Azi, 1990 și prostia omenească

Am fost de mic uimit de îndrăzneala cu care mulți oameni cu puțină minte se vedeau geniali. În timp ce majoritatea celor geniali suferea cel puțin de modestie exagerată, dacă nu de puternice complexe de inferioritate – adesea tocmai acolo unde erau cei mai buni.
Și până astăzi am o tresărire când aud, iar și iar, expresia „majoritatea oamenilor sunt proști”. Spusă cu multă convingere și superioritate de către majoritatea oamenilor. Adică inclusiv de mulți dintre cei incluși în categoria celor cu minte lipsă.

Un exemplu clasic pentru acest tragi-comic paradox l-am avut de curând printr-un comentariu la mărturisirea mea Cu cine votez în turul doi?
Preluată de Revista Atitudini pe site-ul său, mărturisirea a primit, printre altele, un comentariu dublu acuzator la adresa mea, dar fără niciun argument pentru acuzații. Bineînțeles, din partea unui om care se crede Creștin și care o susține pe Elena Lasconi. Îl voi nota pe autor M.R., deși, lucru respectabil, și-a folosit (probabil) numele propriu ca semnătură. Fac asta deoarece mi-aș dori să își dea seama că textul este o critică a unei purtări, iar nu un atac la persoană.

D-l M.R. ne oferă următoarea mostră de gândire și atitudine (i-am acoperit numele cu verde pentru că iubesc natura, pe care verdele o simbolizează atât de frumos și clasic):

După cum se vede, d-sa începe cu o acuzație, urmată de alta. Prima este adresată mie, a doua d-lui Călin Georgescu. Deoarece nu îl reprezint pe acesta, mă voi mărgini la acuzația ce mă privește.
Acuzația este că aș răstălmăci „cuvintele”.
După cum se poate vedea, d-l M.R. nu dă absolut niciun exemplu al pretinsei răstălmăciri. O atitudine anti-christică, de vreme ce Însuși Dumnezeu Întrupat ne-a prevenit asupra primejdiei judecării celuilalt, asupra cuvintelor deșerte și acuzațiilor neîntemeiate și neziditoare; preveniri întărite, repetat, de Duhul Sfânt (Matei 5.22; 7.1-5 și 12.36-37; Luca 19.22; Marcu 4.24; Luca 6.38; Iacob 4.11 ș.cl.; etc.).
În clipa în care îți acuzi fratele – și cu atât mai mult un cleric! – de „răstălmăcirea cuvintelor”, mai ales într-o mărturisire publică, ești obligat să aduci îndată dovezi pentru acuzație. Altfel înseamnă că te-ai alăturat celor care L-au învinuit mincinos pe Iisus Christos.
Din păcate, această dovedire lipsește cu desăvârșire.
Ceea ce înseamnă că în adâncul sufletului său d-l M.R. simțea că greșește, că nu poate argumenta. Acuzația de „răstălmăcire a cuvintelor” este dată mereu de Eretici atunci când nu au argumente. La fel fac Ateii și Păgânii când le arăți adevărurile pe care nu vor să le vadă.
Am primit această acuzație de multe ori, însă foarte rar cineva a încercat să argumenteze. Cu acei puțini m-am înțeles și am rămas prieteni, chiar și atunci când nu au putut primi adevărul: cel puțin au arătat onestitatea elementară a dialogului decent.

În continuare, d-l M.R. vine cu altă idee abisală: „Dintre două rele aleg pe cel mai mic rău”. Pentru cei din afara Bisericii poate să pară logic acest lucru. Dar pentru un Creștin este inacceptabil să alegi răul.
Însuși Duhul Sfânt ne poruncește: Feriți-vă de orice înfățișare a răului (I Tesaloniceni 5.22).
Ce nivel de inteligență poate avea cineva ca să spună „ascult de Dumnezeu” și „votez împotriva lui Dumnezeu”, în același comentariu? Căci d-sa încheie cu „Doamne ajută!” comentariul, ca și cum ceea ce a spus ar fi creștinește!
Și am arătat repetat că dacă sunt de votat două rele nu votăm niciunul!
Dar d-l M.R. știe mai bine și decât un amărât de popă ca mine, dar și decât Dumnezeu!

Dar, va sări cineva, poate omul are un nivel înalt de inteligență și doar aici greșește.
Este exact ceea ce încerc să arăt!
Că purtați de patimi, simțăminte și mai ales propaganda tv-internet oamenii (oricât de inteligenți altfel) devin iraționali.
Ca d-l M.R. ce își încheie acuzațiile cu „Se pare că unii își uită propria istorie”. Genial!

D-le M.R., eu am trăit istoria ultimilor cincizeci și ceva de ani pe propria piele. Iar dvs. vă încadrați exact la cei care au refuzat să îl voteze pe Rațiu și l-au votat pe Iliescu: pentru că li s-a spus că „Rațiu și Câmpeanu sunt legionari”.
Oameni ca dvs. ne-au atacat pe 13-15 Iunie 1990, d-le M.R., pentru că li s-a spus că am fi legionari.
Ca și dvs., acei oameni nu au gândit: propaganda comunistă îi stăpânea emoțional și deveneau iraționali cum li se spunea că unul ar fi legionar.
Cu asemenea abjecții s-a distrus România până astăzi.
Cei care au votat anti-legionar cu Iliescu și-au văzut fetele plecate la producție în Turcia, Cipru, Italia și alte țări străine, făcând sex pe bani cu toți bolnavii lumii. Cei care au votat anti-legionar și-au văzut băieții torturați și uciși de droguri, ajungând să se vândă pentru banii de droguri. Cei care au votat anti-legionar s-au văzut dați afară din Țară; ei și copiii lor.
De ce uitați istoria?
Uitați-vă în jur și vedeți ce a făcut din România și Români votul anti-legionar: nimicire, sclavie, prostituție, droguri, colonizare, promovarea nulităților, batjocorirea Credinței, sărăcie, pustiire, dezastru!
De ce uitați istoria?
Prin amețirea celor ca dvs. cu marota legionară au fost izgoniți Românii din propria țară mai rău decât orice altă națiune europeană. Nici Ucraina, după aproape trei ani de război, nu a ajuns să piardă aceeași proporție cu România în timp de pace.
Când o să vă treziți și, învățând istoria, o să ieșiți din condiționarea comunistă?

Dvs. vă pretindeți Creștin, dar vreți să garantați cu votul dvs. programul electoral satanist al Elenei Lasconi!
Dacă ați zice „nu am cu cine să votez”, chiar dacă am altă părere, v-aș înțelege.
Dar să ziceți „sunt Creștin deci votez cu răul” este la fel de abisal cu convingerea majorității oamenilor că sunt din elita inteligenței umane.

Repet: noi nu putem garanta purtarea unui om. Putem doar să garantăm validitatea promisiunilor electorale pe care acesta le face. D-l Călin Georgescu promite următoarele: Programul ”Hrană, Apă, Energie” (care este extrem de rațional și necesar), pace, relații internaționale sănătoase, demnitate națională. D-na Elena Lasconi promite următoarele: propagandă și legislație LGBT (deși SUA, care a lansat aberația, a constatat că este o aberație și dă puternic înapoi, spre sănătate), război în Ucraina (poate nu vă încadrați în vârstele de mobilizare, dar gândiți-vă măcar la bieții tineri și distrugerea Țării!), supușenie oarbă față de anumite puteri străine, relații ostile cu mai mult de jumătate din lume, introducerea în Constituție a privilegiului criminal al femeilor de a-și ucide copiii, dictatura serviciilor secrete asupra cetățeanului (a se vedea ceea ce cer susținătorii ei!) și tot așa. Mai mult, după nenumăratele scandaluri de corupție din USR vorbește despre cum va îndepărta cu ajutorul USR corupția de care însăși USR suferă!

Mie mi se pare că orice om rațional își dă seama că, dincolo de orice alte probleme, d-l Călin Georgescu este un bine (mai mic sau mai mare, e altă discuție). Iar d-na Lasconi este un mare rău.
Este evident că propaganda comunistă a mafiei USR-PNL-PSD-UDMR este orbitoare. Dar tocmai această mobilizare uimitoare, această unitate întâlnită doar în Plandemie împotriva cetățeanului, ar trebui să lămurească lucrurile: tot sistemul corupt este de partea Elenei Lasconi și este, cu ură și groază, împotriva lui Călin Georgescu.
Ceea ce lămurește totul pentru cine nu este implicat în corupție și distrugerea României.
Prostia omenească dă cu piciorul în țepușă de o veșnicie. Și îi învinuiește pe alții de durerile pe care și le produce.
Să ne trezim cu Sfântul Apostol Pavel și să Îl urmăm pe Dumnezeu, înainte să fim cuceriți de rău!

+

Ca o vorbărie de moș,
revăd în aceste zile zilele din 1990.
Aceeași campanie a urii față de cei care nu susțineau FSN este dezlănțuită față de cei care nu o susțin pe Elena Lasconi. Doar pentru acest lucru dacă era un om decent s-ar fi retras din cursă!
Văd aceeași îndoctrinare.
Dar este și o deosebire:
În 1990 noi, Golanii Pieței Universității eram de partea Bisericii, Credinței, iubirii de neam și țară. Chiar și eu, ca ateu, sprijineam Biserica, pentru că știam că ea a fost cel mai mare dușman al Comunismului și singura oază în timpul regimurilor comuniste. Și, iarăși, toți ne iubeam Națiunea și Țara.
Astăzi Piața Universității este populată de indivizi care sunt exact ca cei care îl susțineau pe Iliescu în 1990: îndoctrinați comunist și convinși că luptă împotriva Comunismului.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Dintre cei care am fost în stradă în Decembrie 1989 și în Piața Universității în 1990 mulți s-au dus la Ceruri. Valeriu Sterian, Cristian Pațurcă, Mugur Vasiliu și mulți alții. Dar toți pe care i-am cunoscut atunci și mai trăiesc, de la Claudiu Târziu la Virgiliu Gheorghe, sunt în tabăra suveraniștilor (și mai ales în A.U.R.). Pentru mine și numai atât ar fi de ajuns ca să înțeleg ce se întâmplă: cei care au luptat toată viața împotriva dictaturii sunt în tabăra în care vreau să fiu, viu.

Gândirea sănătoasă. Pricesnele sunt canonice?

Cei mai mulți dintre Românii care cunosc denumirea de priceasnă/pricesne au în vedere cântări întâlnite mai ales la Oastea Domnului, la Visarioniști (adică ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu) sau în comunități – parohii, mânăstiri, schituri – ce au preluat această tradiție.
Termenul de priceasnă înseamnă cântare de împreună lucrare: se cântă celor care se împărtășesc ori miruiesc de către cei care urmează să se împărtășească/miruiască (ori deja au făcut-o). Este cam același înțeles cu chinonicul, care înseamnă împreună cântare, doar că priceasna vine din slavonă iar chinonicul din greaca medievală. Vom reveni mai jos la înțelesul vechi al celor două cuvinte.
Versurile pricesnelor – în înțelesul amintit în prima frază – înfățișează fie lucrarea de mântuire a Celui Întrupat sau a Duhului Sfânt, fie primejdia irosirii vieții prin depărtarea de Dumnezeu, fie nevoia mijlocirii sprijinului ceresc – prin Măicuța Domnului, Sfinți, Îngeri etc.

Până aici totul poate părea bine, dar iată că se ivește o tulburare, tot mai mare: tot mai multe voci, în primul rând ale unor călugări, dar și ale unor preoți de mir – implicit ale unor mireni – spun sus și tare că nu sunt canonice pricesnele (în înțelesul amintit la începutul cuvântului nostru).
Și pentru că am găsit o sinteză cuprinzătoare a acuzațiilor aduse, o cităm in integrum:

„Astfel de cântări, care pot fi foarte ușor catalogate drept doine,
balade sau romanțe, dar cărora li se spune pricesne din dorința de a
atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe, sunt cu
totul în afara duhului bisericii noastre.

Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți, acestea
sunt compoziții artistice fără valoare dogmatică ce încurajează un
pietism religios bolnăvicios și nu respectă stilul de interpretare
bizantină. Mai mult, ele se aseamănă cu unele piese interpretate pe
la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante și exagerează
tânguielile, încurajând bocitul în grup.

Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de
rugăciune cuviincioasă, fiind bogate în învățături dogmatice și
punând accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau o
interpretează, nu pe lamentări.

Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri
elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea
cântării și duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage
credincioși la biserică.

Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Vom cerceta pas cu pas această opinie sinceră nepătimașă, după cum ni se poruncește de către Duhul Sfânt de multe ori (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.).
Totuși, voi începe cu un semn de primejdie, căci primejdios este ca cineva să se socotească pe sine nepătimaș. Iar dacă cineva știe că este pătimaș, căci toți suntem până ajungem la desăvârșire, nu va pleca de la înălțata părere că vreo opinie de-a sa e musai nepătimașă. Se poate să fie, deși este greu, căci patimile noastre se revarsă în părerile noastre: Căci din prisosul inimii grăiește gura (Luca 12.34 ș.cl.). Totuși, se poate întâmpla ca o opinie a noastră să fie nepătimașă. Însă înțelept este să nu ne bizuim că ar fi așa. Cel mult spunem – cum am zis și eu de atâtea ori – că încercăm să cântărim lucrurile drept, fără patimă, cinstit, obiectiv. Noi încercăm. Și Dumnezeu, după socoteala Sa, ne dă sau nu acest nemeritat dar.
Ca urmare, nu vom spune ca autorul/autorii textului de mai sus că cele ce urmează sunt „opinii sincere nepătimașe”. Vom spune că am încercat să măsurăm toate cu dreptarul Învățăturii lui Dumnezeu. Rugându-ne, dinainte de a începe și până dincolo de capăt, să binecuvânteze Dumnezeu această osteneală nevrednică.

1. Să mergem acum la prima frază a acuzațiilor atât de bogate și eficient condensate în textul citat.

Vedem aici că autorul/autorii, cu hotărâre, declară:

  • că doinele, baladele sau romanțele nu pot fi pricesne;
  • că pricesnele în cauză se încadrează în același timp la doine, balade sau romanțe.

O să îmi cer iertare pentru aceasta, dar egalitatea între cele trei categorii este, pentru orice etnolog (și alți specialiști), cel puțin problematică. Pentru că doina este altceva decât balada și cu atât mai mult decât romanța.

De pildă,

romanța este poezie lirică sentimentală cultă de inspirație erotică.

Sau, altfel spus, romanța exprimă sentimente de dragoste între oameni, de dragoste omenească – și uneori trupească. Ceea ce este radical diferit de baladă:

Balada este povestire populară lirică a unor evenimente istorice (legendare) cu caracter eroic.

Acum, trebuie să subliniez că nu știu să existe vreo romanță sau doină care să fie pe post de priceasnă. De asemenea, nu cunosc nicio baladă cu acest rol. Iar ca gen, nici vorbă ca pricesnele să poată fi balade, romanțe sau doine. Nu pot fi catalogate astfel decât mincinos, ignorând definiția categoriilor în cauză.

Dar poate autorul/autorii, printr-o exprimare greșită, se referă de fapt la forma muzicală a cântărilor numite pricesne?
Se poate, însă greșeala rămâne și ridică o mare îndoială privind obiectivitatea opiniei.

2. Următoarea afirmație, din aceeași primă frază este

„(Aceste cântări…) cărora li se spune pricesne din dorința de a atrage spectatori sau cântăreți de ocazie pe la diverse slujbe…”

Această afirmație trece din critica pricesnelor în acuzarea directă a clericilor sau mirenilor că le-ar da, intenționat, un nume mincinos din motive murdare. Căci nu se spune că este vorba despre atragerea credincioșilor – ceea ce ar schimba mult tonul și direcția discursului. Nu, se acuză că denumirea de pricesne se face „din dorința de a atrage spectatori (s.n.)”. Nu credincioși, spectatori. Ceea ce face, dintr-o dată, din toți cei care iubesc să asculte pricesne, niște lepădați, niște rătăciți, care vin la biserică pentru spectacol, nu pentru credință. Acest lucru nu este o insinuare: este exprimat direct prin termenul de spectatori.

Dar este adevărat că cei care iubesc pricesnele sunt niște lepădați care vin la slujbe pentru spectacol, adică sunt spectatori ai slujbelor?
Autorul sau autorii nu oferă absolut niciun argument pentru această acuzație extrem de gravă. Ceea ce face pretenția de „opinie nepătimașă” să devină absurdă: doar patimile fac pe cineva să arunce cu ușurință și fără nicio răspundere acuzații extrem de grave și universale!
Cum să uităm, Creștini fiind, că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecății? (Matei 12.36)
Cum să uităm, Creștini fiind, că cine va zice fratelui său „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata Sinedriului, iar cine va zice „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului? (Matei 5.22)
Cum să uităm, Creștini fiind, că Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului… n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă? (Iuda 1.9)
Desigur, doar dacă patimile ne întunecă discernământul.
Atunci, da, putem să osândim pe toți oamenii care iubesc pricesnele și să-i declarăm in integrum despărțiți de Dumnezeu.

Dar textul arată ceva mai mult decât o simplă lipsă de discernământ. Căci avem, pe de-o parte, trepte de manipulare, iar pe de alta, un vocabular manipulativ.
Întâi se pretinde că denumirea de pricesne este nedreaptă. Se invocă „doine, balade sau romanțe”, ca să se producă o așezare emoțională a cititorului în afara cântărilor bisericești. Se pretinde că pricesnele „pot fi foarte ușor catalogate drept doine, balade sau romanțe”; o exprimare manipulativă, deoarece orice om mincinos poate foarte ușor să catalogheze orice ca fiind rău sau bun, ceea ce nu face catalogarea adevărată. Argumentele pentru o asemenea catalogare nu există – și vom reveni la asta! – ceea ce înseamnă că textul este și aici strict manipulativ și implicit mincinos. Se pretinde că folosirea termenului de pricesne se face anume din interese meschine, iar nu din alte pricini. Iar apoi se folosesc termeni depreciativi precum „spectatori” și „cântăreți de ocazie”. Termeni prin care cititorul este manipulat emoțional să îi disprețuiască pe cei care cântă sau/și ascultă pricesne. În tot acest discurs, dincolo de minciuni și invective, lipsește un lucru obligatoriu pentru Creștini: dovedirea acuzațiilor. Se ajunge astfel la

3. Acuzația supremă din prima frază:

„Aceste cântări (pricesnele n.n.) … sunt cu totul în afara duhului bisericii noastre.”

Purtat de emoții, cititorul poate să creadă această acuzație extrem de gravă. Și chiar să se minuneze că toți episcopii români, de sute de ani încoace, sunt atât de orbi la așa ceva, „cu totul în afara duhului bisericii noastre”. Din fericire, această acuzație extremă – ce le încununează pe cel dinainte – este și argumentată de autor/autori. Așa că o să ne uităm la argumente, de la primul până la ultimul.

4. Primul argument este indus viclean, în forma

„Pe lângă faptul că textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți…”

De ce spun că este indus viclean?
Pentru faptul că se ocolește prezentarea directă prin formula „pe lângă faptul că…”. Altfel spus, autorul/autorii atribuie autoritate deplină ideii că dacă „textele nu sunt compuse de Sfinți Părinți” atunci creația în cauză este „cu totul în afara duhului bisericii noastre”.
Dar ce înseamnă Sfinți Părinți?

În Teologia Patristică sunt numiți Sfinți Părinți acei sfinți care, în secolele IV-IX, au trăit și prin trăire mărturisit și apărat Credința Creștină.
Cei din secolele I-III sunt Sfinții Apostoli și Părinții Apostolici, Martirii, Apologeții (de limbă latină sau greacă veche) etc. și urmașii acestora.
Ca urmare, nici Tatăl nostru (Rugăciunea domnească) și nici Bucură-te nu au texte compuse de Sfinții Părinți. Tatăl nostru este compus de Iisus Christos, Dumnezeu Fiul Întrupat. Bucură-te este compus de Arhanghelul Gabriel și Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul.
La fel, Lumină lină, minunata rugăciune a Înserândei (Vecerniei), este cel puțin din secolul al III-lea, dacă nu mult mai veche.
Deci nu toate textele liturgice și în general bisericești, canonice și universal primite, au texte scrise de Sfinții Părinți. Ceea ce anulează „faptul” că lipsa unui text patristic înseamnă aflarea în afara Bisericii pentru o creație.

Dar poate nu despre acei Sfinți Părinți vorbește textul?
Poate este vorba despre „Sfinți Părinți” în înțelesul de „sfinți”?
Dacă da, ne izbim de și mai multe neadevăruri (ca să nu le spunem minciuni).

În primul rând, avem numeroase slujbe ale sfinților mai de curând canonizați ce nu sunt „compuse de Sfinți Părinți”. De la slujbele Sfinților Martiri Brâncoveni la cele ale Sfinților Părinți Arsenie Boca și Dumitru Stăniloae. Toate acestea sunt, însă, în duhul Bisericii noastre, pecetluite de Sfântul Sinod și de plinirea Bisericii.

În al doilea rând, unii dintre autorii „textelor”/versurilor cântecelor numite pricesne sunt Mucenici din Prigoanele Comuniste. De la Vasile Militaru la Traian Dorz, avem asemenea sfinți părinți ce au alcătuit versuri ce au devenit pricesne.

Prin urmare, în oricare dintre variantele ortodoxe ale termenului „Sfinți Părinți” acuzația este nulă – ca să nu spune că este anti-ortodoxă. Și este nulă și în pretenția sa de a fi argument împotriva pricesnelor.

5. Al doilea argument sau a doua acuzație este că pricesnele ar fi

„compoziții artistice fără valoare dogmatică”

Față de această afirmație vom sublinia lipsa oricărei argumentații. Însă din punct de vedere logic există doar două înțelesuri (ortodoxe) pentru expresia „valoare dogmatică” (a unui text):

  • este un text care prezintă (adevărat, de înțeles și, ideal, frumos) dogmele (= Învățăturile Dumnezeiești)
  • este un text ce deschide noi înțelegeri asupra dogmelor (= Învățăturile Dumnezeiești)

Însă cântările liturgice – printre care se pot așeza și pricesnele – au doar primul rost: să înfățișeze, adevărat, de înțeles și frumos, dogmele Bisericii (Învățăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor și păstrate cu loialitate deplină de Biserica lui Dumnezeu).
Din acest punct de vedere, acuzația că pricesnele sunt „fără valoare dogmatică” este o minciună sfruntată, nerușinată și rușinoasă. Și o demonstrăm pe textele unor pricesne foarte cunoscute!

a) Imnul Ortodoxiei cuprinde următoarele învățături:

Iisus S-a răstignit și A înviat, e bun și primește pe toți cei care Îl caută, suspină pentru cei rătăciți și prin Jertfa Sa spală păcatul tuturor; viața e trecătoare, moartea e veșnică și plină de chin pentru cei care nu Îl primesc pe Dumnezeu; Biserica, slujbele, postul și rugăciunea sunt folositoare, cei care râd de ele sunt amăgiți de Satana; Biserica totdeauna îl cheamă pe om la rugăciune și credință; slujbele sunt sfinte; în Altar îngeri și heruvimi îi cântă lui Iisus; preoții slujesc și cântă împreună cu îngerii; Duhul Sfânt întărește Credința pe pământ, în primul rând prin Euharistie, apoi prin „Credința cea ortodoxă a lui Iisus”, prin tainele Bisericii; împărtășirea cu Iisus este trăirea (viața) cu Iisus; Măicuța Domnului îl ocrotește pe cel credincios, inclusiv prin umbrirea Sfintei Cruci; Satana umblă ca un hoț trăgând în rătăcire pe cât mai mulți, chiar și pe Creștini; proorocia mincinoasă s-a înmulțit și a dat multe secte amăgitoare, hulind preoția și lucrarea ei sfântă, amăgind multe suflete și chiar sate întregi; „Să nu te lași amăgit, iubitul meu,/ De Satana cel smintit, dușmanul tău!/ Vino-n Biserica Sfântă,/ Cu icoane- împodobită/ Și răsplata o primești de la Dumnezeu”; Biserica este sfântă și izvor de viață de la Sfinții Părinți, în ea găsești lumină și mântuirea adevărată; Adevărul este unul singur; pământul trece, omul este călător, puterea tinereții, frumusețea, banii, averea se schimbă, omul mâine este o bucată de țărână și atunci toate acelea care l-au atras dispar ca și cum n-au fost; fiecare va fi judecat după faptele sale; peste toate va împărăți Dumnezeu.

Chiar dacă vi se pare lung textul, vă rog să îl citiți: Priceasna Imnul Ortodoxiei are 12 (douăsprezece) strofe pline de învățături dogmatice ortodoxe. Este o excepție?

b) Cântarea Sfintei Treimi este o rugăciune cu următoarele învățături:

Fiul a voit să ne fie frate în lupta vieții (Ioan 15.15); Duhul Sfânt purcede din Părintele Unic; Dumnezeu este trei Persoane, Un Domn; Dumnezeu este cel care dăruiește dragostea și puterea, veghează peste toți, este Cel care spală păcatele, judecă lumea și dă vrednicia și unitatea; doar în Dumnezeu există iubire adevărată și unire, preamărindu-L veșnic ne apropiem de El; cu ajutorul Lui ne putem apropia cu vrednicie de Sfântul Altar (Sfânta Împărtășanie).

Aici sunt șase strofe de rugăciune și mărturisire, pline de învățături dogmatice.

c) Așa vorbește Domnul Slavei (Sfânta Liturghie). Vom reda direct versurile, ca fiecare să citească și să vadă ce cuprind:

„Așa vorbește Domnul slavei,/ În glasul Sfintei Liturghii/ Deșii M-am înălțat la ceruri,/ Eu nu vă las orfani, copii. // În fiecare Liturghie/ Eu iarăși Mă cobor la voi (variantă: Eu Mă cobor din nou la voi)/ Din nou e coasta Mea împunsă/ Și-Mi curge sângele șuvoi. // Mă răstignesc din nou pe Cruce/ În umbra Sfântului Altar/ Primiți-Mi Sângele și Trupul/ Să nu vin iarăși în zadar. // Deschideți inimile voastre/ Că vreau în voi să locuiesc/ Să vă împac din nou cu Tatăl/ Și de păcat să vă feresc. // Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Deschideți nu mai amânați/ Primiți-Mă creștini cu toții/ Și pacea Mea o s-o aflați. // Și din potirul Cinei Mele/ Gustați iubiții Mei cu toți/ Eu vreau în voi să fiu de-a pururi/ Să fiu viața tuturor!”

Este izbitor faptul că acest cântec este și o mărturisire de credință, dar și o cateheză ortodoxă. Adică este un text plin de învățătură dogmatică ortodoxă.

d) O, Măicuță Sfântă sau Fii lacrimilor tale este o priceasnă închinată Maicii Domnului. Și poate cea mai cunoscută, dar tocmai de aceea și având mai multe variante. Este în primul rând rugăciune: începe cu „O, Măicuță Sfântă/ Te rugăm fierbinte/ Să ne-asculți de-a pururi/Marea rugăminte: // Nu lăsa, Măicuță/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii (var.: Noi ce suntem fiii) / Lacrimilor tale!”
De la început vedem că dogmatic, rugăciunea-cântare mărturisește Învățătura Ortodoxă despre Maica Domnului și mijlocirea ei, pentru oameni, către Dumnezeu. Este dincolo de bun-simț să cităm aici textele din Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, din Istoria Bisericii Universale a Părinților Rămureanu, Șesan și Bodogae, din Maica Domnului în teologia Sfinților Părinți a Preotului Dinu ș.a.m.d. Dar dacă am face-o, ar vedea oricine atât adevărul ortodox al strofelor de mai sus, cât și ale celorlalte strofe din Priceasna O, Măicuță Sfântă.

Deși am dat numai patru exemple, credem că este clar adevărul pentru orice om cinstit: cel puțin o parte dintre pricesne, și o parte cu atât mai importantă cu cât cuprinde cele mai cântate și iubite pricesne, au texte pline de Învățătură Ortodoxă. Adică au o mare valoare dogmatică.

Foarte trist este că această realitate este ușor de văzut: se cumpără, împrumută sau descarcă gratuit de pe internet o carte de pricesne și se citesc versurile. Ca urmare, opinia după care pricesnele ar fi „compoziții artistice fără valoare dogmatică” este foarte greu de crezut sinceră: o opinie sinceră are ca temelie cercetarea – poruncită de Duhul Sfânt (I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; I Ioan 4.1 etc.). Mai mult, ca să spui sincer că un text este „fără valoare dogmatică” trebuie să îl fi citit. Atunci când ai citit un text de izbitoare valoare dogmatică – așa cum sunt foarte multe pricesne – și pretinzi că nu are valoare dogmatică nu ești sincer. Pentru că ori nu ai pricepere dogmatică – și ești nesincer dând sentințe pe ce nu știi –, ori o ai și minți intenționat.

6. A treia acuzație este că pricesnele

„încurajează un pietism religios bolnăvicios”

Ce este pietismul acesta, „religios bolnăvicios”?
Pentru pietism avem trei înțelesuri de dicționar.
Unul este al unei mișcări protestante și nu are legătură, evident, cu textul pe care îl cercetăm.
Al doilea este al unei „tendințe permanente din cultele creștine de a pune accentul pe sacrificiul personal și exercițiilor de pietate” (pietate = trăire plină de venerație și recunoștință față de Dumnezeu și Sfinții Săi).
Al treilea înțeles, peiorativ, este de „evlavie fariseică” și este întâlnit într-un singur dicționar românesc din douăsprezece consultate.
Există însă și un al patrulea înțeles, folosit mai ales în discuțiile teologice familiare, mai puțin în studiile serioase: de exagerare a rostului sentimentelor în viața creștină. Din acest punct de vedere, pietismul este forma de fățărnicie prin care se confundă sentimentele puternice sau emoțiile de la slujbe sau cântări cu îndeplinirea datoriei creștine.
Expresia pietism religios, dar mai ales pietism religios bolnăvicios nu am găsit-o decât în materialele bolșevice: sunt expresii folosite de NKVD, KGB, Securitate etc. drept acuzații pseudo-legale dar cu valoare de sentință la adresa Creștinilor.
Deoarece autorul/autorii nu explică aici sensul acuzației, vom presupune că nu se referă la sensul comunist al expresiilor. Și că este o formă hiperbolică – implicit manipulativă – pentru acel al patrulea sens amintit mai sus: pietism = confuzia între emoții și făptuirea/trăirea concretă creștină.

Dar de ce și cum ar „încuraja” pricesnele o asemenea confuzie?
Amintirea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, amintirea nevoii faptelor creștine, amintirea nevoii de rugăciune, mers la slujbe, bunătate, milostenie, fapte bune etc. sunt „încurajare la pietism religios bolnăvicios”?
Intrăm aici în lumea alunecoasă a acuzațiilor filosofale, în care speculația vrea să ia locul faptelor. Însă vom asculta de Iisus Christos: „După roadele lor îi veți cunoaște!” (Matei 7.16-20)

Care sunt comunitățile cele mai iubitoare de pricesne?
Cele din Oastea Domnului, ale așa-zișilor Visarioniști, precum și a unora influențate de acestea.
Cunosc asemenea comunități (de Ostași sau Visarioniști) din 1992: sunt cei mai harnici Creștini în fapte bune. Mult înainte ca Administrația Bisericească să organizeze ajutorarea săracilor și bolnavilor după 1989, Ostașii și Visarioniștii alergau la casele cele mai sărace, la oamenii fără case, la cei mai bolnavi, disprețuiți și împuțiți dintre cei amărâți. Le duceau de mâncare, le duceau haine, le duceau medicamente, îi spălau, le curățau casele, le reparau casele, le construiau case, îi ajutau să învețe și Credința și cele de care mai aveau nevoie. Asta face Oastea Domnului de un secol, asta fac ucenicii Părintelui Visarion Iugulescu de jumătate de secol.
Roadele arată că iubitorii de pricesne fac cele ale lui Dumnezeu.
Deci nici vorbă de pietism în înțelesul negativ amintit. Și această acuzație se dovedește neîntemeiată!

7. Al patrulea argument-acuzație este că pricesnele

„nu respectă stilul de interpretare bizantin.”

Așa, și? Care e problema, oamenilor?!?
O mulțime de sfinți din Rusia, Ucraina, Georgia, Persia nu au folosit niciodată „stilul de interpretare bizantin”. Asta înseamnă că acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Sfinții Apostoli nu au cunoscut, deci nici folosit, „stilul de interpretare bizantin”. Nici Sfântul Arhidiacon Ștefan, nici Mucenicii din Ierusalimul acelui timp. Nici Părinții Apostolici, nici Apologeții, nici puhoaiele de Martiri Creștini din primele patru secole!
Asta înseamnă că și acești sfinți sunt „cu totul în afara duhului bisericii noastre”?

Iar aici autorul sau autorii sunt pe o linie mai veche!
Am citit până și texte ca „numai cântarea în stilul de interpretare bizantin exprimă Ortodoxia și duhul Bisericii”, ba chiar „numai acea cântare duce către Dumnezeu”.
Deci, Stareții de la Optina sunt în afara Duhului Sfânt, pe Mucenicii Georgieni i-a luat dracul, Apostolii și ucenicii lor nu s-au înălțat către Dumnezeu și nu au exprimat în cântări Ortodoxia și duhul Bisericii?
Ferească Dumnezeu de asemenea blasfemii!

De ce cântăreții Bisericii se mai numesc și psalți? Căci psaltică a fost cântarea Bisericii de la începuturi. Nu „bizantină”.

Și cum s-a ajuns de la cântarea psaltică la cele opt glasuri?
Prin pricesne!
Căci cântându-se la pricesne cu felurite stiluri populare, s-au adoptat aceste stiluri populare de către Biserică. Iar Sfântul Ioan Damaschinul le-a așezat în cele opt glasuri, în secolul al VIII-lea. Așezarea lui răspândindu-se treptat în Biserică, fără ca vreun sinod ecumenic să o declare universală și obligatorie. Căci nici nu este și nu poate să fie, după cum arată întreaga Istorie a Bisericii.

Dar, după aproape o mie de ani de atunci, s-au apucat unii să idolatrizeze cele opt glasuri, așa cum unii idolatrizează calendarul lui Sosigene. Și, uitând că sunt mulți din Biserică, ai Bisericii, care nu folosesc cele opt glasuri, au început să le proclame dogme universale.

Acum, este adevărat că gusturile sunt diferite. Ca urmare, felul în care se cântă pricesnele este diferit. Subiectiv, pot spune că prefer să fi cântate mai pe scurt, iar formele în care sunt cântate (prea) pe larg de multe ori nu îmi plac. Dar! Spre deosebire de textul pe care îl cercetăm fac deosebire între gustul muzical personal și regulile universale ale cântării creștine. Așa cum, de pildă, nu îmi plac acele cântări bizantine în care o vocală este săltată și rostogolită câte un minut. Aceeași problemă ca și la pricesne: nu îmi plac formele cântate (prea) pe larg. Și dacă la început m-am supus practicii comune a cântării pe larg, mai târziu am înțeles că este departe de a fi obligatorie și necesară (Părintele Dragoș să trăiască și să se mântuiască!).
Deci, se poate să nu îți placă pricesnele cântate pe larg, sau să nu îți placă deloc pentru că ai alt gust în muzică. Dar asta nu îți dă dreptul să le disprețuiești sau să îi ataci pe cei care le prețuiesc. O asemenea practică este într-adevăr în afara Bisericii lui Dumnezeu.

8. Al cincilea argument-acuzație este că pricesnele

„se aseamănă cu unele piese interpretate pe la diverse adunări ale cultelor (neo)protestante”

Este un argument-acuzație la care este greu să răspunzi fără să fi copleșit de mirare. Și să te întrebi: cât de subiectiv poate să fie un text care se pretinde ortodox?
La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Evangheliile. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La „diverse adunări ale cultelor (neo)protestante” se citesc Psalmii. În traduceri care seamănă mult cu traducerile ortodoxe. La fel se întâmplă cu Facerea (Geneza), cu Ieșirea (Exodul), cu Apocalipsa (Revelația) și alele asemenea.
Să consideri acest lucru un criteriu al (ne)ortodoxiei este cel puțin absurd.

Mai mult, există biserici catolice de rit grecesc („greco-catolice”) în care se folosesc larg cântări „în stilul de interpretare bizantin”. Deci… Ori autorul/autorii renunță și la „stilul de interpretare bizantin” (că seamănă cu cel de la eterodocși), ori „argumentul” este nul de drept.

9. Al șaselea argument-acuzație constă în pretenția că pricesnele

„exacerbează tânguielile, încurajând bocitul în grup.”

Așa, și?
Textul nu explică de ce ar fi acest lucru ceva rău. Asta pentru că are drept bază acuzația (neortodoxă) că pricesnele ar încuraja „un pietism religios bolnăvicios”.
Doar că pricesnele nu cuprind plâns de propria milă în înțelesul obișnuit. Prima milă și tânguire a pricesnelor este a despărțirii de Dumnezeu și a Jertfei lui Iisus Christos, respectiv a batjocoririi acestei Jertfe Neprețuite de fiecare dintre noi.

Să plângi și chiar să bocești pentru că Iisus a răbdat pentru tine chinuri e ceva rău? Să plângi pentru nesimțirea proprie în fața Jertfei lui Iisus, în fața iubirii lui Dumnezeu, este ceva rău? Nu în Ortodoxie! Dimpotrivă, Sfinții Părinți au lăudat pe cei care și-au provocat lacrimile de pocăință chiar dacă au folosit mijloace lumești – de pildă, ceapa cu care își frecau ochii ca să plângă.
Este cu totul în afara duhului Bisericii osândi pricesnele pentru că aduc lacrimi de pocăință, de îndreptare, de curățire și de apropiere de Dumnezeu.
Iar pentru insinuarea că ar fi lacrimi sterpe, fățarnice, a se vedea punctul 6. de mai sus. De vreme ce aceia care se tânguiesc și bocesc la pricesne sunt mari făptuitori de bine, înseamnă că lacrimile și tânguirea aduc roade bune. Iar acuzațiile se arată false.

10. Ce repere vede autorul (văd autorii) pentru cântarea ortodoxă? Și se potrivesc pentru pricesne?

a) Ni se spune

„Cântările autentic ortodoxe transmit un duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă”

Da, așa este și așa fac pricesnele. Pricesnele transmit un puternic duh de smerenie și de rugăciune cuviincioasă. Atât prin text cât și prin melodie. Sau, cel puțin, așa o fac toate pricesnele pe care le cunosc eu, ale căror versuri le-am citit. Și nu sunt puține. Iar excepțiile și aici, ca în cele mai multe cazuri, întăresc regula.
Deci, pricesnele sunt cântări autentic ortodoxe din acest punct de vedere.

Că sunt cântăreți bisericești (și cu atât mai mult ne-bisericești) care se mândresc cu vocea lor este altceva. Asta o fac în „stilul de interpretare bizantin” foarte mulți care se văd sau visează „protopsalți”. Se vede asta limpede în teriremuri (de care autorul/autorii nu zice/zic nimic!), niște trufașe spectacole ale vocii fără niciun mesaj creștin. Se vede asta în câte un „Doamne, miluiește!” în care vocalele sunt atât de lungi și înmlădiate că mesajul se pierde și rămâne spectacolul vocal. La fel sunt și unii care se mândresc atunci când cântă pricesne. Dar aceasta ține de trăirea celui care cântă, este ispita oricărui cântăreț al Bisericii. Nu sunt de vină Heruvicul, Iubi-te-voi, Doamne sau O, Măicuță Sfântă! pentru că interpretul nu trăiește textul și melodia, ci plăcerea de a fi vedetă.

b) Alt criteriu invocat pentru cântările ortodoxe este că sunt

„bogate în învățături dogmatice”

Am văzut mai sus că acest criteriu este îndeplinit cel puțin 100% de pricesne.
Deci, și din acest punct de vedere pricesnele sunt cântări ortodoxe.

c) În sfârșit, se mai spune că obligatoriu cântările autentic ortodoxe pun

„accentul pe interiorizarea persoanei care o ascultă sau interpretează, nu pe lamentări.”

Aici suntem iarăși în zona argumentației emoționale, în care faptele contează mai puțin.

În primul rând, există cântări de tânguire sau lamentare „în stilul de interpretare bizantin”. Și nu doar la înmormântări sau parastase, ci și în multe texte de pocăință, în Canonul Sfântului Andrei Criteanul etc. Din nou suntem în afara „sincerității” invocate, pentru că asemenea texte sunt obligatoriu cunoscute oricărui om preocupat de viața liturgică ortodoxă. Deci a pune accentul pe lamentări nu este în sine un lucru neortodox, totul depinde de context și finalitate.

În al doilea rând, există cântări ortodoxe „în stilul de interpretare bizantin” care pun accentul pe făptuire sau/și exprimare, adică pe exteriorizare. Deci nu sunt doar cele care pun accentul pe interiorizare. Iar cele mai multe sunt mixte. Un exemplu paradigmatic:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tată și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Cel ce dai viață. Pentru aceasta lumea Te slăvește!

Mai mult, interiorizarea persoanei care ascultă sau interpretează o cântare creștină este imposibil de cunoscut doar după cântare. Se vede în fapte. Și ajungem iar la problema numeroșilor fanatici ai muzicii bizantină care studiază nenumărate partituri, dar nu mișcă un deget pentru aproapele lor. Este doar o coincidență faptul că Tronos, un cor excepțional, cântă și altă muzică decât cea bizantină și a făcut nenumărate binefaceri? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne merg în genunchi la Nicula? Este doar o coincidență că iubitorii de pricesne ajută săracii, bolnavii, închișii?
Dacă se pretinde că da, trecem de hotarele raționalului.

Probabil că sunt și iubitori de pricesne care sunt pietiști într-un sens negativ. Dar cu siguranță sunt o mulțime de asemenea pietiști și printre iubitorii cântării în „stilul de interpretare bizantin”.
Dar dacă pomul se cunoaște după roade și omul după fapte, atunci vedem că repetata acuzație de „bocit”, „lamentări”, „pietism” etc. este falsă.

(Dezacordul între „cântările autentic ortodoxe” și „care o ascultă sau interpretează” (în loc de „care le ascultă sau interpretează”) aparține autorului/autorilor. Și nu are nicio importanță în context – toți greșim, inclusiv așa. Am păstrat-o doar spre a sublinia că nu am alterat în niciun fel textul cercetat.)

11. În sfârșit,

autorul/autorii apelează la o combinație de scuză la adresa „oamenilor” și acuză la adresa „preoților” (care, iată, nu sunt oameni). Mai mult, în sfârșit spectatorii devin, neașteptat, credincioși. Este penultima frază și ultima a atacului la pricesne și cei care le prețuiesc:

„Dar asta nu e vina oamenilor care nu au înțeles aceste lucruri elementare și esențiale, ci a acelor preoți care au lepădat frumusețea cântării și a duhului psaltic bizantin, din dorința de a-și atrage credincioși la biserică.”

Găsim și aici aceeași viclenie ca și în alte fraze ale textului. Pe de-o parte, oamenii nu sunt de vină, dar pe de alta, lucrurile sunt „elementare și esențiale”.
Am văzut mai sus că nu sunt „elementare”, ci false. Dar esențiale? Ajungem iarăși la problema gândirii eterodoxe din spatele proclamării „stilului de interpretare bizantin” drept criteriu al Ortodoxiei! iarăși se proclamă aceeași minciună drept adevăr!

De aici și patetismul, adică pietismul bolnav al exprimării prin care se pretinde că preoții care plac sau prețuiesc pricesnele „au lepădat frumusețea cântării și duhului psaltic bizantin”. Un necunoscător ar crede, citind așa ceva, că Iisus Christos a predat „cântarea psaltică bizantină” Bisericii Sale ca pe un mijloc fundamental de mântuire. O idee 100% eretică, dar exprimată repetat în textul de față.

Patetismul sau patima din spatele textului se vede în monstruoasa acuzație că preoții care plac, iubesc sau doar acceptă pricesnele ar face asta „din dorința de a-și atrage credincioși la biserică” (și ca și cum ar fi un lucru rău!). Spun monstruoasă acuzației pentru că este explicit legată de „lepădarea” invocată înainte. Și spun patima pentru că autorul sau autorii nu poate/pot concepe că există cineva căruia îi plac sincer pricesnele. Ceea ce este dincolo de rațional – în sens negativ. Mai mult, autorul/autorii nu poate/pot concepe că un Român a crescut de mic ascultând pricesne și este obișnuit cu ele așa cum Ucrainenii sunt obișnuiți cu muzica lor bisericească – nici bizantină, nici pricesne, altceva. Excluderea unor asemenea posibilități este legată de convingerea ne-ortodoxă că singura cântare admisibilă în Biserică este cea în „stilul de interpretare bizantin”. O convingere pentru care nu există absolut niciun argument rațional. Nu există niciun canon al Sinoadelor Ecumenice care să pecetluiască altfel cântarea decât să nu fie zbierată, să fie frumoasă și cuviincioasă. Că autorul/autorii știe/știu asta e ușor de văzut, căci nu se invocă niciun canon. Dar se proclamă valoarea dogmatică și canonică a unui stil muzical – împotriva întregii Istorii a Bisericii. Și, ca urmare, se vede numai răul în și la cei care adoptă alt stil.

12. Ajungem la ultima frază din text, o lăudare a textului în cauză:

„Aceasta este o opinie sinceră nepătimașă, deci primiți-o ca atare!”

Este foarte îngrijorătoare nu doar convingerea absolută a propriei desăvârșiri, cât mai ales chemarea cititorilor de a vedea scrierea în cauză ca desăvârșită. Între această frază și „Acesta este adevărul absolut, luați-l ca atare!” este doar o deosebire de formulare. Căci amândouă formele exprimă aceeași încredințare: am făcut tot ceea ce era de făcut pentru a găsi adevărul deplin și trebuie să credeți asta.
Doar că, așa cum am văzut, textul în cauză ignoră toate faptele care îl contrazic. Și sunt multe!
Iar ocolirea faptelor, adică a adevărului, se face cu o dibăcie îngrijorătoare: pare mai curând o abordare intenționată, implicit o încercare de a impune minciuni drept adevăr.

Concluzie

Da, pricesnele cu text ortodox sunt canonice, așa cum și cântările în stil bizantin, rusesc, georgian etc. sunt canonice dacă au text ortodox.
Cei care cântă și ascultă cu drag pricesne nu sunt niște rătăciți; ba chiar de multe ori sunt cei mai buni fii ai Bisericii.
Cântarea în stil bizantin este canonică în măsura în care are text ortodox și nu este impusă cu de-a sila sau prin minciuni.
Idolatrizarea cântării în stil bizantin – sau în oricare alt stil – stă împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.
Așa cum fiecare neam se cuvine să aducă slavă lui Dumnezeu în limba lui și fiecare comunitate are dreptul la stilul său de cântare. Totul este să fie armonic și textele folosite să fie ortodoxe.

Dumnezeu să aibă milă de noi toți și să ne ajute să Îl iubim întru adevăr!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Discernământ vs. propagandă. Exemplu: Rusia ca țară ortodoxă

Am revăzut1 de curând o vorbă pe care am tot auzit-o de-a lungul vremii:
„Rusia, țară ortodoxă”
Acum, dacă vorba era aruncată de un oarecare la cârciumă, era trist; dar se putea pune pe seama băuturii. Însă odată adusă ca argument, ba chiar premisă, în discuții serioase, trebuie lămurită. Măcar pentru a vedea cât adevăr este în această fixație a propagandei ruse în România, că „Rusia e țară ortodoxă”.

Și, pentru că doar așa se lămuresc bine lucrurile, să o luăm pas cu pas!

În acest context, ortodox este cel/cea care trăiește în Biserica lui Dumnezeu, după Învățătura lui Dumnezeu, așa cum este ea înfățișată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție (aceasta din urmă fiind obligatoriu cea pecetluită de cele șapte sinoade ecumenice și de cele locale primite de acestea2).

Merită subliniat faptul că, spre deosebire de Catolicism și Protestantism, Biserica vede continuitatea de credință și slujire cu Apostolii Domnului ca esențială pentru ea.3

Social și sociologic, poate să însemne
2.1. Țară în care majoritatea populației este ortodoxă.

Ortodox – și acest punct ar trebui să însemne cel mai mult într-o asemenea discuție –,
2.2. Țara ortodoxă este țara care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu.

Declarativ, da, pentru că în 2024 sunt declarați de religie ortodoxă 61.8%4 dintre cetățenii Federației Ruse. Cel puțin 21.2% sunt atei sau nu au o religie anume. 9.5% țin de religiile islamice. Ș.a.m.d.
Dar este aceasta o majoritate reală?

Trebuie să ne amintim că în 1991 61% dintre cetățenii Federației Ruse s-au declarat atei sau fără religie. Respectiv, 31% s-au declarat Ortodocși în același an 1991. Dublarea numărului de Ortodocși declarați s-a făcut în contextul unei foarte mari proporții de clerici (foști) membri în sinistrele servicii secrete sovietice. Adică pe un fundal de pastorație și misiune de foarte proastă calitate. Ca urmare, nu trebuie să ne mire, de pildă, datele oferite de Serghei Filatov și Roman Lunkin în 20065. Se poate vedea acolo că pentru o mare parte dintre Ruși, Ucraineeni6, Bieloruși, Ciuvași, Mordvini, Carelieni etc. apartenența la Ortodoxie este în primul rând un construct etnic: ei trebuie să se declare ortodocși ca parte a identității etnice. În abordarea Învățăturii Bisericii7 se văd clar urmele îndoctrinării sovietice, apoi haosul anilor care au urmat dezmembrării URSS. Ca urmare, mulți Ortodocși Ruși (în amândouă înțelesurile) au o credință prea puțin ortodoxă. Cât de puțin ortodoxă? Ei bine, să luăm studiul făcut în 1996 de D. Furoman – adică într-o vreme în care uriașa majoritate a Ortodocșilor din Federația Rusă era alcătuit din cei rămași ortodocși în vremea Uniunii Sovietice. Furoman a constatat că Rușii ”Ortodocși” care se declară ca atare, se roagă des și cred într-un Dumnezeu care este și persoană (nu doar „energie”) este de 4%. Ceilalți aveau alte răspunsuri, neortodoxe, la cel puțin una dintre aceste întrebări. Trist este că și din cei 4% mulți au de asemenea idei eterodoxe față de Înviere, Învierea Obștească, suflet ș.a.a.
Prin urmare, dincolo de aparenta majoritate ortodoxă ne izbim de falsificări. Pentru că definind Ortodoxul fie și doar prin cunoașterea și mărturisirea Crezului, se ajunge la un procent care este 2% doar cu extrem optimism. Dacă am dubla sau tripla ori chiar împătri procentele pentru o ecumenistă acceptare drept Ortodocși a celor cu mari abateri față de Învățătura lui Dumnezeu? Tot se ajunge la cel mult 12% (luând cel mai mare procent!).

Desigur, cei doritori să fugă de adevăr nu vor conștientiza problema. Și vor începe să spună că „și în România (sau altă țară) e la fel”. Da, este – poate nu chiar la fel, dar nici foarte departe, cu excepția violenței etnice8. Dar problema este că nu există nicio politică de stat în România prin care să se pună acțiunile de stat și politica de stat pe seama Ortodoxiei!9 Iar cei care pretind că România este (altceva decât trebuie să fie!) „țară ortodoxă” sunt foarte puțini.10 În sfârșit, noi cercetăm aici valoarea de adevăr a pretenției propagandei ruse după care Federația Rusă ar fi o „țară ortodoxă”.

Așa că, revenind la subiect, trebuie să recunoaștem că ideea că Rusia ar fi o țară ortodoxă este foarte greu de susținut dacă ne referim la credința populației. Pentru că în uriașă majoritate credința populației este străină Ortodoxiei.

O țară care se conduce după Învățătura lui Dumnezeu are acest principiu, clar și categoric, în legea fundamentală. Vedem asta limpede în istoria Bisericii.
De pildă, Codul lui Iustinian11 – numit și Codex Justinianus/Justiniani/Justinianeusîncepe astfel:

„In nomine Domini nostri Iesu Christi”12

adică

„În numele Domnului nostru Iisus Christos”.

Iar prima prevedere din Codex Justinianus, mai precis din Instituții sau Institutionum, I.1, este:

„lustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuens. Iuris prudentia est divinarum at- que humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia.”

adică

„Justiția (Dreptatea) este voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia dreptul său. Practica dreptului (juridică) este cunoașterea lucrurilor divine și omenești [s.n.], cunoașterea justiției și injustiției13.”

În lucrarea din care cităm termenul dumnezeiesc sau divin – cu formele sale – apare de 33 (treizeci și trei) de ori. Christos (în formele sale) apare de 8 (opt) ori. Etc. Faptul că lucrare este o așezare a Dreptului Roman – în unele privințe foarte haotic din pricina schimbărilor politice – pe un calapod creștin a fost observat de mai toți comentatorii. Altfel spus, caracterul creștin al legislației iustiniene este mai mult decât evident.

Leon cel Înțelept (866-912)14 a încheiat eforturile tatălui său, Împăratul Vasile I, de simplificare a legilor romane sintetizate de Iustinian cel Mare (482-565). Temelia a fost lucrarea Epanagoge (Ἐπαναγωγή), adică „Întoarcerea la început/punct”, numită și Eisagoge (adică „Introducere”, cu înțelesul de introducere în Drept). Eisagoge sau Epanagoge este o lucrare al cărei mare organizator, supraveghetor și prefațator este Sfântul Fotie al Constantinopolului (815-893). Urmarea acestei munci grele, de generații, a fost Împărăteasca (Lege), adică Basilika. Și aceste coduri de legi sunt închinate lui Dumnezeu. Ele sunt axate pe principiul dreptății divine a legilor, în lipsa căreia acestea sunt incorecte. De asemenea se practică simphonia, adică efortul de a armoniza statul cu Biserica. Primul episcop al țării este locțiitorul Domnitorului în caz de vacantare. Etc.

Principatele Române Moldova și Muntenia s-au condus multă vreme după aceste legi creștine. Vin apoi ocupațiile ruse, care impun Regulamentul Organic (Органический регламент ), care înlătură principiile creștine ale Dreptului Românesc din cele două țări.15 Este un text ateu, tipic gândirii cetățenilor ruși care l-au impus.

Dar, ca să venim în adevărata modernitate, trebuie să mergem la Alexandru Ioan Cuza. Care încearcă să schimbe Principatele Unite după model francmason, dar păstrând aparența respectului față de Legea pământului (adică Legea Românească, adică trăirea Evangheliei).
Ca urmare, Constituția lui Cuza din 1864 începe cu formula

Cu mila lui Dumneđeu și voința Națională, Domnu Principatelor Unite…

La fel, Constituția lui Cuza din 1866 începe cu formula

Din grația lui Dumneđeu și prin voința națională Domn al Românilor…

Deși aceste legi fundamentale nu sunt ortodoxe, nici creștine, ele se deschid cu formulă creștină. Mai mult, se prevede că „Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împământenirea” (Art. 7/1866). Și mai mult, se prevede că

„Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea cultelor este garantată întru cât însă (doar în măsura în care n.n.) celebrațiunea lor nu aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxă a răsăritului este religiunea dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica ecumenică a răsăritului în privința dogmelor. Afacerile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericei Ortodoxe Române se vor regla de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și episcopii eparhioți ai Bisericei ortodoxe române sunt aleși după modelul ce se dă prin o lege specială”. (Art. 21/1866)

Vedem aici o aparentă (de fațadă) continuare a legislației de tip Împărăteasca (Basilika): Împăratul și Biserica lucrează împreună. Tradiție încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (272-337)16 care se socotea și era recunoscut17, ca împărat creștin, „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”. Desigur, această continuitate este mai mult declarativă: Alexandru Ioan Cuza a fost, real, împotriva Bisericii.18 Dar tocmai de aceea păstrarea aceasta a aparenței creștine devine foarte importantă în discuția de față!
Pentru că această prezentare ne arată criteriile reale și concrete după care vedem dacă o țară este ortodoxă real. Adică vedem criteriile care ne arată că acea țară încearcă, măcar, să se conducă după Învățătura lui Dumnezeu.

Vedem că simpla menționare a lui Dumnezeu ori a Bisericii este insuficientă.
Este nevoie de o conformitate între valorile creștin-ortodoxe și valorile juridice.

Prin urmare, acesta este criteriul prin care putem vedea dacă „Rusia este o țară ortodoxă” sau nu.

Pentru aceasta trebuie să consultăm Constituția Federației Ruse ori Constituția Rusiei, cum i se mai zice – chiar aceasta specifică, în Art. 1, identitatea între ”Rusia” și ”Federația Rusă”. Evident, Constituția Federației Ruse este legea fundamentală a țării. Deci este cel mai important loc pentru principiile conducerii țării. Dar sunt ele creștine?
Pentru doritori, se poate consulta documentul actualizat pe http://duma.gov.ru/news/48953/ în rusă ori engleză (plus traducerea oferită de browserul Brave).19 Textul, fiind oferit chiar de Federația Rusă, constituie cea mai obiectivă sursă pentru analiza noastră.

Vom sublinia că nu ne referim la Constituția Federației Ruse din 1993, care este numită și Constituția lui Elțân (Elțîn, Yeltzyn). Aceasta, realizată la puțin timp după căderea Uniunii Sovietice, are scuza procentului scăzut de Creștini declarați (31%). Ne referim la cea actuală, amendată repetat și mai ales în 2020 (sub Vladimir Putin); încât unii comentatori au denumit-o chiar Constituția lui Putin.

Vedem cum Constituția Federației Ruse cuprinde un preambul, neprecizat ca atare, 147 de articole în Secțiunea I și ”Dispoziții finale și tranzitorii” în Secțiunea II.
Art. 1 are două puncte, primul care declară „Federația Rusia – Rusia este un stat federal democratic, cu o formă republicană de guvernare”, al doilea privind identitatea termenilor Federația Rusă și Rusia.
Nici preambulul, nici alt text din Constituția Rusiei 2020 nu cuprinde nici cea mai mică referire la respectarea Învățăturii lui Dumnezeu; nu cuprinde nicio referire la Învățătura lui Dumnezeu, nu cuprinde nicio referire la Ortodoxie.
Art. 19, pct. 2 afirmă că statul garantează libertatea religioasă; nimic mai mult.

A existat o mare zarvă în Rusia privind menționarea lui Dumnezeu în Constituția Rusiei – ca parte din amendamentele aduse în 2020, care au adus numele de Constituția lui Putin pentru noua variantă. Încă din discuții s-a subliniat că mențiunea nu se face din perspectivă creștină. De fapt s-a declarat foarte clar și repetat că este vorba doar despre o recunoaștere a rolului „credinței în Dumnezeu” pentru istoria Rusiei. Care credință, nu contează, iar mențiunea are un caracter strict onorific. După cum s-a spus clar,

„Dar includerea în Constituție a unei consemnări a credinței în Dumnezeu, potrivit judecătorilor, nu pune deloc cetățenii într-o poziție inegală în funcție de prezența unei astfel de credințe și subliniază doar necesitatea ca statul să ia în considerare rolul socio-cultural semnificativ istoric pe care componenta religioasă l-a jucat în formarea și dezvoltarea statalității rusești.” 20

Consemnarea aceasta apare în Art. 67.1, pct. 2, care sună astfel:

„Federația Rusă, unită de o istorie de o mie de ani, păstrând memoria strămoșilor săi care ne-au transmis idealurile și credința în Dumnezeu, precum și continuitatea în dezvoltarea statului rus, recunoaște unitatea de stat stabilită istoric.”21

Trebuie observat faptul că acest text a fost aprobat fără probleme de Musulmani, Mozaici, feluriți Animiști etc. Ea nu are, deci, caracter specific ortodox. De asemenea, mențiunea este, după cum se poate vedea, fără nicio acoperire practică. Mai mult, pentru că lucrurile trebuie judecate în context, să vedem punctul 1 al aceluiași Articol 67.122:

„Federația Rusă este succesorul legal al URSS23 pe teritoriul său, precum și succesorul legal al URSS în ceea ce privește apartenența la organizații internaționale, organele acestora, participarea la tratate internaționale, precum și în legătură cu obligațiile și bunurile URSS stipulate de tratatele internaționale în afara teritoriului Federației Ruse.”

Ce înseamnă atunci când un stat este succesorul legal al altui stat? Înseamnă că este aceeași țară, dar având altă formă de guvernare.
De pildă, Principatul este succesorul Republicii Romane, iar Dominatul succesorul Principatului, așa cum și Republica Romană a fost succesoarea Regatului Roman, la rândul său succesorul uniunii de triburi latine de pe Tibru. Similar, Republica România este succesoarea Republicii Socialiste România. Este aceeași țară, dar forma de guvernare s-a schimbat.

Prin urmare, pct. 1 din Art. 67.1 declară identitatea țării, cu schimbarea regimului. Lipsind însă absolut orice condamnare a regimurilor comuniste, a principiilor comuniste etc. Desigur, o uriașă majoritate politică și militară are o puternică filiație comunistă. Însuși Președintele Rusiei, Vladimir Putin, este, ori a fost, Kaghebist24. Există expresia „Nu există fost membru KGB”, atribuită lui Vladimir Putin; care de altfel a avut grijă să își aducă tovarășii din KGB în felurite poziții cheie în întreaga Federație Rusă.25 Practic aceleași forțe ale URSS conduc Rusia de astăzi – după luptele și epurările intestine foarte asemănătoare unor fenomene interbelice sovietice.
Ceea ce anulează pretențiile de ortodoxie ale Federației Ruse!

Revenind la textul Constituției Rusiei, ce constatăm?
Uniunea Sovietică a fost primul stat fundamentalist ateu și a rămas așa până la desființare. De asemenea a fost un stat fundamentalist anti-creștin, dincolo de genocidul împotriva Bisericii fiind implicată în multiple acțiuni și tratate internaționale anti-creștine (inclusiv și neexclusiv în Internaționala Comunistă sau în parteneriate cu alte state comuniste).
Însă Rusia porclamă constituțional asumarea continuității legale, administrative, juridice etc. cu Uniunea Sovietică. Fără delimitare de politica fundamentalist atee și anti-creștină a URSS. După care proclamă că „păstrează memoria strămoșilor care au transmis idealurile și credința în Dumnezeu”. Avem, deci, proclamarea păstrării unei amintiri și, respectiv, continuitatea juridică și practică, pe toate planurile, cu Uniunea Sovietică atee și anti-creștină (în afara unor aspecte economice). Este absolut elementar faptul că „amintirea” are o valoare cel mult simbolică. Și că esența valorii concrete a unui text juridic este aplicabilitatea prevederilor (în acest caz, constituționale). Între cele două puncte ale Art. 67.1, singurul cu aplicabilitate reală – și chiar extrem de vastă și puternică – este pct. 1. Adică faptul că Federația Rusă este continuare Uniunii Sovietice, cu unele retușări economice.26

Deci nu se poate pretinde rațional că legea fundamentală a Rusiei are vreun oarecare caracter ortodox.
Rusia ca țară ortodoxă poate fi un vis frumos, dar nu este realitate astăzi.

Este aceeași țară, așa cum România este aceeași țară cu Regatul României, chiar dacă a avut parte de schimbări teritoriale și de regim politic.

Unul dintre exemplele clare și invincibile ale faptului că Rusia este Uniunea Sovietică puțin retușată îl constituie Transnistria. Armata a 14-a Sovietică, așezată acolo, devine Armata a 14-a Rusă, dar rămâne tot acolo și continuă politica sovietică în zonă până astăzi! Inclusiv cu implicarea directă a unor generali sovietici recunoscuți.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură interetnică a fost continuată de Rusia în toate zonele de frontieră.

Politica Uniunii Sovietice de dispreț față de țările mai mici a fost continuată de Federația Rusă până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de incitare la ură față de „dușmanii tradiționali” a fost continuată de Rusia până astăzi.

Politica Uniunii Sovietice de negare a crimelor și imperialismului Rusiei, Uniunii Sovietice și Federației Ruse a devenit o adevărată obsesie a politicii Moscovei. Nicio schimbare în bine aici.27

Magic, toate crimele făcute sub conducerea Moscovei sau Petrogradului sunt fie declarate „născociri”, fie puse pe seama altora – ca și cum aceștia nu erau conduși de la Moscova. Mai mult, toate crimele de război și ocupație făcute de Ruși dovediți ca atare sunt negate cu o nerușinare de-a dreptul satanică. Federația Rusă de astăzi apără cu îndârjire reputația Uniunii Sovietice – fără să își dea seama că astfel și-o distruge cu totul pe a sa și dovedește contrariul în privința URSS.

Rusia nu a recunoscut faptul că ocuparea teritoriilor românești a fost un act de agresiune gratuită. Nu a recunoscut genocidul anti-românesc practicat între 1940 și 1991. Nu a recunoscut vinovăția sa – fie și doar ca urmaș al URSS – pentru Fântâna Albă sau alte masacre. Nu a recunoscut implicarea Uniunii Sovietice în Fenomenul Pitești, în torturile bestiale executate din ordinul Moscovei în pușcăriile și lagărele din România. Nu a recunoscut aceasta, deși zeci de mii de Sovietici au fost puși în funcții de conducere în România ocupată, ei fiind cei care au ordonat și coordonat aceste crime împotriva umanității. Violarea bestială de către soldații sovietici a unor fete de 16 și 14 ani și mai jos, de multe ori cu omorârea lor, violarea bestială de către soldații sovietici a soțiilor în fața soților, uciderea femeilor care nu se lăsau violate, uciderea soților, logodnicilor sau fraților care le apărau, toate sunt negate de Rusia, chiar și acolo unde există acte sovietice care le dovedesc! Ceea ce arată clar că Federația Rusă va aplica aceleași tactici de teroare în cazul ocupării sau reocupării unor teritorii românești. Căci fără recunoaștere nu există pocăință, fără pocăință nu există îndreptare.28

Pe scurt, politicile sovietice au mers mai departe în Federația Rusă de la 1992 încoace. Excepțiile sunt de multe ori temporare sau minore. Chiar problema deosebirii de regim economic este înșelătoare: faptul că în R.P. China s-a adoptat formula „o țară, două sisteme”, prin care în unele orașe s-a permis economia capitalistă nu a transformat statul comunist într-unul liber. La fel, în Rusia, schimbările economice doar susțin structurile ce le duc mai departe pe cele sovietice. După cum a spus chiar Președintele Vladimir Putin, repetat.

Revendicarea de la Uniunea Sovietică din Constituția Rusiei, art. 67.1 pct. 2 se face – prin referendum! – în 2020, nu în 1992 sau 1993. Este, adică, o asumare conștientă și actuală, nu o racilă a unei țări abia ieșită din Comunism.

Prin urmare, continuitatea între URSS și Rusia este extrem de clară și puternică; vorbim despre o singură țară, care și-a schimbat mai puțin guvernarea, dar mai mult economia.

În 1918 Rusia a intrat având ca lege supremă Legile de Stat Fundamentale ale Imperiului Rus (o sursă online la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1.html). Găsim aici Capitolul 7. Despre credință29 pe care îl aici integral, în limba română:

„66 Credința primară și predominantă în Imperiul Rus este Credința Creștin Ortodoxă Universală a Confesiunii Răsăritene.
67 Împăratul care ocupă Tronul Tuturor Rușilor nu poate mărturisi nicio altă credință decât cea ortodoxă.
68 Împăratul, în calitate de Suveran creștin, este Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor Credinței predominante și este Păstrătorul purității Credinței și al întregii bune ordini din lăuntrul Sfintei Biserici.
69 În administrarea Bisericii, Puterea Suverană acționează prin Preasfântul Sinod Guvernator, pe care l-a instituit.
70 Toți supușii nativi și naturalizați ai Imperiului Rus care nu aparțin Bisericii predominante, precum și străinii care lucrează sau locuiesc temporar în Rusia, sunt pretutindeni liberi să-și respecte propria credință și închinare în conformitate cu riturile sale.
71 Libertatea de religie este acordată nu numai creștinilor de confesiuni străine, ci și evreilor, musulmanilor și păgânilor; pentru ca toate popoarele care locuiesc în Rusia să-L slăvească pe Dumnezeu Atotputernic în diferite limbi, conform legilor și confesiunilor strămoșilor lor, binecuvântând domnia monarhilor ruși și rugând pe Creatorul universului să sporească bunăstarea (națiunii) și să întărească puterea Imperiului.
72 Problemele bisericești ale confesiunilor creștine străine și ale altor confesiuni din Imperiul Rus sunt gestionate de conducătorii lor spirituali și de administratorii special desemnați de Puterea Supremă.”

Dacă primele două capete sunt ortodoxe, în schimb următoarele două sunt eterodoxe, iar răutatea lor crește prin ultimul capăt.

În Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă e mărturisit limpede că Mântuitorul a încredințat conducerea sau călăuzirea omenesc-duhovnicească a Bisericii Apostolilor și urmașilor lor (episcopii) în unire. Statutul Bisericii Ortodoxe Române mărturisește clar comunitatea creștinilor ortodocși, clerici, monahi și mireni, constituiți canonic în parohii și mânăstiri, precum și conducerea sinodală ierarhică. Sfintele Scripturi, prin Noul Testament, arată limpede că de la început Biserica a avut conducere sinodală în cadrul căreia glasul fiecăruia era ascultat, pentru că totdeauna Capul Bisericii este Christos Iisus, Dumnezeu și Om, Biserica fiind Trupul Său. „Biserica este un eu uman comunitar în Christos ca Tu, dar în același timp eu-ul ei este Christos”, arată Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae. „Christos zidește Biserica din pietre inteligibile”, arată Sfântul Chiril din Alexandria. Este o organicitate arătată clar în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, dar nu una achefală, ci una în care Fiul Întrupat este Izvorul de viață și har, este Capul din Care și prin Care trăiește și crește Biserica. Și Domnul Însuși a făgăduit „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28.20).

Ca urmare,

Singurul Conducător Suprem și Unic al Bisericii este Dumnezeu Fiul, Iisus Christos!

Și de aceea Catolicismul este erezie, căci pune un om locțiitor al Fiului lui Dumnezeu, mărturisind astfel că nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, căci dacă Îl avea nu Îi punea locțiitor. Mai ales știind că Iisus după Înviere este totodată cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, dar și cu Simon, în Ierusalim (Luca 24.34), în fapt cu toți cei care cred în El – adică omniprezent. Deci nu există nevoia unui locțiitor al lui Christos decât la cei care nu Îl au, căci l-au părăsit.

Și de aceea țarismul este erezie, de la Petru I până la Nicolae al II-lea și la toți cei care îl susțin în forma aceasta anti-ortodoxă: căci după model eretic, anglican, s-a pus „Țarul Rusiei cel dintâi în Biserica Rusiei”.

Afirmația că el este „Apărătorul Suprem și Păzitorul dogmelor” este atât de anti-ortodoxă încât e cutremurătoare. Faptul că el își atribuie autoritatea supremă în treburile interioare ale Bisericii este la fel de îngrozitor: cel mai mare dintre împărații creștini ai lumii, Sfântul Constantin cel Mare, se declară episcop pentru treburile din afară ale Bisericii. Căci pentru grija de treburile din lăuntrul Bisericii sunt rânduiți de Dumnezeu clericii și harismaticii (I Corinteni 12.1-31), iar nu cizmarii, aviatorii sau împărații. Care au alte daruri și chemări de la Dumnezeu.

Prin urmare, în amintitele capete din Legile Fundamentale ale Imperiului Rus este pecetluită cu autoritatea de stat a Rusiei Imperiale o radicală erezie, o radicală învățătură și practică anti-ortodoxă.

Evident, Rusia dinainte de Revoluția Bolșevică NU este o țară ortodoxă.

Da: atunci când ne uităm la Biserica Triumfătoare Rusă, respectiv la Rușii care merg spre ea. De la mujicul ce murmura Crezul și respingea beția și curvia majorității până la Sfântul Serafim de Sarov și mucenicii creștini ruși din toate timpurile. O minoritate eroică, minunată, ce alcătuiește până la urmă Rusia Cerească, singura adevărată și eternă. La fel cum se întâmplă și cu celelalte națiuni: cei buni, puțini și prigoniți, sunt adevărata națiune, adevărata țară. Ca și în România, țara ortodoxă este alcătuită din cei care cinstit și hotărât Îl urmează pe Dumnezeu. Adică dintr-o minoritate ortodoxă adevărată.

Rusia Ortodoxă, ca și România Ortodoxă ori Bulgaria Ortodoxă, ca și Grecia Ortodoxă ori Serbia Ortodoxă ș.a.m.d. se poate referi, adevărat, doar la acei oameni și acele comunități care Îl au ca Mare Împărat, Mare Arhiereu și Învățător Absolut pe Iisus Christos. Cei care îi pun în funcții ca „Apărător Suprem” sau altele similare pe oameni stau împotriva lui Dumnezeu Fiul, al Tatălui Care L-a trimis, a Duhului Sfânt Care îi cheamă la Adevăr. Stau împotriva Ortodoxiei.

Cei care stau cu frică de Dumnezeu în Biserica Sa, adorându-L deplin pe Dumnezeu și prin El iubindu-și Neamul și Țara, aceștia sunt Țara Ortodoxă.

Dar acest înțeles este aproape de neînțeles pentru cei mai mulți.

Și, cu siguranță, nu este cel folosit în discuțiile și discursurile despre care vorbim.

Federația Rusă de astăzi este altă formă a Uniunii Sovietice, care este o formă comunistă a Imperiului Rus. Cel puțin de la Petru I și până astăzi Rusia nu a fost niciodată o țară ortodoxă în cele două înțelesuri comune ale cuvântului. Rusia Ortodoxă a fost și este o minoritate prigonită, pentru că Îl pune pe Dumnezeu mai presus de conducerea omenească – și mereu eterodoxă ori pseudo-ortodoxă – a statului rus.

Folosirea sintagmei „Rusia, țară ortodoxă” în raport cu statul rus este o înșelare și o înșelăciune.

După cum am arătat de multe ori, încrederea Creștinului este în Dumnezeu, nădejdea Creștinului este în Dumnezeu, modelul Creștinului este Dumnezeu Întrupat.
Se desparte de Dumnezeu acela care își pune încrederea sau nădejdea în puteri lumești – Rusia, Ungaria, America, Franța, China, Germania sau oricare alta.

Creștinul are dreptul și datoria de a ierta ceea ce i se greșește lui. Creștinul nu are dreptul să ierte ceea ce se greșește altora și mai ales Bisericii, Națiunii și Țării sale. Precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin cel Mare ș.a.m.d. el trebuie să stea împotriva relelor ce se abat peste Biserica, Națiunea și Țara lui. Am lămurit în Ortodoxia și artele marțiale că aceasta este o datorie sfântă a Creștinilor – pecetluită ca atare de Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice, de Sfânta Tradiție în general.

În raporturile cu alte țări nu există prieteni. Cel mult există aliați. De ce? Pentru că fiecare are datoria de a urmări interesul națiunii și patriei sale.

Desigur, interesul suprem este trăirea Evangheliei lui Christos.

Dar clasele politice nu înțeleg asta, pentru că își folosesc propriile patimi drept criteriu moral și politic. Prin urmare, covârșitoarea majoritate a regimurilor politice se află în afara Bisericii și Credinței. Adică împotriva lui Dumnezeu.

Credința oarbă într-o ortodoxie statală a Greciei, României sau Rusiei este la fel de irațională ca încrederea în Satana.

Credința fără fapte moartă este, ne spune Duhul Sfânt! (Iacob 2.20, 26)

La fel și pretenția unui stat că este ortodox în lipsa legislației și acțiunilor ortodoxe.

Ceea ce trebuie să facă fiecare este să fie samuraiul lui Christos. Cuvântul samurai vine de la verbul nipon saburu, care înseamnă a sluji.30 Ca urmare, samurai este cel care își slujește prin toată viața lui stăpânul.31 Care pentru noi este Iisus Christos. Împăratul și Dumnezeul nostru.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Micul studiu poate fi descărcat în format pdf (gratuit) de pe academia.edu (click pe link)


Note (și în loc de bibliografie)

1 La niște comentarii pro-ruse de pe o rețea de socializare.

2 Ne ferim în aceste rânduri de disputele românești privind existența sau nu a Sinoadelor Ecumenice VIII și IX. Este o temă străină discuției de față. Principiul este același, iar acest lucru ne interesează aici.

3 Catolicismul vede o continuitate de slujire, dar a modificat repetat Credința Catolică. În Protestantism nu există continuitate de credință și/sau slujire. Singurul element comun majorității religiilor protestante este Biblia, dar și aceasta modificată radical la unele grupări protestante.

4 Folosesc notația în care virgula desparte numerele din aceeași categorie (sute, zeci, mii, sute de mii etc.) iar punctul numerele din categorii diferite (întregii și zecimalele).

5 Statistics on Religion in Russia: The Reality behind the Figures, de Serghei Filatov și Roman Lunkin, în Religion, State & Society, 34 (1), Routledge, 2006, p. 33-49. Se poate vedea și sinteza pe același subiect de la https://www.pewresearch.org/religion/2014/02/10/russians-return-to-religion-but-not-to-church/

6 Este vorba despre cei care trăiesc în Rusia.

7 Învățătura lui Dumnezeu și Învățătura Bisericii sunt, în Ortodoxie, aproape identice, iar în context, identice.

8 În timp ce Românii suferă mai ales de monahomanie și etnofobie (ura/disprețul față de propriul neam), în Rusia domină etnofiletismul extrem. Un exemplu este canonizarea total necanonică a ultimilor țari ruși.

9 Și asta deși, spre deosebire de Constituția Rusiei, legea fundamentală a Republicii România conține referiri la credința în Dumnezeu! Ceea ce arată că nici măcar o asemenea realitate nu determină caracterul creștin al unei țări. Mai depinde.

10 Aceștia sunt, cel mai des, teziști împotriva Ortodoxiei, care folosesc înstrăinarea de Biserică a majorității pentru o propagandă anti-creștină. Până și sociologic termenul de ”țară ortodoxă” este extrem de impropriu pentru România.

11 A se vedea pentru Împăratul Iustinian și mihaiandreialdea.org/2019/11/13/imparatul-iustinian-cel-mare-este-roman/

12 În Corpus Iuris Civilis, Volumen Primum, compilat și tradus de Paulus Krueger și Theodorus Mommsen, Berlin, 1889

13 Iusti atque iniusti scientia se poate traduce și drept „cunoașterea celor drepte și nedrepte”, dar aici sensul este juridic și mi s-au părut mai potrivite formele justiție, ca dreptate juridică, și injustiție, ca nedreptate juridică. Sensul este însă deosebit de apropiat la origine și în forma cu „drepte și nedrepte”, căci principiul ius/jus deja a fost definit în Codex Juistinanus ca ființial legat de drept.

14 Dăm anii vieții, nu doar pe cei ai domniei. Leon cel Înțelept este al doilea în Dinastia Macedoneană (867-1056) după Vasile I Macedon și înainte de Alexandru și Constantin al VII-lea Porfirogenetul – cel care vorbește despre Românii din Împărăția Romană, denumiți de alte surse, grecești, drept Vlahi, arătând că sunt urmașii direcți ai vechilor cetățeni romani. Dinastia Macedoneană și-a revendicat drept antecesori istorici pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Străromân din Dacia Aureliană și pe Regele Arsacid al Armeniei – rudă cu Arsacizii Partiei. Altfel spus, a revendicat o origine româno/romano-armeană.

15 Trecem aici peste genocidul condus de Jeltuhin și continuat de Kiseleff, pe care până astăzi propaganda rusă îl acoperă și îl declară „modernizare” sau „modernizare dureroasă” a Românilor – implicit rasă inferioară în această viziune satanică.

16 Pentru acest împărat a se vedea și https://mihaiandreialdea.org/2017/05/21/iubitul-nostru-imparat-i/

17 Afirmația este făcută de acesta la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), iar sinodalii – episcopi, preoți, teologi, călugări – o primesc fără șovăire și o pecetluiesc pentru eternitate.

18 În fapt, articolul citat și alte legi au fost folosite doar pentru a da clasei politice privilegiate un cât mai mare control asupra Bisericii. Procesul se accentuează grav în Constituțiunea României din 1923 (Art. 22), dându-se ca momeală privilegiul prezenței în Parlament a episcopilor (Art. 72, lit. d), o prezență fără nicio valoare reală.

19 Site-ul aparține Dumei de Stat a Federației Ruse, fiind prin urmare o sursă de maximă validitate pentru textul studiat. O altă sursă oficială la https://www.mid.ru/en/foreign_policy/fundamental_documents/1750525/

20 Cf. https://www.vedomosti.ru/politics/articles/2020/06/21/833103-konstitutsii. În original citatul este „А включение в Конституцию указания на веру в Бога, по убеждению судей, отнюдь не ставит граждан в неравное положение в зависимости от наличия такой веры и лишь подчеркивает необходимость учета государством «исторически значимой социально-культурной роли, которую религиозная составляющая сыграла в становлении и развитии российской государственности”.

21 În original „Российская Федерация, объединенная тысячелетней историей, сохраняя память предков, передавших нам идеалы и веру в Бога, а также преемственность в развитии Российского государства, признает исторически сложившееся государственное единство.”

22 Dăm aici textul original pentru doritori: „Российская Федерация является правопреемником Союза ССР на своей территории, а также правопреемником (правопродолжателем) Союза ССР в отношении членства в международных организациях, их органах, участия в международных договорах, а также в отношении предусмотренных международными договорами обязательств и активов Союза ССР за пределами территории Российской Федерации.” Cf. Статья 67.1, Конституция Российской Федерации (принята всенародным голосованием 12.12.1993 с изменениями, одобренными в ходе общероссийского голосования 01.07.2020), respectiv cf. „Constituției Federației Ruse (adoptată prin vot popular la 12.12.1993 cu amendamente aprobate la votul întregii Rusii din 07.01.2020)”.

23 Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, cunoscută și ca Uniunea Sovietică, stat angajat în nenumărate acțiuni criminale, inclusiv de distrugere statală, dezmembrare teritorială și genocid împotriva Românilor și României, dar și a multor alte popoare și state. Uniunea Sovietică a fost un stat fundamentalist ateu și anti-creștin.

24 Adică membru al echivalentului sovietic al Securității din România (înființată și organizată de Sovietici).

25 Cf și https://www.politico.eu/article/vladimir-putin-resurrects-the-kgb-moscow-security/

26 Conducerea URSS, inclusiv prin Stalin, a folosit Biserica Rusă de câte ori i-a convenit, ca pe o unealtă pe care o scotea din cutie când avea nevoie de ea și o arunca înapoi atunci când i se părea nefolositoare. Această atitudine este vizibilă și în Rusia de astăzi, căci nu am putut detecta, oricât mi-aș fi dorit, nicio primenire a Bisericii, nicio lepădare de abaterile etnofiletiste, comuniste, etatiste etc. Canonizarea Țarilor Ruși este, dimpotrivă, o pecetluire a acestei politici în care Biserica este doar o unealtă a statului rus. Vom reveni la următoare întrebare.

27 În urmă cu ceva vreme Naționaliștii Ruși (cine or fi fost) au trimis o scrisoare deschisă „naționaliștilor români” in corpore, propunând o colaborare cu Românii. În tăcerea asurzitoare ce a urmat, am răspuns arătând că Rusia ar trebui să recunoască ce greșeli a făcut față de România, practic: prin școli de limbă română pentru milioanele de Români din Federația Rusă, adesea deznaționalizați până la pierderea limbii; prin posturi de radio și televiziune pentru aceștia; prin cler și biserici de limbă română pentru ei; prin recunoașterea drepturilor istorice ale României asupra ținuturilor dintre Carpați și Bug (Buh). Rusia a schițat câteva gesturi mărunte, dar dătătoare de speranță (cărți de istorie românească, o școală de limbă română la Moscova) după care a dat înapoi. Aici putem invoca și teribila inabilitate a diplomației românești – o constantă sinucigașă prezentă de sute de ani – dar mai ales biruința gândirii extremiste, rasiste, anti-românești, în politica Moscovei. Ceea ce a întărit impresia întunecată a Rusie îmtre Români. Dar a și dovedit, iarăși, păstrarea racilelor imperialiste, etnofiletiste, din Imperiul Rus și URSS în Rusia de azi.

28 Prin comparație, amintim de faptul că Guvernatorul Alexianu al Transnistriei a fost singurul guvernator al Axei din teritoriile (fost) sovietice achitat de Tribunalul Popular Sovietic: populația a mărturisit în favoarea lui. Prin urmare, Moscova l-a trimis în România fiind asasinat aici de ocupantul sovietic. Ceea ce dovedește contrastul abisal între omenia românească și bestialitatea ruso-sovietică. Și nu spunem că nu poate exista îndreptare, ci că aceasta nu este dorită de conducătorii Federației Ruse.

29 Online, în limba engleză, la https://imperialhouse.ru/en/dynastyhistory/dinzak1/447.html. Pentru cunoscătorii de limbă rusă interesați de istoria Dreptului, https://www.prlib.ru/en/node/358578. Alte traduceri în limba engleză la http://eng.history.ru/content/view/122/0/ sau https://www.russianlegitimist.org/the-fundamental-laws. Etc.

30 Cf. și https://www.etymonline.com/word/samurai

31 În timp ce samuraiul se pregătea mereu să trăiască dar și să moară oricând pentru Japonia, Împărat sau stăpânul său, ceilalți oameni își dedicau mult din viață altor rosturi. De aceea samuraiul era cel mai deplin și înalt slujitor. O statură ce presupune înlăturarea deplină a egoismului și egotismului, o dăruire deplină. Desigur, aici este vorba despre o viziune idealistă. Dar este o viziune ce devine posibilă integral și practică în Ortodoxie, pentru că aici Duhul Sfânt plinește cele nedesăvârșite și deschide căi altfel de neatins.

Ceva trântă ciobănească 2012

Ceva trântă ciobănească din 2012

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Voi începe amintind, ca de atâtea ori, polisemia graiului popular. Adică faptul că un cuvânt poate avea un înțeles într-o parte și alt înțeles în alta.
De pildă, de când eram mic am învățat că trânta se împarte astfel:

  • trânta dreaptă sau lupta dreaptă este cea în care cei doi luptători se prind de umeri și încearcă să se trântească la pământ; este o luptă în care nu se îngăduie folosirea picioarelor ca arme; lupta se dă în picioare, cel care pune genunchiul jos a pierdut și la fel cel care cade
  • trânta voinicească este cea în care nu este îngăduită nici piedica, nici prinderea piciorului celuilalt
  • trânta ciobănească, numită și piedică, este trânta în care este voie să se facă și prinderi de la brâu în jos, și piedici
  • trânta ciobănească în cruce este cea în care voinicii pleacă în luptă cu mâinile într-un fel de cruce, ori pleacă de la o prindere zisă în cruce (fie cu mâinile încrucișate, strânse între ele, fie de umeri și mână etc.); și aici sunt îngăduite piedici sau prinderi joase
  • trânta în cruce este trânta voinicească în care se pleacă din cruce sau se începe cu prindere în cruce
  • trânta oltenească, zisă și brâul (în unele părți din Moldova), are ca formă principală prinderea de brâuri (foarte puternice, din fir de cânepă) și se încearcă răsturnarea la pământ a celuilalt, fără piedici sau prinderi joase (de fapt în multe locuri era oprită orice altă prindere în afară de brâu)
  • bătaia, harța sau bătaia ciobănească adăuga la trânta ciobănească și lovituri de orice fel; local era oprit să lovești cu cotul sau pumnul sau palma (podul palmei) sau muchia palmei etc., după caz

Era de căpătâinu se tragă de haine, decât dacă era înțelegerea să se tragă de ele (precum de brâu la trânta oltenească). Altfel orice haină ruptă era plătită de cel care a tras de ea.

Dar dacă sunteți tot ca mine, din anii ’70 ai secolului trecut; și dacă ați aflat în pruncie sau tinerețe alte înțelesuri ale acelorași denumiri, fiți cu pace: se întâmplă adesea cu denumirile populare. Și mai ales cu denumirile tradițiilor care se sting.
Pentru că astăzi, trist, copiii și tinerii se înșeală că luptă în realitatea virtuală. Și nu mai sunt trântele de altădată, nici sănătatea și puterea ce le însoțea – ca să nu mai vorbim de aducerea cu picioarele pe pământ, adică „ancorarea în realitate” pe care o aduceau.

Dar, iată, am găsit un videoclip din 2012, de la Nedeia Mocănească din Covasna, cu ultima trântă ciobănească, pentru locul I, între Șerban Alex și Trifu Sorin (postată tot în 2012 de Ovidiu Neagu, căruia îi mulțumim pentru această comoară!).
Vizionare plăcută și gânduri practice!

NEDUMERIRE de Mihai Gh. Aldea

NEDUMERIRE

Duminică după prânz. Caniculară zi de iulie. Căldură cum numai în București afli. Soarele copleșitor transformă aerul într-un fel de metal topit și când inspiri, tragi foc în plămâni.
Am patru ani și sunt cu părinții în tramvai. Nici geamurile laterale nu ușurează călătoria. Stau în brațele mamei, pe scaun. În jur, oameni uzi de transpirație, cu fețe triste, încruntate; tăcere grea, ochi închiși, parcă ar dormi toți. Tramvaiul se târăște aproape fără zgomot, parcă topit și el de căldură.

În această toropeală copleșitoare, brusc, un zgomot cadențat: un tropot de copite. Vine din spatele tramvaiului… se apropie… mai aproape… l-a ajuns.

Atunci am văzut minunea: paralel cu noi, doi cai negri, mari și frumoși, în trap săltat, cu pămătufuri negre pe cap, măști negre pe față, cu un fel de haine negre lucioase pe spinare și ținte aurii pe curelele negre. Cai mânați de un domn foarte serios, într-un costum negru impunător, cu un cilindru negru pe cap și cocoțat pe capra neagră a unei trăsuri.
Dar ce trăsură!
O minune strălucitoare, lăcuită negru, cu ferestre de sticlă curată ca lacrima, coloane aurite și, în dreapta și stânga domnului cu hățurile, doi îngeri din aur cu capetele plecate.

Am rămas o clipă cu gura căscată. Apoi am fost cuprins de o sinceră, amară și violentă indignare:
– Vezi, mă, tată, mă!… a răsunat glasul meu ca o trâmbiță de argint.
Am tras aer în piept și am reluat și mai tare, și mai ascuțit:
– Vezi, mă tată, mă! Tu nu m-ai plimbat niciodată cu trăsura asta!

Explozie! O explozie fantastică de râs, un râs colosal, aproape isteric, zguduia tramvaiul! Oamenii râdeau cu lacrimi și nu se mai puteau potoli.
Vatmanul speriat de zgomot și neștiind ce se întâmplă, a oprit mașinăria. Lămurit de ceilalți, a fost apucat de o criză nebună de râs cu sughițuri, se bătea cu mâinile peste burta revărsată și nu mai putea conduce.

Singurul om serios în toată nebunia asta eram eu: mă uitam total nedumerit și foarte indignat la toată lumea. Cine mă privea din greșeală, mă arăta cu degetul și hohotea și mai tare.

În fine, cu chiu, cu vai, am ajuns acasă, părinții într-o stare de veselie clocotitoare iar eu tot uimit și indignat.

Au trecut de atunci peste șaptezeci de ani, tot nu m-am plimbat cu trăsura aia și tot nedumerit am rămas. Chiar! Ce era de râs?

Mihai Gh. Aldea (1938-2023)


Mihai Gh. Aldea cu surorile și bunica Ana în 1941, cu doar câțiva ani înainte de Nedumerire