despre Folclor, falsificarea livrescă a acestuia şi regăsirea de sine
Atunci când vorbesc despre „tradiţiile populare” Românii de astăzi sunt, foarte des, victimele unei complexe manipulări.
Folclorul – termen ce se traduce prin „învăţătura poporului” sau „cultura poporului” – cuprinde, la origine, tot ceea ce ştie, crede şi exprimă poporul, trăirea poporului în cel mai complet sens.
Din păcate, în studierea folclorului intelectualii secolului al XVIII-lea, urmaşii lor din secolul al XIX-lea şi, în multe locuri, şi cei din secolele următoare, au dovedit o aroganţă profundă. Această aroganţă a venit din convingerea nejustificată a „superiorităţii culturale” a culturii livreşti în general şi a intelectualităţii de formaţie livrescă în general. (Prin cultură livrescă înţelegându-se creaţia intelectuală cărturărească a cărei dezvoltare s-a desprins de viaţa poporului; în această desprindere un rol fundamental a fost jucat de mediul elitist occidental şi, mai apoi, oriental, care a creat culturii livreşti o zonă de nişă, stimulată financiar, politic şi social de mediul elitist şi, astfel, desprinsă de popor.)
Ca urmare, şi folclorul a fost privit atât „din afară”, cât mai ales „de sus” de către intelectualii ce l-au studiat. Chiar şi „admiraţia şi uimirea faţă de realizările popopulare” au la bază această aroganţă: nimeni nu ar fi uimit de realizările cuiva pe care îl respectă şi îl cunoaşte, uimirea şi admiraţia apar tocmai ca urmare a faptului că realizările sunt neaşteptate, deci ca efect al confruntării unui dispreţ iniţial cu o realitate ce îl dezminte.
Una din componentele acestui dispreţ – uneori manifest, dar adesea subtil -, una din componentele acestei arogante premize de superioritate s-a manifestat în schimbarea tradiţiilor populare, schimbare folclorului, de fapt, de către cercetători, în cadrul prezentărilor făcute.
Foarte mulţi culegători – mai toţi, la începuturi – au impus operelor literare culese anumite filtre livreşti. Li s-a părut necesar amintiţilor culegători/cercetători să „îmbogăţească” basmele culese cu figuri de stil şi alte elemente ale literaturii culte (livreşti). Aceleaşi schimbări se regăsesc în „pieptănatele” balade sau legende, în alte asemenea creaţii literare populare – fie că sunt din Germania, Italia, Franţa, Anglia sau România.
Ferite de asemenea schimbări directe, pe text, au fost ferite – cel puţin la nivel academic – doar creaţiile populare consemnate în izvoare scrise vechi – de la pergamente la rune. Spunem „cel puţin la nivel academic”, pentru că adesea culegătorii sau cercetătorii, chiar păstrând materialele folclorice în forma lor iniţială în lucrări destinate specialiştilor, le-au popularizat în forme schimbate profund.
Avem un exemplu clasic în Kalevala lui Elias Lönrot, realizată pe baza culegerii unei cantităţi enorme de rune din Finlanda, asamblate şi completate însă după inspiraţia autorului.
După cum arată Giuseppe Cocchiara în Istoria folcloristicii europene, de foarte multe ori prelucările amintite au avut la bază şi convingerile politice – iluministe şi de altă factură – ale culegătorilor şi cercetătorilor, nu doar pe cele literare.
Acest lucru se poate constata prin eforturile sistematice de raportare a creaţiilor populare contemporane culegătorilor/cercetătorilor la anumite culturi antice venerate sau adorate de aceştia (fie aceste culturi antice mai mult sau mai puţin reale…). Sau prin acelaşi tip de eforturi de a mula tradiţiile populare pe ideologii cărturăreşti, politice, artistice etc.
Îngemănat cu studiul istoriei, studiul folclorului a cuprins şi afectat treptat atât clasa intelectualităţii livreşti, cât şi mediul conducător al întregii lumi. Plecat din Europa, acest tip de studiu, cu toate prejudecăţile şi metodele sale, a fost preluat treptat pretutindeni.
Una dintre urmările modificărilor folclorului – la nivel de formă şi fond, la nivel de prezentare şi interpretare etc. – a fost aceea a creării unor noi linii foclorice. Izvorâte din influenţa uriaşă exercitată de intelectualitatea livrescă şi mediul elitist, ele s-au conturat rapid, având un statut favorizat.
Mioriţa lui Vasile Alecsandri a fost promovată în România prin atâtea canale încât a sufocat toate formele populare ale Mioriţei. Mai mult, prezentată sistematic într-un cadru izolat, ca o creaţie literară de sine stătătoare, ea şi-a pierdut contextul, esenţial pentru folclorul autentic. Parte a ritualului românesc de povestire sau/şi cântare a faptelor de vitejie, aşezată în faţa legendelor, cântecelor haiduceşti sau ostăşeşti şi altor asemenea creaţii închinate eroismului, luptei nobile, jertfei înălţătoare, Mioriţa avea cu totul alt înţeles decât cel obţinut prin „prelucrarea” (distrugătoare) livrescă (a se vedea şi Pagini de cultură şi istorie românească. Despre „Mioriţa”, rost şi luptă la Români).
Însă oricât de străină este de Cultura Română Veche această „Mioriţă” livrescă, oricât de ne-românesc şi de ne-mioritic este „spiritul mioritic” în forma falsificată a creaţiilor cărturăreşti de secol XIX-XX, au devenit, şi această nouă „Mioriţă”, şi acest nou „spirit mioritic”, o tradiţie. O tradiţie nouă, dacă ne raportăm la tradiţia populară anterioară şi la vechimea Neamului Românesc. Dar o tradiţie ce are, deja, peste 150 (o sută cincizeci) de ani. Şi care este crezută, de mulţi, a fi o „tradiţie populară”, în ciuda faptul că este născocirea intelectualităţii livreşti din secolele XIX-XX, fiind, ce-i drept, de inspiraţie populară, dar nu o parte a folclorului României Străvechi.
La fel stau lucrurile şi în alte privinţe, pentru că eforturile (arogante) de modificare a folclorului românesc au fost şi sunt extrem de extinse, iar promovarea acestor modificări s-a făcut şi se face pe toate canalele de care dispun autorităţile din trecut şi prezent.
O să trec aici repede şi peste un aspect cumplit, transformarea culturii populare, adică a folclorului, în „spectacol folcloric”. Este o formă de ucidere a vieţii fireşti, de disoluţie culturală şi spirituală, oricât de nobile ar fi intenţiile multora dintre susţinătorii acestei proceduri. Merită subliniat aici faptul că mulţi dintre promotorii sinceri şi bine intenţionaţi ai spectacolului folcloric au văzut în acesta mijlocul de a salva „bucăţi” din Cultura Românească Străveche (aflată sub permanenta ameninţare a unor regimuri anti-româneşti). Într-un fel, aveau/au dreptate, căci spectacolul folcloric păstrează unele forme ale trăirii populare. Dar pierderea contextului transformă formele amintite în unele lipsite de fond. Ceea ce deschide calea pentru transformarea lor în altceva, după criterii ideologice diverse, pentru că nu mai au susţinerea gândirii populare, credinţelor populare, contextului social popular etc.
În faţa acestei realităţi recuperarea sensurilor pierdute, a valorilor vechi româneşti, este obligatorie la nivelul cerinţelor obiectivităţii ştiinţifice. Şi cu atât mai mult la nivelul muncii sau luptei pentru regăsirea de sine, pentru refacerea identităţii naţionale. Regăsire care ţine de alegerea liberă a fiecăruia – căci fiecare are dreptul de a fi Român, cu adevărat, sau a se topi în turma formelor indefinite ale societăţii globalizate. Doar că alegerea poate să existe doar atunci când se cunoaşte adevărul.
Cunoaşterea adevărului în ceea ce priveşte Mărţişorul este cea pe care încerc, în calitate de folclorist, să o dăruiesc cititorilor în rândurile care urmează; alegerea este a lor.
*
Mărţişorul, între vechea tradiţie românească şi neo-tradiţia modernă
Există în arhitectura bisericească elemente care se regăsesc în arhitectura templelor păgâne. Coloana, bolta, arcele, absidele şi altele asemenea, sunt forme de exprimare arhitectonică ce pot fi direcţionate către Cer sau Iad, către Dumnezeu sau demoni. Dar la fel sunt şi cuvintele! Cuvintele din Sfintele Scripturi pot fi regăsite în cărţile păgâne. Dar au, bineînţeles, alte rosturi, altă adresă.
Există limite în creaţia umană.
Cele mai simple forme de încălţăminte rămân mereu o „talpă” legată de picior – numită la noi sanda – şi o piele sau alt material înfăşurat pe picior – numite la noi opinci. Sub diferite forme, sandaua şi opinca se regăsesc în toate civilizaţiile umane, deoarece sunt direct legate de anatomia omului şi materialitatea lumii. La fel sunt foarte multe obiceiuri, obiecte şi elemente ale creaţiei artistice – asemănătoare datorită faptului că toţi suntem oameni şi trăim în aceeaşi lume.
Dar dincolo de aceste limitări, există un sens, un rost, o direcţie a fiecărei creaţii umane. Omul obişnuit din Franţa sau Germania medievală, în timpul liber pe care îl avea în iarnă se legăna între măruntele treburi de întreţinere – facerea focului, gătit, mici reparaţii – şi o preocupare asiduă pentru bârfe, sex, mâncare şi beţie. În aceleaşi vremuri ale Evului Mediu, aflat sub ameninţarea neîncetată a unei invazii păgâne tătară sau turcească, ori a uneia „frăţeşti” polonă sau maghiară, ţăranul român făcea clăci şi şezători în care, printre altele, sculpta fluiere şi bote, scaune şi lăzi de zestre, furci de tors, fusuri şi tocuri de fereastră şi câte şi mai câte! Migala dantelelor de lemn sau piatră lucrate de meşterii români de atunci este uluitoare.
Dar, trebuie să o spunem, există asemenea lucrări şi ale meşterilor populari din Franţa sau Germania. Cu o puternică deosebire: sensul! Meşterul apusean realiza cu iscusinţă, din ceramică bună şi chiar porţelan, beţivi clătinându-se şi oameni în fundul gol, burduhănoşi cu halbe în mână minunat gravaţi pe halbe din cositor, imagini pornografice şi nenumărate alte asemenea opere măiestrit executate ce reflectau spiritualitatea occidentală. Acelaşi talent, aceeaşi măiestrie, altă direcţie.
Mulţi, de-a lungul veacurilor, influenţaţi de rasismul apusean – masiv, adesea grobian însă de multe ori atât de natural încât devine subtil – au aplicat automat şi iraţional direcţiile apusene culturii române. Mihai Eminescu, Dumnezeu să-l odihnească, a protestat zadarnic împotriva aceste aberaţii devenită politică de stat (până astăzi). Practicată neîncetat, aberaţia a devenit, adesea, o a doua natură pentru cei mai mulţi dintre Români.
Ca urmare, mulţi oameni foarte buni, şi foarte bine intenţionaţi, preiau tot felul de creaţii aberante şi răstălmăciri absurde puse pe seama vechii culturi româneşti, chiar dacă îi sunt străine.
Un exemplu tipic este Mărţişorul.
Acesta este un străvechi obicei românesc, preluat de unele popoare care au fost în legătură cu Românii multă vreme.
Declarat – ca tot folclorul românesc – drept păgân, a ajuns să fie socotit şi tratat ca atare de toată lumea. Această declaraţie de „păgânătate” a originii tuturor obiceiurilor româneşti ţine atât de un paralelism cu absurde prejudecăţi apusene, cât şi de convingerea neîntemeiată că „păgân” înseamnă „precreştin” adică „foarte, foarte vechi”. De fapt multe tradiţii şi influenţe păgâne sunt de dată foarte recentă, fiind preluate de la ţiganii animişti, tătarii animişti, turcii şi tătarii musulmani, de la felurite grupări de evrei – de la cabalişti la hasidişti – şi din felurite alte surse (persane, indiene, chinezeşti, nipone etc.). Aceasta este însă o paranteză asupra căreia, poate, vom reveni.
Ceea ce ni se pare esenţial este însă faptul că datele existente arată două practici paralele ale Mărţişorului.
Tradiţia cea mai veche şi cea mai răspândită la Români se aşeza în ceea ce putem numi „curăţenia de primăvară”.
Într-adevăr, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii toate aşternuturile se scoteau din casă şi se primeneau repetat. Casa se spăla în întregime, coşurile se curăţau, de asemenea fântânile – dacă era nevoie – şi toate cele din curte. Spălatul personal – mult limitat în vremea iernii – se făcea iar şi iar, fetele „cheltuiau” iarăşi grămezi de lemne pe ceaiurile pentru curăţirea şi înfrumuseţarea părului (şi, eventual, pentru „schimbări de nunaţă”). Nu stăm să înşirăm aici toată această înnoire şi înviere a gospodăriei ieşită din somnul iernii. Dar trebuie arătat că ea cuprindea şi curăţirea şi înnoirea sufletească. Printre altele – nu puţine! – se afla şi Sfeştania sau Sfinţirea caselor. Aceasta, săvârşită de obicei în fiecare primă zi a lunii, iar în ianuarie de Bobotează, avea o altă greutate şi cuprindere în luna martie.
Aici s-ar cuveni să lămurim o vorbă veche românească: „nu lipseşte ca martie din Post”. Schimbările sărbătorilor pascale şi a celor legate de ele nu erau uşor de cunoscut de toată lumea. În trecut orice tipăritură era foarte scumpă şi, de aceea, până prin secolul al XVIII-lea manuscrisele încă precumpăneau tipăriturile în multe părţi. Calendarul tipărit anual apare „pentru popor” – adică în număr mare şi la preţ accesibil – doar către sfârşitul secolului al XIX-lea şi se răspândeşte cu adevărat doar în perioada interbelică. Dar ceea ce ştia toată lumea era că luna martie cade totdeauna în Postul Mare, de unde şi vorba mai sus amintită. Ea era, totodată, prima lună de primăvară. Prin urmare era cea mai potrivită lună pentru o curăţenie cât mai profundă, atât materială cât şi spirituală.
De aceea, în foarte multe părţi, în luna martie se sfinţea mai multă apă chiar şi decât la Bobotează. E adevărat că pe alocuri se folosea pentru sfinţirile din martie Aghiasma Mare, ori şi Aghiasma Mare, dar acest obicei nu era foarte răspândit.
Sfinţirea se făcea în curtea bisericii, iar apoi preotul trecea pe la toate casele, stropind cu aghiasmă gospodăriile înnoite, făcând rugăciuni pentru ocrotirea şi sporirea casei, pentru buna rodire a seminţelor, pentru sănătatea şi înmulţirea vitelor şi aşa mai departe. În această „drumeţie de sfinţire”, care ţinea mai multe zile, preotul însă nu putea cuprinde toate hotarele fiecărei moşii a oamenilor. Unul avea o livadă peste deal, unul ceva mai aproape, altul mai departe. Unul avea o grădină pe malul râului, mai jos de sat, altul nişte albine într-o poiană din pădure, alţii oi la o stână mai înspre baltă. Chiar şi pe acolo erau „odăi”, adică un fel de „locuinţe de lucru” în care oamenii stăteau când era mult de muncă pe acea moşie. Pentru toţi era foarte important ca fiecare bucăţică de pământ să fie cuprinsă în binecuvântarea şi sfinţirea lunii martie, chiar dacă preotul nu putea ajunge la ea.
O soluţie „simplă” ar fi fost ca fiecare să ia aghiasmă şi să stropească el însuşi pe aceste „loturi” de pământ – pe atunci numite moşii – mai îndepărtate. Era însă cam peste mână. Trebuia să cari butoaie de aghiasmă sau burdufuri întregi, pe lângă celelalte de trebuinţă – de la unelte la mâncare.
Soluţia românească a acestei probleme era Mărţişorul.
Două fire de lână – mai târziu şi de in, sau cânepă, sau alt material textil – unul alb şi unul roşu, răsucite împreună şi simbolizând viaţa curată întru Dumnezeu (roşu = viaţă; alb = curăţie), se înmuiau în aghiasmă şi se duceau cu uşurinţă acolo unde era nevoie de ele.
Mărţişoarele se legau de pomii de la marginea livezilor – ba chiar şi a pădurilor – se legau la stupi, la tufele de la marginea lanurilor, oriunde se puteau pune. Ele pecetluiau astfel pământul binecuvântat, aflat sub ocrotirea deosebită a harului lui Dumnezeu. Pământul celălalt, nesfinţit, era privit ca un loc în care duhurile necurate bântuiau în voie, neoprite de nimeni. Aici, unde sfinţenia era adusă prin Mărţişor, binecuvântarea lui Dumnezeu punea stavilă răului şi înmulţea tot binele.
Desigur, a devenit firesc pentru flăcăi să dea în primăvară mândruţelor câte o cruciuliţă sau floare legate cu mărţişor, astfel exprimându-se dorinţa ca cea iubită să fie binecuvântată de Dumnezeu, frumoasă şi roditoare. Totodată – evident! – se arăta şi grija flăcăilor pentru partea femeiască, respectul şi responsabilitatea pe care orice bărbat se cuvenea să le aibă faţă de aceasta. În cele mai multe locuri Martie era o lună în care familiile tinere ale Românilor treceau pe la părinţi, ajutându-i cu curăţenia de primăvară şi exprimându-şi dragostea şi recunoştinţa faţă de ei.
Această tradiţie românească străveche a fost preluată şi de alte popoare, dar cu unele schimbări.
De pildă, la Bulgari, s-a socotit ca prea puţin lucru să se dea mărţişorul cu o cruciuliţă din lemn sculptată de băiat sau cu un buchet de flori cules de acesta. Şi a părut mult mai potrivită o monedă, socotită un semn mai concret al preţuirii…
Conlocuirea dintre Români şi Bulgari, întinsă din Câmpia Dunării până în Macedonia şi Tesalia, conlocuirea dintre Bulgari şi Sârbi – în Dardania şi Macedonia -, ca şi alte asemenea confluenţe, au făcut ca, încetul cu încetul, obiceiul bulgăresc să se infiltreze şi la alţii, inclusiv la Români.
„Moneda cu mărţişor” s-a ivit astfel şi prin târgurile şi oraşele munteneşti, iar mai apoi şi în alte părţi româneşti, în paralel cu tradiţia încă păstrată la sate, a Mărţişorului sfinţitor.
Mai târziu, în loc de monedă s-a pus câte o podoabă ieftină, mai ales de când marchidanii au prins a se înmulţi prin satele Carpaţilor şi Balcanilor. Obiceiul a prins, mai ales că şi flăcăii ştiau a sculpta nu doar cruciuliţe, ci şi felurite alte lucruri, de la flori la felurite vietăţi sau chiar lucruri casnice. S-a trecut astfel, pas cu pas, la mărţişorul aşa cum îl ştim astăzi din pieţele noastre.
În acelaşi timp au lucrat mult şi cărturarii paşoptişti şi urmaşii lor, îndoctrinaţi în şcolile apusene să răstălmăcească orice obicei ca fiind de origine păgână şi ignorând toate formele profund creştine ale tradiţiilor româneşti. Giuseppe Cocchiara, în Istoria folcloristicii europene, arată felul în care doctrinele filosofice şi politice apusene deformau grav receptarea şi interpretarea folclorului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat doar în vestul Europei, ci şi la noi, unde chiar şi obiceiuri liturgice eminamente creştine au fost răsucite de unii şi alţii în fel şi chip, doar-doar se vor putea înghesui cumva în vreun tipar păgân.
Şi, aşa cum prin răspândirea Mioriţei lui Alecsandri a fost ucisă Mioriţa populară din mai toate părţile Românimii, la fel şi multe dintre tradiţiile creştine au fost ucise şi/sau deformate de re-interpretările şi re-valorizările cărturăreşti, impuse prin forţa mass-mediei şi învăţământului de stat întregului popor.
Neo-mărţişorul, cu simbolistica sa fie materialistă, fie artistică, dar nu sfinţitoare, a fost promovat sistematic, în paralel cu felurite născociri livreşti proclamate „legende populare”. Şi s-a încetăţenit astfel o tradiţie paralelă care, deşi are doar vreo două sute de ani, a ajuns să fie socotită „străveche”, ba chiar „de pe vremea Dacilor” (cu toate că nu există absolut nicio atestare a unui obicei cât de cât asemănător la Daci…).
Totuşi, dincolo de orice minciuni, Adevărul stă neschimbat şi veşnic. Dincolo de măştile păgâne şi tradiţia paralelă formată „de la paşopt încoace” există şi Mărţişorul creştin, aşa cum l-au avut mii de ani străbunii noştri.
Formele sunt asemănătoare, direcţiile diferite. Alegerea liberă.
Dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 