştri. Partea din Terra Romanorum în care a trăit el, Noricum, era unită cu Panonia şi ţinuturile dinspre Carpaţii Apuseni de propovăduirea Sfântului Andronic, Apostolul Panoniei. Acest apostol a vestit Evanghelia între Alpi şi Carpaţi până la sfârşitul vieţii sale, înfiinţând printre Celto-Traco-Scito-Ilirii din aceste locuri o mulţime de comunităţi creştine de limbă latină – lingua franca de aici. Este locul în care şi Sfântul Mucenic Florian a fost extrem de iubit de-a lungul veacurilor. Chiar şi atunci când „Vlahii” (Românii) din Alpi au fost germanizaţi, sau cei din părţile Crişanei catolicizaţi şi maghiarizaţi, ei au păstrat neclintită dragostea lor faţă de acest mucenic Străromân.
Ca urmare, el este până astăzi un ocrotitor de frunte al Aradului, dar este venerat şi în Ungaria, Austria, Bavaria, Slovenia etc. Din păcate, prăbuşirea culturii româneşti vechi – dorită şi provocată inclusiv de clasa politică a secolelor XVIII-XXI a Ţărilor Române – a făcut să se piardă mult din amintirea acestui sfânt minunat şi atât de apropiat sufletului românesc.

Vedem, la sfârşitul acestei mici călătorii în căutarea Sfinţilor Flori(ni)lor, că cei cu nume ca Florin, Florina, Flor, Floarea, Florian, Floriana, Florentina etc. au trei sfinţi şi trei zile de prăznuire peste an (13 Octombrie, 4 Mai şi 17 August). Ceea ce, desigur, pe mulţi îi va mira, de vreme ce există credinţa greşită că nu ar fi sfinţi cu asemenea nume în calendarul creştin. Mai uimitor este însă faptul că toţi cei trei sfinţi sunt Români din străvechime (sau, dacă vreţi, Străromâni ori Protoromâni), fiind parte a Neamului Românesc atât prin dimensiunea spirituală a vieţii şi învăţăturii lor, cât şi prin cea etnică. Sunt, desăvârşit, părinţii noştri, atât în calitatea noastră de Creştini (adică ucenici ai lui Christos), cât şi în aceea de Români.
Regăsirea lor înseamnă regăsirea noastră, revenirea noastră în legătura esenţială cu Străbunii şi moştenirea lor.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Vechiul an românesc începea, ca şi cel bisericesc, la 1 Septembrie, odată cu Toamna, după un obicei rămas de la începuturile lumii.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dăm publicului online o pagină din Ortodoxia şi artele marţiale (p. 150-151 în ediţia 2014) pentru că redă o bucată din străvechea trăire şi gândire românească, aşa cum am avut-o dintru început şi până în secolul al XIX… când ni s-a impus înstrăinarea de noi înşine.

 

Pentru cei care cunosc istoria creştinismului primar, poate că este aproape de necrezut această poruncă a Sfântului Apostol Petru: cinstiţi pe împărat! (I Petru 2.17)

Şi totuşi, iată, ea există!

Iar creştinii din primele veacuri au cinstit pe împăraţi în măsura în care li se cuvenea cinste după cum le rânduise lor Dumnezeu: ca reprezentanţi şi dregători ai Lui în cele pământeşti. Şi, de asemenea, nu au cinstit pe împăraţi mai mult decât li se cuvenea. Adică, atunci când împăraţii au vrut să se proclame – ori au fost proclamaţi – zei, sau când împăraţii au vrut să intre în lucrarea Bisericii şi să schimbe cumva Învăţătura lui Hristos. În asemenea împrejurări creştinii nu i-au ascultat şi nu li s-au supus.

Dar, totuşi, ce însemna pentru creştinii din vechime a cinsti pe împărat?

Pe scurt, însemna a-l privi ca pe un trimis al lui Dumnezeu spre îngrijirea popoarelor în cele trupeşti. Deşi împăraţii aceştia erau păgâni!

Creştinii plăteau dări şi îndeplineau feluritele lucrări cerute de împărat, făceau ca şi alţi cetăţeni romani – sau armeni! – pregătire de luptă, se înrolau în armată, luptau în războaie pentru împărat, i se plecau adânc atunci când îl întâlneau şi i se adresau cu vorbele de cinste şi de laudă cuvenite lui… Făceau toate acestea faţă de împăraţii păgâni, repetăm. Lucruri pentru care mulţi din cei care îşi zic astăzi creştini ar socoti pe un creştin ca rătăcit sau lepădat de Credinţă, dar care sunt, de fapt, porunci ale Credinţei. De ce? Pentru că aşa porunceşte Duhul Sfânt: cinstiţi pe împărat, şi daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi tuturor cele ce sunteţi datori.

Iar între aceste datorii intra şi cea militară sau ostăşească.

De care astăzi mulţi dintre creştini au uitat, sau vor să uite, atât în alte părţi ale lumii, cât mai ales în România. De ce oare?

Mihai-Andrei Aldea

6 August – Schimbarea la Faţă

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

         Iubită de Românii din vechime şi ţinută cu evlavie şi cu multă dragoste, Schimbarea la Faţă este o sărbătoare azi cunoscută mai mult prin… dezlegarea la peşte.
Acum, nu o să spunem că un borş de peşte – fie şi simplu, din bătrâni – sau alte asemenea bunătăţi sunt de dispreţuit. Dar ele făceau parte din bucuria sărbătorii, nu o înlocuiau…

         Dar ce este Schimbarea la Faţă?
Este o clipă din istoria mântuirii, când Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, şi-a arătat o parte din slava Sa unora dintre ucenici (acelora care puteau să ducă o asemenea vedere şi o asemenea taină). Şi prin ei, ne-a arătat şi nouă Împărăţia Cerurilor venind cu putere, ne-a arătat că este şi Împăratul Slavei, nu doar smeritul Arhiereu ce venise ca să ne răscumpere şi răbdătorul Învăţător ce lucra să ne aducă la Adevăr… Ne-a arătat, prin venirea lui Moise, şi viaţa după moarte, căci trupul lui Moise este mort şi îngropat, deci acela care a vorbit cu Domnul era Moise ca suflet, aşa cum sunt şi sfinţii în Ceruri până la A Doua Venire. Prin venirea lui Ilie ni s-a descoperit deplin faptul că Împărăţia Cerurilor este deschisă omului in integrum, cu trup şi suflet. Răpit cu trupul la cer, Proorocul Ilie dovedeşte legătura subtilă şi puternică, totodată, dintre Lumea Îngerilor şi Lumea Oamenilor. Prin cuvântul hazliu al lui Petru (Lc. 9.33) ni se arată cât de scurtă este gândirea omenească, ce uşor dă omul bunătăţile Veşniciei pe o clipă în care doar le străvede, sau chiar pe mult mai puţin…
Sunt multe, foarte multe, cele primite prin minunea acestei zile, a Schimbării la faţă a Domnului.
Şi, pentru cei care vor să aşeze în sufletul lor fie şi doar unele dintre aceste multe, iată un cuvânt mai adânc:

Sf. Calist Patriarhul Constantinopolului, Omilii împotriva lui Gregoras (I, 10-16)

         Dar ce vom spune despre acestea noi, cei care urmăm sfinților, când îi auzim limpede pe ei lăudând acea dumnezeiască strălucire a Schimbării la Față a lui Hristos că este slava lui Dumnezeu netemporală și mai presus de fire și lumină negrăită și neapropiată, dumnezeire și desfătare viitoare a slavei și fericirii drepților?
Or, Gregoras o numește relație și un simplu nume și nimic mai mult [1]…
Departe de noi gândul! Căci dacă ar fi numai relație cum spui tu și s-ar risipi în văzduh și ar pieri în neființă, atunci nici un folos nu le-ar veni privitorilor de la ea și, după tine, în zadar ar fi fost Schimbarea la Față a Domnului și alegerea celor aleși și încredințarea pe care au primit-o prin ea, deși cuvântul îi reține pe aceștia că sunt aceia dintre ucenici care nu s-au îndoit la închinarea cea din Galileea după Învierea Mântuitorului, adică văzătorii negrăitei slavei aceleia de care împărtășindu-se apoi și restul ucenicilor au biruit prin ea lumea, ei, niște pescari, niște cârpaci și niște oameni simpli.

          Dar dacă slava aceea dumnezeiască și strălucirea și energia dumnezeirii este și rămâne în sfinți și săvârșește mii de minuni, cum să nu te numesc pe tine hulitor și defăimător al luminii, şi, ca să zic așa, născătorul și părintele  întunericului? Vai patimii, vai cugetului rău al înțeleptului Gregoras! Neputând acesta deloc să cugete slava aceea a Unuia Născut, o numește închipuire și relație prin cuvântul șubred al răstălmăcirii prepoziției παρά. „Căci nu zice a arătat (ἔδειξε) slava Lui [2], ci a reprezentat (παρέδειξε)” [3]. Ce spui omule, nu te rușinezi? Nu roșești? Spune și tu cu David: să se întoarcă spre mine cei ce se tem de Tine și cei ce cunosc mărturiile Tale [4]. Ia cuvintele proorocilor sau și ale învățătorilor și teologilor și lepădând umflătura patimii stricătoare vei afla limpede pe cea pe care tu o numești relație și închipuire, dumnezeiasca energie și putere nezidită și strălucire a lui Dumnezeu, și har, și dar [5], lăudată și propovăduită de sfinți, de care și erau plini în simțirea sufletului și a inimii și o transmit celor ce vor, după cum și cei ce o primeau se umpleau de slavă și har negrăit.

           Iar dacă Petru nu și-ar fi pus mâinile pe cei botezați în ținutul Samariei, precum spune dumnezeiescul Luca [6], nu ar fi primit Duhul Sfânt cei botezați mai întâi de Filip. Iar dacă vrei să-i întrebi și pe teologi, ascultă ce zice Dionisie cel Mare:

„În acest întuneric prealuminos ne rugăm și noi să fim, să vedem prin nevedere și să cunoaștem prin necunoștință pe Cel mai presus de vedere și cunoștință și în chip mai presus de fire să-L lăudăm pe Cel mai presus de fire prin înlăturarea a toate cele ce sunt” [7].

 Întru acestea și temelia dogmelor, Vasile cel Mare, zice:

„Prin Duhul Sfânt omul să devină părtaș harului lui Hristos, fiu al luminii, să participe la veșnica slavă” [8].

Și iarăși tot de la el din Antiretice:

„Ceea ce este mișcat cu mișcare veșnică de Duhul a devenit ființă sfântă, dar avea vrednicie de om, iar după ce s-a sălășluit Duhul în el a devenit profet, apostol, înger al lui Dumnezeu, iar mai înainte de aceasta era pământ și cenușă” [9].

Dar și dumnezeiescul Damaschin zice:

„Astăzi adânc de lumină neapropiată. Astăzi a strălucit apostolilor în muntele Tabor revărsare nețărmurită a dumnezeieștii străluciri” [10].

Dar cântă împreună și învățătorul Cretei zicând:

„Pe Munte îi înalță pe ucenici Mântuitorul, ce să facă și ce să-i învețe? Ca să le arate slava străfulgerată și strălucirea propriei dumnezeiri” [11].

Și dumnezeiescul Gură de Aur din cuvântul la sărbătoare, explicând pe acel sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu [12], zice:

 „Aici nu vorbește despre cea de-a doua Lui venire în slavă, ci despre Schimbarea la față din munte. Căci schimbându-Se la față pe munte, Mântuitorul le-a arătat puțin ca un Stăpân ucenicilor Lui slava împărăției Lui dumnezeiești nevăzute” [13].

         Ați văzut poziția și lupta ereticilor. Ați văzut opozițiile celor nelegiuiți. Ați văzut cugetele minții lor șubrede. Îi răstoarnă in absentiam [14] pe toți teologii hulind că Schimbarea la Față a lui Hristos este făptură și închipuire și numai un nume și o lumină care se risipește în văzduh. Iar bătrâniciosul Gregoras, minte trează [15] având spre întunericul necredinței a vărsat o hulă mai mare decât sufletul acelora putred și plin de tină împotriva dumnezeieștii lumini, închipuindu-și că este numai o relație și că este un simbol și că se pierde. Pentru aceasta, ascultă, cerule, și ia aminte, pământule [16] nelegiuirea acestuia! Și dacă acea lumină a dumnezeirii arătată pe fața trupului stăpânesc, căci dacă Dumnezeu este și este numit lumină [17], iar voi o numiți făptură rău cugetând, atunci pe care Dumnezeu Îl lăudați ca fiind Dătător de lumină? Fiindcă ceea ce ni s-a arătat nouă în chip minunat încredințându-ne pe toți de învierea de obște de a cărei slavă și strălucire avem a ne bucura, voi o numiți închipuire. Căci dacă necreată este această lumină de pe fața Domnului [18], atunci în mod limpede și aceea este necreată, adică aceea a învierii de obște, zic, fiindcă așa S-a arătat, cum va veni la Învierea de obște. Iar dacă făptură este aceasta și închipuire, cum spuneți voi, și aceea neapărat este astfel. Și iată că drepții au a se bucura de o lumină mai rea și decât lumina sensibilă.

         Dar eu bănuiesc de asemenea că această odraslă rea a sufletului acestuia rău își are rădăcina în nelegiuirea saducheilor care spuneau în mod clar că nu este înviere [19]. Căci cel ce socotește că Schimbarea la Față a lui Hristos este închipuire, acela neagă și învierea morților, fiindcă două sunt lucrurile arătate și spuse mai dinainte la Schimbarea la Față a Domnului: învierea morților, pe care a arătat-o prin Moise și desfătarea veacului viitor, pe care a indicat-o prin lumină. Căci este cu neputință să negi o slavă a Tainei și pe cealaltă să o lauzi și să o mărturisești, mă refer la înviere. Căci dacă o tăgăduim pe una, o tăgăduim și pe celalaltă împreună cu ea și dacă o iubim pe una, trebuie în mod necesar să o iubim și pe cealaltă. Dacă, așadar, este mărturisită de voi învierea, se va mărturisi în chip cuvenit și slava luminii aceleia, aceste două minuni fiind prezente împreună la dumnezeiasca Schimbare la Față. Iar dacă se hulește de voi această lumină dumnezeiască este limpede că se va huli și minunea învierii, fiindcă și pe aceasta o veți mărturisi închipuire și atunci va răsări părerea crudă a saducheilor care în chip nelegiuit tăgăduiește învierea.

         Dar ca să închei aici cuvântul meu, (căci săturarea este dușmană auzirii cuvântului) să ne urcăm și noi în Muntele Tabor care este înălțimea contemplației, ca să vedem și noi pe Moise și pe Ilie stând unul de-o parte și altul de cealaltă și vorbind cu Dumnezeu și să fim învredniciți în chip tainic să expunem marea Taină a Schimbării la Față. Căci dacă nu vom urca mai întâi cu Petru și Iacov și Ioan prin virtutea practică, nu vom dobândi dumnezeiască slava aceea și schimbarea cea mai presus de minte și de simțire, dumnezeiasca lumină și strălucirea care iradiază. Dar și pe Moise îl vom vedea atunci în chip înțelegător ieșind din pământ și pe Ilie din cer pogorându-se, vorbind tainic cu Dumnezeu Tainele Vechiului și Noului Testament, iar Petru, fiind inițiat în cuvintele acelea dumnezeiești și cunoscând Taina zicea: bine ne este nouă aici [20], încât se ruga Mântuitorului și trei colibe să facă și să rămână acolo. Ai văzut limpede adevărul învierii prin Moise și Ilie și că este Domnul morților și al viilor?  Învață și Schimbarea Lui la Față și nu fi necrezător slavei aceleia dumnezeiești. Iar dacă încerci să nu crezi acesteia, nu vei crede cu adevărat nici celei dintâi, adică slavei învierii, potrivnic fiind celei de-a doua.

         Dar voi, iubiților, și întreaga adunare a credincioșilor, slăviți și strălucirea arătată în chip negrăit pe Muntele Tabor și nu pregetați a mărturisi și pe cea de-a doua, slava învierii. Căci fără nădejdea învierii și a bucurării de lumina aceea neînserată ale cărei raze le-a arătat Mântuitorul, nu putem să fim mântuiți. Căci fără aceasta nici înviere nu este, nici bucuria drepților, fiindcă una este lepădarea stricăciunii și suirea la înviere și venirea din nou la viață, iar cealaltă este desfătare necheltuită și bucurie neîncetată. Așadar, nu vă amăgiți, nici nu primiți slava aceea rea și fără Dumnezeu a lui Varlaam acela și a lui Achindin. Dar ce rău este mai mare decât scrierile cele rele ale lui Gregoras, cel ce cugetă pruncește, care și mai rău decât aceia s-a tăvălit în nelegiuirea saducheilor care nu mărturisesc învierea? Dar voi scuturați-vă de cei ce cugetă și învață acestea, ca să vă faceți și voi propovăduitori prin Biserică, pentru ca și noi să ne aflăm cu harul lui Dumnezeu închinători ai luminii aceleia dumnezeiești și ai învierii și să fim învredniciți a ne închina Lui și astfel să dobândim bunătățile viitoare cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în veci! Amin.

[1] Nichifor Gregoras, Historia Romana, 2, 1060-1061.

[2] Deuteronom 5. 24

[3] Nichifor Gregoras, Historia Romana, 3, 486.

[4] Psalmul 118.79.

[5] Cf. Sfântul Grigorie Palama, Capita physica, theologica, moralia et practica, 69.

[6] Faptele Apostolilor 8.14-17

[7] Sfântul Dionisie Areopagitul, De mystica theologia, 2.

[8] Sfântul Vasile cel Mare, De Spiritu sancto, 15, 36.

[9] Idem, Adversus Eunomium IV, PG 29, 769B.

[10] Sfântul Ioan Damaschin, Homilia in transfigurationem, 2.

[11] Ioan VI Cantacuzino, Disputatio cum Paulo Patriarcha Latino epistulis septem tradida, 4, 4; Registrum Patriarchatus Constantinopolitani (1337-1350), 132.

[12] Marcu 9.1

[13] Sfântul Ioan Gură de Aur, In Matthaeum, PG 58, 549-558.

[14] Adică se foloseşte de faptul că cei pe care îi atacă, fiind trecuţi în lumea aceasta (adică „absenţi”, in absentiam), nu pot răspunde.

[15] Joc de cuvinte intraductibil pornind de la semnificația numelui lui Gregoras, și adjectivul γρήγορος care înseamnă treaz, priveghetor.

[16] Isaia 1.2

[17] I Ioan 1.5

[18] Psalmi 4.7

[19] Matei 22.23

[20] Matei 17.4; Marcu 9.4; Luca 9.33.

Cuvântul Sfântului Calist a fost preluat, cu unele corectări şi schimbări, de pe site-ul Parohiei Copou.

 

Napii, rădăcinile din care mâncau Străbunii

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Napul (Brassica rapa sau Brassica napus…) este o rădăcină aproape uitată în România de astăzi, dar ce i-a hrănit pe Străbuni mii şi mii de ani. Şi care a făcut parte din Cultura Veche Românească – desigur, în adesea dispreţuitul, dar totuşi esenţialul nivel material (avem, suntem şi trup!). Pentru că ne aflăm în Postul Adormirii Maicii Domnului – cunoscut şi ca Postul Sfintei Marii – am zis, mai ales că mâine este şi dezlegare la peşte (!!) să adaug la reţeta obişnuitului borş de peşte de altădată să adaug şi napul. Care poate însoţi foarte bine peştele prăjit, aşa cum poate să fie şi parte a borşului de peşte dar şi a oricărui ghiveci de legume sau a oricărei ciorbe de legume… şi tot aşa!

Napul are trei forme sub care este sau a fost cunoscut în România: napul alb, napul galben şi napul porcesc (acesta nefiind, de fapt, nap propriu-zis, deci nu ne vom ocupa de el acum).

Cel mai răspândit la noi a fost napul alb, mai numit şi nap mic sau, glumeţ, ridichea uriaşă.
Acest ultim nume este foarte folositor, pentru că vă ajută să-l identificaţi repede: seamănă cu o ridiche de lună mare, doar că în loc de roşul acesteia are o culoare purpurie, chiar spre violet uneori. Sunt însă şi variante roşii – care arată chiar ca nişte ridichii uriaşe – dar şi unele la care partea colorată este aproape verde.
(Alte nume sunt măr-de-pământ şi gulie, ultimul fiind folosit pentru multe rădăcini rotunde cunoscute de Români. Cuvântul nap vine direct din latinul napus.)

napi.jpgNapul alb, zis şi „ridichea uriaşă”

Napul alb, numit ştiinţific Brassica rapa, se poate mânca – şi se mânca pe vremuri – crud. Asta însă doar atunci când este tânăr. Atunci are un gust răcoritor, plăcut şi este foarte întăritor, datorită mineralelor şi vitaminelor pe care le conţine. Era foarte iubit de copii, fiind în urmă cu multe secole una din rădăcinile preferate ale acestora, alături de usturoi, ceapă sau morcov. Făcea parte din „meniurile” cu ciuperci şi fructe de pădure pe care le alcătuiau copiii Românilor aflaţi cu felurite treburi – sau… cu joaca – pe coclauri.
La maturitate, napul alb este uşor amărui, acest lucru fiind asociat în trecut de Români cu calităţi hepatoprotectoare, dar este în acelaşi timp şi dulceag. De fapt gustul seamănă cu un amestec între morcov şi cartof, cu o oarecare nuanţă de… ridiche. Aroma este plăcută, dulce. (Trebuie să subliniem faptul că soiurile de napi au gusturi şi arome uşor sau chiar puternic diferite.)

Napul alb este o bombă de vitamine, minerale şi antioxidanţi, spre a nu aminti de fibrele vegetale sănătoase pe care le oferă. Din aceste puncte de vedere superioritatea sa faţă de cartof este covârşitoare!
Ca pildă, la 100 de grame de nap alb avem 21 de miligrame de vitamina C!
Asta înseamnă că 300 de grame de nap alb dau doza zilnică de vitamina C!
Aceeaşi cantitate are doar 28 de calorii (nu kilocalorii!), faţă de 76 de calorii la 100 g cât are cartoful!
Dacă adăugăm la aceasta faptul că are 0 (zero) grăsimi, 0 (zero) colesterol, 6 g de carbohidraţi la suta de grame (cartoful are 17 la aceeaşi cantitate!), dar şi Vitamina A, Vitamina K, Omega 3, Calciu (asimilabil!) , Fier (asimilabil!) şi altele asemenea… cred că deja am cucerit pentru napul alb pe toţi cei interesaţi de o hrană sănătoasă.

Sucul crud de nap alb era folosit în trecut şi pentru igiena personală. Era, de fapt, una dintre „armele secrete” ale Românilor – şi nu numai – împotriva transpiraţiei. Pus pe picioare şi încheieturi avea un rol esenţial în combaterea mirosului urât şi păstrarea curată a unor zone altfel foarte expuse (inclusiv apăra picioarele de eventualele atacuri ale ciupercilor care chinuie atât pe mulţi). Sucul fiert de nap alb era folosit pentru îngrijirea (pielii) picioarelor, ajutând mult la îndepărtarea bătăturilor, vindecare crăpăturilor apărute în piele etc.

Frunzele de nap alb sunt comestibile şi hrănitoare, pline de săruri minerale şi vitamine. Erau folosite şi în supe sau ciorbe, salate etc.

Napul galben, numit ştiinţific Brassica napus (ori Brassica napobrassica), seamănă oarecum cu ţelina, având însă partea de sus de un violet închis ori verde caracteristic. Pulpa rădăcinii este uşor gălbuie, devenind însă şi mai galbenă prin gătire.

Trei soiuri de nap galben.pngNap galben (culoarea se referă în primul rând la pulpă)

Foarte apreciat şi folosit în Nordul Europei, napul galben este rezistent la frig şi creşte bine acolo unde este greu de cultivat altceva. Astăzi este cunoscut şi sub denumirea scandinavă, rutabaga, adică „rădăcină îndesată”, denumire foarte răspândită la americani. În alte părţi este denumit nap suedez. De fapt însă el a apărut la Românii (Vlahii) din Moravia sau Tatra, ca o încrucişare între varza sălbatică şi napul alb, ceea ce a dat noi calităţi acestui nap, printre care şi o extraordinară rezistenţă la frig. Se spune chiar că cel mai bun gust – şi cele mai bune calităţi nutritive – le capătă după brumă. Preluat de Cehi şi de la ei de Germani, a ajuns în Scandinavia, unde a căpătat o popularitate uriaşă, devenind rădăcinoasa naţională. Astăzi este răspândit în întreaga lume, mai ales în zonele reci.

CUM SE GĂTEŞTE NAPUL?

ÎN AFARĂ DE CURĂŢARE, EXACT CUM SE GĂTEŞTE CARTOFUL!
De fapt în imensa lor majoritate „reţetele cartofului” sunt, la origine, reţetele napului.
Napul poate fi tăiat exact ca şi cartoful şi pregătit fie în forma de napi prăjiţi, de napi româneşti (cu busuioc, usturoi, rozmarin etc.), de terci sau piure (că ne-am franţuzit bine!), de mâncare de napi, de ghiveci, de ciorbă de napi etc.
Doar că este mai nutritiv şi mai puţin „caloric” şi „carbohidratat” decât cartoful (ca să şi glumim).

Cum se curăţă napul?

Păi napul alb tânăr nu se prea curăţă, doar se spală.
Napul alb matur, ca şi napul galben, se pot coace în coajă, dar de asemenea coaja se poate îndepărta cu un cuţit sau, mai uşor, cu un „curăţitor” sau „cojitor” de morcovi sau cartofi.
Frunzele, bine spălate, se folosesc în salate, la ornamentări, ca adaos în supă, ciorbă, mâncăruri etc., după gust.

Deci, dacă faceţi borş de peşte după vechea şi obişnuita reţetă (multi-valentă) românească, puteţi pune în ea şi nap. De asemenea, dacă vreţi să mâncaţi un peşte fript ca pe vremuri, pe lângă faptul că e ideal să-l pescuiţi – ori să-l luaţi de la un prieten pescar, dacă aveţi fericirea să aveţi aşa ceva! – e bine să-l însoţiţi nu cu cartofi prăjiţi sau româneşti sau terci (piure), ci cu napi prăjiţi, sau româneşti, sau terci (piure).

Dat fiind cât de sănătos este napul, cred că urarea
Poftă bună!
(re)capătă un înţeles mai adânc.

Poftă bună!

Mihai-Andrei Aldea

Trei rețete cu napi… (click aici)

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă