Pentru că a trecut Săptămâna Patimilor, şi mare parte din ispitele ei, să vedem, cu pace, care este adevărul în privinţa „pomenirii morţilor în Săptămâna Patimilor„. Pentru că s-au iscat şi se iscă tulburări şi chiar certuri, unii spunând că în Joia Mare se poate, iar alţii că nu se poate face pomenirea celor adormiţi. La fel, unii fac parastas şi în Duminica Floriilor, în vreme ce alţii spun că este păcat să facem aşa ceva. Cum stau lucrurile? Să încercăm să le limpezim întru adevăr, cu dragoste de Dumnezeu şi oameni, aşa cum se cuvine!
O să încep cu sărindarele, care sunt esenţiale în această privinţă – a pomenirii celor adormiţi în Postul Mare după obiceiurile locale.
Prin sărindar se înţelege o pomenire făcută vreme de patruzeci de zile. Aici nu este nicio tulburare. Însă când se face „dezlegarea sărindarelor„, adică ultima slujbă, şi cea mai mare, din şirul de patruzeci de zile?
Unii spun că în Sâmbăta lui Lazăr (aşa rânduieşte şi Sfântul Sinod al Bisericii noastre), alţii că în Duminica Floriilor (pe ici, pe colo, dar se mai întâmplă), alţii că în Joia Mare (în destul de multe locuri).
Lămurirea se face destul de uşor dacă numărăm zilele.
De la ziua de Luni, după Lăsata Secului (de lactate, brânză, ouă, peşte), până în Sâmbăta lui Lazăr avem patruzeci de zile. Tot ce este după, este peste acest număr, ieşind, ca urmare, din numărătoarea sărindarului.
Deci, simplu, aritmetic, sărindarele se încheie în Sâmbăta lui Lazăr. Aceasta este ziua pentru dezlegarea sărindarelor.
Este aici şi un rost teologic, pentru că Sâmbăta lui Lazăr, ce prefigurează Învierea Domnului, este o mărturie a învierii celor adormiţi oricât de risipit ar fi acum trupul lor. Ceea ce s-a proorocit prin Iezechiel Proorocul (37.1-10) se prefigurează acum prin ridicarea lui Lazăr. Deşi acesta nu ajunsese la starea de „oase risipite„, ca în proorocia amintită, deja se afla în drum către această stare, fiind cuprins de stricăciune. Domnul însă îl ridică, refăcându-i trupul şi alungând moartea şi stricăciunea. Este o lucrare ce sintetizează nădejdea învierii şi rostul pomenirii celor adormiţi. Învierea lui Lazăr întru Domnul este chip al învierii întru Dumnezeu a tuturor celor dragi ai noştri, trecuţi dincolo. Este cea mai firească încheiere a sărindarului făcut în Postul Mare.
Mai mult, Postul Mare se şi încheie cu Sâmbăta lui Lazăr!
Da, este adevărat, mulţi numără în Postul Mare şi Săptămâna Mare, dar asta ar duce Postul Mare la 47 de zile, cu toate că este binecunoscut faptul că are 40 (patruzeci) de zile. De fapt Sâmbăta lui Lazăr încheie Postul Mare, fiind urmată de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Aceasta nu ţine de Postul Mare, fiind între acesta şi Săptămâna Mare ca o oază aflată între un drum de patruzeci de zile prin pustie (Postul Mare) şi un urcuş greu de şase zile (Săptămâna Mare), către vârful plin de lumină al Învierii.
Avem astfel Postul Mare, ce se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, praznic luminat (cu dezlegare la peşte, odihnă pentru suflet şi trup) şi apoi Săptămâna Mare.
Săptămâna Mare este ceea ce numim Paştile Pătimirii, aşa cum avem Paştile Învierii în Săptămâna Luminată; de aceea se mai numeşte şi Săptămâna Patimilor. „Căci din moarte la viaţă Christos Dumnezeu ne-a trecut pe noi„, cântăm în Ziua Învierii, pentru că „ne-am îngropat împreună cu Hristos ca să înviem împreună cu El„.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt anamneza ori rememorarea întunericului şi stârpiciunii aduse de vieţuirea în păcat, sunt întărire în pocăinţă, în ura faţă de păcat şi dragostea faţă de viaţa în lumină, în adevăr, iubire şi bunătate. Urmează Intrarea Domnului în Ierusalim, prefigurarea Zilei a Opta, a Intrării Domnului în Ierusalimul Ceresc, a intrării celor mântuiţi în bucuria veşnică. Iar apoi urmează lucrarea ce deschide calea către împlinirea celor prefigurate: Jertfa şi Învierea Domnului.
Astfel că Săptămâna Mare este închinată trăirii împreună cu Domnul nostru Iisus Christos a Jertfei Sale: Întruparea Sa, propovăduirea Sa cea plină de dragoste şi adevăr, neînţelegerea chiar din partea rudelor şi ucenicilor, duşmănia celor ce ar fi trebuit să-L slujească… toată lucrarea Sa este reamintită în primele trei zile ale Săptămânii Mari. Această reamintire şi retrăire se face atât prin Ceasurile Evangheliilor – în care se citesc în întregime primele trei Evanghelii şi Evanghelia după Ioan până la începutul capitolului al XIII-lea – cât şi prin celelalte slujbe.
E drept, mulţi aud, puţini înţeleg… E trist, dar chiar şi cei care merg la biserică înţeleg rostul Deniilor şi celorlalte slujbe din zilele Săptămânii Mari doar pentru o clipă. Apoi îl uită, îl pierd.
În Joia Mare suntem de faţă la una din clipele cele mai copleşitoare ale Istoriei, o întâlnire atât de făţişă între Dumnezeu (Întrupat) şi om, încât covârşeşte gândul şi simţirea. Bunătatea lui Dumnezeu şi a Omului lui Dumnezeu, Înţelepciunea Dumnezeirii şi Adevărul descoperit stau faţă în faţă cu răutatea Iadului şi a oamenilor ce aleg să se supună Iadului, cu limitarea, obtuzitatea încăpăţânată şi trufia omenească. În şirul de trădări mici şi mari ce îl întâmpină în această zi pe Fiul lui Dumnezeu El merge înainte, revărsând fără încetare lumina adevărului iubitor peste toţi cei care îl trădează – ucenici, susţinătorii de acum patru zile, cei care ar trebui să fie preoţii şi arhiereii Legii lui Moise… Tragismul contrastului este copleşitor.
Eroismul neclintit al lui Iisus Christos îl duce în faţa judecătorilor nedrepţi; aceştia Îl trimit la alt judecător nedrept, care Îl dă la chinuri deşi îi recunoaşte public nevinovăţia. Cu mâinile pline de sângele Celui pe care L-a chinuit deşi era nevinovat are neruşinarea să spune „Nevinovat sunt de Sângele Dreptului Acesta!” Iar fiii urii au neruşinarea şi nebunia să răspundă „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Bine că nu ţine seama Dumnezeu de nebunia omenească şi că a răspuns la acest auto-blestem cu dragoste, chemându-i şi pe ei, şi pe copiii lor, la Mântuire, atât la Cincizecime cât şi în toate zilele de atunci şi până astăzi!
Însă această dragoste dumnezeiască nu-i clinteşte atunci pe oameni! Cu zel drăcesc, ei merg mai departe pe calea morţii, chinuindu-L, batjocorindu-L şi ucigându-L pe cel drept! (a se vedea Isaia, capitolul 53, pentru toate câte s-au proorocit, şi Evangheliile pentru felul în care s-au împlinit)
Murind pe Cruce, Domnul se pogoară la Iad.
Deasupra, pe pământ, după minunile Crucii – cutremur, întunecarea soarelui, apoi învierea multora dintre cei adormiţi ca mustrare spre trezire pentru cei care se blestemaseră singuri – o teribilă aşteptare.
Apostolii, ucenici ai Domnului, sunt atât de copleşiţi de întristare, atât de zdrobiţi de risipirea tuturor planurilor lor, încât uită de mai tot ceea ce le spusese Domnul. În afară de faptul că trebuie să se iubească unul pe altul, precum şi El îi iubise; şi, ca urmare, rămân împreună. E de ajuns pentru a putea renaşte în Lumină! Până atunci însă, ei suferă şi aşteaptă. Ce? Nici ei nu ştiu prea bine. Fără Christos lucrarea lor nu are niciun rost; rămaşi împreună sunt ţintă a urii celor care le-au ucis Învăţătorul. Însă rămân împreună, aşteptând…
Cărturarii, preoţii şi arhiereii Legii Vechi, cei care ar fi trebuit să fie primii ucenici ai lui Hristos, cei care au lucrat prinderea, chinuirea şi uciderea Lui, îşi amintesc înfricoşaţi de cuvintele Acestuia! Ei ştiu că Acesta a spus că va învia după trei zile! Aşa că cer pază şi îşi petrec Paştele Legii Vechi nu cu bucuria ce trebuia să-l însoţească, ci încordaţi, aşteptând să vadă ce urmează. Îngroziţi că Proorocul din Nazaret ar putea învia, că cel care a gonit cu biciul oamenii lor – negustori şi cămătari – din Templu S-ar arăta şi mai slăvit, şi mai puternic. Sperând că, poate, au avut dreptate şi nu va învia. Aşteaptă…
Hristos a înviat!
Lumina străluceşte din mormânt, îngerul răstoarnă piatra, ca slujitor al Celui care este şi Dumnezeu, şi om, deschizându-i iar calea în lume, aşa cum i-o deschisese la Bunavestire, aşa cum i-o deschisese Ioan Proorocul…
Se intră în Paştile Învierii, în bucuria Veşniciei, în lumina şi slava Dumnezeirii.
Se intră în Săptămâna Luminată.
Paştile Domnului, Paştile!
Trecerea de la moarte la viaţă, de la pătimiri la fericire, de la păcat la curăţie, de la întuneric la strălucire!
În aceste douăsprezece zile, de la Lunea cea Mare până în Sâmbăta Luminată, pătimim, murim, înviem şi ne bucurăm cu Domnul. Suferim cu El, murim cu El, coborâm la Iad cu El, Îl aşteptăm cu Apostolii, Îl plângem cu Mironosiţele, apoi ne bucurăm împreună cu Ele, cu Apostolii, dar mai ales cu El Însuşi!
Unde intră aici parastasele ce se fac şi în vremea sărindarelor, şi în alte pomeniri ale celor adormiţi?
Nu intră! Şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, pomenirea morţilor se face doar prin rugăciunile aduse pentru ei la Sfânta Liturghie şi alte asemenea slujbe. Dar nu prin parastase! De ce?
Parastasul este un buchet de rugăciuni din Slujba Înmormântării, este o slujbă de întristare pentru despărţirea de cei plecaţi. Desigur, nu o întristare ca a celor care nu au nădejde, însă tot întristare şi concentrare pe legătura noastră cu ei, pe jertfa de rugăciune, împreună slujire şi milostenie pe care o aducem lui Dumnezeu pentru ei. Este o slujbă a lucrării noastre pentru cei adormiţi. Săvârşită, desigur, prin puterea de la Dumnezeu primită de către Creştini, dar având această direcţie, din lumea aceasta către Veşnicie.
Dimpotrivă, Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată sunt cele în care ne dăruim trăirii lucrării lui Dumnezeu pentru noi, în care Îl însoţim pe Domnul în lucrarea Lui, fără să economisim mirul sub cuvânt de milostenie, fără să ne uităm înapoi. Ştim că tocmai prin această lucrare a Sa este cu putinţă toată lucrarea bună a noastră, ştim că tocmai prin această lucrare a Lui se deschid porţile Raiului pentru toţi cei pe care îi iubim.
În aceste zile slujba parastasului nu îşi are locul. Căci părtăşia la Jertfa şi Moartea Fiului Omului este cea mai mare lucrare pentru toată Creaţia supusă deşertăciunii, este cea mai puternică lucrare şi pomenire pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, este cea care deschide porţile Învierii pentru toţi! Şi lăsăm acum cele mai mici pentru cele mai mari, lăsăm acum cele ale noastre pentru cele ale lui Dumnezeu.
Slujba parastasului începe a se săvârşi iarăşi din ziua de luni de după Duminica Tomei. Zi numită şi Paştele Blajinilor sau Paştele Fericiţilor, întrucât este prima zi în care putem săvârşi parastasul pentru cei adormiţi ai noştri şi putem uni durerea despărţirii noastre de ei cu bucuria Învierii fără să pierdem – şi să piardă cei adormiţi – nimic din harul nespus de bogat adus de Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Dimpotrivă, datorită acestui mic „post de parastas” – post închinat unirii noastre cu Dumnezeu şi lucrarea Sa – harul se revarsă şi mai bogat, infinit mai bogat, spre folosul tuturor.
Pe scurt, pomenirea morţilor se săvârşeşte şi în Săptămâna Mare, şi în Săptămâna Luminată, dar nu prin parastase, ci prin rugăciunile aduse la Liturghie şi la celelalte slujbe, după cuviinţă. De fapt şi pomenirea celor vii, şi pomenirea celor adormiţi se face în Săptămâna Mare în cadrul liturgic în care totul este subordonat cutremurului cu care privim şi slăvim neînchipuita Jertfă care ne-a scos din moarte. Vii şi adormiţi, aducându-ne aminte de moartea în care răutatea şi răzvrătirea noastră ne-au aşezat, încercăm să murim cu Christos ca să şi înviem cu El. Ceeea ce facem, cât mai deplin, în Săptămâna Luminată, ca să o putem face şi în Veşnicie.
(De aceea nici nunţi, nici botezuri, nici masluri, nici parastase nu se fac în aceste zile.)
Tot pe scurt, dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta lui Lazăr; iar în Joia Mare se pot face colivi, dar acestea se binecuvântează cu rugăciunea colivei, fără a se cânta „Veşnica pomenire” şi fără a se face parastas ori litie pentru cei adormiţi – slujbe care ne-ar înstrăina de trăirea adevărată a Joii Mari.
În sfârşit, dacă cineva trece la cele veşnice în Săptămâna Mare, se face parastasul de trei zile, ca parte a rânduielilor de Înmormântare, iar în Săptămâna Luminată se săvârşeşte după rânduiala specială a acestei săptămâni.
Cu nădejdea de mult folos duhovnicesc, pentru că Dumnezeul nostru nu este al neorânduielii, iar cele aşezate de Duhul Sfânt pentru folosul nostru sunt aşezate, să ne bucurăm de har lucrând lucrarea cea bună. Hristos a înviat!
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 